Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Capitolul IV

de J. G. Bellet - 07 Aprilie 2016

Capitolul IV

Primit în slavă” (1Timotei 3:16)

Înălţarea Sa

În zilele de odinioară, îngerii doriseră să privească în lucrurile privitoare la Hristos (1Petru 1:12). Când aceste lucruri au fost manifestate şi împlinite, dorinţa lor a fost satisfăcută; căci, aşa cum vedem din evanghelii, îngerii au fost martorii oculari a ceea ce doriseră atât de mult să vadă. Ei au avut privilegiul să-şi găsească locul şi plăcerea în istoria lui Hristos – în “taina evlaviei” – tot aşa cum şi le găsiseră în vremurile de demult, în sanctuarul lui Dumnezeu. Este adevărat că totul în acel sanctuar era pentru folosul şi binecuvântarea celor păcătoşi. Altarele, marea, capacul ispăşirii şi toate celelalte fuseseră toate poruncite în vederea noastră. Lucrarea de jertfire şi harul casei lui Dumnezeu erau pentru cei păcătoşi. Însă heruvimii priveau. Ei erau aşezaţi în acea casă ca să-şi afunde privirile în cele mai adânci taine ale ei. Şi la fel îi vom găsi în ziua când simbolurile şi-au găsit împlinirea, în ziua lucrurilor cereşti, atunci când “Dumnezeu S-a arătat în trup”. Căci şi cu această ocazie totul a fost pentru slujirea şi mântuirea noastră, a celor păcătoşi; pentru ca Dumnezeu, astfel arătat, să poată fi “propovăduit între neamuri” şi “crezut în lume”; însă totul a avut, la fel de sigur, acest scop: ca El să poată fi “văzut de îngeri”.

Astfel că ei au ocupat acelaşi loc în templul din vechime şi în taina cea mare. Au privit, şi-au aţintit privirile, au fost martori oculari. Mai mult, ei au privit cu aceeaşi intensitate şi interes taina, aşa cum făcuseră în trecut în Sfânta Sfintelor. “Heruvimii erau cu aripile întinse deasupra, acoperind capacul ispăşirii cu aripile lor şi cu feţele lor erau unul spre altul. Heruvimii stăteau cu faţa întoarsă spre capacul ispăşirii” (Exod 37). În istoria vieţii lui Hristos, Adevăratul Chivot, vor fi din nou văzuţi privind astfel.

Îngerul Domnului vine, fiind trimis cu însărcinare din cer, să anunţe păstorilor din Betleem naşterea lui Isus. Însă de îndată ce şi-a sfârşit misiunea, “s-a unit cu el o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: ‘Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!’” (Luca 2). Iar când a venit timpul unui alt mare eveniment şi “Dumnezeu arătat în trup” a fost înviat dintre cei morţi, urmând ca în curând să fie “primit în slavă”, îngerii sunt din nou prezenţi cu acelaşi interes. La mormânt, când Maria Magdalena a privit înăuntru, doi dintre ei stăteau “în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare”. Iar în momentul solemn al înălţării, ei sunt din nou prezenţi, instruindu-i pe bărbaţii din Galileea cu privire la căile viitoare ale Celui care tocmai plecase la cer (Ioan 20, Fapte 1).

Întâlnim deci mereu şi mereu aceeaşi contemplare de deasupra capacului ispăşirii, aceeaşi privire plină de interes. Glăsuirea oştii cereşti pe câmpurile Betleemului nu a fost parte din slujirea lor pentru om, ci un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Ei nu-i instruiau atunci pe păstori, nici nu se adresau lor în mod oficial; ci exprimau încântarea pe care gândul la Cel de curând născut o produsese în duhurile lor. La fel a fost atitudinea lor în mormânt. Este adevărat că atunci când Maria a apărut, ei avut un cuvânt de mângâiere pentru ea; însă erau acolo în mormânt înainte ca ea să fi sosit, şi s-ar fi aflat acolo chiar dacă Maria n-ar fi venit niciodată. La fel cum heruvimii din cort stătuseră deasupra chivotului şi capacului ispăşirii, fiecare la câte un capăt, tot aşa acum în mormânt îngerii stăteau în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Ce moduri de a-L vedea pe Isus! Aşa cum citim: “Dumnezeu a fost arătat în carne…a fost văzut de îngeri”. Fie ca şi noi, preaiubiţilor, să tânjim după harul de a privi şi a adora în acelaşi fel! Şi pe de altă parte să ne întristăm şi să ne smerim de lucrurile din inima noastră care ne lipsesc de aşa ceva! Cred că mulţi dintre noi avem nevoie să fim atraşi de aceste lucruri mai mult decât suntem dispuşi s-o facem. Mulţi dintre noi am fost tentaţi să beneficiem (dacă mă pot exprima în astfel de termeni) mai mult de lumina cunoştinţei dispensaţiilor divine, decât de căldura unor astfel de taine precum Betleemul, grădina şi Muntele Măslinilor, descoperite îngerilor în extaz. Dar astfel stând lucrurile n-am avut decât de pierdut, da, de pierdut acea comuniune care a marcat calea şi duhul multora în alte vremuri. Dorinţa mea este să întorc privirile către această privelişte măreaţă, determinat de starea de lucruri din jurul nostru şi dintre noi. Slăvită fără îndoială, nici nu mai e nevoie să spun, este Persoana pe care o privim, “Dumnezeu arătat în trup”, urmărit prin credinţă de la iesle până la cruce, apoi de la cruce la înviere, şi de aici în cerurile de acum şi în veacurile eterne de dincolo de ele.

Duhul Sfânt – într-o manieră de care ne vom ocupa pentru puţin timp – face slujba de har de a ne ajuta să privim această viziune a credinţei, prin faptul că formează cu grijă înaintea noastră legăturile dintre părţile sau stadiile acestei călătorii uimitoare. “Dumnezeu a fost arătat în trup…a fost primit în slavă”. Prin apostolul Ioan, aşa cum meditaţiile noastre anterioare ne-au arătat, Duhul revelează sau declară într-un chip foarte special legătura dintre “Dumnezeu” şi “trup” în persoana lui Isus. Citim acest lucru la începutul evangheliei şi epistolei sale. Nu mai este nevoie să-l repet. Bineînţeles că toate scrierile divine, nu doar cele ale lui Ioan, fie că lasă să se înţeleagă, fie afirmă direct acest adevăr, în felurite chipuri. Însă ceea ce ne preocupă acum în cursul acestor meditaţii este cealaltă legătură, acea dintre “Dumnezeu arătat în trup” şi slava sau ceruri; aşa că vom porni însoţiţi de evanghelişti şi de îngeri de la Betleem la grădina mormântului, iar de acolo la Muntele Măslinilor.

