Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Capitolul VI

de J. G. Bellet - 07 Aprilie 2016

Capitolul VI

Atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui care I-a supus toate” (1Cor. 15:28)

El cedează împărăţia

Este un lucru fericit şi deopotrivă întăritor pentru suflet să înţeleagă printr-o credinţă vie şi să-şi amintească mereu că Isus care a fost aici pe pământ este acelaşi cu Cel care este acum în ceruri şi cu Cel pe care-L vom cunoaşte de-a lungul întregii veşnicii. Când păstrăm acest lucru în minte, fiecare pasaj din viaţa Lui aici jos capătă o nouă prospeţime în ochii noştri şi simţim şi recunoaştem totodată că evangheliile sunt pagini cu mult mai minunate decât am fi crezut vreodată.

În zilele călătoriei Lui printre noi, totul a fost autentic pentru El; totul a fost viu şi personal. El nu s-a mulţumit doar cu lucrurile de suprafaţă. Atunci când a vindecat vreo rană sau a îndepărtat vreo suferinţă, a simţit-o şi El într-un anume fel. “El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”. Duhul Lui a sorbit din izvoare, ca şi din albia râurilor; căci nu doar că bucuriile, suferinţele, temerile şi dezamăgirile I-au fost reale, însă El a pătruns fiecare împrejurare în toate aspectele ei. El a cunoscut limbajul nerostit al acelui suflet în nevoie care s-a atins de El în mulţime, şi a simţit tot ceea ce a însemnat acea atingere. A fost foarte satisfăcut la vederea credinţei acelui om dintre neamuri care a străpuns norul gros al umilinţei Lui şi a zărit slava divină care strălucea în persoana Lui dincolo de el. Şi de asemenea s-a bucurat de credinţa îndrăzneaţă a acelei femei păcătoase din cetate, credinţă care a străpuns norul întunecat al propriei ei ruşini şi păcat, ajungând la harul divin ce putea vindeca totul (Luca 7). A înţeles pe deplin gestul grăbit al lui Zacheu de a se urca în copac, precum şi meditaţiile lui Natanael sub smochin. A auzit cearta ucenicilor pe când se suiau la Ierusalim; a auzit-o în tumultul poftelor lor dinăuntru, înainte ca ea să izbucnească în afară în lupte şi încleştări. Şi a cunoscut dragostea, şi totodată încrederea în sine, ale lui Petru, care l-au făcut pe acesta să părăsească corabia şi să meargă pe ape. Cu siguranţă deci că este partea noastră să tânjim după El, urmărindu-I acţiunile şi calea pe care a parcurs-o pe acest pământ. Orice faptă şi cuvânt vor fi simţite cu trăiri noi; şi aşa stând lucrurile, ce înaintare binecuvântată am avea! N-ar fi oare cu totul ziditor dacă ne-am familiariza mai real cu astfel de lucruri; cu un Isus viu, personal? În vremurile pe care le trăim, preaiubiţilor, poate exista tendinţa de a uita persoana Lui sau pe El Însuşi în conjunctura în care se mărturiseşte atât de mult despre lucrarea Lui. Sfera doctrinei poate fi survolată ca şi cu o riglă sau o nivelă, în loc de a fi privită cu o inimă plină de închinare şi de admiraţie, ca reprezentând locul gloriilor Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi acest din urmă lucru îl preţuieşte El în noi. El ne-a făcut în mod personal obiectele afecţiunii Lui; şi caută în acelaşi timp ca şi noi să facem din El obiectul afecţiunilor noastre.

Şi mă întreb: Nu este aceasta adevărata piatră din capul unghiului? Nu reprezintă oare această dorinţă personală a lui Hristos după noi punctul important din căile harului Său? Alegerea, predestinarea, iertarea, înfierea, slava şi împărăţia – nu sunt ele încununate de această dorinţă a lui Hristos după noi, de faptul că El a făcut din noi obiectul afecţiunilor Sale? Cu siguranţă că ea încununează totul; în mod sigur ea este piatra cea mai importantă în acest edificiu, care stă deasupra şi mai presus de toate celelalte; mai deplină şi mai bogată decât oricare. Înfierea şi slava, intrarea în familie şi participarea la împărăţie, ar fi incomplete dacă n-ar exista şi această taină – faptul că Fiul lui Dumnezeu a găsit în noi un obiect al dorinţei Sale. Ea presupune toate celelalte lucrări şi planuri în istoria harului şi se plasează astfel deasupra tuturor acestora.

Duhul Îşi găseşte plăcerea să vorbească despre lucrarea lui Hristos şi să o prezinte inimii şi conştiinţei în valoarea şi plinătatea ei. N-am fi nimic dacă lucrarea n-ar fi fost ceea ce este, plănuită şi hotărâtă de Dumnezeu. Însă se poate întâmpla ca lucrarea Domnului Isus Hristos să fie subiectul important acolo unde El Însuşi nu este decât un obiect palid; iar sufletul suferă astfel o mare pierdere.

Însă aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, de sfârşitul cărora ne apropiem, îmi sugerează chiar în aceste momente un alt gând.

