Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Capitolul V

de J. G. Bellet - 07 Aprilie 2016

Capitolul V

Toate le-ai pus sub picioarele Lui” (Evrei 2:8)

Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor

La începutul evangheliei după Luca eşti surprins să vezi expresia vie şi adâncă descrisă aici, a intimităţii dintre cer şi pământ. Nevoia şi slăbiciunea omului sunt acelea care deschid poarta cerească; însă o dată urnită, ea se deschide larg. Zaharia şi Elisabeta erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără pată în toate rânduielile şi poruncile Domnului. Făceau parte din familia preoţească, din sămânţa lui Aaron. Însă nu dreptatea lor a fost cea care le-a deschis cerul, ci nevoia şi infirmităţile lor. Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă; iar motivul binecuvântării lor adevărate stătea acolo, stătea în durerea şi în slăbiciunea lor. Pentru soţia stearpă şi pentru soţul lipsit de copii, Gabriel vine cu un cuvânt al făgăduinţei din ceruri. Dar, aşa cum am spus, uşa cerului, odată deschisă, este deschisă de tot. Îngerii acţionează şi sunt plini de bucurie; şi nu contează că e vorba de templul din cetatea împărătească şi sfântă, ori de un sat îndepărtat din dispreţuita Galilee, Gabriel le vizitează pe amândouă cu acelaşi entuziasm. Slava lui Dumnezeu, ca şi oştile de îngeri, umplu câmpurile Betleemului. Duhul Sfânt, prin puterea şi lumina Lui divine, umple vasele Sale alese, iar Fiul Însuşi îmbracă un trup. Cerul şi pământul sunt foarte aproape unul de celălalt. Lucrarea şi bucuria care au început în înaltul cerului sunt simţite de scena de aici de jos şi li se răspunde ca atare. Păstorii, femeile privilegiate, preotul bătrân şi copilul încă nenăscut, au parte de entuziasmul sfânt al momentului; iar sfinţii care aşteptau Mângâierea lui Israel ies din locul aşteptării lor.

Nu cunosc alt loc din Scriptură mai mişcător decât Luca 1 şi 2 în această privinţă. S-a întâmplat într-o clipă, într-o clipeală din ochi; însă a fost împlinită o schimbare binecuvântată. Cerul s-a aplecat spre oameni. Pământul afla, şi afla din gura acestor martori minunaţi, că uşa cerului era cu adevărat larg deschisă către el. Iar intimitatea era adâncă, aşa cum preţioase erau slujbele şi harul. Îngerul îi cheamă pe nume pe Zaharia şi pe Maria şi le vorbeşte despre Elisabeta chemând-o de asemenea pe nume – un limbaj care îndată face inima să-i priceapă înţelesul.

Putem să-L binecuvântam pe Domnul pentru asta; şi ar trebui să facem aşa, dacă am umbla cu un pic mai multă simplitate şi credinţă în simţământul apropierii şi realităţii cerului.

Iacov şi Ştefan, în zilele lor, şi în aceeaşi manieră, au avut cerul deschis înaintea ochilor şi li s-a dat să vadă ceea ce-i interesa în mod personal acolo. O scară a fost pusă sub privirile lui Iacov, a cărei capete unul atingea cerul, iar celălalt se afla chiar pe locul unde el stătea culcat. Era un loc neînsemnat şi lipsit de cinste, martor de asemenea al greşelii şi stării nenorocite a lui Iacov. Totuşi scara a fost aşezată pe el, iar glasul Domnului, care Se afla în slavă deasupra lui, a vorbit lui Iacov despre binecuvântare, despre siguranţă, călăuzire şi moştenire.

Ştefan, la rândul lui, a văzut şi el cerul deschis şi slava de acolo; însă Fiul Omului stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Iar acest lucru a descoperit martirului, aşa cum scara descoperise patriarhului, faptul că împrejurările sale constituiau chiar în acel moment gândul şi obiectul cerului.

Aşa au stat lucrurile, în două feluri asemănătoare, pe aceste căi depărtate una de alta a lui Iacov şi a lui Ştefan – depărtate între ele şi depărtate de noi. Timpul însă nu contează. Credinţa vede aceleaşi ceruri deschise acum; şi află, de asemenea, precum cei din vechime, că ele sunt ale noastre. Află că există legături între ele şi împrejurările noastre. Pentru ochiul credinţei există o scară; cerul stă deschis înaintea ei, iar “Omul Hristos Isus” este văzut acolo – Mijlocitorul noului legământ, Marele Preot, Avocatul de la Tatăl, Cel care simpatizează cu noi; de asemenea, Înainte Mergătorul nostru în acele locuri ale slavei.

Isus S-a înălţat, iar lucrarea prezentă din ceruri, acolo unde El S-a dus, este cunoscută prin credinţă ca a fi în întregime “pentru noi”. Nevoia noastră, ca şi durerea noastră, sunt amintite acolo. Suferinţele lui Iacov au fost cele ale unuia care se căieşte; ale lui Ştefan au fost cele ale unui martir; însă cerul a fost cerul lui Iacov, ca şi al lui Ştefan. Dar, măcar că lucrurile stau aşa într-adevăr, nu aceasta este totul. Credinţa cunoaşte un alt secret, sau taină, în cer. Ea ştie că dacă Domnul Şi-a luat locul acolo în aceste caractere ale harului pentru noi, El l-a luat de asemenea ca fiind Acela pe care omul L-a dispreţuit şi pe care lumea L-a lepădat. Acest lucru face şi el parte din ceea ce credinţa înţelege din sfera cerurilor unde este aşezat acum Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Domnul Isus a murit sub mâna lui Dumnezeu; sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat. “Domnului I-a plăcut să-L zdrobească” (Isaia 53:10). Apoi El a înviat ca Cel care murise astfel, învierea Lui mărturisind despre primirea jertfei. S-a înălţat la cer în acelaşi caracter, pentru a continua acolo scopul de har al lui Dumnezeu manifestat printr-o astfel de moarte şi înviere.

Însă Domnul Isus a murit de asemenea sub mâna omului; adică, mâna nelegiuită a omului şi-a avut partea în această moarte, la fel de clar şi de sigur ca harul infinit al lui Dumnezeu. El a fost refuzat de către viticultori, urât de lume, aruncat afară, răstignit şi omorât. Acesta este un alt caracter al morţii Sale. Iar învierea şi înălţarea Lui au fost, de asemenea în acest caracter, părţi sau perioade ale istoriei Aceluia pe care lumea Îl lepădase; în consecinţă, învierea Lui este dovada judecăţii viitoare a lumii (Fapte 17:31), iar înălţarea Sa Îl pune în aşteptarea zilei când vrăjmaşii Lui Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor (Evrei 10:13).

Aceste deosebiri ne fac să înţelegem diferitele imagini în care credinţa, în lumina Cuvântului, Îl vede pe Isus cel înălţat; atunci când Îl vede exercitând harul preoţesc în care mijloceşte pentru noi şi, în acelaşi timp, aşteptând judecata vrăjmaşilor Săi.

