Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

09 - Daruri şi slujitori

de Christian Briem - 18 Noiembrie 2017

Capitolul 9 - Daruri şi slujitori

 Pentru adorare nu este nevoie de nici un dar

Din cele trei strîngeri laolaltă ca Adunare, pînă acum am avut înainte numai strîngerea pentru frîngerea pîinii. Înainte de a vorbi în capitolul următor despre strîngerile pentru zidire, doresc, pe baza textului din Efeseni 4, să intrăm în realitatea binecuvîntată: Hristos a dat daruri oamenilor, Adunării Sale. Probabil că unul sau altul dintre cititorii mei au remarcat deja că la frîngerea pîinii nu este nicidecum vorba despre daruri sau despre exercitarea lor. Este aceasta întîmplător? În mod sigur, nu!

Apostolul Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, a vorbit în capitolul 10 despre Masa Domnului şi în capitolul 11 despre Cina Domnului, dar abia în capitolul 12 se îndreaptă spre subiectul darurilor (puterea Duhului), şi apoi în capitolul 13 la adevăratul mobil pentru exercitarea acestora (dragostea) şi în capitolul 14 la scopul lor (zidirea). Această succesiune în tratarea subiectelor permite cu siguranţă o concluzie: frîngerea pîinii nu are nici o legătură cu exercitarea darurilor. Sau altfel exprimat, cînd ne gîndim la Domnul şi la moartea Sa şi El lucrează în inimile noastre, prin Duhul Său. atunci aceasta nu este rezultatul slujbei darurilor.

Domnul foloseşte la frîngerea pîinii fraţi care au primit daruri duhovniceşti, dar şi fraţi care nu au daruri deosebite. Ce libertate binecuvîntată este aceasta! Însă ce bine ar fi ca fraţii care sînt în această stare duhovnicească să folosească libertatea Duhului într-o dependenţă mai mare de Domnul! Ce trist este şi cîtă putere şi prospeţime se pierde, cînd ei aşteaptă toate numai de la fraţii cărora Domnul le-a încredinţat un dar! Eu consider potrivit cînd la adorare darurile sînt reţinute, ca să dea altora prilejul să fie folosiţi de Domnul. În mod sigur nu este bine cînd fraţii cu daruri se manifestă în prim plan şi la o strîngere laolaltă se roagă de două sau de trei ori (ca să dau un exemplu) şi sînt totuşi şi alţi fraţi care pot fi folosiţi de Domnul. Pe de altă parte, nu cred că este bine cînd fraţii, cărora Domnul le-a încredinţat ceva deosebit, se reţin atît de mult. încît lucrurile decurg într-o direcţie greşită sau alunecă spre un nivel inferior, prin aceasta, adorarea Domnului este păgubită. În acest caz este necesară disciplina Duhului.

Să reţinem însă bine: strîngerea laolaltă pentru frîngerea pîinii nu este locul pentru exercitarea darurilor. Pentru a adora în duh şi în adevăr nu este nevoie de daruri deosebite.

Fiecare dintre noi

Chiar şi în Efeseni 4. apostolul Pavel ajunge să vorbească despre daruri, chiar dacă dintr-un alt punct de vedere. în primele versete ale capitolului el a vorbit despre unitatea Trupului lui Hristos şi, legat de aceasta, de ceea ce este comun tuturor credincioşilor. Însă cu versetul 7 el începe un nou gînd şi vorbeşte mai întîi despre ceea ce îi este dat fiecăruia în parte dintre noi: „Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos."

Aici avem înaintea noastră pe Hristos ca marele Dăruitor. Aceasta face deosebit de important acest verset şi textul următor. Hristos dăruieşte fiecăruia dintre noi după harul Său.

„Fiecăruia dintre noi", vorbeşte despre individualitate, şi partea personală are în hotărîrile lui Dumnezeu totdeauna prioritate faţă de cea comună. Deci fiecare mădular în parte al Trupului lui Hristos a primit o func-ţie specială pentru binele întregului, şi această funcţie este numită aici „harul" care i-a fost dat. Nu face aceasta să te bucuri? Probabil că tu nu eşti conştient că ai primit un dar anumit - de fapt versetul nostru nici nu spune că aşa ar fi - şi totuşi ţi-a dat harul ca prin slujba ta, oricare ar fi aceasta, să împlineşti lucrarea măruntă pe care ţi-a încredinţat-o.

Darul lui Hristos se poate înţelege în sens dublu. Poate să însemne atît ce a fost dat, cît şi ceea ce va fi dat. În ultimul caz, Hristos ar fi darul însuşi. Însă aici se pare că nu acesta este sensul. Duhul Sfînt arată mai mult spre ceea ce Hristos este gata să dea. Hristos dă fiecăruia în parte dintre noi după măsura Sa, şi aceasta nu poate fi altfel decît desăvîrşit; şi ceea ce dă El este harul care ne face apţi pentru orice slujbă. Să luăm seama ca noi, prin harul primit, să slujim altora în dragoste!

Suindu-Se la înălţime

În legătură cu darurile, în următoarele trei versete ne este prezentat ceva deosebit de măreţ şi fundamental:

„De aceea este zis: »Suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.« Şi acest: »S-a suit«, ce înseamnă decît că Se coborîse în părţile mai de jos ale pămîntului? Cel care S-a coborît este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toateu (versetele 8-10).

Învăţăm aici în primul rînd că Cel care S-a suit este Hristos cel slăvit, care împarte daruri oamenilor; însă înainte ca El să poată da daruri oamenilor, El trebuia să coboare în părţile cele mai de jos ale pămîntului, a trebuit ca El să meargă în locaşul morţii, trebuia ca trupul Său sfînt să fie pus în mormînt. Despre aceasta vorbeşte expresia de la sfîrşitul versetului 9, „în părţile mai de jos ale pămîntului". Trebuia mai întîi ca El să prindă şi să ducă pe cel ce ne ţinea în prinsoare. Aceasta este o referire la Judecători 5.12, unde Barac s-a întors de la eliberarea prizonierilor din Israel şi a condus la prinsoare pe aceia care i-au prins pe ei.

Tot aşa şi noi odinioară eram prizonieri ai lui Satan. Însă prin moartea şi învierea Sa victorioasă, Hristos ne-a eliberat din lanţurile Satanei şi ne-a făcut vase ale puterii Sale înaintea vrăjmaşului. Este aici o luptă duhovnicească împotriva Iui Satan, împotrivitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Nu este un gînd copleşitor, că acum Domnul Isus face din oameni, care odinioară ei înşişi erau sub puterea Satanei, instrumente ale puterii Sale împotriva lui Satan, ca astfel ei să cîştige teren în această luptă sfîntă şi să slujească la eliberarea altora? Atît de mult a legat El robia, că acum a dat oamenilor daruri!

Însă pentru aceasta, Hristos, ca Om, a trebuit să coboare în partea cea mai de jos a pămîntului. Nu este aceasta deosebit de serios şi mişcător? El, Cel nemărginit, Creatorul cerului şi al pămîntului, a trebuit să devină om, a trebuit să coboare atît de mult şi să sufere moartea pentru ispăşire, înainte ca lanţurile Satanei să fie rupte pentru noi. Lăudat să fie Numele Său! Însă El nu a rămas în mormînt: a înviat şi S-a înălţat peste toate cerurile. „Cel care S-a coborît este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile." Chiar dacă înălţarea Sa în glorie a fost precedată în mod necesar de coborîrea Sa în părţile cele mai de jos ale pămîntului - tocmai ca să înfăptuiască lucrarea de răscumpărare - noi Îl ştim acum sus, la dreapta puterii lui Dumnezeu, încoronat cu slavă şi cu onoare. Acolo este acum punctul de plecare al oricărei binecuvîntări pentru Trupul Său pe pămînt.

Am privit noi vreodată moartea lui Hristos din această direcţie? Că ea era necesară pentru iertarea păcatelor noastre, a înţeles şi a acceptat prin credinţă orice copil al lui Dumnezeu. Însă că ea era o condiţie absolut necesară ca Hristos să dea daruri, care sînt exclusiv slujba creştină, pentru mulţi dintre noi nu pare aşa de clar şi de important. Însă este foarte important. Tocmai aceasta ne-o arată textul nostru. Slujba creştină are loc numai pe baza unei răscumpărări înfăptuite prin sîngele Său şi înălţarea Sa la cer. Ce este slujba creştină? Ea nu este exercitarea preoţiei creştine. Slujba preoţească se îndreaptă de la oameni spre Dumnezeu şi în caracterul ei cel mai înalt, este adorarea. Toţi creştinii adevăraţi sînt preoţi şi au fost învredniciţi să se apropie de Dumnezeu. Slujba Cuvîntului, dimpotrivă, a fost încredinţată numai anumitor persoane şi ea se îndreaptă dinspre Dumnezeu spre oameni. Ea are, aşa cum vom vedea, drept scop, zidirea Trupului lui Hristos.