Când privim la părţile mai depărtate şi mai adânci ale căilor lui Dumnezeu, simţim câteodată că ele ar fi prea mult pentru noi; şi căutăm să scăpăm de greutatea lor prin a ne întoarce la adevăruri mai de început şi mai simple. Nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Dacă ne-am adâncit în aceste taine, trebuie să ştim că nu este nevoie să ne retragem de la ele pentru a deveni uşuraţi; asta fiindcă ele reprezintă în realitate doar diferite şi mai adânci expresii ale aceluiaşi har şi ale aceleiaşi iubiri pe care le-am aflat de la bun început. Ele nu sunt decât o revărsare mai abundentă, o albie mai largă, a aceluiaşi râu, prin chiar faptul că se află la mai mare distanţă de izvor.

Până când această siguranţă nu este bine întemeiată în suflet, nu suntem bine pregătiţi să ne gândim la ele. Dacă avem teama că, atunci când privim gloriile, părăsim locul afecţiunilor, prejudiciem deopotrivă adevărul şi sufletele noastre. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu cât gloriile se desfăşoară mai mult, cu atât bogăţiile harului sunt mai descoperite. Izvorul unui râu, acel loc unde putem vedea întregul nostru obiect dintr-o dată, fără efort sau uimire, îşi are, aşa cum ştim, farmecul lui propriu; însă atunci când el devine, sub ochii noştri, un torent puternic, cu feluritele lui vârtejuri şi curenţi, ajungem să vedem de ce a început de fapt să curgă. Este aceeaşi apă; iar noi ne putem plimba privirea în sus şi în jos, de la izvorul ei, de-a lungul canalelor, cu o felurită, însă constantă, plăcere. Nu avem nevoie să căutăm uşurare întorcându-ne la izvorul ei, pe măsură ce-i explorăm cursul de-a lungul veacurilor şi dispensaţiilor. Când, în duh (aşa cum se întâmplă acum în timpul acestor meditaţii), atingem “cerurile noi” şi “pământul nou”, suntem în compania aceleiaşi Persoane glorioase şi în părtăşie cu acelaşi har neţărmurit, pe care le cunoaştem şi pe care le-am aflat de la început. Unul şi acelaşi făcut real pentru suflet şi adus aproape de el, este ceea ce doresc, prin harul lui Dumnezeu, să fie rodul acestor meditaţii: “Isus Hristos, acelaşi ieri, azi şi în veci”. El este aşa deopotrivă în slava Sa şi pentru noi.

În zilele de odinioară au avut loc manifestări ale Lui, ale Fiului lui Dumnezeu, câteodată într-o slavă acoperită, alteori descoperită. Lui Avraam la intrarea în cortul său, lui Iacov la Peniel, lui Iosua lângă zidurile Ierihonului, către Ghedeon şi lui Manoah, manifestările au fost acoperite, iar credinţa, cu mai multă sau mai puţină vigoare, prin Duhul, a dat la o parte vălul şi a pătruns până la slava aflată dedesubt. Lui Isaia, lui Ezechiel, lui Daniel, Fiul lui Dumnezeu le-a apărut într-o slavă neacoperită; şi a trebuit, printr-un anume proces al harului Său, să facă în aşa fel ca strălucirea slavei să poată fi îndurată de ei. (Isaia 6, Ezechiel 1, Daniel 10).

Persoana, oricum, a fost una şi aceeaşi, fie acoperită sau nu. La fel, în zilele când El Şi-a asumat cu adevărat (nu ca în acele vremuri de odinioară) carnea şi sângele, slava a fost acoperită, iar credinţa a trebuit să o descopere, ca în timpul lui Avraam sau al lui Iosua; şi după ce S-a înălţat, i-a apărut lui Ioan într-o aşa strălucire a slavei neacoperite, încât a trebuit ca El să întreprindă ceva în har, precum în cazul lui Isaia sau Daniel, pentru ca prezenţa Sa să poată fi îndurată. (Apocalipsa 1).

Timpurile şi vremurile nu fac nici o diferenţă în privinţa aceasta. Bineînţeles, până când n-a sosit plinătatea timpului, Fiul n-a fost “născut din femeie”. Atunci “Cel ce sfinţeşte”, aşa cum citim, a luat parte la aceeaşi carne şi sânge ca şi copiii (Evrei 2:11,14). Căci într-adevăr atunci S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, şi nu mai devreme; atunci a devenit Ajutorul seminţei lui Avraam. “A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate” (vers.17). Toate acestea au trebuit să aştepte vremea lor, “plinătatea timpului”, zilele fecioarei din Nazaret. Însă acele manifestări ale Fiului lui Dumnezeu în vremurile timpurii au reprezentat arvune ale acestei mari taine, ale faptului că la timpul potrivit Dumnezeu avea să trimită pe Fiul Său, “născut din femeie”. Ele au fost, dacă mă pot exprima aşa, umbrele esenţei ce avea să vină. Şi tot ceea ce am urmărit până acum conţine acest lucru – care este de mare folos pentru sufletele noastre – anume că acele umbre au fost minunat de exacte. Ele au preînchipuit, în forme ale slavei şi ale harului totodată, căile Aceluia care mai târziu a călătorit şi a pribegit aici pe pământ într-o dragoste smerită, plină de slujire şi de simpatie, şi este acum aşezat ca slăvit în ceruri, Fiul Omului, Sămânţa fecioarei, pentru totdeauna.