Evanghelia după Matei, într-un fel general, aduce mărturie despre înviere. Îngerii la mormânt declară învierea; femeile pe drumul înapoi către cetate cuprind picioarele Mântuitorului înviat, iar ucenicii Îl întâlnesc pe munte în Galileea. Marcu vorbeşte despre câteva apariţii ale Domnului, după învierea Sa, către cei ai Lui pe care-i alesese: către Maria Magdalena, către doi dintre ei pe când se duceau la ţară şi către cei unsprezece pe când stăteau la masă.

Luca totuşi analizează mai amănunţit dovezile pe care Isus le-a oferit ucenicilor Săi, cu privire la faptul că El Însuşi Se afla în mijlocul lor din nou, şi nu altul. Mănâncă înaintea lor şi le arată mâinile şi coasta Sa, apoi le spune că un duh nu are carne şi oase, aşa cum puteau vedea că El are, iar în cele din urmă le arată din Psalmi şi din proroci că aşa trebuia să se întâmple.

Ioan are stilul lui încă şi mai particular de a trata această mărturie comună. În evanghelia lui totul cu privire la Domnul este putere şi biruinţă. Aşa stau lucrurile la mormânt, ca şi în celelalte locuri. Când ucenicii vin, ei văd fâşiile de pânză jos şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, împăturit şi pus într-alt loc singur. Nu era dezordine, nu exista nimic care să vorbească despre vreun efort sau despre vreo luptă, nici un semn că evenimentul care avusese loc acolo fusese marcat de vreo dificultate. Totul arăta ca un trofeu şi o mărturie a biruinţei, mai degrabă decât ca un câmp de bătălie. “Slavă, slavă Biruitorului care a fost mort”, este glasul care se aude din mormântul deschis înaintea noastră de către Ioan. Şi dacă locul vorbeşte aşa, la fel face şi Domnul Însuşi mai târziu. El nu Îşi dovedeşte învierea în acelaşi fel ca în Luca. Nu le oferă celor ai Lui semne palpabile că El Însuşi era în mijlocul lor din nou. Nu mănâncă şi nu bea cu ei aici, aşa cum făcuse acolo. Peştele fript şi fagurul de miere nu mai sunt luate ca dovezi. Adevărul învierii Sale este prezentat prin mijloace mai înalte care fac apel la inimile şi conştiinţele ucenicilor Săi. Glasul Lui care răsună în urechea Mariei Îl face cunoscut ei, fiindcă inima i se obişnuise să-şi audă numele de pe acele buze; iar mâinile şi coasta Lui străpunse au fost arătate ca să vestească pacea conştiinţelor celor ai Săi, prin siguranţa că jertfa fusese primită; da, ele chiar au iscat din adâncurile sufletului unuia dintre ei exclamaţia de deplină convingere: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Aşa ne conduc evangheliştii în grădina mormântului. Muntele Măslinilor îşi are şi el mărturiile lui: înălţarea, ca şi învierea lui Isus.

Nici Matei şi nici Ioan nu vorbesc despre înălţare. Domnul este încă pe muntele din Galileea când se încheie evanghelia după Matei. Ioan nu ne conduce nici el la Muntele Măslinilor. Într-o scenă cu caracter de parabolă, după ce ucenicii mâncaseră în prezenţa Lui pe ţărmul Mării Galileii, El lasă să se înţeleagă că urmează să se suie la locuinţa Tatălui Său şi că ei aveau să-L urmeze acolo; însă aceasta nu este înălţarea în sine, nu este scena din Betania, nu este mutarea în fapt a Domnului de pe pământ în cer (Ioan 21).

Marcu însă consemnează împrejurarea: după ce Domnul terminase de vorbit ucenicilor Săi, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici deci se declară faptul, momentul în sine, al înălţării. Însă doar atât. Este prezentată în mod simplu înălţarea Celui căruia Îi aparţineau toate drepturile şi onorurile, care-L aşteptau acolo sus; însă nu este arătată printre ucenici comuniunea, în duh, cu acest eveniment. Istoria din Marcu nu merge până acolo încât să ne spună dacă ucenicii au fost sau nu martori oculari ai înălţării.

Dar Luca ne oferă chiar mai mult decât atât. În evanghelia sa, înălţarea Domnului este urmărită de ochi şi inimi care aveau, şi simţeau că au, interesul lor personal şi imediat în ea: “El i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, a fost despărţit de ei şi a fost înălţat la cer. După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Şi erau mereu în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu”.

Astfel deci, ca Om înviat, din mijlocul unei pleiade de mărturii că era cu adevărat acelaşi Isus, Domnul Se ridică spre ceruri. Şi cu toate că un nor L-a ascuns de privirile lor, ei ştiau El că este acolo, în locurile preaînalte, acelaşi Isus. Domnul, care mâncase cu ei în zilele călătoriei Sale, mâncase acum cu ei în zilele învierii Sale. Isus, care le dăruise pescuiri miraculoase în vremea când călătorea împreună cu ei, le dăruise acum încă o asemenea pescuire după învierea Sa. Isus, care binecuvântase hrana şi le-o dăduse atunci, procedase la fel acum: şi acesta era Cel care acum Se înălţase sub privirile lor. Cum sunt prezentate de clar de către evanghelişti pentru noi, prin acelaşi Duh, deşi în feluri diferite, toate stadiile acestei minunate călătorii! Avem înaintea ochilor pe acelaşi binecuvântat Domn la Betleem, în grădina învierii şi pe muntele înălţării. Manifestat în trup, Fiul a călătorit de la Betleem până la Calvar. Înviat din morţi, cu mâinile şi coasta Sa străpunse, El a mâncat şi a băut cu ucenicii Săi timp de patruzeci de zile; iar apoi, cu aceleaşi mâini şi aceeaşi coastă străpunsă, S-a înălţat la cer. Le-a dat sfaturi după ce a înviat, aşa cum făcuse şi înainte. Le-a încredinţat o misiune şi o lucrare după înviere, aşa cum făcuse înainte de ea. Îi cunoştea şi îi chema pe nume la fel ca înainte. Şi, în cele din urmă, pe când ei priveau după El ca şi cum Îl pierduseră pentru totdeauna, îngerul apare ca să le spună că “acest Isus”, acelaşi, avea încă alte lucruri de împlinit pentru ei: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”.