În iudaism, în Israel nu se găsea ceva asemănător cu slujba creştină. Preoţia era - mai mult într-un sens simbolic, exterior, nu în înaltul sens creştin. Slujba însă, înfăţişată de „slujirea Cuvîntului" (Faptele Apostolilor 6.4), unde darurile aduceau Cuvîntul lui Dumnezeu la inima oamenilor, nu era. Desigur, se citea legea şi leviţii învăţau poporul cu privire la lege (Neemia 8.7; Deuteronom 33.10); însă chiar atunci cînd comunicarea era făcută în sensul că „ce era citit era înţeles", aceasta nu însemna nicidecum o expunere a Cuvîntului lui Dumnezeu. În cei şaptezeci de ani de robie babiloniană, poporul iudeu a renunţat la vorbirea ebraică şi în locul ei a folosit limba aramaică. De aceea, după citirea legii în limba ebraică, era absolut necesar să se dea înţelesul aramaic al celor citite, ca astfel cei întorşi din Babilon să înţeleagă fiecare lege a Domnului şi o a poată împlini. Însă slujbă în sensul creştin nu era.

Izvorul slujirii este Hristos în cer, şi slujbă este exercitarea unui dar. Deci versetul 8, „suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor" este un citat din Psalmul 68.18, unde găsim de fapt o altă expresie: „Tu ai primit daruri în om". Citatul lui Pavel se abate de la textul ebraic, ca şi de la textul grecesc din Septuaginta (traducerea Vechiului Testament în greacă). Psalmul 68, care în aplicarea sa propriu-zisă se referă la zilele cînd Israel va fi restaurat în slavă, nu aminteşte nimic de oferirea darurilor. Însă ceea ce Hristos a primit, a primit ca să dea poporului Său.

Vedem aceasta şi în Faptele Apostolilor 2.33, în legătură cu cel mai mare dar, Duhul Sfînt: Cel înălţat la dreapta lui Dumnezeu a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, ca să reverse ceea ce ei au văzut şi au auzit în acea zi de Rusalii: Duhul Sfînt.

Să observăm, pe baza versetelor noastre, un principiu general al Cuvîntului lui Dumnezeu: citatele noutestamentale ale locurilor din Vechiul Testament sînt expuneri autoritare ale acestor locuri. Duhul Sfînt cunoaşte cele scrise de El mai bine ca oricare dintre cei mai buni critici moderni. Totodată este remarcabil că aramaicul Targum (traducerea aramaică a Vechiului Testament) şi Peschitta siriană spun în acest loc: „Tu ai dat daruri oamenilor".

Deci ceea ce Duhul Sfînt vrea să pună înaintea inimilor noastre aici, este deosebit de mare: Domnul Isus, după înfăptuirea lucrării, S-a înălţat în cer ca Om slăvit; acolo El nu numai a primit daruri, ci le-a dat oamenilor de pe pămînt, ca astfel să nu lipsească nimic Adunării Sale. El, cel care a fost înălţat peste toate cerurile, este marele Dăruitor, adevăratul Izvor al oricărei slujiri. El umple totul, nu numai universul întreg, ci şi toate hotărîrile lui Dumnezeu, şi El, Cel slăvit, este izvorul binecuvîntărilor pentru zidirea Adunării. Să păstrăm aceasta cu grije în inima noastră!

El a dat

Acum venim chiar la darurile, pe care Hristos le-a dat Adunării Sale:

„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, ' pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători" (Efeseni 4.11).

În primul rînd ne surprinde modul de exprimare: „pe unii" şi „pe alţii". Aceasta este în contrast cu ,,fiecăruia dintre noi" din versetul 7 şi face totodată clar că aceste daruri nu au fost oferite fiecărui mădular al Trupului lui Hristos.

în al doilea rînd este de remarcat diferenţa însemnată în legătură cu darurile din 1 Corinteni 12 şi cele din Efeseni 4. În 1 Corinteni 12 găsim numit şi darul minunilor, darul vindecărilor şi al vorbirii în limbi. Aici aceste daruri lipsesc complet. De ce? Pentru că în Epistola către Efeseni gîndul principal este în legătură cu darurile pentru zidirea Trupului lui Hristos, şi pentru aceasta nu este nevoie de nici un dar al minunilor. Ele erau „semne nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi" (1 Corinteni 14.22). Aici însă sînt numite numai darurile de bază şi care rămîn. În rest, în nici un loc din Noul Testament nu avem o listă completă a tuturor darurilor, nici în 1 Corinteni 12, nici în Romani 12 şi nici în Efeseni 4.

Şi apoi este de observat diferenţa între feluritele daruri, ceea ce rezultă din întrebuinţarea diferitelor cuvinte pentru dar. Duhul Sfînt foloseşte în prima Epistolă către Corinteni cuvîntul charisma = „dar de har", în Efeseni 4.8, El foloseşte cuvîntul doma - dar. Prima expresie confirmă că de dar este legat harul lui Dumnezeu, cea de a doua pune accentul pe caracterul concret al darului.

În 1 Corinteni 12 şi 14, fiecare primeşte un dar duhovnicesc al harului, fie cuvîntul înţelepciunii, fie cuvînt de cunoaştere sau de credinţă etc. Aceasta înseamnă că Dumnezeu pune în aptitudinile naturale, care de asemenea vin de la El şi sînt ca un vas, un dar duhovnicesc, o aptitudine duhovnicească, o măsură de putere duhovnicească. Acesta este şi gîndul din Evanghelia după Matei 25.14-30, unde Domnul a dat talanţi robilor Săi, „fiecăruia după capacitatea lui" (vezi versetul 15). În Efeseni 4. dimpotrivă, fiecare are un dar. Darurile sînt aici persoane. Aşa ne arată Romani 12, darul harului (charisma) de a învăţa, în Efeseni 4 însă avem darul învăţătorului, care în întreaga sa persoană este darul lui Hristos pentru Adunare. El a dat apostoli, nu numai darurile apostolice; El a dat evanghelişti. nu numai darurile evanghelistice.

Acest fel de a înţelege este foarte preţios. El ne arată în primul rînd că dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa este gîndul dominant aici. de aceea în Epistola către Efeseni toate pornesc de la Hristos din cer, în timp ce în întîia Epistolă către Corinteni, Duhul Sfînt pe pămînt este Cel care lucrează totul şi împarte fiecăruia cum vrea El. În al doilea rînd, acest mod de înţelegere este intim, căci o putere duhovnicească din cineva nu poate să iubească, ci numai o Persoană poate să iubească, Hristos care a dat daruri Adunării Sale şi pe care El Însuşi o iubeşte. Totul este într-o armonie desăvîrşită unul cu altul şi avem nevoie şi de una şi de cealaltă ca să corespundem gîndurilor lui Dumnezeu, Însă observarea diferenţelor măreşte nu numai cunoaşterea noastră, ci şi recunoştinţa noastră, şi cu aceasta, fericirea noastră.

El a dat - aceasta este o expresie minunată a dragostei şi a harului Său. Cui a dat El daruri, am văzut deja: Adunării Sale, Trupului Său. Spre deosebire de slujbe (supraveghetori şi slujitori), care în ceea ce priveşte misiunea şi activitatea lor se refereau numai la un anumit loc, darurile au fost date întregului Trup. Ele nu sînt legate de o adunare locală şi nici nu sînt responsabile faţă de ea, ci de Domnul, care le-a dat.

Vrem acum să privim pe scurt ceea ce a dat El.

Apostoli - Acesta este un dar de bază. Împreună cu profeţii, ei alcătuiesc temelia casei lui Dumnezeu în Duhul, „piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfînt în Domnul" (Efeseni 2.20-21). Desigur, temelia nu a fost pusă acum, la sfîrşitul timpului de har. Ea a fost pusă deja de mult. Însă pe această teme-lie şi astăzi sînt puşi mereu credincioşi. Nu în ei înşişi, nu în persoana lor, alcătuiesc apostolii şi profeţii temelia, ci în ceea ce ei au învăţat în misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi sub inspiraţia Duhului Sfînt. învăţătura apostolică se reîntoarce iarăşi - cum ar putea fi altfel? - pe deplin spre piatra din capul unghiului, Isus Hristos, care dă întregii clădiri tărie şi orientare.