Este o mare plăcere pentru suflet să urmărească aceste umbre şi preînchipuiri exacte. Dacă avem o slavă acoperită la ogorul din Ofra, la fel avem şi la fântâna Sihar. Dacă avem strălucirea gloriei neacoperite pe malul Hidechelului, la fel avem şi pe insula Patmos. Fiul lui Dumnezeu S-a înfăţişat ca un călător înaintea lui Avraam în zăduful zilei, şi la fel a făcut faţă de cei doi ucenici pe drumul Emausului pe când ziua era pe sfârşite. A mâncat din viţelul lui Avraam, “fraged şi bun”, aşa cum a mâncat din peştele fript şi din fagurele de miere, în mijlocul ucenicilor la Ierusalim. În zilele de după înviere, El a îmbrăcate diferite forme, pentru a Se adapta, în harul Său divin, nevoilor sau cerinţelor momentului; tot aşa cum a făcut în zilele din vechime, fie ca străin sau oaspete, fie simplu ca “un om al lui Dumnezeu” arătat lui Manoah şi soţiei sale la câmp, sau ca soldat înarmat lui Iosua la Ierihon.

Şi acesta este lucrul, cred că pot spune din nou, pe care-l preţuiesc în mod deosebit în aceste meditaţii asupra Lui – a-L vedea pe Isus ca fiind acelaşi peste tot; şi, de asemenea, aproape şi real pentru noi. Avem nevoie (dacă mi se permite să vorbesc în numele altora) de ochiul curat care este deprins, şi îşi găseşte plăcerea, în a privi un aşa cer cum trebuie să fie cerul lui Isus. Va fi oare puţin lucru, ne putem cu toţii întreba inimile, va fi oare puţin lucru să petrecem veşnicia cu Acela care Şi-a ridicat ochii, a privit la Zacheu în sicomor, apoi, spre imensa bucurie a sufletului acestuia, a făcut să i se audă numele de pe buzele-I binecuvântate? Cu Acela care, fără nici un cuvânt tăios, a umplut inima osândită şi adusă la viaţă a unei sărmane femei din Samaria cu bucurie şi cu un duh de libertate care era mai mult decât îmbelşugat? Cu siguranţă că nu ne lipseşte altceva decât gândirea simplă şi încrezătoare, ca a unui copil. Căci noi nu suntem strâmtoraţi în El, şi nimic nu valorează pentru El mai mult ca această gândire încrezătoare. Ea Îl slăveşte mai mult chiar decât toată slujirea ce-I va fi adusă în întreaga veşnicie.

Firea omenească, lucru foarte adevărat, nu se poate ridica la o asemenea înălţime. Totul trebuie să vină de la lucrarea interioară şi de la mărturia Duhului Sfânt. Natura omenească se dovedeşte complet depăşită. Întotdeauna ea se trădează a fi aceea care, aşa cum spune apostolul, este “lipsită de slava lui Dumnezeu”. Când Isaia, în împrejurarea la care deja am făcut referire, a fost chemat în prezenţa acelei slave, n-a putut-o îndura. Şi-a adus aminte de necurăţia lui şi a strigat cu glas tare că era pierdut. Tot ceea ce vedea era slava; şi tot ceea ce simţea şi cunoştea în el însuşi era totala lui inaptitudine de a sta în prezenţa ei. Aceasta era firea. Aceasta era acţiunea conştiinţei care, ca în cazul lui Adam în grădină, caută să scape de prezenţa lui Dumnezeu. Firea în profet n-a descoperit altarul care, în egală măsură cu slava, stătea înaintea lui. El nu a perceput acel lucru care era cu totul în măsură să-i ofere o uşurare şi o siguranţă perfecte, să-l pună în legătură (deşi rămânea încă păcătos în el însuşi) cu prezenţa slavei în toată strălucirea ei. Firea nu putea face această descoperire. Însă trimisul Domnului Oştirilor nu numai că face descoperit altarul, dar îl şi aplică; iar profetul este liniştit în posesia unei curăţii sau sfinţenii care corespunde Locului Preasfânt însuşi şi strălucirii tronului Domnului Oştirilor.

Duhul lucrează deasupra firii, ba chiar în contradicţie cu ea. Firea din Isaia – din noi toţi – stă deoparte, copleşită, incapabilă să-şi ridice ochii; Duhul ne îndreaptă privirea în sus, cu slobozenie. Când Simeon este condus de Duhul Sfânt în prezenţa slavei, el merge de îndată cu toată încrederea şi bucuria. Îl primeşte pe Copilaşul Isus în braţele sale. Nu face nici o rugăminte mamei pentru a-i îngădui asta; nu se simte dator cuiva pentru privilegiul de a ţine în braţe “Mântuirea lui Dumnezeu”, pe care ochii lui atunci o vedeau. El prin Duhul descoperise altarul; iar slava, prin urmare, n-a întârziat să i se descopere (Isaia 6; Luca 2).