Acesta este secretul sau principiul întregii religii divine. Este “taina evlaviei”. Nimic nu-l poate aduce pe om înapoi la cunoaşterea şi închinarea către Dumnezeu, decât înţelegerea şi credinţa în această taină, prin Duhul. Acesta este adevărul care formează şi umple casa lui Dumnezeu: “Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost vestit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă”.

Avem şi noi, dragii mei, această Persoană înaintea ochilor, într-un mod viu şi constant, de la început până la sfârşit? El a călătorit prin truda şi durerile acestei vieţi, a murit pe cruce, a înviat din inima pământului şi S-a înălţat în cel mai înalt loc din cer. Legăturile sunt formate ca niciodată să nu poată fi rupte, măcar că ele leagă la un loc lucrurile cele mai înalte şi cele mai de jos. Duhul le ţine în atenţia noastră, aşa cum El le-a format, şi le ţine cu o bucurie şi o plăcere divine. În locuri precum psalmii 23 şi 24, cât de repede Îşi duce El prorocul din sfera vieţii smerite de credinţă, de dependenţă şi de nădejde, pe care Isus a dus-o aici în zilele întrupării Sale, către zilele intrării Sale ca “Domnul cel viteaz în luptă”, ca “Domnul Oştirilor”, “Împăratul slavei”, pe “porţile veşnice” ale Ierusalimului Său din mileniu!

Ne aflăm şi noi, în duh, pe acelaşi drum cu El? Şi ca o altă întrebare pentru sufletele noastre, care ne poate smeri pe unii dintre noi din nou: Suntem noi, în virtutea unei puteri vii şi reale, împreună cu Domnul nostru în perioada prezentă a acestei călătorii tainice? Căci, în această lume, El este încă Hristosul lepădat. Oare cât de departe suntem noi în duh de El în această calitate? Îl înţelegem noi pe “acest sărac”; rămânem noi alături de El în toate încercările Lui? (Psalmul 41:1; Luca 22:28). “Suflete adultere, nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” (Iacov 4:4). Isus n-a fost cineva în lume după învierea Sa mai mult decât fusese înainte să moară. Învierea n-a schimbat nimic în această privinţă. Lumea n-a însemnat mai mult pentru El după ce a înviat decât însemnase în zilele de dinainte, atunci când, aşa cum ştim, nu avea unde să-Şi plece capul. El a părăsit lumea pentru a merge în cer, la fel cum mai înainte o părăsise ca să meargă la Calvar. Când S-a născut, ieslea din Betleem L-a primit; acum, înviat dintre morţi, cerul este cel care-L primeşte. Ca născut în această lume, El S-a prezentat pe Sine credinţei şi acceptării lui Israel; a fost însă refuzat. Ca înviat, Se prezintă din nou pe Sine Israelului prin apostoli; însă iarăşi este respins. De aceea Isus este încă un străin aici pe pământ. Vremea de acum este încă perioada lepădării Sale. A fost la fel de solitar pe drumul de la Ierusalim către Emaus, deşi era Omul Înviat, aşa cum fusese înainte pe drumul de la Betleem la Calvar. Dar, preaiubiţii mei, ne-am alăturat noi oare Lui pe acest drum, într-un astfel de caracter?

Multe dintre aceste gânduri ar însemna prea mult pentru noi dacă n-am fi exersaţi pentru aşa ceva după metoda înţelepciunii divine: “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”, ne spune Învăţătorul nostru divin, şi în felul acesta “bunătatea” Lui ne face “mari” (2Samuel 22:36). Suntem astfel pregătiţi pentru comunicări tot mai mari din partea Lui. Isus poate anula distanţele la fel de bine cum poate stăpâni împotrivirile. Pe lacul Tiberiadei a umblat pe valurile agitate, iar apoi, când a intrat în corabie, aceasta a sosit îndată la locul spre care mergeau (Ioan 6:18-21).

Cât de binevenite sunt razele slavei desluşită de după nor, în momentul când pătrund în suflet! Şi ce avem altceva de făcut decât să deschidem toate porţile sufletului şi să-L lăsăm pe Isus să intre? Credinţa ascultă. Domnul ar fi vrut ca sărmana femeie samariteană de la fântână să fie doar o ascultătoare, de la început până la sfârşit. Ea a putut să vorbească, şi a vorbit; dar ce reprezintă cuvintele ei decât mărturia acestui lucru: că înţelegerea, conştiinţa şi inima îi erau toate deschise la cuvintele Lui? Iar când tot vasul este deschis, Isus Se revarsă în el.

Această atitudine de ascultare a credinţei trebuie să ne preocupe, mai ales când avem de-a face cu subiecte aşa de sfinte şi de profunde.

Am privit pe scurt împreună cu evangheliştii la legăturile dintre părţile acestei taine mari, la momentele de tranziţie de pe drumul Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am fost împreună cu îngerii şi cu ucenicii la Betleem, în grădina mormântului şi pe Muntele Măslinilor.

Dacă facem încă un pas şi intrăm în cartea Fapte vom fi izbiţi de un lucru, anume că ceea ce umple gândurile apostolilor şi totodată formează marea temă a întregii lor propovăduiri, este faptul că Isus, Isus din Nazaret, Omul lepădat şi răstignit aici pe pământ, era acum în ceruri. Cea dintâi şi constanta preocupare a lui Petru a fost să lege de actul înălţării tot harul şi puterea care erau atunci (în zilele mărturiei sale) oferite din ceruri în mijlocul poporului evreu. Cu ocazia coborârii Duhului Sfânt, profeţia lui Ioel devine (lucru normal, ba chiar necesar) textul predicii lui Petru. Însă dezvoltând acest text el Îl prezintă pe Isus din Nazaret, Cel răstignit. Îl înfăţişează pe Omul care fusese aprobat de Dumnezeu în mijlocul lor prin semne şi minuni, ca fiind acum în cer şi, aşa cum Dumnezeu spusese în acea profeţie, ca turnând Duhul făgăduit; şi, mai mult, el arată că Cel înălţat era Domnul de care vorbea profeţia, al Cărui nume dădea mântuirea acum, dar a Cărui zi va aduce judecata mai târziu.

Aceasta este predica şi îndemnul lui Petru bazate pe textul din Ioel. Pe Omul din ceruri Îl declară el de-a lungul acestei întregi cuvântări magnifice. Dacă Ioan a arătat acea slavă deplină, nepătată, în Isus aflat pe pământ, Petru ne îndreaptă acum privirile spre cer, spre locul oricărui har, al mântuirii şi al puterii, spre Fiul Omului, Nazarineanul, care fusese dispreţuit şi lepădat aici jos.

La fel, în capitolul următor, Petru vorbeşte şi acţionează în numele lui Isus din Nazaret (numele cel mai batjocorit şi dispreţuit între oameni cu puţin timp înainte), acum proslăvit în locurile preaînalte. Cerşetorul olog de la poarta Frumoasă a templului este vindecat prin credinţa în acest nume; apoi apostolul face lămurit mai departe că pe acelaşi Isus cerurile L-au primit, şi-L vor reţine acolo până la vremea când revenirea prezenţei Lui va aduce cu ea înviorare şi restabilire. Şi fiind acuzat de conducători, în capitolul următor, pe baza acestei vindecări miraculoase, Petru proclamă pe acelaşi dispreţuit Isus din Nazaret ca fiind Piatra lepădată de zidari, însă făcută “Cap al unghiului” în ceruri.

Acesta este numele şi aceasta este mărturia. Fie că-i vedem pe apostoli faţă în faţă cu puterea lumii, sau în mijlocul durerilor fiilor oamenilor, acesta este singurul lor gând; aici se găseşte toată măiestria, toată virtutea şi toată tăria lor. Şi imediat după asta, acelaşi nume al lui Isus este singurul lor drept şi temei de încredere înaintea lui Dumnezeu. Cel slab, aşa cum oamenii ar putea spune, “Robul sfânt Isus”, căruia Israel şi neamurile, Irod şi Pilat, împăraţii pământului şi domnitorii, I se împotriviseră şi-L respinseseră, acesta era nădejdea lor înaintea lui Dumnezeu. Acum ei Îl cunosc în Sfânta Sfintelor, aşa cum mai înainte Îl cunoscuseră printre oameni. Şi remarcaţi stilul lor diferit în care folosesc acest nume. Remarcaţi siguranţa cu care ei îl prezintă celor în nevoie, îndrăzneala cu care se luptă pentru el înaintea lumii, precum şi delicateţea de inimă (“Robul Tău cel Sfânt Isus”) cu care îl amintesc înaintea lui Dumnezeu. Cerşetorul de la poarta templului fusese vindecat prin el; iar locul unde pomeniseră astfel acel nume înaintea lui Dumnezeu, s-a cutremurat, iar ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cerul arată că toată puterea acum aparţine acestui nume, aşa cum înainte toată puterea de sus se coborâse prin el pe pământ. Ba mai mult, lumea, iadul însuşi, sunt tulburate de acest nume, căci marele preot şi saducheii se umplu de mânie şi îi aruncă în temniţă pe cei care-l mărturisesc.

Cu toate acestea Petru, în modul cel mai deplin, prezintă desluşit slăbiciunea şi umilinţa acelui Isus pe care nu conteneşte, de altă parte, să-L arate ca înălţat acum în cel mai înalt loc în ceruri. Lucrul acesta este foarte izbitor în predicile lui de început. Isus fusese omorât, spune Petru, fusese desconsiderat, vândut, lepădat, luat, atârnat pe un lemn. Limbajul lui este fără restricţii în această privinţă şi, în acelaşi duh, el pare că se slăveşte cu numele dispreţuit de “Isus din Nazaret”. Acest nume se găseşte necontenit pe buzele lui. Toate formele de durere şi de dispreţ pe care “Prinţul vieţii”, “Cel Sfânt şi Drept”, le-a suferit în inima, în trupul sau în împrejurările Sale printre oameni, sunt reamintite şi repetate de el în stilul lui viu şi plăcut, sub proaspăta ungere a Duhului Sfânt. Acesta este Cel cu care Petru se slăveşte de-a lungul acestor capitole ale slujbei sale timpurii printre iudei (Fapte 2-5). Iar pe El, care fusese tratat de o aşa manieră, apostolul Îl prezintă ca pe omul planurilor lui Dumnezeu: “Domn şi Hristos”. Petru proclamă că Omul din ceruri era Domnul lui David; că Sămânţa lui Avraam a fost ridicată pentru binecuvântare; că Prorocul făgăduit odinioară prin Moise era acum în cerurile preaînalte. Iată cuvântul pe care el îl propovăduia cu îndrăzneală.

Şi precum această ungere a Duhului Sfânt l-a condus pe Petru să mărturisească despre Omul din ceruri, despre Isus din Nazaret, lepădat aici, însă înălţat acolo, tot aşa răpirea în viziune de către Duhul Sfânt, imediat după aceasta, face acelaşi lucru pentru Ştefan. Dacă Petru vorbeşte despre El în ceruri, Ştefan Îl vede în ceruri. Propovăduitorul Îl vesteşte fără teamă, iar martirul Îl vede fără piedică, cu cea mai mare limpezime: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7).

Iată cum Duhul Sfânt Îl oferă pe Isus cel din ceruri buzelor şi ochilor feluriţilor Săi martori. Însă este un lucru binecuvântat să adăugăm că Isus în ceruri a reprezentat o realitate la fel de măreaţă pentru Petru ca şi pentru Ştefan, măcar că Petru a cunoscut această taină doar datorită ungerii, în timp ce Ştefan a cunoscut-o ca răpit într-o viziune prin Duhul Sfânt. Fie ca şi noi, dragii mei, s-o cunoaştem tot mai mult în sufletele noastre în aceeaşi putere. Fie ca să ne bucurăm de ea în lumina Duhului acum, aşa cum o vom savura, mai mult decât ca într-o viziune, pentru totdeauna.

Aşa se prezintă prima propovăduire în Fapte, după ce marea legătură fusese formată între “Dumnezeu” şi “trup”, şi între “Dumnezeu arătat în trup” şi “cer”. Dar ce privelişte vastă şi minunată se prezintă pentru credinţă de-a lungul acestui drum; şi toată pentru binecuvântarea, lumina şi bucuria noastră! Vedem legăturile dintre cer şi pământ, pe Dumnezeu şi pe cei păcătoşi, pe Tatăl şi ieslea din Betleem, crucea de la Calvar şi scaunul de domnie al Măririi în cele preaînalte. Putea oare vreodată gândul omenesc să conceapă sau să întocmească o privelişte ca asta? Dar iat-o înaintea noastră, o realitate măreaţă în timpul de acum şi pentru toată veşnicia. “Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate” (Efeseni 4). Duhul Îl revelase pe Dumnezeul slavei în Pruncul din Betleem, iar acum, când toată puterea şi harul sunt manifestate din ceruri, turnarea Duhului Sfânt, vindecarea durerilor fiilor oamenilor, mântuirea păcătoşilor, făgăduinţa zilelor de înviorare şi de restabilire, toate acestea sunt întemeiate şi declarate a fi în, şi de la, Omul glorificat din ceruri.