Apostolii au o autoritate şi putere, pe care Dumnezeu le-a dat-o lor - şi numai lor - potrivit voii Sale. Aşa se numeşte deseori apostolul Pavel, „apostol al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu" sau „după porunca lui Dumnezeu" (Efeseni 1.1; 2 Timotei 1.1; 1 Timotei 1.1). Această putere şi autoritate i-au aşezat spre binele Adunării, în timpul întemeierii ei. Vedem aceasta la Petru, în prima parte a Faptelor Apostolilor, dar mai ales la Pavel, care a aşezat rînduieli în toate adunările (de exemplu 1 Corinteni 7.17; 11.34; 16.1), care a dat poruncile lui Dumnezeu (vezi şi 1 Corinteni 14.37), care prin puterea funcţiei sale a aşezat bătrîni în adunări (Faptele Apostolilor 14.23) şi care s-a opus direct lucrării Satanei (Faptele Apostolilor 16.18). Chiar la apostolul Ioan, spre sfîrşitul primului secol al creştinismului, vedem cum se gîndea să folosească autoritatea sa în adunare, împotriva unui om împotrivitor. cînd va sosi acolo (3 Ioan 10). Apostolii, în autoritatea pe care le-a dat-o Dumnezeu, au întîmpinat multe din greutăţile şi pericolele care se ridicau atunci şi au dat indicaţii pentru ocrotirea credincioşilor şi pentru păstrarea ordinii în interiorul Adunării.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Aceste prescripţii le avem şi noi astăzi, în Cuvîntul scris al lui Dumnezeu, în Noul Testament; dar nu numai prescripţiile, ci întreaga învăţătură a apostolilor. Să dea Dumnezeu ca noi, ca şi primii creştini, să „stăruim" în ele (Faptele Apostolilor 2.42)! În aceste ultime zile în care trăim, aceasta este şi pentru noi ocrotire şi binecuvîntare.

Profeţi - Spre deosebire de apostoli, profeţii Noului Testament (numai despre aceştia este vorba aici, aşa cum face clar succesiunea apostoli şi profeţi) nu aveau nici o putere de conducere în interiorul Adunării. Însă ei posedau puterea duhovnicească ca, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, să pună sufletele în lumina lui Dumnezeu.

Însă aceasta nu este tot ce îi caracteriza. Pentru că atunci nu era încă tot Noul Testament în formă scrisă, din timp în timp, aşa cum o cereau împrejurările, ei erau folosiţi de Dumnezeu ca să aducă la cunoştinţă, în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, adevărul creştin, a lui Dumnezeu, care în zilele de la început nu era descoperit decît numai în parte. Ei erau unelte ale inspiraţiei Duhului Sfînt pentru comunicarea adevărului Său. Vom vedea aceasta mai îndeaproape în capitolul următor. În adunarea din Antiohia erau asemenea profeţi (Faptele Apostolilor 13.1) şi chiar Iuda şi Sila erau denumiţi aşa (Faptele Apostolilor 15.32).

În afară de aceasta, Dumnezeu a folosit anumiţi profeţi ca să aştearnă în formă scrisă Cuvîntul Său şi totodată să-l „fixeze". Cînd în Romani 16.26 auzim despre scrierile profetice, se înţelege includerea scrierilor profeţilor nou-testamentali, aşa cum rezultă din context. Luca de exemplu era un asemenea profet. El a fost folosit de Dumnezeu pentru a scrie două cărţi ale Noului Testament: Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Luca era un apostol ca şi Marcu. Însă amîndoi erau profeţi, care au completat canonul Noului Testament.

Cît de fericiţi ne putem considera, că, prin slujba de scriere a apostolilor şi a profeţilor, avem Cuvîntul lui Dumnezeu, Noul Testament! Dumnezeu Însuşi, în harul Său nemărginit şi în chip minunat, a îngrijit de aceasta, aşa încît credinţa noastră se poate baza pe ceea ce „este scris".

Încă un cuvînt cu privire la durata acestor daruri. Slujba apostolilor şi profeţilor o avem şi astăzi în Noul Testament. Apostoli şi profeţi ca daruri ale Domnului slăvit nu se mai găsesc astăzi, pentru un motiv foarte simplu: temelia a fost pusă, canonul Sfintei Scripturi a fost completat. De ce atunci darurile de bază sînt numite împreună cu cele trei daruri care rămîn, aşa că s-ar putea crea impresia că toate cele cinci daruri ar rămîne? Acesta pare a fi răspunsul: Cuvîntul lui Dumnezeu nu lasă niciodată impresia că pînă la venirea Domnului ar trece o lungă perioadă de timp.

Vedem aceasta şi în pilda celor zece fecioare din Matei 25. Cu toate că pilda cuprinde întreaga epocă a mărturiei creştine pe pămînt, Domnul Isus prezintă lucrurile în aşa fel, ca şi cum fecioarele care au ieşit la început să întîmpine pe Mire erau aceleaşi fecioare care apoi au trăit venirea Sa şi au intrat cu El la nuntă, respectiv au găsit uşa încuiată. Şi cînd cele şapte adunări din Asia Mică au primit acele scrisori, pe care le găsim în Apocalipsa 2 şi 3, acestea erau în aşa fel redactate, că nici una dintre ele nu putea trage concluzia că venirea Domnului era încă departe. Şi totuşi, cele şapte scrisori ne dau un tablou profetic complet al întregii istorii a Bisericii creştine pe pămînt în stadiile ei succesive.

Evanghelişti - Din cele trei daruri care rămîn, evangheliştii sînt numiţi în primul rînd. Ei sînt numiţi pe primul loc, înaintea păstorilor şi învăţătorilor, pentru că prin slujba lor sufletele erau aduse înăuntru pentru prima dată. „Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să le predice?", întreabă apostolul Pavel în Romani 10.14. Evanghelistul este un dar foarte preţios. El păşeşte în faţa lumii ca să aducă vestea bună. Pe lîngă aceasta, el posedă aptitudinea duhovnicească să atragă pe oamenii necredincioşi la Domnul Isus, prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că el convinge pe oameni prin tot felul de şiretlicuri artificiale. Dimpotrivă, el prezintă pe Mîntuitorul în aşa fel înaintea oamenilor, încît ei sînt atraşi de El. De fapt, este un dar deosebit de binecuvîntat! Iniţial domeniul evangheliştilor era lumea, astăzi el îşi exercită slujba de cele mai multe ori în creştinism, care, în mod sigur, nu este un loc mai simplu. Totuşi, ca şi mai înainte, el aruncă plasa Evangheliei în mare şi prin aceasta, aduce la ţărm peşti de tot felul (Matei 13.47). Însă strîngerea „celor buni în vase" nu mai este misiunea lor. Aceasta ne conduce la următoarele două daruri.

Păstori şi învăţători - în textul original, aceste două daruri sînt legate împreună printr-un articol comun, ceea ce arată că ele stau împreună. De fapt ele au o anumită înrudire şi sînt strîns legate unul de altul. Uneori se întîlnesc la aceeaşi persoană.

Păstorul este unul din darurile foarte rare. El merge la fiecare suflet în parte, el le păstoreşte şi le învaţă, le caută pe cele rătăcite, întrebuinţează adevărul în funcţie de starea şi împrejurările fiecăruia. Pentru aceasta, el trebuie să aibă o bună cunoaştere a adevărului. EI înţelege să lucreze în conştiinţa credincioşilor şi să atenţioneze plin de putere. Slujba păstorului are loc de cele mai multe ori în ascuns. El tratează pe bolnavi înainte ca alţii să observe, înainte de a se extinde boala. „Marele Păstor al oilor" (Evrei 13.20) este modelul său sublim. De am avea această dorinţă, de a avea mai mulţi păstori! Ei sînt foarte necesari pentru Adunarea lui Dumnezeu.

Învăţătorul îşi are slujba mai ales în public. Dacă păstorul se preocupă mai mult de suflete, învăţătorul se ocupă mai mult cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Misiunea sa binecuvîntată este să prezinte Cuvîntul şi învăţătura sa, pe Domnul Isus însuşi în frumuseţea şi desăvîrşirea Sa şi să trezească înţelegerea copiilor lui Dumnezeu pentru aceasta. Căci se pot gusta lucruri dumnezeieşti numai atunci cînd sînt cunoscute. „Ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu" (1 Corinteni 2.12), este de fapt slujba învăţătorului. El are capacitatea să prezinte simplu şi cu folos chiar gîndurile adînci ale Scripturii, aşa că fiecare poate să înţeleagă şi le poate urma. O misiune importantă a învăţătorului este şi de a fi atent la unitatea învăţăturii şi la învăţătura sănătoasă în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, ca astfel să se poată sesiza de la început rătăcirea şi să fie îndepărtată. Singurul său Model este marele Învăţător care a spus: „Voi să nu vă numiţi Rabi, fiindcă Unul singur este îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sînteţi fraţi ... Să nu vă numiţi îndrumători, căci Unul singur este îndrumătorul vostru: Hristosul" (Matei 23.8-10). Demn de luat în consideraţie pentru învăţători este şi faptul că ei cunosc numai „în parte" (1 Corinteni 13.9). Aceasta îi va ţine modeşti şi smeriţi.

Scopul darurilor

După ce apostolul a vorbit despre daruri, el arată marele scop pentru care ele au fost date:

„pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toţi la unitatea cre-dinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4.12-13).