Tot atât de adevărate, la fel de adevărate ca întotdeauna şi ca în zilele lui Isaia şi ale lui Simeon, sunt aceste lucruri şi acum. Duhul conduce pe un drum pe care firea nu calcă niciodată. Firea stă deoparte şi îi este teamă; ba chiar va mustra credinţa plină de libertate. Am face bine să ne amintim de aceste căi diferite ale firii şi ale credinţei pentru mângâierea şi întărirea noastră, în vreme ce încă privim la Fiul lui Dumnezeu şi medităm la tainele şi planurile lui Dumnezeu în legătură cu El.

Meditaţiile noastre L-au însoţit pe Domnul din eternitatea sânului Tatălui până la zilele viitoare ale împărăţiei milenare. Am privit la înălţările şi coborârile Lui în dispensaţiile intermediare şi am punctat legăturile dintre părţile succesive ale acestei mari taine, sau momentele de tranziţie din stadiile acestor călătorii minunate. Scriptura, singura hartă şi busolă a noastră, ne oferă doar puţină libertate de a-L urmări mai departe de acest punct. Psalmii şi prorocii deschid uşa către împărăţia viitoare, şi o deschid larg, însă nu ne duc mai departe de atât. Tot ceea ce ei pot face, în cel mai bun caz, este să ne arate că mai există regiuni depărtate, dar nu mai mult decât atât. Nu ne oferă nimic cu care să cercetăm aceste regiuni. Această împărăţie viitoare este constant descrisă în psalmi şi în proroci ca fiind veşnică. Şi pe drept este aşa; pe drept însă în sensul următor: fiindcă ea nu va face loc vreunei alte împărăţii. Aşa cum Daniel vorbeşte despre ea: “Împărăţia nu va trece sub stăpânirea unui alt popor” (Daniel 2:44). Ea va fi la fel de netransferabilă ca preoţia aceluiaşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Va dura la fel de mult cât puterea “rânduită de Dumnezeu”; căci ea nu va înceta atâta vreme cât Cel căruia Îi aparţine “toată puterea” Se va folosi de această putere. Totuşi, la vremea rânduită, ea îşi va preda funcţia şi slujba, iar apoi va înceta.

Despre această taină, această încetare sau predare a împărăţiei, avem o aluzie verbală sau literală în psalmul 8. Acest psalm celebrează domnia Fiului Omului, în zilele puterii Sale, peste lucrările mâinilor lui Dumnezeu. Însă el conţine o aluzie (aşa cum vedem dintr-un comentariu inspirat asupra ei în 1Corinteni 15:27,28) că acea zi a puterii va ceda în favoarea unei alte ordini de lucruri.

Avem de asemenea aluzii morale la aceeaşi taină. De exemplu, veacul sau dispensaţia la care privim acum, este arătat a fi o împărăţie, timpul sceptrului; şi, ca atare, ea trebuie să aibă un sfârşit. Poate sceptrul să fie un simbol al eternităţii divine, eternitatea prezenţei lui Dumnezeu? Un sceptru îşi poate exercita prerogativul puterii pentru timpul său; însă Scriptura ne conduce să afirmăm că el nu poate fi un simbol al veşniciei noastre în prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu. Chiar despre Adam nu se poate spune că ar fi avut un sceptru. El a avut stăpânire; dar oare a fost ea exact ca aceea a unui împărat? A lui a fost mai degrabă domnie şi stăpânire, nu în mod exact o împărăţie. Ea n-a reprezentat cârmuirea regală, deşi a existat o supunere completă faţă de el, precum şi cea mai perfectă ordine. Iar toate acestea sugerează faptul că atunci când vine timpul unei împărăţii, sau al cârmuirii unui sceptru, ori al exercitării puterii regale, o astfel de stare de lucruri nu va fi finală sau eternă. Ea nu poate, după părerea mea, da odihnă gândurilor care sunt în mod spiritual sau scriptural exersate în direcţia lui Dumnezeu şi a căilor Lui. Un sceptru al dreptăţii nu reprezintă un gând atât de înalt sau de etern ca o locuinţă a dreptăţii; şi acesta este gândul confirmat de Scriptură (2Petru 3:13).

Şi, mai mult, ca o altă aluzie de ordin moral la acest acelaşi adevăr, împărăţia viitoare va fi doar o stare imperfectă de lucruri. Nu avem nevoie să stabilim cât de necesară este ea, sau care este nevoia exercitării împărăţiei; totuşi, puterea va fi prezentă pentru a o impune. Profeţii, aşa cum am spus, au survolat cu largheţe această împărăţie, în puterea, întinderea, durata, slava, pacea şi binecuvântarea ei; însă peste tot este contemplată prezenţa răului şi a durerii, deşi în prezenţa autorităţii de a le controla şi a resurselor de vindecare.

Prin urmare întreb: Nu reprezintă încă o aluzie de ordin moral faptul că o astfel de stare de lucruri va ceda în favoarea alteia mai bune? Cu siguranţă că da. Avem însă chiar mai mult decât asta: împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi fiind aşa, putem spune, urmând un raţionament scriptural, că ea trebuie să dea socoteală de sine însăşi şi apoi să fie predată. Aici însă se prezintă înaintea sufletului alte meditaţii asupra lui Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu,. În acest caracter al ei, la care tocmai m-am referit, împărăţia Sa este ca şi timpul trecut al umilinţei Lui pe pământ şi cel prezent al preoţiei Sale în ceruri. Totul, într-un sens foarte general, a fost, este sau va fi o administraţie. El a venit aici pe acest pământ al nostru ca să facă voia lui Dumnezeu, şi atunci când a împlinit-o a făcut-o în sensul sacrificiului; locul Lui prezent în ceruri constituie o administrare. Ca Mare Preot acolo, El este credincios, “credincios Celui care L-a rânduit, cum a fost şi Moise în toată casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:2; Numeri 12:7). Şi conform acestor modele vor fi împărăţia şi puterea Lui viitoare. Ea va fi, ca şi restul, o administrare, deşi o administrare a ceva nou, a ceva care nu I-a fost încredinţat sau pus în mâini mai înainte; ceva, de asemenea, foarte slăvit şi cu totul excelent; totuşi, va fi o administrare. Şi, fiind aşa, va trebui, la timpul potrivit, să se dea socoteală de ea şi să fie predată. O astfel de taină este plină de binecuvântare, numai noi să avem credinţă şi inimi cu care să ne bucurăm de ea. Căci, potrivit unei astfel de maniere glorioase, supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu – pe care omul, făptura făcută din ţărână, le-a lepădat şi le-a refuzat – primesc o valoare (din slava negrăită a persoanei Celui care le-a manifestat) pe care slujirea continuă şi deplină a tuturor creaturilor la un loc, de la cele mai înălţate până la cele mai de jos, nu ar fi putut să le-o acorde.

Iar acesta este un adevăr preţios, pe care sufletul îl pierde exact în măsura în care vrăjmaşul îl jefuieşte de simţământul şi înţelegerea persoanei Fiului.

Fiul Însuşi Îşi găseşte plăcerea în a avea un astfel de rol – de Administrator sau Slujitor al voii lui Dumnezeu, fie în har sau în slavă, în umilinţă sau în putere. Şi atunci când, în duh de închinare, privim sau ne amintim cine este Cel care străbate toate aceste schimbări şi stări, putem să spunem, şi sigur vom spune, că schimbările şi stările, fie cele mai înalte sau cele mai joase, nu sunt de fapt nimic. Ce ar putea, vorbind într-un anumit sens, să-L înalţe pe unul ca El? Poate împărăţia şi slava care ţine de ea să-L înalţe? Credinţa poate într-adevăr cu uşurinţă să-L vadă ca fiind un Administrator al puterii, stăpânirii şi onorurilor regale, atunci când El Se aşează pe scaunul de domnie, întocmai cum a fost un Administrator atunci când a traversat în slăbiciune şi umilinţă drumul vieţii. Dar astfel de distanţe, într-un anume sens, nu reprezintă nimic pentru Acela care este “Fiul”. Într-un alt sens însă, aşa cum ştim, distanţa este imensă; căci El a intrat în durere la vremea ei şi va intra în bucurie tot la vremea ei. Totul a fost, este şi va fi real pentru El, aşa cum am spus mai devreme; prin urmare, în acest al doilea sens, distanţa este imensă. “Omul durerii” va lua “cupa mântuirii”. Va fi nimic oare acest lucru? Înaintea Celui care a fost dispreţuit şi lepădat, insultat şi batjocorit, orice genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi. Însă Persoana este aceeaşi peste tot, Dumnezeu şi om într-un singur Hristos; iar credinţa, în consecinţă, primeşte acest lucru, anume că după ce a fost Administratorul voii şi harului Tatălui în zilele umilinţei, El va fi de asemenea Administrator al împărăţiei Acestuia în zilele înălţării şi puterii.

Şi aşa va fi, după cum Scriptura ne confirmă peste tot. “Când va veni vremea hotărâtă, zice Domnul, voi judeca fără părtinire” (Psalm 75:2); El recunoscând astfel că este sub o însărcinare, sau în administraţie, la vremea împărăţiei. La fel, cu acelaşi rezultat, El recunoaşte că timpul primirii de către El a împărăţiei, precum şi împărţirea răsplăţilor şi a onorurilor ei, nu stau în mâinile Lui, ci în ale Tatălui (Marcu 13:32; Matei 20:23). Orice limbă în ziua aceea, lucru cu totul sigur, va mărturisi că Isus Hristos este Domn; însă aceasta va fi “spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Domnul Însuşi o numeşte constant ca fiind împărăţia Tatălui. Şi, mai mult, El va fi uns pentru slujba care ţine de ea, la fel cum a fost uns pentru slujirea din zilele vieţii Sale pământeşti (Isaia 11:1-3; 61:1,2). Mai mult, dacă mai este nevoie s-o spun, El va fi Unul care depinde de Dumnezeu în vremea zilei Lui de putere, aşa cum a fost deja, odinioară, în ziua Lui de durere şi de slăbiciune. Prin urmare citim: “Se vor ruga neîncetat pentru El”; aşa cum Solomon, împăratul simbol, printr-un act public de mijlocire, a pus în grija Dumnezeului lui Israel împărăţia pe care o primise (Psalmul 72; 2Cronici 6).