Ce taine divine sunt acestea, şi cât de mult se ridică deasupra oricărei imaginaţii a inimii! “Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” a fost întrebarea Domnului în zilele umilinţei Sale; iar singurul răspuns corect a fost acesta: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Iar acum, când apostolii sunt întrebaţi în zilele mărturisirii lor: “Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?”, răspunsul divin este: “În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi; prin El stă omul acesta astăzi întreg înaintea voastră”.

Acesta este Isus, mereu acelaşi, Unicul. Şi-a dus aducerea aminte în “părţile cele mai de jos ale pământului” şi a luat-o cu El “mai presus de toate cerurile”. El umple toate lucrurile. Dumnezeu a fost aici jos; Omul este acolo sus. Că Dumnezeu a fost aici pe pământ în slavă deplină, Fiul printre fiii oamenilor, a fost arătat credinţei în zilele de atunci; că Omul este acum în ceruri, urcând acolo din mijlocul batjocurii şi dispreţului, slăbiciunii şi umilinţei, este arătat acum credinţei, în acelaşi fel, în aceste zile. Iar credinţa înţelege taina că este vorba de Unul şi acelaşi, de Unicul; că Cel care S-a înălţat este acelaşi care S-a coborât; că Cel care S-a coborât este acelaşi care S-a înălţat.

Cineva a spus: “Felul glorios în care El este făcut potrivit pentru toate lucrările şi îndatoririle slujbei Sale de mijlocire, îşi găseşte soluţia în unirea celor două naturi ale Lui în aceeaşi Persoană. Cel care a fost conceput şi născut din fecioară era Emanuel, adică ‘Dumnezeu a fost arătat în trup’: ‘Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii’ (Isaia 9). Cel care a vorbit iudeilor şi care, ca Om, era doar cu puţin trecut de treizeci de ani, era ‘înainte de Avraam’ (Ioan 8). Lucrarea perfectă şi completă a lui Hristos în fiecare aspect al slujirii Lui, în tot ce El a făcut, în tot ce El a suferit, în tot ce El continuă să facă, este lucrarea întregii Sale persoane”.

Aceasta este taina. Credinţa o înţelege cu cea mai deplină siguranţă a sufletului. Iar ea pricepe mai mult din aceeaşi taină pe măsură ce ascultă cu atenţie şi desfătare la aceste cuvinte: “Îndreptăţit în Duh, … propovăduit printre neamuri, crezut în lume”. Dumnezeu, deşi arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duhul. Totul în El a fost slavă morală perfectă; totul a fost, pentru gândul şi acceptarea divină, drept într-un chip infinit şi inexprimabil. Noi avem nevoie de o îndreptăţire dinafară sau venită prin altul. Nimic în noi nu poate fi îndreptăţit prin sine; El în totul a fost aşa. N-a existat la El nici un cuvânt, nici o suflare, nici o mişcare, care să nu fie o jertfă plăcută lui Dumnezeu, o mireasmă de cel mai bun miros: “El a fost la fel de nepătat ca Om aşa cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în mijlocul impurităţilor lumii aşa cum fusese zilnic desfătarea Tatălui înainte de a fi lumea”. Credinţa cunoaşte asta, şi o cunoaşte bine, fără nici un gând care s-o umbrească. Şi, prin urmare, ea cunoaşte şi istoria Lui, truda şi durerile, moartea şi învierea Celui binecuvântat. “Dumnezeu arătat în trup, îndreptăţit în Duh”, n-a fost pentru El Însuşi, ci pentru cei păcătoşi, ca astfel El şi istoria scumpă a existenţei Lui să fie propovăduite “printre neamuri” şi crezute “în lume”. În jertfa pe care a împlinit-o, în dreptatea pe care a lucrat-o, El este prezentat celor păcătoşi, chiar celor mai îndepărtaţi, oricare ar fi ei, neamuri sau iudei, pentru ca astfel să-şi pună încrederea în El, deşi aflaţi încă în această lume, şi să aibă siguranţa îndreptăţirii prin El.

Timpul nu mi-ar îngădui să urmăresc această taină de-a lungul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, însă voi mai adăuga că, dintre toate epistolele, aşa cum urmează ele Faptelor Apostolilor, cea către Evrei face cu precădere slujba privitoare la taină către sufletele noastre. “Înălţat în slavă”, este vocea care se aude de la începutul şi până la sfârşitul acestui oracol divin. O, dacă sufletul ar poseda în putere lucrurile de care mintea se bucură atunci când ascultă un astfel de glas! Nu poţi să scrii fără să simţi asta, şi nu trebuie să vrei să scrii fără să o mărturiseşti.

Fiecare capitol al acestei scrieri minunate, sau fiecare stadiu şi perioadă din linia ei de argumente, ne oferă o viziune a lui Isus înălţat. Epistola se deschide brusc şi imediat cu acest lucru. Pare că ea îl forţează cumva asupra noastră. Într-adevăr, aşa ceva este cu totul binevenit pentru sufletul nostru, însă acesta este stilul ei. Fiul, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, este văzut – după ce a făcut prin Sine Însuşi curăţirea păcatelor – în locul Lui înălţat în ceruri, moştenind acolo un nume cu mult mai minunat decât al îngerilor, având dreptul la un scaun de domnie veşnic şi ocupând un loc în cea mai mare demnitate şi putere, până când vrăjmaşii Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Capitolul al doilea ne oferă o altă vedere asupra aceluiaşi subiect. Sfinţitorul, după ce S-a coborât în ajutorul seminţei lui Avraam, este declarat apoi ca înălţat din nou în ceruri, în umanitatea pe care Şi-a asumat-o, pentru a îndeplini acolo pentru noi lucrarea de Mare Preot milos şi credincios. Iar acest loc din Scriptură, pot spune, este aşa de plin de acest gând încât acest capitol ne prezintă pentru a doua oară acelaşi subiect. El ne arată, citând psalmul 8, pe acel “Om minunat”, făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii, acum însă încununat în ceruri cu slavă şi cu cinste.

Următoarele capitole (3 şi 4) sunt doar ca o paranteză, complementare învăţăturii precedente; totuşi această vedere asupra lui Hristos este încă păstrată înaintea ochilor noştri. Se afirmă despre El că a fost aici pe pământ, ispitit în toate felurile ca şi noi, însă fără păcat; dar că acum El S-a urcat la cer, El, Isus Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne oferi har şi ajutor din acel sanctuar.

În următorul subiect, cel al preoţiei (capitolele 5, 6 şi 7), Îl avem înaintea ochilor pe acelaşi Domn înălţat. Fiul este declarat a fi făcut Preot, “înălţat mai presus de ceruri”. El Se coborâse pentru a descinde din seminţia lui Iuda şi pentru a fi făcut desăvârşit în zilele vieţii Sale pământeşti; dar acum a fost înălţat din nou, fiind Autorul mântuirii veşnice pentru toţi cei ce care Îl ascultă.

La fel, în următoarea chestiune importantă care este tratată, anume legămintele (capitolele 8 şi 9). Imediat ce ele se deschid înaintea noastră, Îl vedem pe Isus în cortul din ceruri; acel cort ridicat de Domnul, nu de om; şi de acolo El administrează legământul mai bun.

La fel, în următorul capitol (10), când gândul principal îl constituie victima, aşa cum preoţia şi legămintele îl constituiseră mai înainte, Îl avem înaintea noastră pe acelaşi Isus înălţat. Este Acela care a putut spune: “Iată-Mă, vin!”, adică revelat ca sfinţindu-i pe păcătoşi în trupul pregătit pentru El pe pământ. Însă apoi este prezentat ca Unul care a câştigat cerurile şi ne-a deschis o cale pe care să străbatem cu îndrăzneală acele curţi preaînalte, pure şi strălucitoare ale prezenţei lui Dumnezeu.

Aici se încheie, în mod oficial, partea de doctrină a epistolei; şi, privind astfel, vedem, în felurite lumini şi caractere, aceeaşi Persoană slăvită şi minunată, pe Fiul lui Dumnezeu cel înălţat. Şi, pot adăuga, atât de mult domină gândul acesta întreaga epistolă, atât de îndeaproape urmează ea acest subiect central, încât după ce se încheie partea de învăţătură, descoperim curând aceeaşi mare taină – Hristos în ceruri – în atenţionările practice care urmează. Isus, în rolul Său de “Iniţiator şi Desăvârşitor al credinţei noastre”, este văzut în ceruri la sfârşitul vieţii Sale de credinţă: “Privind ţintă la Isus, Iniţiator şi Desăvârşitor al credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (cap. 12:2). Astfel este văzut El în ceruri în acest caracter nou: viaţa de credinţă Îl conduce într-acolo aşa cum tot într-acolo Îl conduce tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru noi în har divin. Şi acolo străluceşte El înaintea ochiului credinţei, iar dacă am avea simţuri gata să discearnă acest lucru, precum şi o inimă ca să ne bucurăm de el, am şti că cerul însuşi străluceşte de o frumuseţe şi o slavă necunoscute lui mai înainte ca Isus să Se suie acolo, în aceste caractere câştigate şi dobândite pe pământ, şi asta pentru noi păcătoşii.

Şi aceasta este taina: asumarea cărnii şi sângelui de către Fiul, aşa încât să vină în ajutorul seminţei lui Avraam, iar apoi înălţarea acestei minunate Persoane la cer: “Dumnezeu a fost arătat în trup – a fost înălţat în slavă”. Binecuvântată este sarcina de a cerceta aceste legături tainice, aşa cum încercăm să facem. Ele sunt formate pentru a nu fi niciodată rupte, măcar că ele leagă împreună ceea ce se află la distanţe pe care o minte creată nu le poate cuprinde. Duhul Sfânt le ţine înaintea ochilor noştri, după cum tot El le-a format pentru plăcerea şi slava divină, potrivit cu planurile dumnezeieşti veşnice. “Cuvântul făcut trup” din Ioan 1 este acel “ceva bun” din Nazaret (vers.14, 46). Emanuel din Matei era Pruncul culcat în ieslea de la Betleem. În mijlocul scaunului de domnie a fost văzut un Miel, care părea înjunghiat (Apoc.5). În persoana Aceluia ale cărui buze vorbeau înţelepciunea adaptată celor mai obişnuite aspecte ale vieţii, Se găsea Cel care fusese desemnat, în sfatul tainic al Persoanelor divine, ca temelie a tuturor căilor dumnezeieşti (Prov.8). În rugul de la Horeb Se afla Dumnezeul lui Avraam; în norul din pustie, Slava; în omul înarmat de la Ierihon, Căpetenia oştirii Domnului; în străinul care l-a vizitat pe Ghedeon în aria acestuia, şi pe Manoah în ogorul lui, era Dumnezeul căruia singur I se cuvine închinarea întregii creaţii.

Acestea sunt unele dintre mărturiile prin care (într-un har negrăit şi pentru plăcerea şi slava divină) lucrurile cele mai de sus şi lucrurile cele mai de jos sunt legate împreună: “Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer” (Ioan 3:13).

În ce mod minunat răsare deasupra minţii înnoite, acel gând al apostolului, pe care îl găsim în epistola către Efeseni: “Şi acest ‘S-a suit’, ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului?” (cap.4:8). Demnităţile, poziţiile şi slujbele pe care Cel înălţat le ocupă şi le împlineşte, sunt de un caracter atât de eminent încât implică faptul că El este şi Cel care S-a coborât şi Acela care fusese deja în ceruri “mai presus de toţi”; după cum este scris: “Cel care vine din cer este mai presus de toţi” (Ioan 3:31). Demnitatea persoanei Sale este implicată în această taină a urcării şi a coborârii. Provocarea din Efeseni 4:8,9 pare că sugerează asta; iar epistola către Evrei ne explică mai pe larg motivele ei. Fiindcă ea ne spune că până când să Se înalţe, El făcuse curăţirea păcatelor noastre; că până să Se ridice la ceruri, El îl nimicise pe cel care avea puterea morţii şi îi eliberase pe captivii lui; că până să urce în înălţime, El fusese făcut desăvârşit ca Autor al mântuirii veşnice pentru cei dintre care facem parte şi noi (cap.1,2,5). În aceste caractere, şi în altele asemenea lor, a mers El la cer; şi când în cele din urmă S-a înălţat, El a umplut adevăratul sanctuar din ceruri, cortul pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul, pentru a ne asigura acolo o moştenire veşnică (cap.8,9).