Să observăm ordinea: mai întîi este numit scopul cel mare - pentru desăvîrşirea sfinţilor şi apoi urmează alte două părţi, cu scop mai mult indirect, care sînt subordonate primului - pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos.

Diferenţierea primului scop de celelalte două, care urmează în versetul 12, devine clară prin folosirea unor prepoziţii diferite înaintea fiecărui cuvînt: prima dată se spune „în" (greceşte pros) şi apoi de două ori „pentru" (greceşte eis) sau „referitor la" (în versiunea românească s-a folosit forma: „în vederea lucrării" şi „pentru zidirea"). Primul scop, desăvîrşirea sfinţilor, se distinge de celelalte două, de aceea voi vorbi despre ultimele două ca de nişte scopuri subordonate. Slujba darurilor trebuie să se facă pentru desăvîrşirea sfinţilor şi să aibă loc cu privire la lucrarea de slujire şi zidire a Trupului lui Hristos.

Intenţia nemijlocită şi deosebită a lui Hristos în acţiunea darurilor este deci desăvîrşirea sfinţilor, desăvîrşirea lor practică, schimbarea lor în chipul Său. Abia după aceea urmează diverse forme de slujire şi de creştere a Trupului.

Este nespus de preţios că Dumnezeu are în mod deosebit binecuvîntările fiecăruia în inima Sa. Cu aceasta începe El. Partea comună, binecuvîntarea comună, urmează după aceea, ea este totdeauna rezultatul faptului că Dumnezeu a binecuvîntat individual, nu invers. Vedem aceasta deja în primul capitol al epistolei noastre. Chiar de la început se vorbeşte de alegerea fiecărui credincios înainte de întemeierea lumii şi de tot felul de binecuvîntări duhovniceşti cu care ei sînt binecuvîntaţi în Hristos. Abia la sfîrşitul capitolului se vorbeşte despre Duhul Sfînt primit de cei care fac parte din Trupul lui Hristos.

Desăvărşirea sfinţilor este subiectul cel mai apropiat de inima lui Hristos şi el trebuie să fie şi de inima noastră. Nu este nici o risipire de putere sau de timp, aşa cum cred unii, preocuparea cu soarta credincioşilor, astfel încît prin aceasta să ajungem la o mai bună înţelegere a relaţiilor în care ei au fost aduşi cu Hristos şi unii cu alţii.

Cu aceasta ajungem la cel de-al doilea scop pentru care Domnul cel înălţat a dat apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători Adunării Sale: zidirea Trupului lui Hristos, formarea şi creşterea Trupului Său. Şi aici vreau să mă refer la un aspect deseori pierdut din vedere: slujba unui evanghelist, potrivit intenţiei Domnului, este un punct de plecare pentru zidirea Trupului lui Hristos. Dacă aceasta nu este ţinută în seamă, atunci îi lipseşte scopul divin, corect, al instaurării şi unul din punctele caracteristice ale slujbei dumnezeieşti. Domnul Isus nu vrea numai să salveze suflete, ca apoi să le lase ca fiinţe părăsite, ci scopul Său este alcătuirea şi zidirea Trupului Său. El doreşte ca cei salvaţi să recunoască relaţiile lor în acest Trup, să se bucure de ele şi să le realizeze practic. în mod sigur, nu este slujba unui evanghelist să prezinte aceste aspecte ale învăţăturii. Însă cu toate acestea, evanghelistul trebuie să aibă acest scop în inima sa, dacă vrea să culeagă odată lauda deplină de la Mîntuitorul său. Numai aşa el va fi păzit în vestirea sa de căile şi de duhul liberalismului.

În multe cercuri creştine, cîştigarea sufletelor se situează absolut pe primul loc, iar vestirea Evangheliei este pentru mulţi pur şi simplu „slujbă". Şi este de atîtea ori ignorat faptul că Domnul are gîndurile preocupate în primul rînd cu sfinţii Săi şi cu înaintarea lor în credinţă. Noi nu vrem să aşezăm pe unele împotriva altora, însă învăţăm aici că adevărata slujbă, potrivit gîndurilor Sale, nu are în primul rînd ca scop vestirea Evangheliei, ci „desăvîrşirea sfinţilor" - o expresie despre care vom vorbi curînd.

Deja cele trei pilde din Matei 24 şi 25, precum şi succesiunea în care Domnul le spune, descoperă această întîietate. În pilda despre robul credincios şi cel rău. aflată pe primul loc (capitolul 24.45-51), Domnul arată ce preţuieşte El la robul credincios şi înţelept: faptul că el oferă oamenilor casei Sale hrană la vremea potrivită. Acest rob bun era totodată plin de grijă pentru „desăvîrşirea sfinţilor". De aceea şi Domnul îl va pune peste toată averea Sa. Urmează apoi pilda despre fecioare şi abia în al treilea rînd despre talanţi, ceea ce vorbeşte mai mult despre o activitate îndreptată spre afară. în gîndurile Domnului, are prioritate nu vestirea Evangheliei, oricît de importantă şi preţioasă ar fi ea. ci zidirea alor Săi, „a casei Sale". Faptul că vestirea Evangheliei în timp trebuie să aibă loc mai întîi, şi cîştigarea sufletelor nu trebuie uitată, este clar şi nu are nimic a face cu principiul tratat despre înaintarea în credinţă.

Şi ca să revenim încă o dată la desăvîrşirea sfinţilor, ce se înţelege prin desăvîrşire? în mod sigur, nu perfecţiunea pe care o găsim la răpire. Cuvîntul grecesc pentru „desăvîrşire", katartismos, înseamnă pregătire. Medicii îl folosesc pentru repunerea mădularelor. Verbul corespunzător (katartizo = a face perfect, a înlocui tot ce lipseşte, a desăvîrşi) se întîlneşte de exemplu în 1 Petru 5.10 („El însuşi vă va desăvîrşi") şi în Matei 4.21, unde este vorba de repararea mrejelor. Aceasta arată foarte clar ce se înţelege prin desăvîrşirea sfinţilor: să le întregeşti tot ce le lipseşte, să aduci iarăşi la locul său ceea ce nu este în ordine în ei. Pentru aceasta a dat Domnul Isus aceste daruri, ca fiecare din ai Săi să crească nestingherit, să poată prospera şi totul în ei să fie adus în ordine, tot ceea ce nu corespunde Lui şi gîndurilor Sale. Ce gînd fericit: acest ţel al lui Hristos, desăvîrşirea personală şi binecuvîntarea alor Săi, nu poate greşi niciodată! Adunarea ca martor responsabil poate greşi, Hristos însă niciodată!

În măsura în care fiecare creşte potrivit măsurii lui Hristos, va fi zidit şi întregul Trup. În aceeaşi măsură, fiecare mădular va lucra la creşterea Trupului potrivit măsurii sale (versetul 16). Dumnezeu doreşte ca noi toţi să ajungem, prin slujba darurilor, „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos". Este o unitate practică, o unitate în gîndire, despre care vorbeşte apostolul, care rezultă din preocuparea cu credinţa, cu adevărul creştin, prin cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum El este descoperit prin Cuvîntul lui Dumnezeu.

Să gîndim despre cunoaştere că ar fi ceva de rangul doi sau chiar periculos? Din contră, nimic nu ne duce realmente înainte, nimic nu ne face cu adevărat smeriţi, cum este cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre Sine în Fiul Său. De aceea, dacă nu ne preocupăm îndeajuns cu bunul credinţei care ne-a fost încredinţat nouă, creştinilor, nu vom putea niciodată să creştem suficient în har şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. El este punctul central al oricărui adevăr, este Adevărul însuşi. Prin nimic altceva nu se poate obţine unitatea practică, reală, între ai Săi, decît numai prin inimile care se preocupă cu Hristos. Mărturisirea de credinţă făcută de oameni nu creează această stare. Ea desparte. Este voia lui Dumnezeu ca să obţinem o anumită creştere cu privire la cunoaşterea Fiului Său; „şi dacă voi sînteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă" (Filipeni 3.15).

Să ne ajute Domnul ca studierea acestor versete din Cuvîntul sfînt al lui Dumnezeu să ne conducă la acea creştere „în toate, pînă la Cel care este Capul, Hristos" (versetul 15)! Şi să ne amintim permanent ce am citit în capitolul 5 al acestei cărţi: Hristos, Capul Trupului, are o dragoste deosebită pentru Adunarea Sa (citeşte în Efeseni 5.25-29), pe care poate conta orice mădular, în orice împrejurare şi în orice timp! În această dragoste atentă hrăneşte şi îngrijeşte El Adunarea, aşa cum un om îşi hrăneşte şi îşi îngrijeşte propria carne. El poate folosi pentru aceasta daruri sau mădularele care se oferă; şi în dragostea Sa, El nu-i va refuza pe aceştia niciodată. Tot ce are El şi tot ce este El a dat Adunării. El îi iubeşte ca pe Sine Însuşi. Aceasta face ca strîngerea laolaltă a copiilor lui Dumnezeu ca Adunare să fie deosebit de preţioasă. Este scena unde dragostea lui

Hristos pentru Adunarea Sa îşi dezvăluie expresia ei deosebită; este locul în care grija Sa duioasă nu va sfîrşi niciodată! La acest subiect binecuvîntat dorim să medităm mai îndeaproape în capitolul următor, chiar dacă este privit dintr-un alt punct de vedere.