Evanghelia proclamă prima dintre aceste taine, adică moartea Domnului Isus sub mâna lui Dumnezeu pentru noi, precum şi învierea şi înălţarea Sa potrivite cu o astfel de moarte. Iar noi ne putem pe drept lăuda cu această evanghelie ca fiind întreaga noastră mântuire. Însă a doua dintre aceste taine, moartea Domnului sub mâna omului, se întâmplă să fie întrucâtva uitată, în timp ce prima dintre ele este pe drept înălţată aşa de mult. Dar aceasta este o greşeală gravă în sufletul unui sfânt, ori în aprecierile şi mărturia Bisericii. Căci dacă acest mare fapt, această a doua taină, aşa cum am numit-o, este uitată, cum se poate întâmpla pe acest pământ, totuşi cu siguranţă că ea nu va fi uitată în cer. Este adevărat că ea nu este prilejul acţiunii prezente de acolo; moartea Victimei şi mijlocirile Preotului în urma acestei morţi formează acţiunea care se desfăşoară acolo acum. Însă este la fel de sigur că moartea Martirului divin, moartea Fiului lui Dumnezeu sub mâna omului, este cea care va da caracterul acţiunii de acolo în viitor.

Aceste distincţii sunt foarte clar păstrate în Scriptură. Cerul, aşa cum este el deschis în Apocalipsa 4, este un cer foarte diferit de cel care ne este prezentat în epistola către Evrei; la fel de diferit, pot spune, cum este diferită moartea Domnului Isus privită ca survenită sub mâna omului (adică, săvârşită prin noi), de cea suferită sub mâna lui Dumnezeu (adică, împlinită pentru noi). Putem avea aceleaşi obiecte sau materiale în fiecare din ele, însă ele vor fi privite în conexiuni foarte diferite. Avem, de exemplu, un tron şi un templu în fiecare din aceste ceruri, cerul din Evrei şi cerul din Apocalipsa; însă contrastele dintre ele sunt foarte serios păstrate. În Evrei, tronul este un tron al harului, şi orice lucru pe care vremea noastră prezentă de nevoie şi de durere îl solicită, poate fi găsit şi obţinut aici. În Apocalipsa, tronul este unul al judecăţii, iar instrumentele şi agenţii mâniei şi ai răzbunării se pot observa înaintea şi în jurul lui. În Evrei, sanctuarul, sau templul, este ocupat de către Marele Preot al mărturisirii noastre, Mijlocitorul unui legământ mai bun, care slujeşte acolo în virtutea propriului Său sânge preţios. În Apocalipsa, templul oferă impresii de temut ale pregătirii pentru judecată. Fulgere, cutremure de pământ şi voci însoţesc deschiderea lui. Este la fel ca templul văzut de proroc, plin de fum şi cu stâlpii clătinaţi din temelii, în semn că Dumnezeul căruia Îi aparţinea judecata Se afla acolo în slava Sa (Isaia 6).

Imaginea cerului care ne este oferită în Apocalipsa este deci foarte solemnă. Este locul puterii care-şi furnizează singură instrumentele de judecată. Se rup peceţi, se sună din trâmbiţe, se golesc potire; toate acestea însă realizează fiecare în parte introducerea unei judecăţi cumplite a pământului. Altarul care este acolo nu este altarul epistolei către Evrei, unde preoţii cereşti mănâncă din pâinea vieţii, ci un altar care oferă focul de judecată pentru pământ. Este şi război acolo; iar în cele din urmă acest cer se deschide pentru Acela al cărui nume este “Cuvântul lui Dumnezeu”, a Cărui haină este înmuiată în sânge şi din a Cărui gură iese o sabie ascuţită cu care loveşte neamurile.

Cu siguranţă că acesta este cerul într-un caracter nou. Iar contrastul este foarte solemn. Nu este cerul pe care credinţa îl percepe acum, un sanctuar al păcii umplut de resursele şi de mărturiile harului, ci un cer care ne spune că deşi judecata este lucrarea ciudată a lui Dumnezeu, totuşi ea este lucrarea Lui atunci când e timpul ei. Căci cerul în diversele lui aspecte este, am putea spune, locul mărturiei harului, al judecăţii şi al slavei. Acum el este cerul harului; va deveni cerul judecăţii în ziua din Apocalipsa 4 şi va continua aşa de-a lungul cărţii Apocalipsa; apoi, la încheierea acestei cărţi, aşa cum vedem în capitolele 21, 22, el devine cerul slavei.

Sufletul trebuie să fie familiarizat cu acest adevăr serios, anume că judecata precede slava. Vorbesc despre aceste lucruri în perspectiva desfăşurării istoriei pământului sau a lumii. Cel credincios a trecut din moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare pentru el. El învie nu pentru judecată, ci pentru viaţă. Însă tot el trebuie să ştie că, în desfăşurarea istoriei pământului sau a lumii prin prisma divină, judecata precede slava. Împărăţia va fi văzută în sabie sau în “toiagul de fier”, până să fie văzută în sceptru. Cel Bătrân de zile stă îmbrăcat în haine albe pe un tron de flăcări de foc cu cărţile deschise înaintea Lui, mai înainte să vină Fiul Omului la El cu norii cerului pentru a primi stăpânire (Psalmul 2; Daniel 7).

Aceste lecţii sunt foarte limpede prezentate şi însemnate în Scriptură. În ziua Apocalipsei 4 gândul şi obiectul ei este Hristos lepădat de om, şi nu Hristos acceptat de Dumnezeu pentru păcătoşi. Prin urmare sunt făcute pregătiri pentru a răzbuna nedreptăţile suferite de Domnul Isus în lume, şi pentru a-I revendica drepturile pe pământ; cu alte cuvinte, cerul este cel care începe acea acţiune de a-L stabili în împărăţia Lui după judecata vrăjmaşilor Săi.

Însă toate acestea ne arată din nou, potrivit cu gândul meu de căpătâi din aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, cum aceeaşi Persoană este păstrată înaintea ochilor noştri, ca s-o cunoaştem, în fiecare şi în toate perioadele aceleiaşi mari taine. Suntem, în orice punct am ajunge, în compania aceluiaşi Isus. Căci aceste distincţii, pe care le-am scos în relief, ne spun că El S-a înălţat la cer şi este acum aşezat acolo, în chiar caracterele în care fusese mai înainte cunoscut şi manifestat aici pe pământ. Căci El a fost aici ca Cel care a condus către perfecţiune harul lui Dumnezeu manifestat faţă de noi, cei păcătoşi, şi ca Cel care a suferit vrăjmăşia lumii în toată măsura ei; şi în aceste două caractere, aşa cum am văzut acum, este aşezat El în ceruri.