Toate acestea constituie o aluzie de ordin moral la faptul că trebuie să existe o predare a împărăţiei; căci toate ne arată că împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi, aşa cum am spus, această aluzie cu caracter moral este pe deplin afirmată de către raţionamentul divin din 1Corinteni 15 şi din psalmul 8. Totul arată supunerea; zilele împărăteşti ale puterii, cele ale golirii de sine şi ale durerii şi cele cereşti ale slujbei preoţeşti, toate reprezintă deopotrivă supunerea şi slujirea. Aşa cum Hristos nu Şi-a luat singur cinstea de a fi Mare Preot, ci a primit-o de la Cel care I-a spus: “Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”; tot aşa, putem spune, nu Şi-a luat nici cinstea de a fi Împărat, ci ea I-a venit de la Cel care I-a spus: “Şezi la dreapta Mea, până când voi face pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale”. “M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie” (Psalm 2:7; 110:1; Daniel 7:13,14).

Aceasta este instituirea împărăţiei viitoare a lui Hristos. Şi astfel ea este un lucru încredinţat, primit din mâna Altuia, care la timpul lui trebuie înapoiat. Fiul, cu siguranţă, va fi credincios, acolo unde toţi ceilalţi au eşuat. Despre ei este scris: “Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor”, însă despre Fiul se spune: “Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe însoţitorii Tăi” (Psalmul 82; 45; Evrei 1).

Toate acestea continuă însă să ne spună că El deţine împărăţia ca pe o administraţie. Fie că este vorba de sabie sau de sceptru, fie că acţionează ca un David sau ca un Solomon, El va fi credincios în aceeaşi măsură. Când va porni la judecată, sau să poarte luptele Domnului, aşa vor sta lucrurile; după cum este scris: “Domnul este la dreapta Ta şi zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei Sale” (Psalm 110:5). Şi din nou: “Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ!” (Psalm 46:8). Când El va şedea pe tron, sau va cârmui împărăţia în pace, aşa vor sta lucrurile. “Voi umbla în curăţia inimii Mele”, spune Hristos Împăratul, “înăuntrul casei Mele” (Psalm 101:2). Şi se spune despre El Domnului: “El va judeca pe poporul Tău cu dreptate şi pe săracii Tăi cu nepărtinire” (Psalm 72:2). Spun însă, din nou, toate acestea sugerează o putere încredinţată, deşi încredinţată într-o mână cu totul deosebită. Împărăţia Sa va desăvârşi lucrurile care o privesc, aşa cum a făcut moartea Lui o dată şi pentru totdeauna, şi aşa cum preoţia Sa cerească face acum zi după zi. Apoi sceptrul Său va fi pus deoparte, iar împărăţia va înceta. După cum este scris: “El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl”. Şi din nou: “Atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”.

“Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”. Da, Dumnezeu, prin Fiul, a făcut lumile şi veacurile. Iar când lumile şi veacurile îşi vor fi sfârşit cursul, când dispensaţiile vor fi manifestat planurile şi lucrările atribuite lor, Fiul, ca Unul în care au fost aşezate şi prin care au fost rânduite toate acestea, se va supune Celui care I-a pus totul sub picioare, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Este vorba de supunerea ce ţine de slujbă, supunerea Celui care a avut toate lucrurile puse sub picioare, faţă de Cel care I-a pus aceste lucruri sub stăpânire. Iată caracterul acestei supuneri. În ce priveşte Persoana, spre deosebire de slujbă, ea este eternă. Fiul este din slava Dumnezeirii, aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

La taina tainelor, la această Persoană, privim noi aici. Atunci când avem gânduri corecte despre El, chiar strălucirea împărăţiei viitoare va fi văzută doar ca un văl. Poate oare splendoarea scaunului de domnie să-L înfăţişeze pe deplin? Nu vor fi onorurile lui Solomon, ale împărăţiilor pământului, un văl peste slava Fiului, la fel de real precum batjocura din sala de judecată a lui Pilat, sau ca spinii Calvarului? Reprezintă Betleemitul măsura vredniciei Sale personale mai mult decât Nazarineanul? Prin urmare, pentru credinţă este uşor să-L vadă tot pe Slujitor, în zilele de înălţare ca şi în cele ale durerii. El a slujit ca Slujitor, slujeşte ca Preot şi va sluji ca Împărat.

Această taină la care privim acum reprezintă legătura legăturilor; şi prin credinţa în ea, toate distanţele şi intervalele dispar. Cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul, Sfinţitorul şi cei sfinţiţi, locurile cele mai de sus şi cele mai de jos, sunt prezentate unele către altele pe căi de slavă negrăită pentru Dumnezeu şi de binecuvântare pentru noi.

Ce legături, într-adevăr, ce taine, ce armonii, ce planuri despre sfârşiturile creaţiei, în veacurile ascunse ale înţelepciunii divine şi eterne, înainte de creaţie! “Drumul pe care Scriptura l-a trasat, deşi vast, este totuşi un cerc; şi, potrivit acestei forme geometrice cu totul perfecte, se întoarce la punctul de unde a plecat. Cerul care dispăruse de la al treilea capitol al Genezei, reapare în ultimele capitole ale Apocalipsei. Pomul vieţii stă din nou lângă râul cu apă vie şi din nou nu mai există blestem”.

“Chiar diferenţele de formă sub care împărăţia cerească reapare sunt cu totul caracteristice, arătând nu numai că totul este recâştigat, însă câştigat într-o formă cu mult mai glorioasă decât cea în care a fost pierdut, fiindcă a fost câştigat prin Fiul. Nu mai este un Paradis, ci Noul Ierusalim; nu o grădină, ci cetatea lui Dumnezeu; nu mai este acea grădină, liberă, spontană şi nelucrată, ca binecuvântare pentru omul în starea lui de inocenţă, ci este cetatea mai somptuoasă, mai măreaţă, mai slăvită, însă în acelaşi timp rezultatul trudei şi al suferinţelor, clădită pentru a fi o locuinţă mai splendidă şi mai durabilă, dar alcătuită din pietre care (după modelul ‘pietrei alese din capul unghiului’) au fost, toate la timpul lor, cu grijă şi efort lucrate, fiecare pentru locul ei”.

Ne putem alătura acestor gânduri, însă ajungând la momentul când împărăţia este predată, suntem la graniţele “cerului nou” şi “pământului nou”. Cerurile şi pământul care sunt acum vor fi fost scena puterilor exercitate de Fiul şi martore ale perfecţiunilor Lui în har şi în slavă, în umilinţă şi în putere, în slujba Slujitorului, a Preotului şi a Împăratului, în viaţa de credinţă şi în domnia peste toate lucrurile. Şi când Fiul a fost astfel înfăţişat, în slăbiciune şi în tărie, pe pământ şi în cer, de la iesle la scaunul de domnie, ca Nazarinean şi ca Betleemit, Mielul lui Dumnezeu şi Domnul uns al tuturor, potrivit cu hotărârea de dinainte a planurilor veşnice, aceste ceruri şi acest pământ care sunt acum îşi vor fi îndeplinit toată menirea; când vor ajunge să-L prezinte astfel pe Fiul, vor fi durat îndeajuns. Ele se vor da la o parte; iar sufletul care le-a privit împlinind o astfel de menire va fi gata să asculte cuvintele profetului lui Dumnezeu: “Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră” (Apocalipsa 21).

Dar, aşa cum am spus mai înainte, Scriptura (singura noastră hartă şi busolă) nu ne oferă prea mult pentru a-L urmări pe Domnul mai departe de împărăţie. Există însă caracteristici ale “cerului nou” şi “pământului nou”, care ne sunt oferite ocazional de Duhul Sfânt.

Isaia vorbeşte de primul cer şi pământ ca nemaifiind amintite atunci când intervine creaţia nouă; şi face aluzie prin urmare la excelenţa celei din urmă. Şi, din nou, el spune: “Cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor rămâne înaintea Mea”, sugerând prin asta că este vorba de starea veşnică (Isaia 65 şi 66).

Pavel spune că, după predarea împărăţiei, Dumnezeu va fi “totul în toţi”; sugerând prin asta, cred, că toată puterea încredinţată, toată administraţia, despre care am vorbit, chiar aflându-se în mâinile Fiului, se sfârşesc, de vreme ce îşi vor fi împlinit în întregime scopul.

Petru vorbeşte despre “cerurile noi” şi despre “pământul nou” ca fiind locuinţa dreptăţii, conducând minţile noastre printr-un astfel de gând dincolo de timpul sceptrului dreptăţii.

Însă Ioan, în Apocalipsa, vorbeşte mai pe larg: “Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai este”. Apoi, din nou, Ioan spune despre acelaşi cer şi pământ nou: “Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21).

Iată binecuvântarea: “Lucrurile dintâi au trecut”. Lacrimile au trecut; moartea a trecut; durerea şi plânsul au trecut şi ele. Nici o urmă nu mai rămâne din cele dintâi lucruri ale păcatului şi morţii. Pământul din mileniu nu va experimenta o stare aşa înaltă ca aceasta.

“Lucrurile dintâi au trecut”. Nu că pierdem ceva din ceea ce a fost oferit sau comunicat în planurile Sale de har şi slavă, în slujirea Fiului şi în lucrările Duhului. Nimic nu se va pierde pentru noi din lucrurile pe care le-am strâns în timpul dispensaţiilor divine. Nu poate fi aşa ceva. Chiar momentele de înviorare oferite prin Duhul, de care prea adesea suntem lipsiţi datorită stricăciunii lăuntrice, nu sunt pierdute pentru noi. Ele sunt martori ai eternului în chiar esenţa lui. Şi, în aceeaşi manieră, toată înţelepciunea manifestată a lui Dumnezeu poate fi admirată pentru totdeauna în rezultatul ei strălucitor. Ea este eternă în esenţa ei şi nu poate fi pierdută pentru noi. Aceste manifestări ale lui Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Lui, precum şi harul şi slava, au apărut şi s-au înfăţişat de-a lungul veacurilor şi au găsit o luptă în mijlocul unei scene ruinate şi degradate, aşa cum este această lume a noastră; însă în “cerurile noi” şi “pământul nou” toată această încleştare, în orice formă a ei, este încheiată, iar manifestările de care am vorbit vor fi cunoscute în rezultatul lor deplin, triumfător şi glorios.

Înaintea Celui care stă pe calul alb, puterile apostate ale acestui veac rău vor cădea, în ceasul celei mai depline mândrii şi îndrăzneli a lor; iar Domnul şi sfinţii Lui vor prelua cârmuirea dreaptă a pământului pentru perioada mileniului. Înaintea Celui care stă pe tronul alb, cerul şi pământul de acum trec şi nu se mai găseşte loc pentru ele; iar Cel care stă pe tron spune: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Cu siguranţă, acestea sunt deosebiri; însă deosebiri pline de înţelesuri şi semnificative cu privire la desfăşurarea şi progresul din planurile şi căile divine, la fel ca în oricare alt moment mai timpuriu.

Nu va fi sceptrul dreptăţii, ci locuinţa ei; şi, prin urmare, nu va fi scaunul de domnie al Fiului, ci cortul lui Dumnezeu. Nu este autoritatea divină peste toată scena, ci locuinţa lui Dumnezeu apărută în scenă.

Nu va mai fi pământul, odinioară pătat de sângele lui Hristos, şi mormântul a mii de generaţii, ci un pământ nou; nu vor mai fi cerurile care au fost îmbrăcate în sac şi unde furtunile, vântul şi potopul au înfăptuit lucrarea de judecată, şi au dat mărturie despre dreapta mânie, ci vor fi ceruri noi.

Cel care este însetat va bea din fântâna apei vieţii; cel care biruie va moşteni toate lucrurile (Apocalipsa 21:6,7). Binecuvântate caracteristici ale credinciosului! Cât de puţin realizate de sufletele unora dintre noi! Binecuvântate totuşi, atunci când doar putem citi despre ele, sau ne putem gândi la ele; să tânjeşti după Dumnezeu cel viu şi să biruieşti cursul acestei lumi rele.

Voi mai spune totuşi încă ceva. Nu trebuie să speculăm acolo unde nu putem da învăţătură; nu trebuie să ascultăm acolo unde nu putem învăţa de la El. Cuvântul Lui scris este standardul pentru gândurile tuturor sfinţilor Săi, deşi unii posedă mai mult decât alţii acest Cuvânt în sufletele lor, prin Duhul Sfânt. Trebuie să cunoaştem standardul comun, precum şi măsura noastră personală în Duhul. Prin urmare mă voi opri aici; nu înainte de a adăuga încă un singur gând care pe mine m-a făcut fericit, şi anume că chiar dacă nu vedem aceste regiuni îndepărtate, ne putem încrede în ele – în El, mai degrabă, care este Domnul lor. Ne putem asigura inimile în prezenţa Lui, că aceste timpuri vor fi exact ceea ce dorim să fie, exact ceea ce se va potrivi noii noastre stări.

Întotdeauna cerul a reprezentat ceea ce pământul a avut nevoie. La început, soarele s-a aflat acolo pentru a stăpâni ziua, iar luna şi stelele noaptea. Aceste rânduieli au fost aşezate în cer atunci, fiindcă au răspuns nevoii pământului la acea vreme. Însă n-a fost curcubeu pe cer, fiindcă pământul n-avea nevoie de un semn că Dumnezeu nu-l va mai lovi cu judecata de dinainte. Judecata nu era cunoscută. Însă când conştiinţa fusese trezită şi judecata a fost înţeleasă şi de temut, când Dumnezeu a fost cunoscut (prin lucrările pe care le împlinise) ca fiind drept, şi pământul avea nevoie de o garanţie că El Îşi va aduce aminte de îndurare atunci când va judeca, cerul a purtat semnul acestei îndurări şi l-a arătat pe chiar fruntea lui.

În aceeaşi manieră, cerul s-a schimbat deja, sau s-a înnoit cu schimbarea necesară pământului; iar trecutul este o garanţie a viitorului, deşi “un cer nou şi un pământ nou” urmează a fi revelate. Ba mai mult, aş adăuga eu, pământul din mileniu, în perioada lui, va cunoaşte aceeaşi credincioşie a cerului faţă de el. Căci locuinţa slavei va fi văzută ca fiind acolo (aşa cum sanctuarul păcii este cunoscut prin credinţă a fi acolo), iar cetatea cerească a acelui veac se va coborî în chiar caracterul de care popoarele pământului, împăraţii, slava şi onoarea lor, deopotrivă vor avea nevoie şi în care îşi vor găsi plăcerea. Dumnezeul cerului şi al pământului, în bunătatea Lui fără margini şi neobosită, va constitui binecuvântarea creaturilor Sale, potrivit acestei maniere vechi, constante şi neabătute, în mod veşnic şi deopotrivă adevărat. “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Iar “cerul nou” şi “pământul nou” vor vesti aceeaşi bunătate felurită, însă inepuizabilă.

Tot ce avem nevoie este credinţa fericită care realizează toate aceste lucruri pentru suflet. Fie ca aceste meditaţii să ne ajute să cunoaştem apropierea şi realitatea lucrurilor binecuvântate ale credinţei. Amin.