Înainte însă vrem să ne ocupăm de o problemă în care în marile sisteme ale creştinismului, din nefericire, s-au abătut mult faţă de ce era la început: cine cheamă la slujba Domnului?

Chemarea slujitorului

Am văzut în acest capitol, cine este Cel ce oferă daruri oamenilor, Adunării: Omul slăvit sus în cer, Isus Hristos. Trebuie să fie clar cine cheamă pe fiecare slujitor în parte pentru slujba în via lui Dumnezeu. Datorită importanţei acestui lucru, dorim să mai zăbovim la acesta.

Pe cînd Domnul Isus umbla pe pămînt şi era înconjurat de ucenici, auzim cuvinte importante: „Pe urmă, El S-a suit pe munte, a chemat pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rînduit dintre ei douăsprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să predice" (Marcu 3.13-14). Fără nici o confuzie, aceste cuvinte arată clar că nimeni altul decît Domnul Isus însuşi a chemat pe cei douăsprezece în slujba Sa şi, la vremea potrivită, i-a trimis să predice. „Pe cine a vrut" - despre aceasta este vorba în chemarea şi trimiterea celor douăsprezece, despre voia Sa.

Mai tîrziu citim: „Pe aceşti douăsprezece i-a trimis Isus" (Matei 10.5) şi „a chemat la Sine pe cei douăspre-zece şi a început să-i trimită doi cîte doi" (Marcu 6.7).

Potrivit cu aceasta, Domnul Isus spune în Ioan 6.70: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei douăsprezece? Şi totuşi unul dintre voi este un diavol". El i-a ales, nimeni altul, în privinţa aceasta nu este nici o problemă. Şi totuşi unul dintre ei era un diavol, Iuda Iscarioteanul.

Din aceste cuvinte ale Domnului s-a tras concluzia că un ales al lui Dumnezeu s-ar putea totuşi pierde. Noi însă ar trebui să deosebim clar, cu privire la alegere, cine alege şi pentru ce alege, altfel ajungem la concluzii total greşite. Cînd Dumnezeu Tatăl alege, aşa cum avem în Efeseni 1.4 şi, asemănător, în 1 Petru 1.2, atunci este vorba de alegerea veşnică a alor Săi, de predestinarea pentru înfiere. Toţi cei care sînt aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii vor atinge ţelul la care au fost predestinaţi, aşa cum arată foarte clar Romani 8.29-30. Lanţul de aur de acolo, care începe cu cei cunoscuţi şi predestinaţi de Dumnezeu, sfîrşeşte triumfînd: „pe aceştia El i-a slăvit".

Cînd, dimpotrivă, Domnul Isus a ales pe pămînt, aceasta nu are nimic comun cu alegerea înainte de întemeierea lumii, ci este o alegere pentru o slujbă pe pămînt. În acest fel a fost ales Iuda Iscarioteanul pentru slujba lui Mesia pe pămînt, cu toate că ştia exact că el era un diavol. Nu, Iuda nu a fost niciodată născut din nou, el nu s-a pocăit niciodată. Se poate face o slujbă aici pe pămînt şi cu toate acestea să te pierzi. Iuda Iscarioteanul este un exemplu deosebit de serios pentru aceasta.

Deci Domnul Isus însuşi a ales pe cei douăsprezece. El putea zice: „Eu ştiu pe cine am ales" (Ioan 13.18). S-a schimbat acest principiu cu moartea Domnului, cu învierea şi înălţarea Sa la cer? În privinţa aceasta să privim la sfîrşitul capitolului 1 din Faptele Apostolilor, unde este vorba de ocuparea locului lui Iuda Iscario- teanul, devenit vacant, între cei douăsprezece:

„»... Trebuie deci ca, dintre bărbaţii care ne-au însoţit în tot timpul în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziua cînd El a fost înălţat de la noi, unul dintre ei să fie martor împreună cu noi al învierii Lui.« Ei au pus înainte pe doi: pe Iosif numit Barsaba, zis şi Iust şi pe Matia. Şi rugîndu-se, au zis: »Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales Tu ca să primească locul în slujba şi apostolia aceasta, din care Iuda a căzut ca să meargă la locul lui!« Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli" (Faptele Apostolilor 1.21-26).

Se remarcă şi aici foarte clar că nu este vorba de o alegere prin oameni. Ei au pus înainte numai pe doi. Probabil că în general nu erau mulţi printre ucenici care aveau semnele caracteristice unui apostol: care să fi fost cu ei începînd cu botezul lui Ioan şi să fi fost martor al învierii Sale. Ei au prezentat deci pe doi. Cine alege acum? Omul sau Domnul?

Nu este potrivit gîndurilor lui Dumnezeu cînd noi, oamenii, cînd adunarea sau vreun colegiu omenesc alege slujitori pentru Domnul. Domnul Isus Însuşi pune în slujbă, El împarte daruri duhovniceşti şi El înzestrează pe slujitorii Săi cu înţelepciunea şi puterea necesare. „Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său" (Matei 9.38). Aceasta a avut loc şi aici. Cine este Domnul secerişului? Dumnezeu, Tatăl? Aceasta nu este corect, pentru că Domnul secerişului este Domnul Isus.

„Şi rugîndu-se, au zis: »Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales Tu«." Ei nu s-au rugat lui Dumnezeu, Tatăl, ci Domnului Isus şi au implorat ca El să aleagă. Acesta este pînă astăzi principiul chemării unui slujitor. Domnul Isus hotărăşte din cer - căci în acel timp El era deja slăvit, la dreapta puterii lui Dumnezeu - cine trebuie să fie pe pămînt slujitor al Său, rob al Său. El pune în slujbă (1 Timotei 1.12). Domnul cel slăvit, aşa cum am văzut, oferă, din cer, daruri Adunării Sale pentru zidire: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4.11). Dumnezeu a pus deoparte pe Pavel din pîntecele mamei sale şi 1-a chemat (Galateni 1.15). Aşa este totdeauna: Dumnezeu, Domnul Isus, este permanent Cel care cheamă şi dă misiuni şi niciodată omul.

Dacă Domnul Isus pe pămînt S-a rugat înainte de alegerea celor douăsprezece (Luca 6.12), cît de potrivit era atunci că şi ei „s-au rugat". Putem presupune că Petru era cel care a rostit rugăciunea publică. Această rugăciune este un model al concretizării şi simplităţii. Ei vorbesc Domnului şi cred că El a făcut deja alegerea. Cît de mult putem să învăţăm din aceasta!

Atunci era sorţul. Să ne amintim că Duhul Sfînt nu venise încă. A arunca sorţul este o metodă a legii, pentru a recunoaşte voia lui Dumnezeu. Aceasta o putem citi în multe locuri din Vechiul Testament, ca de exemplu în Proverbe 16.33: „Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărîre vine de la Domnul". Şi la Acan şi la împărţirea ţării sub Iosua a fost aruncat sorţul; şi mai tîrziu - potrivit cu Ezechiel 47 - va avea loc aceasta. Insă în timpul în care Duhul Sfînt este pe pămînt, nu este nicidecum aruncat sorţul, ca în felul acesta să se recunoască voia lui Dumnezeu. Noi avem în mînă Cuvîntul lui Dumnezeu complet şi în el avem descoperită voia Sa. Nu avem nevoie să aruncăm sorţul, căci Domnul Isus vrea să ne facă cunoscut voia Sa prin Duhul Sfînt, pe baza Cuvîntului. Însă remarcăm aici că ei nu aveau încă poziţia creştină, căci Duhul lui Dumnezeu nu venise încă.

În felul acesta ei aruncau sorţul şi acesta era în vremea aceea corespunzător gîndurilor lui Dumnezeu. Domnul a condus sorţul şi prin aceasta a făcut clar pe cine a ales El pentru această slujbă. Chiar dacă astăzi noi nu aruncăm nici un sorţ, El va face, prin Duhul Său, tot aşa de clar pe cine cheamă în slujba Sa şi nu numai pe slujitorul însuşi, ci şi pe fraţii care îl înconjoară. Aceasta o vedem aici foarte clar şi acest adevăr trebuie pus la inimă de toţi fraţii care cred că Domnul i-a chemat pentru o misiune deosebită în slujba Sa. Ar trebui să-şi aducă aminte că în cazul lor, ei sînt cei mai răi judecători. Unii au crezut că au o chemare de la Domnul şi s-au înşelat. Ei nu au luat în seamă semnalul de alarmă din partea fraţilor care îi înconjurau şi rezultatul a fost dezonorarea Domnului. Tocmai astăzi, cînd se spune aşa de mult de „chemarea de la Domnul", care probabil se foloseşte ca să se acopere cu aceasta slujba egoistă, ar trebui să ne amintim de acest principiu.