Cine se putea înălţa într-o astfel de glorie şi de putere ca acestea – şi mult mai mari decât acestea – decât Cel care fusese deja în ceruri “mai presus de toţi”? „Iar acest „S-a suit” ce este decât că a şi coborât întâi?”. Poziţiile pe care le ocupă ne spun cine este El. Suferinţele Lui, îndurate în slăbiciune şi în umilinţă, dezvăluie Persoana Lui în toată slava ei divină.

“Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate”. Aceasta este urmarea şi ea ne vorbeşte despre nemărginirea suveranităţii Lui, aşa cum faptul că Cel ce S-a coborât era în ceruri mai presus de toţi, ne-a descoperit demnitatea persoanei Sale. În lucrările, călătoriile şi biruinţele Lui, a vizitat cele mai înalte şi cele mai smerite locuri. A fost pe pământ, în locurile cele mai de jos ale lui. S-a coborât în mormânt, domeniul puterii morţii. Acum El este în cerurile cele mai înalte, deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor. Astfel sunt arătate ochiului credinţei toate domeniile şi stăpânirile Lui. Nici o streaşină a templului, nici un munte foarte înalt, n-ar putea oferi o astfel de privelişte. Credinţa însă vede: “Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate”.

Aceasta este taina. Este acelaşi Isus, Emanuel, Fiul, şi totuşi Sprijinitorul seminţei lui Avraam. Iar aici vreau să adaug – căci este nevoie de aşa ceva – că ştiu că nu trebuie să confundăm naturile în această Persoană slăvită şi binecuvântată. Îngenunchez deplin cu credinţă înaintea adevărului că Sfinţitorul S-a făcut părtaş cărnii şi sângelui. Afirm cu tot sufletul umanitatea adevărată din persoana Sa; însă ea nu a fost nicidecum o umanitate nedesăvârşită, în condiţiile sau sub rezultatul păcatului. Întreb dar: nu există oare o necredinţă nesesizată, însă reală, în minţile multora cu privire la taina acestei Persoane? Este indivizibilitatea persoanei Lui păstrată înaintea ochilor sufletului de-a lungul tuturor perioadelor şi tranziţiilor acestei istorii slăvite şi tainice?

Îmi doresc harul de a-mi găsi plăcerea în expresia folosită de Duhul Sfânt, şi să vorbesc despre “Omul Hristos Isus”. “Omul” care este înviat este declarat a fi pârga învierii pentru noi (1Corinteni 15:20). “Omul” care este înălţat este marea asigurare pentru noi că interesele noastre sunt, în orice moment, înaintea lui Dumnezeu în ceruri (1 Timotei 2:5). “Omul” care Se va întoarce din ceruri în curând va fi siguranţa şi bucuria împărăţiei viitoare (Psalmul 8). Taina “Omului” – ascultător, mort, înviat, înălţat şi reîntors – susţine astfel, putem spune aşa, întregul plan al lui Dumnezeu. Însă, o spun din nou, trebuie ţinută înaintea ochilor sufletului Persoana în indivizibilitatea ei. “Lucrarea completă şi desăvârşită a lui Hristos în fiecare act al slujbei Sale, în tot ceea ce El a făcut, în tot ceea ce a suferit, în tot ceea ce continuă să facă, constituie actul şi lucrarea întregii Lui persoane”. Da, într-adevăr, şi întreaga Lui persoană a fost pe cruce, ca şi în orice alt loc. Persoana a fost jertfa, şi în această Persoană era Fiul, ‘peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci’. El este Cel care ‘Şi-a dat duhul’, deşi a murit sub judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi deşi a fost răstignit şi omorât prin mâinile oamenilor nelegiuiţi. Iar asta este o îndurare infinită.

A fost El Însuşi, preaiubiţilor, de la început şi până la sfârşit. A străbătut El Însuşi calea tainică, şi a străbătut-o singur şi fără ajutor. Nimeni altul nu putea fi acolo decât El, “Dumnezeu arătat în trup”. Fiul a devenit Mielul pentru altarul de pe acest pământ, iar apoi Mielul care a fost înjunghiat S-a înălţat la locul slavei, mai presus de toate cerurile. Persoana este cea care dă eficacitatea tuturor acestor lucruri. Slujbele n-ar fi nimic, durerile n-ar fi nimic; moartea, învierea şi înălţarea, toate n-ar reprezenta nimic (în caz că le-am putea concepe astfel), dacă Isus n-ar fi fost Cel care este. Persoana Lui este “Stânca”; de aceea “lucrarea Lui este desăvârşită” (Deuteronom 32:4). Aceasta este taina tainelor. Însă El nu este prezentat ca noi să discutăm despre El, ci să-L înţelegem, să credem în El, să ne încredem în El, să-L iubim şi să ne închinăm Lui.

Dumnezeu şi om, cer şi pământ, se află împreună înaintea gândurilor credinţei în această mare taină. Dumnezeu a fost aici pe pământ, şi chiar în trup; iar acum Omul slăvit este acolo în ceruri. La legăturile dintre aceste lucruri măreţe am căutat să privesc în mod special; iar acest exerciţiu este menit să facă lucrurile cerului şi veşniciei reale şi apropiate pentru sufletele noastre. Distanţele morale sunt infinite; însă distanţele în ele însele sunt nimic acum. Firea, asaltată de pofte şi de starea lumească, face să fie greu pentru suflet să pătrundă în aşa ceva; însă distanţa în sine nu este nimic. Isus, după ce S-a suit la cer, într-un moment, într-o clipeală din ochi, S-a arătat lui Ştefan; şi nu i-a trebuit mai mult ca să strălucească pe drumul lui Saul din Tars, pe când acesta călătorea dinspre Ierusalim către Damasc. Şi deşi noi nu avem vizite din slavă asemănătoare cu acestea, apropierea şi realitatea ei ne sunt din nou împrospătate şi făcute benefice pentru sufletele noastre prin vederea acestor taine mari.