El nu-Şi ia cu grăbire acest al doilea caracter, nici nu apare a fi activ în cer ca Cel care a fost dispreţuit şi lepădat pe pământ. El aşteaptă până când va veni timpul cerului din Apocalipsa. Şi în această trăsătură de caracter, pe când El stă în aşteptarea judecăţii şi zăboveşte în locul caracterizat de har, avem o foarte dulce expresie a acelui Isus pe care credinţa L-a cunoscut deja. Căci, atunci când El a fost aici, S-a apropiat cu paşi foarte înceţi de Ierusalim, în calitate de Dumnezeu al judecăţii. A zis către cetate: “De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie” (Matei 23:37,38). El a zăbovit în câmpiile de jos, vizitând toate cetăţile şi satele ţării, în slujba Sa răbdătoare de har, mai înainte de a-Şi lua locul pe munte pentru a vorbi despre judecata şi pustiirea Sionului (Matei 24:3). Şi despre El care, în această manieră, a călcat cu încetineală pe drumul care Îl ducea la muntele Măslinilor, locul judecăţii, este scris: “Domnul…are o îndelungă răbdare faţă de voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

Cum să nu păstrăm înaintea ochilor aceeaşi Persoană, cu acelaşi caracter ataşat Lui, fie atunci când El a fost aici pe pământ, sau cum este acum în cer – aceeaşi Persoană, aceeaşi glorie morală, deşi pe scene şi în condiţii diferite! “Harul care a fost în Hristos în această lume este acelaşi care este acum în El în ceruri”. Mângâietoare cuvinte! Cât de real ar trebui să ştim că spunem adevărul atunci când zicem: Îl cunoaştem! L-am privit de la început. S-a coborât din cer; S-a aflat în pântecele fecioarei şi în ieslea de la Betleem; a străbătut complet pământul într-o slavă deplină, nepătată, deşi acoperită; a murit şi a fost îngropat; a înviat, apoi S-a întors la cer; şi, aşa cum am meditat până acum, credinţa Îl vede acolo pe Acela pe care Îl cunoscuse a fi fost acolo, pe Slujitorul şi Martorul harului lui Dumnezeu faţă de om, pe Cel care a suferit întreaga vrăjmăşie a omului faţă de Dumnezeu, pe Cel care este totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeul judecăţii care nu Se grăbeşte s-o exercite.

Însă mai trebuie să remarc ceva despre acest acelaşi Isus; un lucru care stă într-o legătură încă şi mai apropiată cu meditaţia mea prezentă.

Când Domnul Isus Hristos S-a aflat aici, El Şi-a revendicat împărăţia. S-a prezentat pe Sine ca Împărat fiicei Sionului, ca Fiul lui David. El a luat chipul Aceluia care din vechime fusese făgăduit prin profeţi şi a intrat în cetate “smerit, călare pe un măgar”. Într-o zi precedentă, steaua Lui, steaua Împăratului betleemit, apăruse în ţările de la răsărit, chemând pe neamuri către Fiul lui David, născut în cetatea lui David. Însă ceea ce a căutat atunci, El n-a găsit: “Ai Săi nu L-au primit”. Însă a dus cu El în cer acest gând, această dorinţă după împărăţia Lui! “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată ca să-şi ia o împărăţie”. El Se gândeşte la împărăţia Lui, deşi este acum aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui, aşa cum Se gândise la ea şi o revendicase atunci când S-a aflat aici. Spun din nou: cât de strict, în această caracteristică minunată, suntem ţinuţi în comuniune cu acelaşi Isus! El a fost odată pe pământ, iar acum este în ceruri; însă noi Îl cunoaştem, după aceste trăsături, ca fiind acelaşi Domn – unul în persoană, în scopuri şi în dorinţe, măcar că locurile şi condiţiile se schimbă. El a fost Împăratul lui Israel când era aici şi Şi-a revendicat cu dorinţă împărăţia; şi fiindcă cetăţenii ţării I-au refuzat-o, El a primit-o în ceruri, iar la timpul potrivit Se va întoarce, în ziua bucuriei inimii Lui, ca s-o administreze aici, unde a căutat-o prima dată. “M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi distrusă” (Daniel 7:13,14).

Privim, în felul acesta, la unica Persoană, la acelaşi Isus; iar inima preţuieşte acest lucru când medităm la el. Şi mai există încă o trăsătură a acestei identităţi, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am remarcat deja.

Când S-a aflat aici, El a dorit să fie cunoscut de către ucenicii Săi, să fie descoperit lor, în câteva din gloriile Sale ascunse, aşa păcătoşi cum erau ei. De asemenea El S-a bucurat ori de câte ori a putut să-Şi comunice harul acolo unde a găsit credinţă. Credinţa care se baza pe El fără rezervă, credinţa care apela la El fără ceremonie, credinţa care putea da la o parte aparenta neglijare sau respingere, a fost preţuită de El. Păcătosul care se alipea de El în ciuda dispreţului lumii, sau care se încredea numai şi numai în El, fără aportul sau încurajarea altora, a fost în totul bine primit de El. Sufletul care cerea cu îndrăzneală prezenţa Lui, sau care căuta părtăşia cu El, care stătea la picioarele sau la pieptul Lui, putea obţine de la El ceea ce dorea, sau, precum Avraam mijlocitorul, Îl putea avea cu sine cât de mult timp vroia.

El a dorit uniunea cu aleşii Săi, o uniune permanentă, deplină şi personală, fiind gata să împartă cu ei numele Său de la Tatăl, poziţia de dragoste în care Se afla şi slava al cărei moştenitor era.

A căutat simpatie, a tânjit după tovărăşie în bucuriile şi în necazurile Sale. Iar noi nu putem nicidecum să cântărim dezamăgirile inimii Lui, când a căutat aceste lucruri şi nu le-a găsit; a fost mai greu, cu mult mai greu, decât atunci când El Şi-a revendicat împărăţia, aşa cum am văzut deja, şi nu a primit-o. “N-aţi putut veghea împreună cu Mine nici măcar un ceas?”, a fost glasul unei inimi însingurate.

Mai mult decât atât, El a plănuit, atunci când S-a aflat aici, să împartă tronul cu poporul Său. Nu vroia să fie singur. Dorea să împartă onorurile şi stăpânirile cu aleşii Săi, tot aşa cum vroia ca ei, în simpatie, să înţeleagă şi să împartă împreună cu El bucuriile şi durerile Lui.

Iar acum (lucru la fel de minunat şi de sublim ca şi taina care ni-l destăinuie), toate acestea îşi găsesc, sau îşi vor găsi, împlinirea pentru El în, şi prin, Biserică. Biserica este chemată să răspundă dorinţelor Domnului Isus în toate aceste lucruri, să fie toate acestea pentru El, fie prin Duhul Sfânt acum, fie în împărăţia viitoare; să pătrundă acum, în duh, în gândurile şi în afecţiunile Lui, în bucuriile şi în durerile Lui, iar apoi să strălucească în slava Lui şi să stea pe scaunul Lui de domnie.

Ce taină! Biserica, acum înzestrată cu Duhul care locuieşte în ea, şi destinată să stea, acoperită de slavă, în moştenirea stăpânirii Lui, constituie răspunsul la aceste cele mai adânci dorinţe ale Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în zilele vieţii Sale pământeşti. Şi din nou spun: Ce taină! Putem admira din plin acele armonii care ne vorbesc despre acelaşi Isus, despre Persoana unică în aceste felurite părţi ale căilor Lui minunate. El a căutat şi a revendicat o împărăţie atunci când S-a aflat aici, şi tot atunci a dorit simpatia sfinţilor Săi. Însă poporul Lui nu a fost pregătit să-I recunoască dreptul de împărat, iar sfinţii Săi n-au fost în stare să-I ofere părtăşia dorită. Totuşi, El Îşi primeşte acum o împărăţie în ceruri şi Se va întoarce şi o va administra aici. Părtăşia după care a tânjit începe să o găsească acum prin Duhul care locuieşte în aleşii Săi; şi ea va fi satisfăcătoare pentru El în deplina ei măsură în ziua când ei vor fi făcuţi desăvârşiţi. Împărăţia va fi slava şi bucuria Lui. Ea este numită “bucuria Domnului”, căci se va spune celor care o vor împărţi cu El, “Intră în bucuria Stăpânului tău”. Însă părtăşia pe care o va avea cu Biserica va însemna cu mult mai mult pentru El. Ea a reprezentat cea mai adâncă dorinţă a Lui aici, şi va reprezenta cea mai deplină bucurie a Sa în viitor. Eva a însemnat pentru Adam mai mult decât toate lucrurile peste care era stăpân.

Avem oare, preaiubiţilor, cât de cât putere în sufletele noastre ca să ne bucurăm la gândul că inima Domnului Isus este astfel satisfăcută? Putem urmări cu privirea aceste bucurii care Îl aşteaptă în ceasul nunţii Mielului, în ziua veseliei inimii Lui, însă oare avem capacitatea, în duh, de a face mai mult? Putem mărturisi, cu toată sinceritatea, că asemenea întrebări nu fac decât să ne smerească.

Însă acestea vor fi ale Lui: împărăţia şi Biserica. Împărăţia va fi a Lui în virtutea multor titluri. El o va lua sub legământ, sau, potrivit cu planurile care au fost întocmite în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. O va lua de asemenea în virtutea unui drept personal, căci El, Fiul Omului, niciodată nu Şi-a pierdut chipul de Dumnezeu. Şi nici nu putea să-l piardă, fiindcă, deşi Fiu al Omului, El era Fiul Tatălui. Prin urmare nu l-a pierdut şi, având acest chip, stăpânirea Îi aparţine prin titlul personal, potrivit cu cele dintâi mari reguli stabilite ale puterii şi cârmuirii: “Şi Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ’” (Geneza 1). El va lua împărăţia şi în virtutea titlului ascultării, aşa cum citim: “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi” (Filipeni 2). El o va lua de asemenea în virtutea titlului MORŢII; căci citim din nou: “Toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1). Iar crucea, pe care El a împlinit această moarte, a avut scrise pe ea, fără putinţă de ştergere sau modificare, prin intervenţia braţului puternic al lui Dumnezeu Însuşi, cuvintele: “Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor” (Matei 27:37).

Astfel, stăpânirea este a Fiului Omului prin legământ, prin titlu personal, prin titlul slujirii sau al ascultării şi prin titlul morţii; şi, aş adăuga de asemenea, prin cel al cuceririi, căci judecăţile care urmează să-I netezească drumul către tron şi să elimine din împărăţie tot ceea ce este pricină de poticnire, sunt, aşa cum ştim, executate prin mâna Sa. “Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei! Cine este acest Împărat al slavei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în luptă” (Psalm 24).

Ce temelii sunt astfel aşezate pentru stăpânirea Fiului Omului! Cum se angajează orice titlu în a-I cinsti şi glorifica numele! Aşa cum vedem în Apocalipsa 5, nimeni în cer şi pe pământ nu putea lua Cartea afară de Mielul care fusese înjunghiat şi care era Leul din Iuda; Carte pe care o primeşte îndată din mâna Celui care şedea pe tron, iar apoi Biserica în slavă, îngerii şi toate creaturile din toate părţile marilor stăpâniri, triumfă în proclamarea drepturilor şi titlurilor Mielului. Şi dacă titlul este astfel făcut sigur, pecetluit de mii de martori, şi este de asemenea un titlu minunat, aşa vor fi şi puterea şi împărăţia pe care el o susţine. În Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Domnul din ceruri”, ca şi “Fiu al Omului”, întregul mare plan al lui Dumnezeu cu privire la stăpânirea tuturor lucrurilor este reînsufleţit şi consolidat. Putem spune: aşa cum “ toate făgăduinţele lui Dumnezeu în El sunt ‘da’ şi în El sunt ‘Amin’”, tot aşa toate destinele omului vizavi de Dumnezeu sunt în El “da” şi sunt în El “Amin”.

Stăpânirea a fost dată lui Adam, guvernarea – lui Noe, titlul de patriarh – lui Avraam, judecata – lui David şi regalitatea – lui Solomon. Toate aceste glorii se vor găsi şi vor străluci împreună în Hristos. În El, şi sub picioarele Lui, se va face “restabilirea tuturor lucrurilor”. El va avea multe cununi şi va purta multe nume. Numele Lui de “Domnul” din psalmul 8 nu este numele de “Împărat” din psalmul 72, deşi îl poartă şi pe acesta. Forma slavei din fiecare este particulară. Cununile sunt diferite, însă amândouă sunt ale Lui. Şi El este de asemenea “Părintele veşniciei”; un Împărat şi totuşi un Părinte – Solomonul şi Avraamul lui Dumnezeu. În El toţi vor fi binecuvântaţi, şi totuşi înaintea Lui se va pleca orice genunchi. Sabia, de asemenea, este a Lui; “toiagul de fier” ca şi “sceptrul dreptăţii”. El va judeca cu David şi va cârmui cu Solomon. Ca Fiu al lui David, El Îşi însuşeşte puterea pentru a o exercita într-o sferă anumită de slavă. Ca Fiu al Omului, El Îşi însuşeşte puterea şi o exercită într-o sferă de slavă mai largă. El vine deopotrivă în slava Lui, în slava Tatălui şi în slava sfinţilor îngeri. Îşi însuşeşte puterea şi ca Om înviat. Acest lucru ne este înfăţişat în 1Corinteni 15:23-27. Şi în acest caracter El Îşi are de asemenea sfera Lui particulară. El a pus moartea, ultimul vrăjmaş, sub picioarele Sale. Şi acest lucru se potriveşte aşa de mult, ca toate celelalte, şi este perfect la locul şi în timpul lui, căci ca Om înviat trebuia să supună moartea.

Va fi înconjurat de scene cu glorii variate şi va purta trăsături ale unor felurite glorii. Trăsătura specifică a împărăţiei va fi aceasta: ea va fi plină de gloriile lui Hristos; felurite, totuşi armonioase şi împletite. Crucea a prezentat deja o mostră a acestei opere perfecte. “Îndurarea şi adevărul” s-au întâlnit acolo. Acolo Dumnezeu a fost “drept” şi totuşi “a îndreptăţit”. Şi după aceeaşi manieră se vor desfăşura lucrurile în zilele viitoare ale puterii, aşa cum au decurs în zilele trecute ale slăbiciunii. Aşa cum îndurarea şi adevărul, dreptatea şi pacea, s-au întâlnit odinioară şi s-au îmbrăţişat, la fel autoritatea şi slujirea, binecuvântarea şi totuşi cârmuirea, un nume al întregii maiestăţi şi al puterii, şi totuşi un aşa nume care va coborî ca ploaia peste iarba cosită, toate vor fi cunoscute şi savurate împreună. Va exista atunci stăpânirea universală a omului peste toată gama lucrărilor lui Dumnezeu; vor fi văzute slăvile împărăţiei care ţine toate popoarele sub cârmuire, împreună cu prezenţa “Părintelui veşniciei” care le păstrează pe toate în binecuvântare. “Îl vor numi: Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii” (Isaia 9).

Totul se îndreaptă către această domnie şi conducere binecuvântată şi slăvită a Fiului lui Dumnezeu, deşi pentru unii drumul va fi prin “marea necazurilor” şi prin judecata deplină a “veacului acesta rău”. Dumnezeu croieşte acest drum şi omul nu se poate opune, deşi el caută să fixeze pământul pe temeliile lui prezente, refuzând să înţeleagă că acestea sunt îmbătrânite şi şubrezite, ca şi cei care-l locuiesc, şi că doar Hristos susţine stâlpii acestui pământ. “Mănunchiul celor vii” (aşa cum a vorbit Abigail, cea care a mărturisit spre slava lui David în zilele umilinţei lui) este un mănunchi tare, bine închegat şi sigur, fiindcă Domnul Însuşi este în el, aşa cum a fost în vechime în rugul care ardea. Însă dincolo de acest mănunchi (slab şi dispreţuit în ochii oamenilor, ca un rug de mărăcini), totul se clatină; şi fără îndoială că mai este puţin timp până când cei care nu au vrut, nici nu au căutat, n-au vegheat şi nu s-au rugat să înveţe această lecţie în duh, o vor învăţa direct în istorie.

Sabia şi sceptrul zilei viitoare a puterii sunt singulare în gloriile lor. Nu există altă sabie, nici un alt sceptru, care să fie sau să poată fi ca ele. Sabia urmează să fie “îmbătată în ceruri” Isaia 34:5. Ce expresie! Soarele se va schimba în întunecime şi luna în sânge, puterile cerului vor fi clătinate, întuneric va fi sub picioarele Lui şi nori groşi Îl vor însoţi în ziua când acea sabie va fi scoasă pentru măcel. Iar puterea ei este călcarea teascului aprinderii mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Tot ce este înălţat şi ridicat, căpeteniile şi puterile care guvernează întunecimea acestei lumi, fiara şi prorocul ei, împăraţii, căpitanii şi oamenii viteji, ca şi balaurul, acel şarpe vechi, care este diavolul şi Satan, fac parte dintre vrăjmaşii care îi vor simţi tăişul; “oştirea celor mari din ceruri şi împăraţii de pe pământ”. Izvoarele răului şi instrumentele lui sunt deopotrivă cercetate şi judecate de către lumina şi puterea ei.

Nu este o astfel de sabie singulară în slava ei? Putea cea a lui Iosua, sau cea a lui David, să facă cuceriri ca acestea? S-ar fi supus puterile întunericului acestor săbii? S-ar fi supus lor moartea şi iadul?

Întreb deci, în mâna cui trebuie să fie această sabie care poate birui astfel de oşti? Chiar slujba din acea zi a puterii, ca de altfel orice altă slujbă a Lui, fie în slăbiciune fie în putere, ne spune cine este Acela. Această lumină şi această putere, amândouă de la sine grăitoare, frumoase şi divine, în lucrarea lor de a-L înfăţişa în toate ipostazele, chiar în suferinţa Lui cea mai adâncă, le-am urmărit noi în această meditaţie, cu slăbiciune şi cu admiraţie. Ele merită în continuare recunoaşterea şi închinarea noastră. Biruinţele acestui Dumnezeu al bătăliilor, în zilele de odinioară, au fost de acelaşi caracter înalt. Căci din vechime luptele Lui au vorbit despre persoana şi despre slava Sa, aşa cum o vor face şi în viitor. Prin urmare este scris despre El: “Domnul este un războinic viteaz: Numele lui este Domnul” (Exod 15:3). Lupta Lui, în această rostire a Duhului, este arătată ca descoperind calitatea Lui de domn, slava Lui, numele Lui, persoana Lui. În Egipt dumnezeii I-au simţit mâna, aşa cum au făcut mai târziu printre filisteni şi apoi în Babilon. Dagon a căzut înaintea chivotului, Bel a îngenuncheat, Nebo s-a prăbuşit. Acestea au fost zile ale aceleiaşi mâini.

Şi după cum este sabia, aşa este şi sceptrul. Cel al lui Solomon a fost doar o umbră palidă a lui, iar cârmuirea lui Noe şi stăpânirea lui Adam vor fi uitate în comparaţie cu el.

Toată lumea va fi supusă atunci; creaţia la fel ca şi naţiunile. “Cântaţi Domnului o cântare nouă! Cântaţi Domnului, tot pământul! Cântaţi Domnului, binecuvântaţi Numele Lui, vestiţi din zi în zi mântuirea Lui! Istorisiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele lucrările Lui minunate” (Psalm 96: 1-3). În umbra acestui sceptru şi în lumina acestui tron de glorie vor locui de la un capăt al pământului până la celălalt naţiunile “binevoitoare” şi “drepte”. Va fi un legământ între oameni şi fiarele câmpului. Pustia se va bucura şi ea. Şchiopul va sări ca o căprioară şi limba celui mut va cânta. Soarele acestei împărăţii nu va apune, nici luna nu va dispare de pe cer, căci Domnul va fi lumina ei veşnică. Nici un lucru rău nu se va petrece pe tot muntele sfânt al lui Dumnezeu; căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acoperă.

Israel va reînvia, oasele uscate vor trăi din nou. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi din nou unul singur. Cetatea va fi numită “Domnul este acolo”. Despre ţară se va spune: “Această ţară care a fost pustiită a devenit ca grădina Edenului”. Şi din nou, ea va fi salutată cu cuvinte care dezvăluie demnitatea ei sfântă: “Domnul să te binecuvânteze, locaş al dreptăţii, munte sfânt!” (Ieremia 31:23).

Neamurile vor fi aduse să judece din nou bine şi mintea le va reveni. Lumea, în nebunia ei, deşi “făcută prin El”, “nu L-a cunoscut”. Împăraţii pământului şi domnitorii s-au împotrivit Unsului. Au lovit cu piciorul împotriva ţepuşelor, trădându-şi astfel nebunia şi nechibzuinţa. Însă mintea sănătoasă le va reveni. Întâmplarea cu Nebucadneţar se va dovedi a fi o taină şi totodată o istorie. Mintea acelui cap de aur, acelui mare cap al puterii neamurilor, s-a întors la el după perioada lui de nebunie; şi atunci el a cunoscut şi a recunoscut că cerurile împărăţesc. Aşa că lumea în cele din urmă nu va mai fi ignorantă cu privire la Făcătorul ei, ci Îl va recunoaşte într-un mod la fel de profund aşa cum odinioară L-a refuzat cu nebunie. Căci “împăraţii îşi vor închide gura înaintea Lui”, ca semn de recunoaştere adâncă şi plină de închinare. Inima de fiară va fi luată de la ei şi li se va da în loc o inimă de om. Nu vor mai fi mustraţi cu imaginea boului care-şi cunoaşte stăpânul şi cea a cocorului şi rândunicii, care-şi cunosc timpul pe cer, ci vor zbura ca porumbeii spre porumbarul lor. “Iată-i că vin de departe, unii de la miazănoapte şi de la apus, iar alţii din ţara Sinim” (Isaia 49:12).

Lucrările mâinilor lui Dumnezeu, şi deopotrivă Israel şi neamurile, se vor bucura sub acelaşi sceptru. “Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul” (Isaia 11:6). Chiar pământul se va bucura din nou de ploaia târzie şi de arat, ca de nişte lucruri care vin direct de la Plugarul divin. “Tu cercetezi pământul, îl adapi şi-l umpli de bogăţii: râul lui Dumnezeu este plin cu apă. Tu le pregăteşti grâul, după ce ai pregătit pământul” (Ps. 65:9). Ce sceptru! Nu este un astfel de sceptru, ca şi sabia, unic în gloria lui? A mai fost vreun sceptru ca el? Poate fi o putere asemănătoare în vreo altă mână? Ceea ce Adam a pierdut în ce priveşte pământul; ceea ce a pierdut Israel în ţara făgăduinţei; ceea ce Avraam a pierdut printr-o sămânţă degradată, nerecunoscută şi proscrisă; ceea ce casa lui David a pierdut în ce priveşte tronul; ceea ce creaţia lui Dumnezeu a pierdut din pricina celui care a supus-o la robie şi stricăciune – toate vor fi strânse şi arătate în prezenţa şi puterea zilelor Fiului Omului.

Doar “Fiul” putea lua în stăpânire o astfel de împărăţie. Valoarea jertfei deja săvârşite, aşa cum am văzut în meditaţiile precedente, stă în persoana Victimei, iar starea binecuvântată a sanctuarului, de acum umplut şi folosit în slujire, se bazează, în aceeaşi manieră, pe persoana Marelui Preot şi a Mijlocitorului care Se află acolo; gloriile şi virtuţile împărăţiei viitoare pot fi desfăşurate şi exercitate doar în, şi de către, aceeaşi Persoană. Fiul lui Dumnezeu slujeşte în locurile cele mai de jos şi în cele mai înalte, în sărăcie şi în bogăţie, în cinste şi în dezonoare; ca Nazarinean şi ca Betleemit; pe pământ şi în cer; şi într-o lume a gloriilor mileniale, deopotrivă pământeşti şi cereşti. În toată slujba Lui, de la început până la sfârşit, în toate stadiile şi schimbările suferite în marea taină, ni se spune cine este El. El n-ar fi putut fi ceea ce a fost pe cruce, dacă n-ar fi fost acolo ceea ce El este dintotdeauna; tot aşa, El n-ar putea şedea acum pe tronul Tatălui, dacă n-ar fi acelaşi cu Cel răstignit pe cruce. Nu contează pentru credinţă unde-L vede, nici unde-L urmează; ea are înaintea ei Obiectul strălucitor şi binecuvântat, şi respinge orice cuvânt care ar avea ca efect necinstirea Lui, chiar când acest lucru este făcut din neştiinţă.

Trebuie însă să privim şi alte glorii ale împărăţiei Sale viitoare. “Omul al doilea este Domnul din cer”, şi este necesar ca o slavă specială să însoţească ridicarea unuia ca El, slavă pe care tronul lui Solomon n-o putea niciodată măsura. Da, în prezenţa acestui “Domn din cer”, vor fi desfăşurate glorii mult mai strălucitoare decât cea a lui Solomon. Atunci “luna va fi uimită şi soarele se va ruşina; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:23). Vor fi lucruri cereşti în împărăţia Sa, precum şi lucruri pământeşti restabilite. Adam a avut grădina, împreună cu toată frumuseţea şi belşugul ei. Însă, mai presus de aceasta, Domnul Dumnezeu umbla acolo împreună cu el. Noe, Avraam şi alţii, în zilele patriarhale, au avut în stăpânire turme şi cirezi, iar în Noe vedem puterea şi domnia peste pământ. Însă, dincolo decât toate acestea, ei au beneficiat de vizitele îngerilor, ba chiar de vizite, viziuni şi comunicări faţă în faţă din partea Domnului îngerilor. Ţara Canaan era o ţară bună, o ţară a laptelui, a untdelemnului şi a mierii; însă mai mult decât atât, slava se afla acolo, iar mărturia prezenţei divine locuia între heruvimi.

Aşa va fi în zilele viitoare ale puterii Fiului lui Dumnezeu. Cerul, în har, va dărui lucrurilor o slavă nouă şi particulară, la fel de sigur cum Domnul Dumnezeu umbla prin grădina Eden, sau la fel de sigur cum îngerii se suiau şi se coborau înaintea ochilor patriarhului; ori la fel de sigur cum prezenţa divină era cunoscută în sanctuarul din Ierusalim în ţara făgăduinţei. Şi nu numai că pământul va fi astfel vizitat din nou şi slava din cer se va arăta iarăşi, ci toate acestea vor avea un caracter nou şi minunat. Pământul va avea mărturia acestei taine neobişnuite şi copleşitoare, anume că, din ţărâna şi legăturile lui, a fost întocmită o familie pentru ceruri, ceruri care, în slăvile lor, îl vor vizita din nou, fiind mai binevenite decât îngerii, şi care, în autoritatea şi puterea încredinţată lor, vor cârmui peste el în binecuvântare. “În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim. Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: “Ce este omul, ca să-Ţi aduci aminte de el?” (Evrei 2:5,6).

Ce legături între cele preaînalte şi cele mai de jos! “Omul al doilea este Domnul din cer”. Cetatea sfântă se va coborî din cer, având slava lui Dumnezeu; şi în prezenţa ei vor fi exercitate cârmuirea şi puterea împărăţiei pe pământ. Aşa ceva va depăşi cu mult suveranitatea lui Adam şi strălucirea lui Solomon.

În scena de pe muntele sfânt în Matei 17 şi în cea a vizitei împărăteşti în cetatea sfântă în Matei 21, suntem introduşi (în chip tainic) în acea zi a puterii Fiului lui Dumnezeu, în acel “veac viitor”, în aspectul lui ceresc şi pământesc. Slava cerească străluceşte pe muntele sfânt. Isus este schimbat la faţă. Faţa Îi străluceşte ca soarele şi hainele Îi sunt albe ca lumina; iar Moise şi Ilie apar în slavă alături de El. La fel, cu ocazia intrării împărăteşti în cetatea sfântă, acelaşi smerit Isus Îşi asumă un caracter al slavei. El devine Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta, şi Fiul lui David, cel acceptat şi triumfător. Aici, pe drumul dintre Ierihon şi Ierusalim, El este văzut, preţ de o mistică clipă, în drepturile şi demnităţile Lui care aparţin de pământ; aşa cum, într-un alt moment asemănător, El apăruse pe un “munte înalt, de o parte”, în slava Sa personală şi cerească. Aceste solemne ocazii au reprezentat, fiecare din ele în felul ei, o transfigurare; chiar dacă slava celei cereşti era una, iar a celei pământeşti alta. Însă deopotrivă în fiecare ocazie Isus a fost glorificat; a fost scos pentru o clipă de pe obişnuitul Lui drum smerit şi de trudă, acel drum al Fiului lui Dumnezeu, lepădat şi umil. Cele două mari ţinuturi ale lumii mileniale se desfăşoară înaintea ochilor noştri, în viziune sau în taină. Astfel de imagini au fost trecătoare şi s-au pierdut repede; însă ceea ce ele au vestit şi au prezentat va rămâne în strălucire şi putere în ziua viitoare a slavei. Căci acea zi strălucitoare, acel veac binecuvântat, va fi plin de gloriile Fiului lui Dumnezeu. Acea plinătate va fi cea care îi va oferi greutatea şi importanţa, aşa cum am spus mai înainte. Cap al familiei înviate, sau Fiu al gloriei cereşti, El va fi atunci Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta; şi va mai fi şi Împăratul lui Israel şi al neamurilor. În chip neobişnuit, tainic, toate vor fi legate împreună în acel sistem al gloriilor – “locurile cele mai de jos ale pământului” şi cele “mai presus de toate cerurile”. “Dumnezeu arătat în carne – înălţat în slavă”. “Cel de-al doilea Om” nu este mai puţin decât “Domnul din cer”.

Ce taine! Ce planuri ale lui Dumnezeu care se extind din veacurile ascunse de dinainte de începuturile creaţiei, până la sfârşitul ei!

Fie ca afecţiunea şi închinarea inimii să urmeze meditaţiilor sufletului! Fiul, care este în sânul Tatălui din toată veşnicia, Îşi ia locul în pântecele Fecioarei, asumându-Şi carnea şi sângele împreună cu copiii; ca Fiu al Omului, Dumnezeu arătat în carne, El a pribegit de-a lungul căilor aspre ale vieţii omeneşti, care s-au sfârşit cu moartea pe cruce. El a părăsit mormântul pentru slavă, cele mai de jos locuri ale pământului pentru cele mai înalte locuri în cer; şi va veni din nou pe pământ în demnitate şi laudă, în cinste şi autoritate, într-o măreţie şi strălucire inefabile, pentru a înveseli “veacul viitor”.

Există însă o altă taină înainte ca această scenă de slavă, această lume viitoare, să poată, în felul lui Dumnezeu, să-şi facă apariţia. Biserica trebuie unită cu cerurile, aşa cum Domnul ei a fost unit deja.

Drumul Bisericii pe pământ este cel al unui străin nebăgat în seamă. “Lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El” (1Ioan 3:1). Şi aşa cum drumul ei pe pământ nu este marcat în mod vizibil, la fel va fi şi drumul ei de pe el. Totul în ce o priveşte este rezumat în cuvintele “străin aici”. Şi aşa cum lumea dimprejur nu cunoaşte Biserica, nici nu va fi martoră la evenimentul răpirii ei, la fel ea însăşi nu cunoaşte timpul acestei răpiri. Însă ştim că această legătură dintre noi şi ceruri va fi formată înainte ca împărăţia, sau “veacul viitor”, să fie manifestată; deoarece sfinţii vor trebui să fie însoţitorii Împăratului acelei împărăţii în primele faze ale existenţei ei; mai precis, atunci când El poartă sabia judecăţii, care urmează să cureţe scena pentru sceptrul păcii şi al dreptăţii; aşa cum El a făgăduit: “Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri; şi le va păstori cu un toiag de fier” (Apocalipsa 2:26, 27).

“Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (vers.28). Nu avem oare aici sugerată o legătură, o acţiune intermediară? Soarele reprezintă acea lumină în ceruri care este legată de pământ, de interesele şi de activitatea fiilor oamenilor. Soarele stăpâneşte ziua, iar luna şi stelele noaptea. Însă “luceafărul de dimineaţă” nu-şi are locul într-un astfel de sistem. “El a făcut luna ca să arate anotimpurile; soarele ştie când trebuie să apună. Tu aduci întunericul şi se face noapte; atunci toate fiarele pământului se pun în mişcare. Puii de lei răcnesc după pradă şi îşi cer hrana de la Dumnezeu. Răsare soarele, ele fug înapoi şi se culcă în vizuinile lor. Omul iese la lucrul său şi la munca sa până seara” (Ps.104:19-23). Luceafărul de dimineaţă nu are nici un loc în toată această desfăşurarea de lucruri. Fiii oamenilor s-au culcat, iar somnul, prin îndurarea divină, le este încă dulce atunci când luceafărul de dimineaţă străluceşte pe cer.

Timpul în care soarele străluceşte este al nostru. Vreau să spun prin asta că soarele este însoţitorul omului. Însă luceafărul de dimineaţă nu-l recheamă pe om la lucrul său. El apare la o oră care este cu totul proprie lui, atunci când nu este nici zi nici noapte. Cel ce se scoală foarte devreme dimineaţa, care se trezeşte înaintea soarelui, sau străjerul care a vegheat noaptea, îl văd, însă nimeni altcineva.

Soarele, în limbajul sau gândul Scripturii, are aplicaţie la împărăţie. Aşa cum citim: “Cel care stăpâneşte peste oameni cu dreptate, cel care stăpâneşte în frică de Dumnezeu este ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui” (2Samuel 23:3, 4). Vedeţi de asemenea Matei 13:43, 17:2-5.

Întreb, deci: Nu trebuie oare ca noi să aşteptăm o lumină înaintea luminii împărăţiei? Nu sunt aceste semne din ceruri aşezate acolo pentru timpuri şi perioade, şi nu ne vorbesc ele, fiecare din sfera lor? Nu este ascunsă o taină în luceafărul de dimineaţă, în ceasul strălucirii lui solitare, ca şi în soare atunci când acesta răsare în puterea lui deasupra pământului? Nu reprezintă luceafărul de dimineaţă semnul din ceruri al Aceluia a cărui apariţie nu este pentru lume, ci pentru un popor care aşteaptă devreme un Domn nepământesc? Nădejdea lui Israel, poporul pământesc, salută “răsăritul Soarelui” (Luca 1:78); Biserica însă iese în întâmpinarea “luceafărului de dimineaţă”. “Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Apocalipsa 22:16,17). Totul este al nostru; şi din acest tot glorios fac parte “luceafărul de dimineaţă” pentru transformarea noastră ca să fim asemenea lui Isus, şi “Soarele care răsare”, pentru ziua noastră de putere împreună cu Isus.

Cum sunt formate aceste legături tainice, şi cum periplurile minunate sunt astfel trasate şi urmate, de la început până la sfârşit, din veşnicie în veşnicie! Niciodată nu le pierdem firul, nici interesul pentru ele, chiar în momentele cele mai sacre şi mai intime.

Am urmărit acum, de-a lungul meditaţiilor noastre asupra acestui drum glorios al Fiului lui Dumnezeu, o lumină în ceruri mai timpurie decât cea a răsăritului soarelui, o lumină pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre celelalte glorii ale Sale, Şi-o însuşeşte şi despre care mărturiseşte că o va împărtăşi cu sfinţii Săi: “Îi voi da luceafărul de dimineaţă”.

Şi după ce luceafărul de dimineaţă a strălucit pentru scurta sa perioadă, soarele va răsări la vremea rânduită lui: “Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Şi va fi “o dimineaţă fără nori; aşa cum iarba fragedă răsare din pământ când soarele străluceşte după ploaie”. “Să se bucure cerurile şi să se înveselească pământul; să urle marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să cânte de bucurie înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul” (Ps.96).

Cineva a spus: “Credinţa îşi are o lume a ei”. Cu siguranţă că şi noi putem spune, după ce am urmărit aceste ascensiuni şi coborâri ale Fiului lui Dumnezeu, unindu-le pe toate împreună, cele preaînalte şi cele de jos, şi introducându-le pe toate în strălucirea unei asemenea împărăţii, că chiar aşa stau lucrurile: credinţa îşi are cu adevărat o lume a ei proprie. Ah, de-am avea acea putere în suflet ca să umblăm în acea lume! Iar această putere stă în stăruinţa şi în fervoarea credinţei, care de fapt nu sunt altceva decât simplitatea şi realitatea credinţei.

David şi Abigail au umblat într-o lume care era a credinţei, atunci când s-au întâlnit în pustia Paran. Aparent, sau în ochii oamenilor, David era în acel timp doar o căpetenie al celor nelegiuiţi şi rătăcea prin peşterile şi gropile pământului; s-ar fi putut spune că era dependent de un vecin bogat pentru o bucată de pâine. Însă credinţa descoperea un alt David; iar în ochii Abigailei, totul stătea altfel. În acea clipă binecuvântată, deşi anonimă, când cei doi sfinţi ai lui Dumnezeu s-au întâlnit în pustie, s-a pătruns, în duh, în sfera împărăţiei. Deşertul Paran constituia împărăţia în părtăşia celor sfinţi. Fugarul persecutat, vânat şi în nevoie era, în proprii lui ochi şi în cei ai Abigailei, domnul împărăţiei viitoare şi “unsul Dumnezeului lui Iacov”. Abigail a îngenuncheat înaintea lui ca înaintea împăratului ei, iar el, cu bunătatea unui împărat, a primit-o. Proviziile pe care le-a adus în mâna ei, pâinea şi vinul, stafidele şi turtele de smochine, nu reprezentau generozitatea ei faţă de un David în nevoie, ci tributul unui supus de bunăvoie faţă de regele David. Ea se socotea prea fericită şi prea onorată dacă ar fi putut să slujească servitorilor lui. În felul acesta, prin credinţă, a intrat ea într-o altă lume cu această ocazie binecuvântată; dându-ne mărturie că credinţa are într-adevăr “o lume a ei”. Şi că acea lume era cu mult mai importantă pentru inima Abigailei decât toate avantajele casei bogatului ei soţ. Pustia însemna pentru ea mai mult decât păşunile şi turmele muntelui Carmel. Căci acolo duhul ei a sorbit din acele lucruri plăcute pe care credinţa ei le descoperise în sferele pure, deşi îndepărtate, ale slavei.

Preaiubiţii mei, când vom avea şi noi aceeaşi putere de a intra în lumea care ne aparţine de drept? Nu avea şi Noe o astfel de lume atunci când a construit o corabie aparent pentru uscat şi nu pentru apă? Nu a avut Avraam o lume asemănătoare atunci când şi-a părăsit ţara, rudenia şi casa tatălui? Şi Pavel, când a putut spune: “Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă”? Nu avem şi noi lumea noastră în acest moment, când prin credinţă sufletele noastre au intrare în “harul acesta în care stăm”? Acest har este locuinţa prezentă, plină de pace şi de fericire a conştiinţei stropite şi curăţite, precum şi strălucitorul locaş al nădejdii, de unde aceasta priveşte către “slava lui Dumnezeu” (Romani 5:1, 2). Toate acestea sunt într-o slabă măsură cunoscute, dacă îmi este îngăduit să vorbesc în numele altora; însă sunt ale noastre. Şi în mijlocul acestei slăbiciuni de care suntem conştienţi, credinţa noastră nu are altceva de făcut decât să-L slăvească pe Fiul lui Dumnezeu; căci progresul în lucrurile divine înseamnă să te bucuri tot mai adânc de El.

În încheierea acestei meditaţii, în care am privit (potrivit cu măsura noastră) la “veacul viitor”, aş spune că puţine motive sunt mai mişcătoare pentru inimă în vremea prezentă, decât lepădarea lui Hristos. Este naturală o astfel de concluzie; căci dacă El va fi slăvit în felul în care am văzut, în “veacul viitor”, cu siguranţă că este lepădat în “veacul acesta rău”. Acest lucru însă se uită uşor; şi asta este şi dorinţa dumnezeului veacului acestuia. Peste tot sunt văzute o adaptare şi un rafinament în continuă dezvoltare; îmbunătăţiri sociale, intelectuale, morale şi religioase; şi toate îşi dau mâna pentru a face nevăzut un Hristos nelumesc. Credinţa însă vede un Isus lepădat şi o lume judecată. Ea ştie că deşi casa este măturată, goală şi împodobită, aceasta nu şi-a schimbat stăpânul sau proprietarul, ci este doar făcută cu atât mai potrivită pentru scopurile acestuia.

Serioasă greşeală, preaiubiţilor, să gândeşti că poţi rafina şi cultiva “veacul acesta de acum” pentru Fiul lui Dumnezeu! Dacă David, într-o anume ocazie, n-a ţinut seama de gândul lui Dumnezeu în ce priveşte purtarea chivotului, la fel, într-o altă împrejurare, a fost ignorant cu privire la voia Acestuia în vederea zidirii unei case din lemn de cedru pentru acelaşi chivot. El a căutat să ofere Domnului un locaş stabil într-o ţară necurăţită şi necircumcisă. Prin urmare a greşit mult, necunoscând puritatea slavei Domnului; la fel stau lucrurile şi cu cei care leagă numele Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de pământ aşa cum este acesta acum, sau de împărăţiile “veacului de acum”. Oricât de sinceră ar fi dorinţa inimii lor, ca în cazul lui David, o spunem din nou (şi cât de siguri suntem de această convingere) că ei greşesc nespus de mult, necunoscând puritatea slavei Domnului. Aceasta este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm tot mai mult. Fiul lui Dumnezeu este încă un Străin pe pământ; şi El nu caută acest pământ, ci un popor afară din el, popor care să fie străin acum împreună cu El, declarându-şi pe faţă poziţia în mijlocul tuturor deşertăciunilor şi ambiţiilor care constituie istoria de fiecare ceas a acestei lumi.

“Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:28, 29).