Domnul cheamă şi pune în slujbă şi El este Acela care va face cunoscut altora, pe deplin, că aceasta este voia Sa.

Un exemplu frumos vedem apoi în Faptele Apostolilor 13.2: „Pe cînd slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfînt a zis: »Puneţi-Mi deoparte pfe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.«" Duhul Sfînt face clară intenţia Sa cu privire la Barnaba şi Saul nu numai celor doi, ci şi celorlalţi fraţi din Antiohia. Că era Duhul Sfînt care trimitea pe cei doi bărbaţi în lucrarea Domnului, în prima lor călătorie misionară, o subliniază fără dubii versetul patru: „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfînt ...". Şi ce frumos este ceea ce citim puţin mai înainte: „După ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mîinile peste ei şi i-au lăsat să plece" (versetul 3)!

Unirea Adunării cu slujitorul şi misiunea sa este nu numai o mare frumuseţe, ci şi o deosebit de mare valoare pentru slujitorul însuşi. Conştienţa că ei „au fost încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o aveau de făcut", de către fraţii din Antiohia (Faptele Apostolilor 14.26; 15.40), trebuie să fi întărit lăuntric pe aceşti doi slujitori în această lucrare plină de pericole şi renunţări. Cît de mult pierd aceia care nu au sau nu preţuiesc acea parte preţioasă de a fi încredinţaţi, de către fraţii adunării locale, harului lui Dumnezeu, în vederea lucrării pe care o au de făcut! Lor le lipseşte (aceasta au arătat-o experienţele şi aceasta nici nu poate fi altfel), mereu pacea lăuntrică, adîncă, acea linişte odihnitoare care este legată de părtăşia cu sfinţii.

Chiar Timotei însuşi a primit darul său deosebit cu punerea mîinilor de către ceata bătrînilor (citeşte în 1 Timotei 4.14). El a primit-o prin punerea mîinilor apostolului însuşi (2 Timotei 1.6), dar primirea ei a fost însoţită de punerea mîinilor de către ceata bătrînilor. Amintirea acestui fapt a fost un sprijin tare şi o adîncă mîngîiere pentru acest slujitor al Domnului, sensibil şi poate chiar timid în exercitarea darului său, mai ales atunci cînd aveau loc împotriviri şi vrăjmăşie împotriva adevărului lui Dumnezeu şi cînd dragostea celor mai mulţi s-a răcit.

Recunoaştem astfel, din nou, că mereu cele două părţi ale adevărului îşi au locul lor în Cuvîntul lui Dumnezeu. Noi vrem să le menţinem şi cu privire la chemarea slujitorului lui Dumnezeu!

Ordinarea

Nu cunoaşte Scriptura nici o ordinare omenească, nici o chemare sau comandare prin oameni? Cînd este vorba de chemarea slujitorului Cuvîntului, de acordarea darurilor duhovniceşti, ar trebui să tăgăduim gîndul acesta mai mult decît altele. Numai Domnul, numai Duhul Sfînt trimite, niciodată omul. Autorizarea şi împuternicirea de a exercita un dar depinde de un singur fapt, că Domnul l-a dat. O ordinare prin oameni este total exclusă. În nici un loc din Noul Testament nu auzim că cineva este hotărît, autorizat sau trimis de un om ca să predice Cuvîntul.

Ştefan era ca şi Filip, unul din cei şapte, ales pentru a sluji la masă (Faptele Apostolilor 6.1-6). Vedem însă apoi, cum el, deodată, fără ordinare din partea oamenilor, fără vreo autorizare apostolică, fără vreo punere de mîini, fără semne şi minuni mari în popor, exercita acea sublimă slujbă duhovnicească, de învăţător, şi nimeni nu putea să se împotrivească înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el. Şi Filip, pe care mai tîrziu Luca îl numeşte „evanghelistul" (capitolul 21.8), începe fără vreo cruţare omenească, în capitolul 8, slujba sa evanghelistică şi Îl vesteşte pe Hristos. Cine a ordinat pe aceşti doi bărbaţi pentru aceasta? Cine le-a dat autorizaţia să înceapă o asemenea slujbă duhovnicească, care nu avea nimic a face cu slujirea la masă, la care ei au fost puşi în mod oficial şi care era mult mai mult decît aceasta? Domnul şi nimeni altul! Auzim vreo obiecţie din partea apostolului, că ei n-au fost întrebaţi în privinţa acestui lucru? Din contră, „Apostolii care erau în Ierusalim, cînd au auzit că Samaria a primit Cuvîntul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia s-au coborît şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duh Sfînt" (Faptele Apostolilor 8.14-15). Iată cum totul este în armonie dumnezeiască, cînd Duhul Sfînt poate să lucreze liber!

Chiar Pavel, marele apostol al neamurilor, nu s-a gîndit nicidecum să se amestece în dreptul Domnului de a trimite slujitorii Săi. Desigur, el a considerat foarte util că apostolii mergeau la Corint, însă nu le-a dat nici o indicaţie şi nici nu putea să le dea să facă aceasta (1 Corinteni 16.12). El putea să-i „sfătuiască mult", însă nu le putea porunci. Fiecare slujitor era şi este liber să facă ce vrea Domnul său. Apolo considera că nu sosise încă timpul pentru ca el să viziteze Corintul şi în felul acesta, el „n-a voit nicidecum să vină acum; va veni însă cînd va avea o ocazie potrivită", confirmă Pavel într-un mod impresionant.

Însă Adunarea şi fiecare frate şi soră erau şi sînt datori să primească pe lucrători, „căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui" (3 Ioan 7-8). Aceasta era destul. În aceasta consta singura lor legitimitate, de fapt şi cea mai bună. Ei erau verificaţi în ceea ce aduceau. Dacă aduceau adevărul, erau primiţi. Aceasta ne-o arată cea de a treia epistolă a lui Ioan. Dacă cineva nu aducea învăţătura lui Hristos, atunci trebuia ca şi o femeie chiar, împreună cu copiii ei, să-l respingă şi să evite să-i arate prietenie. Vedem acest adevăr în a doua epistolă a lui Ioan (versetele 10 şi 11). În asemenea cazuri este şi datoria noastră să procedăm la fel astăzi.

„Însă" - aşa s-a întrebat cîteodată - „nu există pericolul ca cineva să nu fie trimis de Domnul sau să nu aibă nici un dar de la Domnul?" Desigur, se poate să fie şi aşa, şi chiar a şi fost aşa. Se poate chiar ca cineva să supraaprecieze darul său şi, prin utilizarea greşită a darului să pricinuiască unele necazuri. Să fim siguri însă că, mai devreme sau mai tîrziu, Domnul, care totdeauna este peste toate, va descoperi lucrurile. Aceasta poate avea loc prin fraţii duhovniceşti sau prin adunare. S-a mai dovedit, de asemenea adevărat, că ceea ce este de la Dumnezeu se va confirma şi va fi recunoscut. Ordinarea omenească nu este însă mijlocul dumnezeiesc folosit ca să preîntîmpine sau să prevină lucrurile firii.

Şi totuşi în Noul Testament este ceva asemănător cu ordinarea. Însă trebuie să fim atenţi cine o făcea şi pentru ce avea loc. Cu privire la cine, numai apostolii şi cei trimişi direct de ei (de exemplu Tit) puteau să aleagă şi să aşeze în anumite cazuri. Cu privire la pentru ce, numai bătrînii şi slujitorii (diaconii) erau aleşi şi rânduiţi. Aceasta o dovedeşte gîndul pe care îl găsim în locurile următoare:

„Au rînduit bătrîni în fiecare adunare şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mîna Domnului, în care crezuseră'' (Faptele Apostolilor 14.23).

„Te-am lăsat în Creta ca să pui în rînduială ce mai rămîne de rînduit şi să aşezi bătrîni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit" (Tit 1.5).

Potrivit relatărilor Sfintei Scripturi, niciodată o adunare nu şi-a ales sau şi-a hotărît proprii ei bătrîni. Cu privire la cei şapte, care erau hotărîţi pentru slujba exterioară faţă de sfinţii din Ierusalim, s-a procedat puţin altfel. Ei au fost într-adevăr aleşi de către adunare, aşa cum am văzut deja cu privire la subiectul colectelor (Faptele Apostolilor 6.5). Însă şi aceşti bărbaţi au fost în cele din urmă aşezaţi de către apostoli (versetul 6) şi prin ei au fost rînduiţi pentru această lucrare (versetul 3). Era Autoritatea apostolică, care le dădea oficial acest loc.