Şi nu va constitui oare împărăţia reprezentarea rezultatelor acestor legături tainice? Căci cerul şi pământul, în felurile lor diferite, le vor fi martore şi le vor celebra. “Să se bucure cerurile şi să se înveselească pământul” (Psalmul 96:11). Biserica, una cu acest Om înălţat şi slăvit, se va situa în înălţime, mult deasupra tuturor stăpânirilor şi puterilor. Scara pe care Iacov a văzut-o va fi aşezată (potrivit acestei taine); Fiul Omului va fi centrul, ca şi sprijinul, acestui întreg sistem predestinat, de slavă şi de cârmuire. Popoarele nu vor mai învăţa războiul. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi unul singur şi amândoi vor avea un singur Împărat. “În ziua aceea voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile şi ele vor asculta pământul; şi pământul va asculta grâul, mustul şi untdelemnul şi acestea vor asculta pe Izreel” (Osea 2:21,22). Şi ce înseamnă toată asta decât rodul fericit, care urmează să fie adunat în zilele împărăţiei viitoare, al acestor legături care, aşa cum am văzut, au fost deja formate? Germenul şi principiile tuturor acestor manifestări în cer şi pe pământ, printre îngeri, şi oameni, şi printre toate creaturile, în creaţia însăşi, se găsesc, am putea spune, la Betleem, în grădina mormântului şi pe muntele Măslinilor.

Fie ca inima şi conştiinţa să înveţe această lecţie. Fie ca să ne aţintim privirile la aceste legături tainice despre care vorbim, tot mai mult în compania îngerilor pe câmpurile Betleemului şi la mormântul lui Isus; sau, pot adăuga aici, tot mai mult în acelaşi duh cu al ucenicilor pe muntele Măslinilor, pe când priveau la legătura glorioasă care se forma în acele momente între Isus şi ceruri. Priviţi-i în Luca 24:44-52. Ei erau acolo, precum Israel în Levitic 23:9-14, sărbătorind legănarea snopului celor dintâi roade. Isus, Adevăratul Rod Dintâi, tocmai fusese atunci adunat şi le explicase, ca Învăţător divin, însemnătatea învierii Sale. Apoi ei au urmărit acest moment tainic. Au privit la Domnul lor înălţat şi au ţinut sărbătoarea ca şi cu o jertfă de ardere de tot. “După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie”. Cu siguranţă putem spune: “Mare este taina evlaviei!… Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost vestit în lume, a fost înălţat în slavă”.

El a fost înălţat în mod glorios şi a fost înălţat în glorie. A intrat în lumina celor mai înălţate ceruri; însă a intrat acolo fiind El Însuşi slăvit, şi acolo este El acum, cu un trup de slavă, modelul a ceea ce vor fi şi trupurile noastre. Umanitatea Sa reală este acolo, în cerurile preaînalte; dar este glorificată. Şi deşi astfel glorificată, este aceeaşi natură umană reală. “Isus este în acelaşi trup în ceruri ca cel în care a trăit aici pe pământ. Acesta este acel ‘Lucru sfânt’ care a fost format de către Duhul lui Dumnezeu în pântecele fecioarei. Acesta este ‘Sfântul’ care, atunci când S-a aflat în mormânt, n-a văzut putrezirea. Acesta este acel ‘trup’ care a fost dat pentru noi şi în care El a purtat păcatele noastre pe lemn. Acea natură individuală în care El a suferit tot felul de ocări, de batjocuri şi de insulte, este acum imuabil aşezată într-o slavă care nu poate fi cuprinsă cu mintea. Trupul care a fost străpuns este acela pe care orice ochi îl va vedea, şi nu altul. Acest cort nu va fi niciodată strâns. Persoana lui Hristos, şi în ea natura Lui umană, va fi obiectul veşnic al slavei divine, al laudei şi al închinării. Starea Lui prezentă este o stare a celei mai strălucite glorii ale înălţării, deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu şi deasupra oricărui nume care este sau poate fi numit”. Astfel a vorbit cineva pentru zidirea şi mângâierea noastră.

El a fost primit în slavă cu dragostea inexprimabilă şi cu acceptarea nemărginită, nemăsurată, a lui Dumnezeu Tatăl; aşa cum El realizase şi împlinise scopul harului Său de a-i răscumpăra pe cei păcătoşi. S-a înălţat în triumf, după ce a luat robia roabă şi a dezarmat domniile şi stăpânirile; şi acolo Şi-a ocupat locul la dreapta Măririi în ceruri, cu toată puterea dată Lui în cer şi pe pământ. S-a înălţat în calitate de Cap al trupului Său, Biserica, aşa încât din plinătatea dumnezeirii care locuieşte trupeşte în El, ea “creşte cu creşterea lui Dumnezeu”, prin Duhul Sfânt care ne este dat. S-a înălţat şi a intrat într-un templu, pentru ca să apară acolo în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi, pentru a şedea acolo ca Slujitor al adevăratului cort, ca să mijlocească neîncetat pentru noi; şi pentru ca în privinţa aceasta, ca şi în alte privinţe asemănătoare ale harului, să slujească în trup înaintea tronului. S-a înălţat ca Înainte Mergător al nostru, în casa Tatălui, pentru a pregăti acolo un loc pentru copiii Lui, ca acolo unde este El să fie şi ei. Şi mai mult: şederea Lui în ceruri este cea a unuia care este în aşteptare; El aşteaptă să vină şi să-Şi întâlnească sfinţii în văzduh, ca ei să fie cu El pentru totdeauna; El aşteaptă să fie trimis pentru a aduce din nou vremurile de înviorare pe pământ prin prezenţa Lui; şi El aşteaptă până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Reci sunt afecţiunile şi mică este energia; însă în principiu nu cunosc nimic vrednic de astfel de viziuni ale credinţei, decât acel duh de devotament care poate spune împreună cu Pavel: “Ştiu să fiu smerit şi ştiu să trăiesc în belşug”, şi acel duh de tânjire care Îl aşteaptă şi spune: “Vino, Doamne Isuse, vino grabnic!”

Preaiubiţilor, astfel S-a legat Dumnezeul nostru cu legături care niciodată nu pot fi rupte, şi care sunt asigurat pentru totdeauna prin plăcerea pe care Şi-o găseşte în ele, prin gloria Sa pe care o conţin, şi potrivit planului şi puterii Lui. La aceste legături am privit, tainice şi preţioase aşa cum sunt ele. El Însuşi le-a format, ba mai mult, El Însuşi este substanţa lor, şi credinţa le pricepe. Iar pe Stânca Veacurilor se odihneşte păcătosul care crede; se odihneşte în pace şi în siguranţă. O spun cu tot sufletul meu: Fie ca aceste meditaţii să ne facă mai apropiate şi mai reale aceste subiecte ale credinţei! Ele vor fi fără valoare dacă nu vor conduce la slăvirea Lui în gândurile noastre, la a-L oferi pe El din nou, cu un imbold proaspăt, inimilor noastre.

Mai lângă Domnul meu, mai lângă El,Cât mai aproape de El”.

Aceasta să fie atmosfera pe care să o respire sufletele noastre, până Îl vom vedea. Amin.