Punerea mîinilor nu are nimic a face, în nici un loc din Sfînta Scriptură, cu ordinarea pentru vestirea Cuvîntului. Atît în Vechiul cît şi în Noul Testament, aceasta este un semn că te faci una cu persoana peste care pui mîinile, semn al binecuvântării şi al părtăşiei din partea acelora care stau înaintea lui Dumnezeu; în felul acesta, fraţii aceia se pot socoti primiţi de El şi posesori ai binecuvântărilor Sale. Domnul Isus a pus mîinile chiar peste bolnavi şi peste copii şi i-a bine- cuvîntat. În mod sigur, aceasta nu are nimic a face cu medierea autorităţii duhovniceşti sau bisericeşti. Şi cînd Barnaba şi Saul au fost trimişi de către Duhul Sfînt, atunci fraţii din Antiohia s-au făcut una cu această lucrare şi purtătorii ei, prin aceea că şi-au pus mîinile peste ei (Faptele Apostolilor 13.3). Am văzut deja aceasta. Dacă I-a plăcut Domnului ca, într-un caz special, să ofere un dar duhovnicesc prin mijlocirea, prin punerea mîinilor, apostolului Pavel (2 Timotei 1.6), ce are atunci aceasta a face cu ordinarea pentru slujirea în Cuvînt? Evident, tot aşa de puţin ca şi în situaţia cînd a fost plăcerea Domnului, într-un alt caz, să dea Duhul Sfînt la douăsprezece bărbaţi credincioşi, prin punerea mîinilor apostolului (Faptele Apostolilor 19.6). Şi cine ar putea să-şi permită astăzi să facă una sau cealaltă?

In acest context, este deosebit de interesant şi instructiv să vedem - cititorul să scuze reluarea! - cum scriitorul istoriei sfinte, Luca, interpretează mai tîrziu, în capitolul 14 al Faptelor Apostolilor, punerea mîinilor de către fraţii din Antiohia: „De acolo au mers cu cora-bia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră" (versetul 26). Acesta era deci semnul şi însemnătatea punerii mîinilor de către fraţi: nu ordinarea pentru lucrare, ci o încredinţare harului lui Dumnezeu pentru lucrare. Ce simplu şi ce frumos este aceasta!

Bătrînii

Bătrînii erau aleşi şi puşi de către apostoli sau de către cei împuterniciţi de aceştia. Însă Faptele Apostolilor 20.28, arată clar că şi lucrul acesta se făcea numai prin puterea şi directa autoritate a Duhului Sfînt, căci citim acolo:

„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfînt supraveghetori, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu."

Instalarea bătrînilor trebuia deci văzută şi recunoscută de către adunarea locală ca şi cum ar fi fost făcută de Dumnezeu Însuşi.

Însă acest verset important mai arată şi altceva: supraveghetorii (greceşte: episkopos; „episcop") şi bătrînii (greceşte: presbyteros; „prezbiter") sînt una şi aceeaşi persoană, respectiv slujbă. Pavel a chemat pe bătrînii adunării din Efes la Milet (versetul 17) şi acum el îi numeşte supraveghetori. Pavel a poruncit lui Tit să aşeze bătrîni (Tit 1.5) în fiecare localitate şi după aceea el numeşte calităţile necesare ale unui supraveghetor (versetele 7 pînă la 9). Expresia bătrîn caracterizează mai mult persoana iar supraveghetor, mai mult activitatea încredinţată. Însă nicidecum nu este vorba de personalităţi sau funcţii diferite. Să observăm că slujba supraveghetorului sau a bătrînului nu consta în aceea că el conducea strîngerile laolaltă ale sfinţilor sau le prezida, ci în aceea că ei trebuiau să fie atenţi la ceata credincioşilor şi să păstorească Adunarea lui Dumnezeu. În 1 Timotei 3.5, Pavel descrie astfel misiunea lor: să îngrijească de Adunarea lui Dumnezeu.

Din Faptele Apostolilor 20.17 şi Filipeni 1.1, ca şi din celelalte locuri amintite din Faptele Apostolilor, deducem în plus alte două realităţi importante:

- Supraveghetorii sau bătrînii îşi împlineau misiunea lor numai în localitatea respectivă şi în legătură cu adunarea locală, căreia îi aparţineau. Un supraveghetor al adunării din Efes era supraveghetor, numai acolo, nu şi în adunarea din Antiohia.

- Supraveghetorii sau bătrînii erau totdeauna în număr mai mare într-o localitate. Scriptura nu ne arată niciodată că într-o adunare locală era prezent numai un supraveghetor.

Trăsăturile morale de caracter necesare pentru exercitarea slujbei de supraveghetor, în afară de Tit 1, ne sînt prezentate şi în 1 Timotei 3.1-7. Această epistolă ne lămureşte cu privire la realitatea, trecută aşa de des cu vederea, că funcţia nu este acelaşi lucru cu darul:

„Bătrînii care cîrmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvînt şi în învăţătură" (1 Timotei 5.17).

Slujba normală a bătrînilor consta în cîrmuire; ei aveau controlul peste turmă. Dar erau şi bătrîni dintre aceia care primiseră daruri de har şi vesteau şi învăţau Cuvîntul lui Dumnezeu.

Mi-a stat pe inimă ca în acest capitol să arăt deosebirea dintre daruri şi slujbe şi să las cititorului să compare cu practica ceea ce Scriptura învaţă, fără posibilitatea de interpretare cu privire la aceste două subiecte, care caracterizează creştinismul în general, în ziua de astăzi. Această comparaţie va conduce numai la o adîncă surprindere, chiar la ruşinare, că Sfînta Scriptură este înlăturată şi în acest sens ca unitate de măsură şi ca îndrumător, şi că drepturile Domnului Isus sînt desconsiderate.

Să ne întoarcem însă la o altă întrebare foarte importantă:

Mai sînt şi astăzi bătrîni?

Bătrîni rânduiţi nu mai avem astăzi, nici nu mai putem avea. De ce nu? Pentru că nu mai avem între noi autoritatea apostolică, singura în măsură să-i aşeze, În Noul Testament nu găsim nici cea mai mică indicaţie în acest sens, că instalarea oficială a bătrînilor şi a slujitorilor trebuie să continue după plecarea apostolilor. Chiar dispoziţia apostolului dată lui Tit era limitată pentru acel timp şi la Creta. Tit însuşi trebuia să se silească ca, după împlinirea misiunii sale, să vină la Pavel la Nicopole (Tit 3.12).

În afară de aceasta, Adunarea lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte prezentarea ei exterioară, s-a rupt astăzi în multe grupe şi direcţii. Supraveghetorii trebuiau să exercite supravegherea asupra adunării locale. Însă unde se poate găsi astăzi adunarea locală din Berlin sau Bucureşti, în mijlocul dezbinării existente? Toţi copiii lui Dumnezeu dintr-o localitate nu aparţin ei adunării de acolo? Însă ei se găsesc în aşa de multe grupe deosebite! Ar fi potrivit ca, în asemenea împrejurări triste, să numeşti bătrîni numai pentru o parte a adunării locale? Ar fi aceasta expresia unităţii Trupului lui Hristos? Nu ar fi mai mult o sancţionare a despărţirilor pe temelia creştină? Aceasta nu poate fi intenţia lui Dumnezeu.

Totuşi ne putem bizui totdeauna pe Dumnezeu, chiar şi cu privire la problema bătrînilor. El a avut grijă şi de zilele noastre. Şi astfel, cu privire la întrebarea „mai sînt şi astăzi bătrîni?", pot răspunde fără ezitare: da, neapărat. Nu bătrîni ordinaţi, însă bărbaţi bătrîni, maturi, care exercită slujba de bătrîni. Ei nu se vor numi aşa, însă ei fac supravegherea peste cei credincioşi, acolo unde se află. Ei nu-şi arogă nici o autoritate, însă o au, dacă vor să cîrmuiască bine pe credincioşi. Să nu-i învrednicim noi de îndoită cinste (1 Timotei 5.17)?

Găsim aceasta confirmat în primele scrisori ale lui Pavel către corinteni şi tesaloniceni. Tocmai prima Epistolă către Corinteni tratează rînduiala lui Dumnezeu în casa Sa. Tocmai corintenii erau aceia care nu duceau lipsă de nici un dar al harului, pentru că ei au fost îmbogăţiţi în toate privinţele (citeşte în capitolul 1.4-7). Însă tocmai în această scrisoare nu auzim nimic despre bătrîni. Dar mai aflăm că era „casa lui Ştefana" şi că ei înşişi s-au pus în slujba sfinţilor. Şi atenţionarea apostolului este, „ca şi voi să fiţi supuşi unor astfel de oameni" (capitolul 16.15-16). Nu este bunătatea lui Dumnezeu că El trezeşte în orice timp şi în orice loc pe cei pe care îi cîrmuieşte pentru slujba sfinţilor? Corespunde atunci înţelepciunii lui Dumnezeu, să nu te supui unor astfel de oameni, numai pentru că ei n-au fost numiţi în mod oficial?

Chiar şi în tînăra adunare din Tesalonic nu erau bătrîni aşezaţi de către apostol. Şi cu toate acestea, erau acolo dintre aceia care îi cîrmuiau în Domnul:

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor" (1 Tesaloniceni 5.12-13).

Nu avem şi noi nevoie de aceste îndemnuri în zilele de decădere - în zilele dispreţuirii oricărei autorităţi? Dumnezeu trezeşte şi astăzi pe aceia care năzuiesc la slujba de supraveghetor (1 Timotei 3.1). Ei doresc o lucrare frumoasă, spune Dumnezeu. Şi ce binecuvîntare este cînd în Adunare se exercită o călăuzire potrivită lui Dmnezeu, prin bărbaţi care au o ţinută morală pentru aceasta! Noi trebuie nu numai să primim sfătui- rea lor, ci şi să-i preţuim foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Căci cu toate că este o „lucrare frumoasă", este totodată o lucrare grea, mai ales astăzi, cînd aproape nimeni nu vrea să mai accepte ceva. Însă acelora care fac de bunăvoie supravegherea, nu din constrîngere, care nu stăpînesc, ci sînt exemple pentru turmă, le va face parte de „cununa care nu se poate veşteji, a slavei" (1 Petru 5.2-4).

Să trăieşti din Evanghelie

Încă o problemă să atingem în încheiere: un slujitor, pe care Domnul l-a chemat cu totul în slujba Sa, trebuie întreţinut de Adunare sau pe cît posibil trebuie să facă faţă singur nevoilor sale şi ale familiei sale?

Şi în această privinţă, Cuvîntul lui Dumnezeu ne dă un răspuns care ne poate păzi, pe de o parte de legalism şi clericalism, iar pe de altă parte, de indiferenţă şi asemănare cu lumea. Despre apostolul Pavel ştim că el a lucrat cu mîinile sale în timpul călătoriilor misionare:

„N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mîinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine. În toate privinţele, v-am arătat că, lucrînd astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: »Este mai ferice să dai decît să primeşti«" (Faptele Apostolilor 20.33-35).

Acestea sînt mişcătoarele cuvinte ale apostolului la despărţirea lui de bătrînii din Efes, la Milet. Alte locuri întăresc faptul că apostolul s-a comportat aşa nu numai în Efes, ci şi în Corint şi în Tesalonic (Faptele Apostolilor 18.3; 1 Corinteni 9.1-18; 2 Corinteni 11.7-12; 1 Tesaloniceni 2.9; 2 Tesaloniceni 3.7-10). El nu voia ca cineva să fie împovărat, voia ca Evanghelia să fie gratuită.

Ce urmaş credincios al Domnului Isus era el! Ca şi Domnul său, care nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească (Matei 20.28), tot aşa şi el n-a vrut să reducă cu nimic revărsarea harului lui Dumnezeu spre oameni şi să evite orice reproş posibil că el a folosit evlavia ca un mijloc de cîştig. Asemenea oameni, care gîndesc astfel, s-au găsit întotdeauna, aşa cum ne arată 1 Timotei 6.5. Şi în ceea ce priveşte pe corintenii credincioşi, el voia mai bine să cheltuiască totul şi să se cheltuiască în totul, decît să le fie o povară. „Căci copiii nu trebuie să strîngă pentru părinţi, ci părinţii pentru copii" (2 Corinteni 12.13-15). Mişcătoare cuvinte ale harului, comportare de neasemuit a unui om cu aceleaşi sentimente ca şi noi! Şi apoi, amintirea acelor cuvinte ale Domnului Isus, care nu ne sînt comunicate în altă parte a Noului Testament: este mai ferice să dai decît să primeşti!

Însă în alte locuri, acelaşi apostol nu lasă nici o îndoială că el, ca oricare alt slujitor al Domnului, are dreptul să trăiască din Evanghelie. Însă el spune corintenilor că nu s-a folosit de acest drept, tocmai pentru a lua vrăjmaşului orice pretext şi să cîştige pe cît mai mulţi posibil (1 Corinteni 9.18-19). În rest, cînd vorbeşte de vestirea Evangheliei, el înţelege nu numai predicarea vestei bune celor necredincioşi, ci vestirea adevărului creştin în tot conţinutul său.

Aşa dorea, de exemplu, să vestească Evanghelia credincioşilor din Roma (Romani 1.15). Ei veniseră într-adevăr de mult la credinţa în Domnul Isus, dar se pare că mulţi dintre ei nu au fost pe deplin încredinţaţi de plinătatea Evangheliei. Astfel el, ca apostol al neamurilor, se simţea dator faţă de credincioşii din Roma şi dorea să-i introducă în adîncimea învăţăturii creştine. Şi pentru că, „prin voia lui Dumnezeu" n-a avut încă „fericirea" să-i vadă, el le scrie această scrisoare şi le vesteşte în acest fel Evanghelia.

Dar, revenind la subiectul nostru, putem spune că apostolul aminteşte sfinţilor din Corint, în capitolul 9, că nu putea să fie bine ca, faţă de restul apostolilor şi fraţilor Domnului Isus, numai el şi cu Barnaba să nu aibă dreptul de a avea o soţie şi de a o lua cu ei în călătorie; şi de asemenea, dreptul să nu lucreze (versetul 4). Şi apoi el arată trei exemple din viaţa naturală. De ce se lasă un soldat înrolat? Nu ca să primească o plată? Şi dacă este vorba de ţărani sau păstori, nu se bucură ei amîndoi de roadele muncii lor? La lucrătorii care se ostenesc cu lucrul duhovnicesc ar trebui să fie altfel?

Chiar în lege, Dumnezeu a dat indicaţii în acest sens: cei care se preocupau cu lucrurile sfinte ale templului şi ale altarului trebuia „să mănînce de la templu" şi „să împartă cu altarul". Iar apoi Dumnezeu a dat încă o hotărîre deosebită, pe care apostolul Pavel o redă în versetul 9: „Să nu legi gura boului care treieră" (compară Deuteronom 25.4). Cine citeşte locul acesta în Vechiul Testament va constata cu surprindere cum este dată acolo această reglementare: ea este în context! Acesta este cîteodată felul de a vorbi al lui Dumnezeu, cînd doreşte să arate ceva în mod expres. Şi astfel aflăm că Dumnezeu îngrijeşte nu numai de boi.

Este scris pentru noi, spune apostolul. Noi toţi trebuie să învăţăm principiul lui Dumnezeu şi să-l transpunem în practică:

„Vrednic este lucrătorul de plata Iui."

Aceasta se referă atît la bătrîni cît şi la ceilalţi slujitori ai Domnului, aşa cum ne arată 1 Timotei 5.18, şi Deuteronom 25. Chiar dacă apostolul, din motivele amintite, nu s-a folosit de nici unul din aceste drepturi, totuşi rămîne valabil aceasta: „Tot aşa, Domnul a rînduit ca cei ce vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1 Corinteni 9.14).

Pentru a înlătura eventualele obiecţii false, apostolul adaugă că ei nu trebuie să gîndească că este un lucru mare dacă slujitorul Domnului, pentru cele duhovniceşti pe care le-a semănat, seceră bunurile trupeşti drept beneficiu al slujbei lor.

Acestea sînt desigur cuvinte la care trebuie să ne gîndim cu toată seriozitatea, pe care să le punem la inimă alături de exemplul demn de admiraţie al aposto-lului, care era atent în mijlocul credincioşilor, aşa cum o doică îşi creşte cu drag copiii (1 Tesaloniceni 2.6-7) şi care nu se folosea de drepturile care i se cuveneau din aceasta.

Să trăieşti din Evanghelie este normal pentru aceia pe care Domnul i-a pus cu totul în slujba Sa. Cînd misiunea Domnului nu ocupă tot timpul slujitorului, în mod sigur este bine ca timpul care îi rămîne să-l folosească lucrînd în profesiunea sa pămîntească, atît cît este posibil în aceste timpuri ale noastre devenite complicate. Dacă un frate, pe care Domnul l-a chemat ca să lucreze în via Domnului, are suficient din propriile mijloace care îi stau la dispoziţie, fără să aibă nevoie de sprijin din partea adunării, atunci să procedeze ca şi apostolul Pavel. Însă aceasta nu anulează nicidecum principiul că lucrătorul este vrednic de plata lui. Cum administrează fratele ceea ce i s-a încredinţat, nu este responsabilitatea adunării, ci este responsabilitatea sa; şi acest principiu al responsabilităţii înaintea Domnului se aplică şi la noi, preaiubiţilor, fie că ne este dăruită partea de a fi primitori, fie binecuvîntata parte a celui ce dă. În orice caz, acest cuvînt din 1 Corinteni 4.2, are valabilitate pentru noi:

Încolo, ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios.