Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

10 - Strângerea laolaltă pentru zidire

de Christian Briem - 17 Noiembrie 2017

Strângerea laolaltă pentru zidire

Hristosul slăvit în cer este izvorul pentru orice binecuvîntare a Adunării pe pămînt, pentru că El a dat daruri oamenilor, aşa cum am văzut în capitolul dinainte. Activitatea, respectiv exercitarea acestor daruri este slujire. Cum trebuie făcută această slujire în strîngerile credincioşilor, ne va preocupa în acest capitol.

Slujire în două sensuri

Faptul că Adunarea este Trupul lui Hristos pe pămînt şi Hristos, Omul slăvit, este Capul din cer atrage după sine, în ce priveşte slujirea, două consecinţe. Una este în legătură cu Dumnezeu, cealaltă cu Hristos.

Voia lui Dumnezeu este ca acest Trup să facă cunoscut pe pămînt slava pe care o are Capul, sus. Aceasta este latura mai generală, responsabilă, în care Adunarea ne este prezentată ca instrument al slavei şi al puterii lui Dumnezeu în lume. Desigur că nu Adunarea ca atare slujeşte şi învaţă; aceasta o fac darurile. Ne vom ocupa cu aceasta la sfîrşitul capitolului. Şi nu mai mică este intenţia pentru care Dumnezeu a lăsat Adunarea pe pămînt. El acţionează în ea, ca

întreg, în faţa lumii. Nu ar trebui să uităm această latură cînd vorbim despre slujire.

Dar pentru că Adunarea este Trupul lui Hristos, ea este obiectul iubirii şi al purtării Sale de grijă. El a iubit-o şi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea, iar astăzi nu o iubeşte mai puţin. „Căci nimeni nu şi-a urît vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica" (Efeseni 5.29). Binecuvîntat gînd! În fiecare clipă a timpului de faţă, Hristos Se ocupă cu dragoste de Trupul Său, de Mireasa Sa, pentru a da Adunării Sale iubite tot ce are nevoie în această lume. El o hrăneşte şi o îngrijeşte. Poate da greş vreodată această minunată lucrare a lui Hristos pentru ea? Să avem în vedere pe parcursul cercetărilor noastre următoare, din acest capitol, acest ţel al inimii lui Hristos pentru ai Săi! Căci ceea ce nu serveşte acestui ţel nu este cu adevărat slujire.

Slujirea Cuvîntului

În Faptele Apostolilor 6.4, avem un cuvînt foarte frumos, care redă nu numai o atitudine demnă de urmat a apostolilor, ci conţine şi o expresie demnă de remarcat:

„Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în slujirea Cuvîntului."

Slujirea Cuvîntului - aceasta este în adevăr lucrul prin care se slujeşte oamenilor. Cuvîntul slujeşte! Pentru aceasta Domnul Îşi foloseşte slujitorii, foloseşte daruri, desigur. Dar slujirea adevărată se face prin Cuvînt, prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Numai prin propovăduirea Cuvîntului într-o formă sau alta, Cuvîntul lui Dumnezeu poate propăşi pe pămînt, în diferitele sale domenii. Singur Cuvîntul este acela prin care creşte numărul alor Săi şi prin care poporul Său este zidit. De acest Cuvînt trebuie să se folosească slujitorii Domnului, evanghelişti, păstori sau învăţători, dacă vor ca lucrarea lor să se bucure de aprobarea Domnului şi să fie însoţită de binecuvîntare. „Vesteşte Cuvîntul!" (2 Timotei 4.2). Nu tratate teologice, nu dezbateri teoretice, nu jocuri de cuvinte sau fabule inteligente, nu povestiri interesante, nu experienţe şi trăiri proprii duc la ţelul lui Dumnezeu, la viaţă. Numai Cuvîntul lui Dumnezeu, în puterea Duhului, poate face acest lucru! De ar fi conştienţi de aceasta toţi slujitorii Domnului!

De la cine am putea învăţa mai bine ce este slujirea, decît de la Domnul şi învăţătorul nostru, Domnul Isus? De la El, Slujitorul neobosit, desăvîrşit, al lui Dumnezeu, auzim în Marcu 4.33: „El le vestea Cuvîntul, după cum ei erau în stare să-L priceapă". În pilda semănătorului din Luca 8, Domnul ne arată ce fel de sămînţă este cea pe care o seamănă El: „Sămînţa este Cuvîntul lui Dumnezeu" (Luca 8.11). Este adevărat că nu toată sămînţa a răsărit sau a adus la fel de mult rod. Aceasta nu a depins însă nici de semănător, nici de sămînţă, ci de solul inimii care era răspunzător de aceasta. Semănătorul a fost Domnul Isus însuşi şi sămînţa era Cuvîntul curat al lui Dumnezeu. Totul a fost deci desăvîrşit. Şi totuşi rezultatul a fost diferit, s-ar putea spune chiar dezamăgitor. Nu se află în aceasta o profundă mîngîiere pentru fiecare slujitor sincer al Domnului din ziua de azi? El nu este răspunzător de „ogor", el nu trebuie să caute „roadă". El este răspunzător numai de semănat; el trebuie doar să fie atent ca ceea ce seamănă să fie cu adevărat Cuvîntul lui Dumnezeu. Toate celelalte le poate lăsa liniştit pe seama lui Dumnezeu, singurul „care face să crească" (1 Corinteni 3.7).

Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri. Judecă (cuvîntul grecesc înseamnă face capabili să judece) gîndurile şi intenţiile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de El (Evrei 4.12-13). Este sabia Duhului (Efeseni 6.17); este ca un focul şi ca un ciocan care sfărîmă stîncile (Ieremia 23.29). El este candelă şi lumină (Psalm 119.105) care poate să lumineze în cea mai întunecată inimă (2 Corinteni 4.6) şi să arate drumul credinciosului. El este o oglindă în care ne putem recunoaşte singuri (Iacov 1.23). El este hrană pentru cei credincioşi - lapte pentru „copilaşi" şi hrană tare pentru „oameni mari" (1 Corinteni 3.2; Evrei 5.12-14). El este mai dulce decît mierea (Psalm 19.10; 119.103) şi mai preţios decît aurul (Psalm 19.10; 119.72). El este ca ploaia şi ca zăpada care coboară din cer şi care nu se întorc acolo fără să fi udat pămîntul şi să-l fi făcut să rodească (Isaia 55.10). El este sămînţa, care nu putrezeşte, a naşterii din nou, Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămîne în veac (1 Petru 1.23).

Da, Cuvîntul nu se întoarce la Dumnezeu fără rod: El aduce rezultate, face ce Îi place Lui, şi îndeplineşte acele rosturi pentru care a fost trimis de El (citeşte în Isaia 55.11). Vedem acest lucru atît de frumos în ziua Cincizecimii, cînd Petru ţine prima sa predică, ba chiar prima predică în faţa iudeilor din Ierusalim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: »Fraţilor, ce să facem?« ... Cei ce au primit cuvîntul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, s-au adăugat aproape trei mii de suflete" (Faptele Apostolilor 2.37-41). Petru şi Ioan au fost aruncaţi în temniţă, dar mulţi din cei ce auziseră Cuvîntul „au crezut şi numărul bărbaţilor a ajuns aproape cinci mii" (Faptele Apostolilor 4.4). Simon, vrăjitorul, prin Evanghelia pe care Filip a vestit-o în Samaria, a trecut în mod exterior de cealaltă parte (Faptele Apostolilor 8). Şi printre neamuri, rezultatele vestirii Cuvîntului au fost aceleaşi. Vrăjitorul Bar-Isus nu l-a putut împiedica pe consulul Sergius de a asculta Cuvîntul lui Dumnezeu de la Barnaba şi Saul şi de a-l crede (Faptele Apostolilor 13). Unii dintre cei care odinioară erau slujitori ai idolilor s-au întors la Dumnezeul Cel viu şi au primit Cuvîntul lui Dumnezeu, nu ca pe un cuvînt al omului, „ci aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2.13). Cuvîntul şi-a făcut simţită influenţa chiar şi în casa împăratului Nero (citeşte în Filipeni 4.22). Mulţi oameni din Colose au recunoscut în Cuvîntul adevărului Evangheliei într-adevăr „harul lui Dumnezeu" şi au devenit credincioşi (Coloseni 1.5-6). Acest lucru este cu atît mai demn de reţinut cu cît Pavel însuşi nu a ajuns la Colose. Cuvîntul adevărului a fost vestit acolo de către alţii. Nici adunarea din Roma nu a luat naştere prin lucrarea apostolului neamurilor.

Acestea au fost cîteva dintre rezultatele multiple ale propovăduirii Cuvîntului, aşa cum le prezintă Noul Testament. Care era însă conţinutul acestei propovăduiri? Domnul Hristos. Filip L-a predicat pe Hristos şi el a vestit Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 8.5-12). Saul din Tars le-a predicat iudeilor din Damasc, imediat după întoarcerea sa, „că Isus este Fiul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 9.20). Evanghelia este numită Evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul Său Isus Hristos (Romani 1.1-4) şi Evanghelia lui Hristos (citeşte în Romani 15.19; Filipeni 1.27): ea desfăşoară adevărul despre Persoana lui Hristos. Moartea şi învierea Sa reprezintă o parte importantă în vestirea apostolilor (Faptele Apostolilor 2.23-35; 4.33; 1 Corinteni 15.3-8). Şi pentru că Evanghelia reprezintă căile minunate ale lui Dumnezeu, în har, cu oamenii, ea este numită şi Evanghelia harului lui Dumnezeu (citeşte în Faptele Apostolilor 20.24).

Atît de neschimbător este conţinutul propovăduirii lui Pavel, încît „de la Ierusalim şi ţările din jur şi pînă la Iliric" (Romani 15.19), el a vestit aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Orientalii au auzit-o la fel ca europenii şi au crezut. Pavel nu şi-a adaptat ascultătorilor vestirea, căci Hristosul răstignit, pe care L-a vestit el, le-a fost şi celor chemaţi dintre iudei şi dintre păgîni puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1.24). Cît de multă încredere a avut Pavel în puterea şi în precizia Cuvîntului divin, care se potrivea tuturor popoarelor, tuturor claselor şi tuturor stărilor oamenilor! Facem şi noi la fel?

Dar slujirea Cuvîntului se exercită prin diferite daruri: prin evanghelişti, păstori şi învăţători. Deci ea nu constă numai în predică sau vestire. Despre Filip, evanghelistul, auzim numai că predica şi vestea (Faptele Apostolilor 8.5, 12, 35, 40). Despre Barnaba şi despre Iuda şi Sila ni se spune că ei au îndemnat şi au înviorat pe cei credincioşi (Faptele Apostolilor 11.23; şi încă 15.32). Această slujire se face personal sau în public, şi cît este de importantă! O altă importantă activitate a fraţilor înzestraţi în acest sens este învăţarea din Cuvîntul lui Dumnezeu. Barnaba l-a vizitat pe Saúl, a cărui capacitate de a învăţa o cunoştea în mod evident, şi l-a adus în Antiohia. „Un an întreg s-au strîns laolaltă în adunare şi au învăţat pe mulţi oameni" (Faptele Apostolilor 11.26). În capitolul 15 îi găsim pe cei doi bărbaţi din nou în Antiohia şi din nou auzim că învăţau şi vesteau Cuvîntul Domnului cu mulţi alţii (versetul 35). Şi această învăţare putea şi trebuia să aibă loc „înaintea poporului şi în case". Apostolul Pavel s-a învrednicit întotdeauna să făcă acest lucru (Faptele Apostolilor 20.20).

Astfel fiecare slujitor al Domnului a participat, în felul său, la vestirea Cuvîntului, pentru a face să înainteze lucrarea Domnului în diversele ei părţi. Este aceasta şi dorinţa noastră lăuntrică, chiar dacă noi înşine nu am avea aptitudini pentru o asemenea slujbă? Pavel i-a îndemnat pe credincioşii din Tesalonic, întorşi de curînd, să se roage pentru ei: „Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspîndească şi să fíe preamărit Cuvîntul Domnului" (2 Tesaloniceni 3.1). Pe ce s-a bazat apostolul, pe ce s-au bazat ceilalţi colaboratori în slujba lor, nu era altceva decît Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de altceva! Altceva nu ne mai trebuie nici nouă. Să rămînem la aceasta! Sfîntul Cuvînt este cel mai sigur lucru din universul lui Dumnezeu.

După ce am văzut Cuvîntul lui Dumnezeu în menirea sa, în caracterul său, în efectul său, în conţinutul său, în invariabilitatea sa şi în diversele sale întrebuinţări, aş reveni asupra unui verset din Faptele Aposto-lilor 6, verset pe care l-am citat la început. Apostolul Petru a amintit înainte de propovăduirea Cuvîntului şi un alt element - rugăciunea. Nu numeşte întîi propovăduirea Cuvîntului, ci pe primul loc el pune stăruinţa în rugăciune. Nu există propovăduire încununată de succes, dacă nu este mai întîi rugăciune stăruitoare. Rugăciunea este expresia dependenţei sufletului de Dumnezeu, şi aceasta este necesară pentru a înţelege corect slujirea Cuvîntului, pentru a nu prezenta doar Sfînta Scriptură, ci pentru a avea cuvîntul potrivit la momentul potrivit!

Dumnezeu singur cunoaşte inima, starea şi nevoile sfinţilor, iar dacă slujirea este de la Duhul Sfînt, atunci vor fi cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru 4.11). Dar pentru aceasta este nevoie întîi de rugăciune pentru a cere orice ajutor şi orice călăuzire de sus.

În ce priveşte ordinea rugăciune - vestirea Cuvîntului, putem observa următoarele: cînd Scriptura vorbeşte de împărţirea Cuvîntului, atunci pune rugăciunea pe primul loc. Acest caz îl avem aici. Dacă este vorba însă de primirea de binecuvîntări, atunci pune vestirea înaintea rugăciunii. Căci omul trebuie să obţină binecuvîntarea de la Dumnezeu prin vestirea Cuvîntului, înainte de a putea vorbi despre aceasta în rugăciune cu Dumnezeu.

O comparaţie între Luca 10.38-42 şi Luca 11.1-13 arată această ordine: întîi Domnul vorbeşte de partea bună a Măriei, care consta în aceea că ea asculta Cuvîntul la picioarele Sale, şi apoi El dă învăţături despre rugăciune. Această ordine o găsim şi în Faptele Apostolilor 2.2 precum şi în Efeseni 6.17-18.

Imaginea Măriei din Betania, aşa cum ea s-a aşezat la picioarele Domnului şi a ascultat cuvintele Sale, este o minunată descriere a ceea ce facem noi atunci cînd ne întîlnim pentru a asculta cuvinte din gura Domnului. Pînă acum ne-am ocupat de principii dumnezeieşti în privinţa vestirii, principii care au o importanţă generală şi nu sînt numai pentru strîngerea adunării pentru zidire. Dar neapărat ele trebuie aplicate şi în acest domeniu. De aceea le-am aşezat înaintea învăţăturilor Cuvîntului despre această strîngere a credincioşilor. Acum însă ne ocupăm de acest subiect deosebit, care merită întreaga noastră atenţie şi consideraţie.

Autoritatea Domnului în Adunare

Strîngerea Adunării pentru zidire ne este prezentată în 1 Corinteni 14, deşi unele lucruri din acest capitol au o valabilitate mai extinsă. Dar ceea ce ni se spune acolo contravine într-o asemenea măsură practicii de astăzi dintr-o mare parte a creştinătăţii, încît au existat întotdeauna voci care pur şi simplu au contestat că cele spuse acolo ar mai putea fi înfăptuite astăzi sau că ar fi destinate timpurilor de astăzi şi întregii creştinătăţi. Ar fi vorba acolo de probleme locale ale credincioşilor din Corint, probleme care însă nu sînt şi ale noastre; părerea multora ar fi că aceste lucruri s-ar fi referit atunci exclusiv la corinteni.

Cînd însă Dumnezeu Şi-a constituit Adunarea la început, cînd Şi-a chemat sfinţii „la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru" (1 Corinteni 1.9), atunci El nu a experimentat, cum par unii să creadă. Nu, El a creat ceea ce corespundea pe deplin înţelepciunii şi dragostei Sale. Şi ceea ce El a creat la început rămîne neschimbat în gîndurile Sale. Aşa este şi ordinea în Adunare. Oamenii au deviat de la această ordine, dar El nici nu instaurează şi nici nu recunoaşte altă ordine pentru zilele noastre, decît cea iniţială. Înţelepciunea creştinului constă în aceea de a rămîne în ceea ce „aţi auzit de la început" (1 Ioan 2.24).

Ce privilegiu nemăsurat de a fi adus în părtăşia Fiului lui Dumnezeu, caracteristică pentru dispensaţia creştină! Dar Cuvîntul lui Dumnezeu nu lasă să se nască nici o îndoială privind faptul că această Persoană divină este Domnul nostru. El ne arată clar, fără pic de îndoială, că textul acestei epistole este destinat spre respectare tuturor acelora care „cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos" (capitolul 1.2) - deci tuturor acelora care Îl recunosc pe El, indiferent de locul şi timpul în care trăiesc. Şi tocmai la sfîrşitul capitolului al 14-lea se găsesc cuvintele: „Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului" (versetul 37). Cu aceasta avem deci de-a face în acest capitol şi în toată această epistolă, cu porunca Domnului pentru toţi ai Săi care cheamă Numele Său.

În această epistolă, Domnul Isus este numit Domnul slavei (capitolul 2.8). În realitate El umple totul cu slava Sa şi El este Domn peste toate domeniile. Nu se vorbeşte de faptul că El este Domn al Adunării. El este Capul Trupului, al Adunării. Acest lucru este desfăşurat în epistolele către Efeseni şi Coloseni. Dar că El este Domn în Adunare, atunci cînd ea s-a strîns, acest fapt îl arată cît se poate de clar această epistolă. Dom-nia Sa este adevărul cel mai evident în această epistolă. Acest lucru este subliniat încă o dată prin faptul că titlul Său de Domn apare de şaptezeci de ori. Da, El este Domn pentru fiecare credincios în parte cît şi pentru totalitate, El este Domn sub aspect personal cît şi colectiv.

Numai Domnul Isus are de poruncit, de hotărît în Adunarea celor sfinţi. Ei sînt domeniul Său. El poate fi dispreţuit în lume, pretenţiile Sale la stăpînire pot fi desconsiderate acolo, dar Adunarea sfinţilor este domeniul Său. Acolo toate drepturile aparţin Lui. Credincioşii din Corint le-au recunoscut.

Cînd s-a strîns adunarea din Corint, atunci nu a fost o strîngere de bunăvoie a credincioşilor din acel loc, unde fiecare să-şi revendice dreptul de a fi acolo pe baza apartenenţei Sale la Trupul lui Hristos. Cu atît mai puţin era o adunare liberă, unde fiecare avea dreptul să ia parte la vestire aşa cum i se părea corect şi cum tocmai îl îndemnau impulsurile sale interioare. Erau în Corint din aceştia, care se înscriau în această linie; dar apostolul trebuia să-i corecteze (capitolul 14). Nu era nici o strîngere a unor aleşi care posedau cunoştinţe într-o măsură deosebită şi adunau în jurul lor dintre aceia care erau de acord cu sistemul lor de învăţătură. Şi acest pericol a prins contur, încît apostolul trebuia să-i dojenească destul de serios pe sfinţi din această pricină (capitolele 1 şi 3).

Noi ştim că tocmai aceste din urmă erori s-au dezvoltat şi s-au răspîndit destul de repede în mărturia creştină, astfel încît astăzi invadează aproape întreaga creştinătate. Este ca şi cu aluatul dospit, pe care l-a luat o femeie şi l-a amestecat cu trei măsuri de făină, pînă s-a dospit toată plămădeala (Matei 13.33). Primei greşeli îi stă la bază introducerea principiilor democraţiei în Biserică, iar cea de-a doua este sectantă în cel mai înalt grad. Ambele distrug în felul lor esenţa şi adevărul Adunării. Prima duce la lipsa de norme şi la dezordine, cealaltă la mîndrie şi dezbinare.

Aceste evoluţii arată foarte clar că drepturile Domnului sînt neglijate şi că autoritatea Domnului a fost înlocuită de cea a omului.

Dar noi vrem să ne ţinem strîns de ceea ce era la început, vrem să ne ocupăm de ceea ce este potrivit gîndurilor Sale! Adunarea este supusă lui Hristos, ne spune Efeseni 5.24. Şi ce rîuri de binecuvîntare curg - chiar şi astăzi - atunci cînd Lui I se dă autoritatea care I se cuvine, atît în strîngerile sfinţilor cît şi în viaţa personală!

Întotdeauna ţelul Duhului Sfînt este de a aduce în prim plan slava Persoanei lui Hristos şi stăpînirea Sa. În 1 Corinteni 12.3, acest lucru este exprimat astfel:

„De aceea vă fac cunoscut că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: »Isus să fie anatema!« Şi nimeni nu poate să zică: »Isus este Domnul«, decît prin Duhul Sfînt."

Aici avem un test sigur, un mijloc sigur de recunoaștere, un test sigur, nu dacă cineva este mîntuit şi are viaţa veşnică, ci dacă duhul care vorbeşte în el este un duh al demonilor sau Duhul Sfînt. Dacă cineva subestmează Persoana Domnului sau drepturile Sale, atunci el aduce blestem asupra Numelui Său; şi noi putem fi siguri că acesta nu este glasul Duhului lui Dumnezeu. Diavolul poate spune lucruri frumoase, plăcute auzului, despre Hristos. Găsim acest lucru în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor (de exemplu Matei 8.28-34; Marcu 1.23-27; Faptele Apostolilor 16.16 etc.). Însă Diavolul niciodată nu spune: „Isus este Domnul!" Niciodată el nu recunoaşte domnia lui Hristos. Tocmai acest lucru vrea să-l facă Duhul Sfînt: să-I dea lui Hristos locul care I se cuvine ca Domn - şi aceasta nu doar în viaţa personală, ci mai ales în strîngerile sfinţilor. Să punem la inimă acest lucru, să măsurăm totul cu el, chiar şi propria noastră practică!

Cînd vă adunaţi

De trei ori se vorbeşte în Epistola către Corinteni de strîngerile credincioşilor:

„... voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos ..." (capitolul 5.4).

„Cînd vă adunaţi, deci, în acelaşi loc ..." (capitolul 11.20).

„Deci, dacă toată biserica s-ar strînge la un loc" (capitolul 14.23).

Primul loc este în legătură cu înlăturarea răului, şi poate că nu este lipsit de importanţă faptul că aici nu se spune: „Cînd vă strîngeţi", ci ,fiind adunaţi laolaltă". Ei nu erau adunaţi special în acest scop, dar atunci cînd au fost adunaţi de puterea Domnului Isus Hristos (poate în scopul frîngerii pîinii), ei trebuiau să acţioneze după indicaţiile apostolului. Dacă se are în vedere însă o strîngere deosebită, atunci nu este una dintre cele trei strîngeri normale ca adunare.

În mod deosebit doresc să atrag atenţia asupra expresiei , fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus Hristos". Cînd sîntem adunaţi pentru Numele Său, atunci sîntem adunaţi prin puterea Domnului nostru Isus Hristos. El Însuşi este prezent, la fel şi puterea Sa pentru a îndruma şi a binecuvînta. Poate exista ceva mai măreţ?

Al doilea se referă la strîngerea pentru a mînca Cina Domnului, subiect pe care l-am abordat deja.

Al treilea loc vorbeşte despre adunarea pentru zidirea sfinţilor. Locurile din capitolele 11 şi 14 au ca punct comun faptul că amintesc strîngerea la un loc. Din nefericire, astăzi nu mai este posibil de a strînge toată adunarea unei localităţi, adică pe toţi credincioşii acelei localităţi într-un singur loc. Sfinţii sînt despărţiţi, unitatea nu mai este vizibilă. Aşa stînd lucrurile, nici o grupare de credincioşi nu poate avea pretenţia de a fi adunarea din acel loc. Dar totuşi este posibilă adunarea în Numele şi în puterea Domnului Isus Hristos. Şi chiar dacă cei care fac acest lucru ar fi doar „doi sau trei", strîngerile lor au caracterul de adunare.

Faptul că ultimele două locuri sună cam la fel, mai arată încă ceva: indiferent dacă este vorba de strîngerea pentru frîngerea pîinii sau de strîngerea pentru zidire, ambele au caracter de adunare, ambele sînt importante şi nu se poate renunţa la ele; în mod evident ambele au avut loc cu aceeaşi frecvenţă, şi anume săptămînal. Ambele sînt strîngeri normale sau regulamentare ale adunării, chiar dacă se deosebesc prin caracterul şi prin scopul lor. într-una, adunarea îl slujeşte pe Domnul, în cealaltă, Domnul slujeşte adunarea prin slujitorii Săi. Este vorba de două strîngeri independente una de cealaltă, care, din această cauză, pe cît posibil ar trebui să aibă loc separat.

Nu rînduială exterioară, ci interioară

Am văzut că marele obiectiv al Adunării lui Dumnezeu este recunoaşterea lui Hristos ca Domn. Nu ne-a dat Domnul reguli pentru strîngerea în vederea zidirii? Ba da. El nu a îngrădit prin paragrafe strîngerea, în desfăşurarea ei. Astfel, El nu îi îngăduie lui Pavel să dea indicaţii pentru Adunarea Sa, în felul cum le-am dori noi uneori: „Pentru început să cîntaţi o cîntare duhovnicească. Apoi să se roage un frate. Apoi este loc pentru unul sau doi fraţi care să vorbească pentru zidirea adunării ...".

Nu, Domnul lasă libertate deplină pentru desfăşurarea întîlnirii. Poate că este bine a începe cu o cîntare duhovnicească. Nu există aproape nimic mai potrivit care să ne „introducă" în lucrurile măreţe care se află în faţa noastră, decît să cîntăm împreună o cîntare. în capitolul nostru vom găsi mai multe despre aceasta. Dar ora nu trebuie să înceapă aşa. De asemenea este neapărat potrivit de a cere binecuvîntarea Domnului înainte de vestirea Cuvîntului. Acest lucru l-am văzut deja. Dar Domnul nu ne lasă indicaţii în această privinţă.

De asemenea se lasă deschisă problema cine are voie să participe la aceste slujiri. El nu stabileşte dacă trebuie activat un dar sau altul. El doreşte mai mult ca toţi cei adunaţi să privească la El, Domnul care Se află în mijlocul lor şi să aştepte de la El orice binecuvîntare, indiferent pe cine va folosi ca unealtă pentru aceasta. Se poate ca în această după-amiază, Domnul să-i încredinţeze o veste unui frate care niciodată nu a spus nimic în public şi nu are un dar deosebit, un frate pe care poate nu-l va mai folosi niciodată după aceea. Există această libertate a Duhului, care este voia Sa pentru noi. Ea este deosebit de preţioasă, dar tot atît de uşor de distrus.

Dar pentru a asigura această libertate, El nu le impune alor Săi o rînduială exterioară. Prin aceasta, libertatea ar fi îngrădită. El mustră în mod serios abuzul de această libertate, dar El nu îndepărtează această libertate. Şi El ne dă principii morale de care să ne lăsăm conduşi. Dacă El reuşeşte să aducă în sufletele noastre o rînduială interioară, atunci strîngerea va fi caracterizată şi în exterior printr-o ordine binefăcătoare, în acord cu deplina libertate a Duhului. Ea este atunci rezultatul respectării drepturilor Domnului Isus, care vrea să conducă totul prin Duhul Său.

Capitolul al 14-lea cuprinde o serie de astfel de principii şi nu este lipsit de importanţă faptul că se încheie cu cuvintele versetului 40:

„Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rînduială".

Se pare că la corinteni nu se făceau toate în chip cuviincios şi cu rînduială. Am văzut deja acest lucru în legătură cu Masa şi cu Cina Domnului în capitolele 10 şi 11. Şi în legătură cu strîngerea pentru zidire, ei au abuzat de libertatea pe care le-a dat-o Domnul. Aproape că am putea mulţumi pentru faptul că acest abuz s-a făcut deja atît de devreme, căci prin aceasta avem pînă astăzi învăţăturile apostolului Pavel, prin care el a îndreptat purtarea greşită a credincioşilor de odinioară, În ce consta greşeala corintenilor în acest caz? Este necesar să ne preocupăm pe scurt de această întrebare pentru a înţelege cu atît mai bine ce are să ne spună Domnul şi nouă.

Înzestraţi, dar fireşti

Corintenii au fost îmbogăţiţi în toate privinţele în Hristos Isus, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă, aşa că nu duceau lipsă de nici un fel de dar (citeşte în capitolul 1.4-7). Cu toate acestea, erau fireşti: „În adevăr, cînd printre voi este gelozie şi ceartă şi dezbinări, nu sînteţi voi carnali (oameni stăpîniţi de fire, nu de Duhul) şi nu umblaţi voi în felul omului?" (capitolul 3.3). Ei nu mai erau în firea lor păcătoasă - nici un adevărat creştin nu mai este, el este în Hristos - dar ei erau fireşti, acţionau în felul firii. Deci putem avea daruri duhovniceşti de la Dumnezeu şi să fim totuşi fireşti. Simpla posedare a unui dar nu ne face încă un creştin duhovnicesc. Ar trebui să avem întotdeauna acest fapt înaintea ochilor, cu atît mai mult cu cît sîntem înclinaţi spre a supraaprecia desfăşurarea unui dar.

Adunarea din Corint poseda într-adevăr orice fel de dar. Despre nici o altă adunare nu se spune acest lucru. Dar atitudinea ei firească a ieşit la iveală prin aceea că lor le plăcea mai ales folosirea acelor daruri spectaculoase, care atrăgeau atenţia oamenilor, ca de exemplu vorbirea în limbi. Ei se bucurau că prin aceasta îi impresionau pe alţii. Aproape că s-ar putea spune că ei se jucau cu darurile dumnezeieşti precum copiii cu jucăriile primite de curînd.

Ceea ce Dumnezeu, în hotărîrea Sa a aşezat pe ultimul loc, corintenii, în aprecierea lor, au aşezat pe primul loc. În enumerarea darurilor din capitolul 12, apostolul spusese: „Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică întîi apostoli; al doilea ..., al treilea ...; apoi ..., apoi ..." (versetele 28-30). Şi la sfîrşit a amintit vorbirea în limbi şi interpretarea lor. Pe lîngă aceasta, a amintit prezenţa limbilor sub forma unei întrebări: „Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează?" El însuşi dă răspuns la această întrebare, dar aceasta este fără îndoială: „Nu! Nu toţi vorbesc în limbi". Acest fapt ar fi trebuit să dea de gîndit corintenilor şi trebuie să dea de gîndit astăzi tuturor copiilor lui Dumnezeu, care pun un accent atît de mare pe vorbirea în limbi.

Apostolul nu lasă nici în capitolul 12 şi nici în capitolul 14 vreo îndoială asupra faptului că aceste daruri nu ar fi de la Dumnezeu şi că El nu le-ar aprecia. Ceea ce mustră este însă întrebuinţarea lor greşită. Aceasta este linia de bază a întregului capitol 14.

Despre vorbirea în limbi în Corint

Întîi trebuie să ne ocupăm de natura şi de scopul acestui dar miraculos, pentru a putea înţelege mai bine temelia învăţăturilor din acest capitol.

 

Natura vorbirii în limbi

Cine vorbea într-o limbă nu vorbea oamenilor, ci lui Dumnezeu (capitolul 14.2, 28), adică nu vorbea către oameni, ci se adresa lui Dumnezeu. Acesta este un principiu dovedit istoric de relatarea lui Luca din Faptele Apostolilor 2. Iudeii din diferite ţări care se aflau la Ierusalim i-au auzit pe cei o sută douăzeci vorbind în toate dialectele în care ei, iudeii împrăştiaţi, au fost născuţi şi, miraţi şi înspăimîntaţi, au exclamat: „îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (versetul 11).

Vorbind lucrurile minunate ale lui Dumnezeu - aceasta nu era o vestire a Evangheliei - era cu mult mai mult, o laudă a lui Dumnezeu. Dar că această laudă nu s-a făcut în limba sfîntă, ebraică, ci în limbile neamurilor, era un lucru cu totul nou şi de neconceput pentru iudei.

Faptele Apostolilor ne vorbesc despre trei ocazii în care s-a vorbit în limbi: la Ierusalim (capitolul 2), la Cezareea (capitolul 10) şi la Efes (capitolul 19). Dar cu nici una din aceste ocazii, prin vorbirea în limbi nu s-a vestit Evanghelia, ba mai mult, nu găsim acest lucru în întregul Nou Testament. Şi aici Pavel spune, inspirat de acelaşi Duh Sfînt ca şi scriitorul Faptelor Apostolilor: „Pentru că cine vorbeşte în limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi, în duh, el spune taine" (1 Corinteni 14.2).

Vorbirea în limbi este îndreptată către Dumnezeu, este rugăciune, mulţumire, laudă (capitolul 14.14-17). Aceasta este trăsătura principală a acestui dar.

În acest sens, apostolul nu are nimic împotriva vorbirii în limbi, în măsura în care unul care interpreta făcea înţelese cele spuse (capitolul 14.5, 13, 39). Dacă însă interpretul lipsea, atunci darul vorbirii în limbi nu trebuia să se folosească în adunare (capitolul 14.28). El însuşi vorbea în limbi mai mult decît ei toţi, adică el îi spunea taine lui Dumnezeu, rugîndu-se Lui, lăudîndu-L şi mulţumindu-I; dar el nu făcea aceasta în adunare. Acolo prefera să spună cinci cuvinte înţelese, decît zece mii de cuvinte în limbă (capitolul 14.19). Este un exemplu demn de urmat pentru toţi care astăzi sînt de părere că prin vorbiri tainice, de neînţeles, îi pot zidi pe alţii!

Cine vorbea într-o limbă fără a avea un interpret se zidea pe sine însuşi; căci nimeni nu înţelegea ce spune (capitolul 14.4). Dar zidirea proprie în legătură cu Adunarea - şi despre aceasta este vorba în 1 Corinteni capitolele 12 pînă la 14 - nu este gîndul, nu este ţelul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă daruri fiecăruia în parte ca prin acestea să se zidească numai pe sine. De aceea, în versetul 4 nu găsim doar o constatare, ci şi o anumită mustrare. Era în natura limbilor să fíe numai atunci spre zidirea Adunării, cînd erau şi interpretate.

„Limbile" sînt redate şi în prima epistolă către Corinteni, limbi normale, omeneşti, pe care Duhul le dădea să le vorbească acelora care nu le-au învăţat niciodată (comparaţi şi cu Faptele Apostolilor 2.4, 11). Presupunerea sau chiar susţinerea faptului că apostolul şi chiar şi alţii ar fi vorbit „limbi îngereşti" (citeşte în capitolul 13.1) este absurdă. Toate propoziţiile din capitolul 13 care încep cu „chiar dacă ..." sînt de natură pur ipotetică şi înseamnă: „Presupunem cazul că aş face cutare şi cutare lucru". Dar Pavel însuşi recunoaşte că nu ştie totul, ci că el cunoaşte „în parte" (versetul 9). El nu şi-a dat toată averea pentru hrana săracilor, nu şi-a dat trupul să fie ars. Tot astfel şi versetul 1 este o simplă presupunere a unor lucruri imaginabile prin care vrea să dovedească cît de lipsit de valoare este totul, dacă ceea ce însufleţeşte faptele nu este dragostea. El nu prezintă un fapt care la el a fost realitate. De aceea verbul este folosit la condiţional: „Chiar dacă aş vorbi".

 

Scopul vorbirii în limbi

Despre scopul vorbirii în limbi, Pavel vorbeşte foarte vag. El este cuprins în 1 Corinteni 14.21-25: „În lege este scris: »Voi vorbi poporului acestuia prin alte limbi şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta«, zice Domnul. Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi; prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred. Deci, dacă toată biserica s-ar strînge la un loc şi toţi ar vorbi in limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sînteţi nebuni? Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sînt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pămînt, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru."

Învăţăm aici (versetul 22), că limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. La cine se referă apostolul cînd spune „cei necredincioşi"? Citatul din Isaia 28 din versetul anterior arată clar acest lucru: sînt evreii necredincioşi. Lor le va vorbi Dumnezeu în limbi necunoscute, a spus prorocul Isaia - şi aceasta ca judecată - dar şi aşa, vor auzi şi nu vor înţelege, după cum aminteşte acelaşi proroc în alt loc (capitolul 6.9).

Atunci de ce credincioşii din Corint au fost atît de mîndri de acest dar, care în sine a fost un semn al judecăţii pentru naţiunea necredincioasă a iudeilor? Era un semn al judecăţii, în măsura în care aceste limbi arătau că Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la acest popor ca întreg şi Se va îndrepta spre cei dintre neamuri.

Exact acest lucru îl găsim în Faptele Apostolilor 2. Dumnezeu le-a vorbit în alte limbi, în limbile ţărilor în care mulţi dintre ei au fost alungaţi prin căile cîrmuirii lui Dumnezeu. Ei le-au auzit, dar nu le-au înţeles cu adevărat. Marea majoritate a acestui popor a rămas necredincioasă şi L-a lepădat în continuare pe Hristos. Pentru ei deci, limbile au fost un semn. Evenimentele din Ierusalim, Cezareea şi Efes dovedesc aceasta: la toate cele trei ocazii, semnul vorbirii în limbi era în legătură cu iudeii.

În versetele 23 şi 24, apostolul vorbeşte din nou de necredincioşi, dar el îi pune în legătură cu un alt grup, cei fără daruri. Aceasta duce la concluzia că acum el nu vorbeşte de grupul celor „necredincioşi" ca atare, ca în versetul 22, ci de nişte necredincioşi care vorbesc greceşte („şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu"), care ar putea veni în mijlocul lor şi i-ar putea considera „nebuni", dacă toţi ar vorbi în limbi. De ce „nebuni"? Pentru că, spre deosebire de iudeii necredincioşi din diaspora, nu ar înţelege limbile.

Faptul că apostolul vorbeşte în versetul 22 de iudeii necredincioşi, iar în versetele 23 şi 24 de grecii necredincioşi, este întărit şi prin aceea că în primul caz el pune articolul înainte de „necredincioşi": „cei necredincioşi", iar în al doilea caz îl omite. Dacă în primul caz a vrut să caracterizeze doar cîţiva oameni ca necredincioşi, atunci ar trebui neapărat să lipsească articolul în limba greacă. Datorită faptului că îl foloseşte, înseamnă că se referă la un anumit grup de necredincioşi - tocmai iudeii.

Să menţionăm încă odată acest punct important: limbile nu au fost destinate spre a fi o mărturie pentru cei credincioşi, ci ele au fost un semn pentru poporul necredincios al evreilor. Că acest semn nu va fi pentru multă vreme este evident, dacă s-a înţeles sensul lui de bază.

Astfel apostolul a arătat deja în 1 Corinteni 13.8, că acest dar se va sfîrşi în final, de aceea noi astăzi nu trebuie să-l mai aşteptăm. El a fost împreună cu alte daruri - vindecările, facerea minunilor (citeşte în capitolul 12.9-10 şi 29-30) - dat de Domnul pentru confirmarea mărturiei apostolilor Săi cînd Noul Testament era încă nou şi nu existau încă toate părţile sale (Marcu 16.20; Faptele Apostolilor 14.3).

Zidirea Adunării

Dacă cei din Corint ar fi urmărit mai mult dragostea (capitolul 14.1), ar fi rămas feriţi de laţul în care au fost prinşi prin lăudăroşia lor. Adunarea este domeniul unde trebuie să se desfăşoare dragostea dumnezeiască. Fără ea, nimic nu este frumos, iar cu ea pot fi depăşite toate greutăţile. Dragostea dumnezeiască, care a fost arătată deplin în Domnul Isus, în fapt reglează totul. Apostolul a prezentat acest lucru în capitolul 13 foarte insistent. Dragostea dumnezeiască le-ar fi închis corintenilor gura pentru a nu mai vorbi în limbi, dacă nimeni nu îi înţelegea. Să fim atenţi cît de apăsat vorbeşte Duhul Sfînt în acest capitol de necesitatea ca Adunarea să fie zidită:

„Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, încurajare şi mîngîiere" (1 Corinteni 14.3).

„... dar cine proroceşte zideşte biserica" (versetul 4).

„Dar cine proroceşte este mai mare decît cine vorbeşte în limbi; afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire" (versetul 5).

„Tot aşa şi voi, fiindcă rîvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, in vederea zidirii bisericii" (versetul 12).

„Negreşit, tu mulţumeşti foarte bine, dar celălalt nu rămîne zidit" (versetul 17).

„Toate să se facă spre zidire" (versetul 26).

Dacă adunarea este zidită sufleteşte sau nu, acesta este faptul care decide pentru apostol - şi acestea sînt gîndurile lui Dumnezeul - care este darul mai mare. Cine vorbea în limbi, vorbea doar lui Dumnezeu. Oricît de minunat ar fi acest dar, orice desfăşurare de forţe ar reprezenta, indiferent de cîtă binecuvîntare se bucura cel care îl avea, dacă el nu îl folosea împreună cu un interpret, aşa încît cei credincioşi să înţeleagă cele auzite, atunci nu ducea la zidirea sufletească şi era mai mic decît darul prorociei. Ce lovitură dură pentru mîndria acelora care se lăudau cu vorbirea în limbi!

Şi nu numai că vorbirea în limbi era mai prejos, ci ea trebuia lăsată deoparte în adunare, dacă nu era de faţă un interpret (versetul 28). Cel în cauză putea să-şi vorbească sieşi şi lui Dumnezeu, dar în adunare trebuia să tacă. Acest lucru era valabil chiar şi atunci cînd cineva îndrepta o mulţumire către Dumnezeu şi pentru aceasta vorbea în limbi. Dacă celălalt nu-l înţelegea, acesta nu era zidit şi atunci o asemenea mulţumire trebuia lăsată deoparte. Cum putea într-o asemenea situaţie „să răspundă cel simplu »Amin« la mulţumirile pe care le aduci tu, cînd el nu ştie ce spui?" (versetul 16). Cuvinte înviorătoare şi pentru noi! Cîtă lipsă de claritate există în acest domeniu! Eu unul, pe baza acestui cuvînt nu mi-aş lua libertatea ca într-o ţară străină, să mă rog în mod public, în limba mea naţională, dacă acolo nu m-ar înţelege nimeni.

Aici învăţăm, pe plan secundar, alte două lucruri importante pentru viaţa practică de adunare:

A spune Amin la o mulţumire este după voia lui Dumnezeu şi este o expresie auzibilă a aprobării adunării. Amin înseamnă cu adevărat, desigur, aşa este sau aşa să fie! Apostolul arată un obicei al primilor creştini: ei spuneau „Amin!" nu numai cu inima, ci şi cu gura. Ei nu-şi spuneau doar în gînd un „Amin", ci îl rosteau. Dumnezeu Şi-a învăţat deja în Vechiul Testament poporul în acest sens: „Şi tot poporul" (bărbaţi şi femei!) „să răspundă: Amin!" (Deuteronom 27.15). În Neemia 5.13, citim frumoasele cuvinte: „Toată adunarea a zis: Amin!" Este deci un obicei potrivit Scripturii, la care din nefericire s-a renunţat în multe locuri.

Mijloacele dominante pentru zidirea sufletească a adunării, lăsînd deoparte revelaţia referitoare la vremea noastră, sînt prorocia (versetele 3, 4 şi 6), descoperirea, cunoştinţa (versetul 19). Voi mai vorbi despre fiecare dintre acestea. Dar ne-am gîndit vreodată că şi o rugăciune, o cîntare, o mulţumire slujesc la zidirea sufletească (versetele 15-17)? Cît de îmbucurătoare este această varietate: pentru toate acestea este loc şi timp în strîngerile credincioşilor! Avem aici de altfel una dintre foarte rarele referiri la faptul că în adunările sfinţilor se cîntă.

Dacă ceva trebuie să fie pentru zidire, atunci în primul rînd trîmbiţa trebuie să dea un ton inteligibil, trebuie să se ştie „ce se cîntă cu fluierul sau cu harpa" (versetele 7-12), pe scurt, trebuie să se înţeleagă ce se vorbeşte. Tot restul este „vorbă în vînt" (versetul 9). Nu este nicidecum gîndul lui Dumnezeu ca în strîngeri-le noastre, mintea să ne fie „deconectată". A presupune acest lucru ar fi cu totul lipsit de sens şi nespiritual. Apostolul insistă ca şi la rugăciune, la slăvire şi la mulţumire, alături de Duhul (adică noua. dumnezeiasca natură din noi; Ioan 3.6; Romani 8.6, 10) să participe şi mintea. Zgomote goale, pe care mintea nu le poate deosebi sau recepţiona, sînt fără valoare pentru zidirea sufletească. Astfel de rugăciuni şi laude rostite în limbi nu sînt de nici un folos pentru cel care nu le înţelege. Cel care vorbeşte să folosească mintea în aceeaşi măsură ca şi cel care ascultă. De aceea ne-a dat-o Dumnezeu, ea este poarta de intrare pentru tot ce vine de la Dumnezeu.

Apostolul a vorbit în limbi mai multe decît ei toţi şi el i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta, dar el a făcut-o pentru sine, atunci cînd era singur cu Dumnezeu. În biserică însă, el dorea să vorbească mai bine cinci cuvinte înţelese: „ca să învăţ şi pe alţii, decît să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă" (citeşte în versetele 18-19). Dacă ceva nu contribuie la zidire, atunci nu trebuie să se facă auzit în adunare. La aceasta nu are importanţă dacă darul este de la Dumnezeu (darul vorbirii în limbi era): dacă prin aceasta adunarea nu este zidită, acest dar nu trebuie să fie întrebuinţat. Posedarea unui dar dat de Dumnezeu nu îndreptăţeşte utilizarea acestuia în orice timp şi în orice loc. Uneori ne vine greu să acceptăm acest lucru, dar aceasta este învăţătura întregului capitol de faţă. Dacă sîntem în „adunare", atunci nu sîntem oriunde, şi acest fapt este hotărîtor.

Dar, înainte de a merge mai departe, aş vrea să mai adaug cîteva observaţii practice la cele spuse pînă acum! Dacă un frate se roagă în adunare, atunci el este gura celor adunaţi în rugăciune către Dumnezeu. Atunci, ceea ce exprimă trebuie să reflecte preocuparea comună a celor adunaţi. Probleme de natură pur personală nu-şi au locul acolo. Tot astfel stau lucrurile pentru mulţumire şi laudă. Cît de mult trebuie să se păzească fraţii ca să nu depăşească adevăratele sentimente şi măsura adunării. De asemenea, cel în cauză trebuie să vorbească destul de tare şi de clar ca să poată fi înţeles de toţi. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte încet şi repede, astfel încît aproape nimeni nu-l poate urmări, atunci este mai bine să lase altora această slujbă.

De asemenea există, mai ales astăzi, pericolul de a impresiona prin cunoştinţe. Dacă vorbirea sau rugăciu-nea sînt pline de cuvinte străine sau de expresii artistice, astfel încît fraţii simpli să nu mai poată înţelege sensul, atunci această slujire nu corespunde gîndurilor Domnului. El vrea ca adunarea să fie zidită sufleteşte. Acest lucru este valabil şi pentru rugăciune şi pentru mulţumire. Totul se petrece în adunare şi pentru adunare. Cel care vorbeşte este fie gura celor adunaţi pentru Dumnezeu (rugăciune, mulţumire, laudă), fie gura lui Dumnezeu către cei adunaţi (prorocie, învăţătură). Acest lucru ar trebui să nu-l uite niciodată cei care deschid gura într-o adunare. Nu este acesta un gînd profund mişcător, că Dumnezeu are zidirea sufletească a Adunării drept gînd călăuzitor, astfel încît toate celelalte trebuie să se supună acestuia? Atît de mult doreşte El acest lucru!

Ştiu că aceasta contrazice părerea multora din creştinătate, chiar şi a acelora care sînt născuţi din nou, dar sînt gîndurile lui Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea învăţăturile acestui capitol din prima epistolă către Corinteni sînt atît de importante pentru zilele noastre.

Să ne ocupăm acum de mijlocul dominant pe care-l activează şi-l foloseşte Duhul Sfînt pentru zidirea Adunării - prorocia.

Ce înseamnă prorocirea?

Apostolul opune adesea prorocia vorbirii în limbi, (versetele 2-6; 21-25; 27-29). Prorocirea este slujba propriu-zisă a profeţilor. Nu a prezice ceva viitor este prorocie în primul rînd, ci a pune sufletul în lumina lui Dumnezeu prin Cuvîntul lui Dumnezeu, în aşa fel încît omul să fie judecat, iar tainele inimii lui să fie descoperite (versetele 24-25). Aceasta se înţelege aici prin prorocie. Prorocia se poate extinde chiar şi asupra unui necredincios, după cum arată versetele amintite, chiar dacă, în principiu, ea nu a fost dată necredincioşilor, ci celor care cred. După ce Domnul Isus i-a descoperit femeii samaritence întreaga ei istorie („Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat"), ea i-a răspuns cu o anumită admiraţie: „Doamne, văd că eşti proroc" (Ioan 4.18-19). Aceasta era într-adevăr o lucrare de prorocie!

Cît de importantă este această lucrare tocmai în zilele noastre! Să ne rugăm ca ea să fie în mai mare măsură printre noi! Apostolul a dorit ca toţi să prorocească (versetele 1 şi 5). Aceasta trebuiau ei să urmărească, nu o desfăşurare exterioară de forţă. A proroci include mai mult decît a predica sau a învăţa. Învăţătura şi cunoştinţa duc de asemenea la zidirea Adunării (versetele 6 şi 19), dar prorocia este o slujbă într-o formă supremă. Prorocul vorbeşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Cine are acest dar trebuie să stea aproape de Dumnezeu şi să fie într-o părtăşie practică cu voia Sa, spre a fi capabil să împărtăşească altora voia şi gîndurile lui Dumnezeu, într-un mod potrivit.

Eu sînt de părere că prorocia propriu-zisă se face în general fără ca cel care vorbeşte să fie conştient de aceasta. Desigur, el slujeşte conştient cu Cuvîntul, dar de faptul că, făcînd aceasta, proroceşte, aproape că nu este conştient. Abia mai tîrziu află, uneori, dacă se întîmplă aşa, că într-o ocazie sau alta, prin ceea ce a spus, a venit în întîmpinarea nevoilor existente. Acest lucru îl poate face numai Duhul Sfînt. Încă o dată spun: cît de necesar ne este de a fi puşi în lumina lui Dumnezeu pentru a fi feriţi de gînduri sau de căi greşite! Cît de multă nevoie avem de slujba prorociei!

De altfel şi surorile pot proroci, după cum ne arată clar capitolul 11.5, şi exemplul fiicelor lui Filip (Faptele Apostolilor 21.9). în cazul lor, desigur, nu adunarea (biserica) era locul în care se exercită darul lor, ci domeniul casnic. În orice caz însă, sora să-şi acopere capul, pentru a arăta prin aceasta că stă sub autoritatea (stăpînirea) bărbatului (capitolul 11.5-10).

Dacă apostolul vorbeşte în versetul 3, în legătură cu prorocia, despre zidire, sfătuire şi mîngîiere, atunci aceasta nu este de fapt o definire a ceea ce este prorocia, ci cu mult mai mult arată care este rezultatul prorociei adevărate. Cine proroceşte vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mîngîiere. Şi sfătuirea este în adevăratul sens zidire. Uneori uităm acest lucru. Dumnezeu ne sfătuieşte doar pentru că El ne-a adus în anumite relaţii. Tot ceea ce mă apropie mai mult de înţelegerea adevărului şi a Persoanei Domnului este zidire.

Prorocia apare în Noul Testament într-un sens triplu. Sensul cel mai general şi cuprinzător l-am văzut deja: a aduce sufletele credincioşilor, prin slujirea Cuvîntului în lumina lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la inima şi la conştiinţa lor şi a corespunde astfel nevoilor lor interioare. Aceasta era de fapt şi slujba profeţilor Vechiului Testament, care, prin cuvintele „Aşa vorbeşte Domnul" căutau să trezească conştiinţa poporului. Dacă poporul însă nu era atent la Cuvîntul şi la avertizările lui Dumnezeu prin profeţii Săi, atunci aceştia erau obligaţi să vestească judecata şi să prezinte alte evoluţii viitoare.

Aceasta ne conduce la al doilea sens al prorociei în Noul Testament. În unele locuri se referă şi aici la prezicerea de lucruri viitoare. Un exemplu în acest sens îl avem în Faptele Apostolilor 11, cînd prorocul Agab a prevestit, prin Duhul, o foamete care urma să vină peste tot pămîntul (versetele 27-30). Acest al doilea sens se potriveşte în mod special cărţii Apocalipsa, unde respectarea cuvintelor prorociei este legată de binecuvîntări deosebite (Apocalipsa 1.3; 22.7).

Un al treilea sens îl avem în 1 Corinteni 14.29-30, despre care voi mai vorbi. Acolo este vorba de vestirea unor adevăruri creştine încă necunoscute, prin bărbaţi insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu. Aceasta este forma cea mai înaltă a prorociei, pe care însă astăzi nu o mai cunoaştem, deoarece Cuvîntul lui Dumnezeu este întregit (Coloseni 1.25). Şi prorocii din capitolul 12.28 au fost unelte ale insuflării Duhului Sfînt, prin care au fost scrise părţi ale Noului Testament.

Încheind această parte, m-aş referi la legătura dintre descoperire şi prorocie pe de o parte şi dintre cunoştinţă şi învăţătură, pe de altă parte (versetul 6). Acestea nu înseamnă exact acelaşi lucru, dar se află într-o relaţie strînsă. Apostolul nu a vrut să vină la corinteni fără să le fie „de folos", iar să le fie de folos putea numai dacă cuvîntul lui le aducea fie descoperire, fie cunoştinţă, fie prorocie sau învăţătură.

Descoperirea ca atare este primirea adevărului dumnezeiesc de la Dumnezeu Însuşi (1 Corinteni 2.10-12). A spune cuvinte care să aducă descoperire înseamnă, în schimb, a spune ceea ce primiseră apostolii şi prorocii prin descoperire. Un exemplu în acest sens găsim în capitolul 11.23 („Căci am primit de la Domnul"), după cum de fapt slujba apostolului Pavel s-a caracterizat prin descoperire (compară capitolul 15.3). Domnul i-a spus deja la întoarcerea sa: „... căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atît al lucrurilor pe care le-ai văzut, cît şi al celor pentru care Mă voi arăta ţie" (Faptele Apostolilor 26.16).

Prorocia este în legătură cu descoperirea. Ce înseamnă prorocia am văzut deja. A proroci are sens mult mai cuprinzător decît a spune cuvinte care să aducă descoperire, tocmai pentru a cuprinde mai mult decît comunicarea de noi adevăruri primite (al treilea sens al proroci ei).

Pe de altă parte, datorită descoperirilor Domnului, apostolul avea şi cunoştinţe profunde, care de asemenea caracterizau slujba sa. El a spus efesenilor: „... Citindu-le, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos ..." (Efeseni 3.1-5).

Învăţătura poate fi privită ca o expresie universală, care, în sensul ei cel mai larg. cuprinde elementele amintite anterior. Are însă şi un sens special, propriu: nu atît de a comunica adevăruri pînă atunci necunoscute, ci de a repeta adevăruri deja cunoscute. Lui Pavel nu i-a fost greu să le scrie filipenilor „mereu aceleaşi lucruri" (Filipeni 3.1); şi Petru s-a îngrijit să le aducă aminte credincioşilor care au primit tăierea împrejur „de lucrurile acestea", măcar că le ştiau (2 Petru 1.12).

Descoperirea şi cunoaşterea sînt lucruri pe care omul le primeşte de la Dumnezeu (respectiv le-a primit), cunoaşterea fiind rezultatul descoperirii. Dar în comunicarea către oameni, descoperirea se manifestă prin prorocie, iar cunoştinţa prin învăţătură. Cît de demnă de adorare este dragostea lui Dumnezeu, care a găsit această cale, pentru ca ceea ce este în inima Sa să vină pînă la noi, oamenii!

Dumnezeu cu adevărat în mijlocul vostru

Privim încă o dată versetele din 1 Corinteni 14.22-25, pe care le-am cercetat deja din alt punct de vedere:

„... Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred. Deci, dacă toată biserica s-ar strînge la un loc şi toţi ar vorbi în limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sînteţi nebuni? Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sînt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pămînt, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru."

Chiar dacă aici apostolul, pentru a scoate la lumină nebunia corintenilor, presupune un caz care desigur nu a existat niciodată sub această formă, totuşi prin cuvintele sale se aduce în faţa ochilor o părticică din viaţa de adunare, o părticică din practica strîngerii, care merită tot interesul. Unele lucruri merită atenţia noastră deosebită.

În mod evident, a fost o obişnuinţă a celor credincioşi de a avea într-un loc strîngeri regulate pentru zidire reciprocă, un obicei pe care Duhul lui Dumnezeu îl recunoaşte şi îl recomandă.

Nu era o adunare „închisă", la care nu ar fi avut acces cei necredincioşi sau cei fără daruri. Dimpotrivă, ei puteau „să intre". „Fără daruri" (cuvîntul grecesc este idiotes) îi desemnează pe cei care nu erau instruiţi în lucrurile lui Dumnezeu, fără a fi neapărat necredincioşi, căci ei sînt deosebiţi de necredincioşi.

Se observă faptul că lipseşte orice indicaţie cu privire la o ordine stabilită pentru slujire sau pentru slujitori. Duhul lui Dumnezeu Şi-a aşezat reşedinţa în Adunare şi aceasta favoriza o libertate deosebită. Era posibil - oricît de ipotetic este cazul - ca toţi să vorbească în limbi sau ca toţi să prorocească. Apostolul nu îngrădeşte sub nici o formă această libertate. El arată doar care ar fi rezultatul în cazul în care toţi ar vorbi în limbi: cei fără daruri şi cei necredincioşi ar spune că sînt nebuni. Desigur, aceasta nu putea fi intenţia lui Dumnezeu. De aceea ei trebuiau să fie mai ales preocupaţi să prorocească.

Dumnezeu este considerat prezent în mijlocul lor şi cu adevărat Dumnezeu a fost printre ei. Acest fapt ar fi devenit evident tocmai prin aceea că toţi ar fi prorocit. Căci dacă atunci ar fi intrat un necredincios sau unul fără daruri, el ar fi fost încredinţat de toţi şi s-ar fi închinat lui Dumnezeu, mărturisind că, în adevăr, Dumnezeu era în mijlocul lor sau în ei. Aceasta ar fi fost rezultatul binecuvîntat al folosirii libertăţii Duhului într-un mod corespunzător! Cînd ne întîlnim ca adunare, atunci Dumnezeu este şi astăzi în mijlocul nostru. De am fi conştienţi în mai mare măsură astăzi de prezenţa Sa!

Încă un cuvînt referitor la expresia: „Deci, dacă toată biserica s-ar strînge la un loc" (versetul 23)! Ea este în strînsă legătură cu expresia din capitolul 11.18: „Atunci cînd vă strîngeţi ca adunare ". Ambele formulări desemnează acelaşi lucru, dar de fiecare dată din alt punct de vedere, şi este bine să înţelegem acest lucru. Cea de a doua expresie, vă strîngeţi ca adunare, se referă la caracter, prima în schimb la faptul însuşi, la realitatea strîngerii. Dar în ambele cazuri este vorba de strîngerea cu caracter de adunare.

Rînduială înainte de putere

Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu cred că la adunare pot să urmeze necontrolat impulsurile lor interioare. Ei se simt - cum susţin ei înşişi - mînaţi de Duhul lui Dumnezeu şi acest fapt este pentru ei semnul suficient pentru a se exprima în felul pe care-1 doresc. Toate celelalte păreri le resping ca neduhovniceşti şi ca îngrădire a libertăţii lor personale. Ei sînt „insuflaţi", ei „se simt mînaţi din interior" şi aceasta le ajunge. Ajunge într-adevăr?

Corintenii gîndeau odinioară la fel, doar că faţă de noi exista diferenţa care astăzi nu poate fi trecută cu vederea, şi anume că ei într-adevăr nu duceau lipsă de nici un fel de daruri. Unele lucruri care în zilele noastre se prezintă ca „daruri" nu sînt altceva decît imitaţie. Această suspiciune este întărită cu atît mai mult, cu cît exercitarea acestor „daruri" este adesea cu totul împotriva Scripturii. Mă gîndesc mai ales la vorbirea în limbi, aşa cum este ea practicată în multe cercuri ale creştinătăţii. Dacă exercitarea acestui „dar" contravine total instrucţiunilor Cuvîntului lui Dumnezeu, nu trebuie atunci să ne îndoim că el este adevărat?

Desigur că la corinteni puteau fi văzute unele slăbiciuni şi greşeli. Dar să ne gîndim la două lucruri: era vorba la ei de o adunare încă foarte tînără şi ei încă nu primiseră învăţături dumnezeieşti despre aceste lucruri. În afară de aceasta, cea de a doua epistolă adresată lor arată clar că prima epistolă i-a adus la întristare după voia lui Dumnezeu şi la pocăinţă (2 Corinteni 7.6-11). Noi însă avem în mînă Cuvîntul lui Dumnezeu desăvîrşit şi totuşi de multe ori nu acţionăm în conformitate cu el! Acest fapt ne face atît de responsabili.

Da, corintenii foloseau greşit darurile lor, dar apostolul poate recunoaşte darurile din mijlocul lor ca daruri ale lui Dumnezeu. El recunoaşte şi slobozenia, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2 Corinteni 3.17). Dar el se vede obligat de a păzi această libertate de abuzuri. În altă privinţă, a trebuit să le scrie mai tîrziu galatenilor: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci, în dragoste, slujiţi-vă unii altora" (Galateni 5.13).

Este totdeauna pericolul de a folosi libertatea ca pricină de trăire pentru firea păcătoasă. Dar această libertate a duhului există, altfel nu s-ar putea face abuz de ea.

Corintenii au abuzat de puterea Duhului şi aceasta nu a fost rînduiala lui Dumnezeu. Astfel apostolul ajunge să vorbească în continuare de rînduiala lui Dumnezeu în strîngerile laolaltă şi arată că neorînduia- la niciodată nu-şi are izvorul în Dumnezeu. Rînduiala este înainte de putere, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm acum.

„Atunci ce este de făcut, fraţilor? Cînd vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvînt în limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire. Dacă vreunul vorbeşte într-o limbă, să fie doi sau cel mult trei, fiecare la rînd: şi unul să interpreteze. Dacă nu este cine să interpreteze, să tacă în biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cît despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintîi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi. Duhurile prorocilor sînt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor" (versetele 26-33).

Versetul 26 arată atît bogăţia de daruri a corintenilor, cît şi strădania lor de a le exercita. Acest fapt era bun în sine, dar în mod evident, aceasta se făcea într-o anumită neorînduială şi în independenţă de Duhul lui Dumnezeu. Probabil că nu doar vorbeau foarte mulţi la o strîngere, ci şi mai mulţi deodată. Fiecare se înghesuia să fie auzit. Şi acest lucru nu era bun, pentru că nu era spre zidirea sufletească a adunării. Prin purtarea lor, ei nu dovedeau doar o lipsă de înţelepciune, ci şi de dragoste. Ei uitaseră cine era în mijlocul lor; că numai El singur avea dreptul să hotărască cum aveau să se desfăşoare lucrurile. Ei pierduseră din vedere prezenţa Duhului Sfînt, despre care Domnul Isus a spus: „El Mă va slăvi" (Ioan 16.14). Ei însă nu căutau slava Sa, ci pe a lor. Aşa va fi întotdeauna, dacă nu se are în vedere faptul că „în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru". Dacă nu se recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu, atunci tocmai darurile Sale devin o piedică pentru binecuvîntarea copiilor Săi, pentru că atunci ele sînt folosite fără înţelepciune.

Astfel apostolul se vede nevoit să completeze lipsa lor de har prin aceea că ia măsuri restrictive pentru exercitarea acelor daruri al căror izvor îl recunoaşte cu bucurie ca fiind Dumnezeu. Aceste măsuri sînt şi pentru noi astăzi de o valoare extraordinară, chiar dacă anumite daruri, ca limbile şi prorociile, nu mai sînt prezente. Principiile lui Dumnezeu, pe care El a îngăduit să fie scrise pentru îndrumarea noastră, rămîn însă aceleaşi pentru toate timpurile.

Nu este intenţia apostolului de a reduce la tăcere un oarecare dar al lui Dumnezeu. Aceasta ar însemna a stinge Duhul, ceea ce ar fi un păcat (citeşte în 1 Tesalo- niceni 5.19). Nu, el ridică o barieră împotriva utilizării prin firea păcătoasă a darurilor date de Dumnezeu. El interzice orice iniţiativă necontrolată în descoperirile duhovniceşti. Fiecare dar adevărat al Duhului este supus aceluia care îl posedă şi care este răspunzător de folosirea lui.

El începe cu limbile, pentru că ele erau cele mai evidente şi mai pline de capcane în cazul abuzului. Poate că tocmai cei care aveau acest dar pretindeau a fi liberi de toate regulile în exercitarea lui. Dar faptul că un dar era într-adevăr de la Dumnezeu nu exclude nicidecum supunerea la reguli a acestui dar. Şi supunerea la reguli constă în aceasta: în tot ce se referă Ia slujirea lui Dumnezeu în adunare, înţelegerea duhovnicească şi, cu aceasta, zidirea sufletească a celor adunaţi are prioritatea absolută.

Dacă, de exemplu, nu era de faţă nici un interpret, atunci vorbirea în limbi în biserică trebuia lăsată la o parte. Am văzut deja că cel în cauză putea să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu, dar în biserică trebuia să tacă. În biserică nu trebuia să se audă nici o vorbire care nu se putea înţelege. Căci ceea ce se vorbea acolo trebuia să fie auzit şi înţeles nu numai de Dumnezeu, ci şi de oameni.

De asemenea nu trebuiau să vorbească în limbi mai mult de doi sau trei, o restricţie care se referea şi la cel mai înalt dar, cel al prorocilor. Chiar şi ceva foarte bun poate deveni nefolositor şi dispreţuit printr-o exagerare iraţională. Dacă la o strîngere ar vorbi mai mulţi de doi sau trei, atunci ascultătorii simpli nu ar mai putea primi şi înţelege cele spuse, mai ales dacă ar vorbi mai mulţi deodată. Ei puteau să prorocească toţi, dar unul după altul, spune apostolul, şi dacă erau mai mulţi de doi sau trei, atunci era un lucru rău. Atunci ei trebuiau să aştepte altă vreme şi alt prilej, deoarece „Duhurile prorocilor sînt supuse prorocilor."

Acestui fel de vorbire: „Mă simt mînat, nici nu pot altfel", apostolul nu-i acordă nici o valabilitate. Duhul prorocului nu stăpîneşte asupra prorocului, ci prorocul asupra duhului său. Dacă deja omul firesc trebuie să-şi stăpînească duhul (Proverbe 25.28), cu cît mai necesar este pentru un om duhovnicesc, căruia Dumnezeu i-a încredinţat un dar duhovnicesc, de a exercita acest dar sub controlul de sine poruncit! Apostolul preîntîmpină toate pretextele false pentru desfrîul spiritual. Nu, un impuls interior nu este suficient pentru a justifica vorbirea unui proroc! Părerea lui trebuia să corespundă impresiilor sale. Căci mintea, deşi nu este niciodată împotriva adevăratelor sentimente, în lucrurile lui Dumnezeu se situează deasupra acestora. Toate celelalte sînt nesănătoase, sînt neorînduială.

Dar versetul 31: „Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi", mai ascunde în sine o învăţătură deosebită. Cînd apostolul a enumerat, în capitolul 12, diferite forme ale prorociei, a întrebat în versetul 29: „Oare toţi sînt apostoli? Toţi sînt proroci? ..." „Nu" a fost răspunsul. Aceasta se referea la profeţi ca instrumente ale inspiraţiei (al treilea sens al prorocirii) şi prin urmare, se limita doar la cîţiva. În capitolul 14, versetele 1 şi 5 însă îi îndeamnă pe corinteni să urmărească darul cel mai înalt, prorocirea (primul sens). Acesta este un indiciu clar asupra faptului că cei care îl urmăreau îl şi obţineau. Şi acum, recunoaşte posibilitatea ca ei să prorocească toţi. De aici lărgirea limbajului apostolului: toţi ar putea să prorocească, ca toţi să fie sfătuiţi şi toţi să fie mîngîiaţi. Cuvîntul toţi, repetat aici cu insistenţă, are în toate cele trei cazuri aceeaşi putere. A spune că toţi prorocii ar putea proroci ar fi de prisos. Ce minunată libertate în adunare este recunoscută aici! Dacă Dumnezeu le dădea capacitatea pentru aceasta, atunci toţi puteau să prorocească. Cît de mult cinstea acest fapt pe Acela care era în mijlocul lor!

Dar în adunare toţi primesc şi învăţătură. Şi prorocul are dreptul să asculte şi să înveţe. Prin slujirea sa, el îi încurajează pe alţii, dar şi el însuşi are nevoie să fie încurajat. Zidirea, învăţăm aici, este un lucru reciproc. Înfăptuim noi aceasta în strîngerile noastre? Îi acordăm noi unui proroc privilegiul de a putea să asculte şi el o dată?

Fraţi iubiţi în Domnul, care citiţi aceste rînduri, în legătură cu acest punct vrem să ne punem întrebările: Urmărim noi toţi să prorocim? Căutăm să ne oferim darurile pentru zidirea adunării? Sau sîntem de ani de zile participanţi pasivi? Ne-a trecut vreodată prin minte că poate Domnul ar vrea să ne folosească şi pe noi în adunare, pentru a spune un cuvînt pentru zidirea ei? Nu ne bazăm noi prea mult pe darurile care sînt în mijlocul nostru? Ce facem cu cuvîntul „puteţi să prorociţi toţi"? Despre aspectele prorocirii am vorbit deja. Dar o urmărim! Ah, de ne-am folosi mai mult de minunata libertate în care ne-a adus Duhul spre zidirea alor Săi şi spre slăvirea Aceluia, care este în mijlocul nostru!

 

„Cit despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece " (versetul 29). Două sau cel mult trei vorbiri erau suficiente pentru zidirea adunării. Rugăciuni, cîntări de laudă şi mulţumiri nu sînt amintite aici, dar din ceea ce se spune în versetele 14 pînă la 16 reiese că acestea nu numai au început şi au încheiat strîngerea, ci şi că au umplut intervalul dintre prorocii.

Dar slujirea prorocilor trebuia să fie judecată. De către cine? Întîi, bineînţeles, de fraţii lor cu acelaşi dar, dar apoi şi de întreaga adunare. Încercarea repetată de a limita judecarea slujirii la alţi proroci nu este numai nejustificată şi la bunul plac, ci în mod clar stă şi în contradicţie cu învăţătura Scripturii. Toţi copiii lui Dumnezeu au „ungerea din partea Celui sfînt" (Duhul Sfînt de la Hristos) şi ştiu orice lucru (1 Ioan 2.20). Ei nu înţeleg totul, dar, prin Duhul au capacitatea de a judeca totul, dacă vine de la Dumnezeu şi dacă ceea ce este adus nou înaintea lor corespunde cu ceea ce au învăţat deja. Aşa făceau şi cei din Bereea (Faptele Apostolilor 17.11).

„Dar", va întreba poate cineva, „de ce afirmaţiile duhovniceşti trebuie judecate de alţii, din moment ce Duhul care dă aceste adevăruri este Însuşi »Adevărul«"? Răspunsul este: oamenii înzestraţi cu daruri rămîn tot oameni şi curăţia vorbirii lor este asigurată doar în măsura în care au învăţat, în puterea Duhului, să se conducă singuri. Smerenia este un paznic important în exercitarea darurilor. Dumnezeu, care priveşte la cel smerit şi îi dă har (2 Corinteni 7.6; 1 Petru 5.5), îl va păzi de greşeli pe cel care nu se înalţă. Lui I se cuvin mulţumiri pentru aceasta! „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor" (versetul 33). Nici chiar puterea dată de Dumnezeu nu înlătură rînduiala. Unde lucrează Duhul Sfînt, acolo rezultatul nu este neorînduiala, ci pacea. Unde lucrează demonii, acolo se distruge nu numai pacea interioară, ci şi rînduiala morală, şi de cele mai multe ori şi rînduiala pur exterioară. Aceasta este o trăsătură sigură pentru judecată.

Dumnezeu locuieşte în Adunare şi în fiecare credincios în parte. Acest adevăr măreţ şi binecuvîntat stă la baza oricărei instrucţiuni pentru purtarea în strîngerile laolaltă. Ceea ce ar trebui să-i caracterizeze pe toţi cei adunaţi nu este cunoştinţa în legătură cu prezenţa darurilor în mijlocul lor, ci cunoştinţa adîncă şi fericită a prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Şi acolo unde se simte cu adevărat prezenţa şi nemărginirea Sa, acolo atît pacea cît şi rînduiala sînt elementul dominant. Tot ce este adevărat, ce vine de la El se va exercita într-un mod liber şi fericit, însă voinţei proprii a omului nu i se va îngădui să acţioneze, deoarece ea nu naşte decît neorînduială şi încurcătură. Harul ne-a adus în legătură cu Dumnezeul păcii. Şi acolo inimile celor prezenţi sînt umplute cu pacea Sa şi prin aceasta sînt aduse la linişte, acolo şi purtarea lor exterioară va reflecta starea lor interioară: totul se va face în chip cuviincios şi în rînduiala.

Femeile să nu vorbească

Cît de mult s-au poticnit de versetele 34 şi 35, oameni, mai ales în timpul nostru, care consideră „egalitatea femeii" ca cea mai înaltă binecuvîntare pentru omenire! Cît de serios este pericolul că acest duh al lumii pătrunde şi în mijlocul copiilor lui Dumnezeu! Cuvîntul lui Dumnezeu însă este atît de neclintit şi urmarea sa este atît de plină de binecuvîntări:

„Femeile să tacă în biserici (adunări), căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul; ci să fie supuse, cum zice şi legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe soţii lor acasă; căci este ruşinos pentru femeie să vorbească în biserică" (versetele 34-35).

Acest lucru nu-i place deloc omului, mai ales celui religios. El are pregătite o mulţime de argumente pentru a goli de sens aceste cuvinte ale lui Dumnezeu şi pentru a le înlătura efectul. Dar cînd omul începe să argumenteze, atunci aceasta este dovada cea mai sigură pentru faptul că el nu vrea să asculte. Şi în afară de aceasta, argumentele sale se topesc ca zăpada în faţa arşiţei soarelui Cuvîntului lui Dumnezeu. Să ascultăm unele dintre aceste argumente:

- Această indicaţie a apostolului se referă numai la vremea de atunci şi la femeile corintenilor, care erau deosebit de vorbăreţe. Ele nu trebuiau să umble cu vorba şi să defăimeze. La aceasta se referă cuvîntul grecesc pentru a vorbi.

- Este vorba doar de soţii, căci se spune, femeile voastre (traducerea germană „Elberfelder Bibel").

- În lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, femeia are aceleaşi drepturi ca şi bărbatul, căci este scris: „Nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sînteţi una în Hristos Isus" (Galateni 3.28).

Că primul argument nu stă în picioare am văzut deja prin faptul că această epistolă se adresează tuturor celor care-L recunosc pe Hristos, nu numai „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint" (capitolul 1.2). Şi în ce priveşte cuvîntul grecesc laleo, el înseamnă a vorbi şi nu a şuşoti sau a defăima. Din cele 241 de cazuri în care apare acest cuvînt în Noul Testament, el nu înseamnă în nici un loc a defăima. Iar în capitolul nostru apare în versetul 29: „Cît despre proroci, să vorbească doi sau trei".

Referitor la al doilea argument, este absurd a presupune că femeile măritate nu aveau voie să vorbească, iar cele nemăritate aveau voie. Învăţăturile Cuvîntului lui Dumnezeu despre poziţia femeii sînt totdeauna de natură principială şi se referă la toate femeile, fie că sînt măritate sau nu. De asemenea este interesant că în manuscrisele cele mai bune şi demne de încredere scrie doar: „Femeile să ...".

Cel de-al treilea argument are. la prima vedere, mai multă greutate. Apostolul a prezentat la începutul capitolului 11 rînduiala lui Dumnezeu în creaţie: Dumnezeu - Hristos - bărbat - femeie. De altfel această ordine a creaţiei nu este o ordine valorică - femeia este tot atît de valoroasă ca şi bărbatul, ba are chiar trăsături mai fine decît el - ci o ordine a puterii. Potrivit acesteia, femeia vine după bărbat, după cum bărbatul vine după Hristos. Starea ei se caracterizează prin supunere faţă de bărbat, după cum spune şi legea (de exemplu Numeri 30.3 şi următoarele). Poziţia femeii, ca fiind supusă bărbatului, nu a fost nici modificată, nici desfiinţată în creştinism. Ba dimpotrivă, ea trebuie să fie văzută tocmai în Adunare.

Desigur, „în Hristos Isus" toţi sîntem una, nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască. În ceea ce priveşte poziţia ei în Hristos, femeia are exact aceleaşi privilegii ca şi bărbatul. Ea este, de exemplu, un adorator tot atît de adevărat ca şi bărbatul. Dar „în biserică", există aceste diferenţe şi ele trebuie arătate înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor, atît timp cît Biserica este aici pe pămînt. „În biserică" - o expresie deseori folosită în capitolul nostru pentru strîngerea creştinească - femeia nu este ca bărbatul, sora nu este un frate. Să fim deci atenţi că „în Hristos Isus", „nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască", dar „în biserică", „femeile să tacă".

Versetul 34, „femeile să tacă în biserici", urmează nemijlocit versetului 33. Acolo am găsit ceea ce ar trebui să caracterizeze adunările sfinţilor: Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii. Acolo unde Dumnezeu este cinstit cu adevărat, acolo şi bunacuviinţă firească va putea fi văzută. Dacă în noi nu se împotriveşte totul la gîndul unei slujbe publice a femeii, atunci acest fapt arată cît de mult loc am acordat deja duhului vremii.

Pe vremea cînd s-a scris această epistolă, şi lumea greacă ar fi considerat inadmisibil, ca o femeie să fi luat cuvîntul într-o adunare publică. Nu este deosebit de înjositor faptul că tocmai creştinătatea a răsturnat complet această rînduială iniţială dată de Dumnezeu şi urmată chiar de păgîni?

În capitolul anterior, apostolul a stabilit clar libertatea femeii atît în ce priveşte rugăciunea, cît şi prorocia (capitolul 11, versetul 5 şi următoarele). Dar în biserici să nu i se audă glasul, excepţie făcînd acea cîntare generală de laudă, care de obicei la asemenea strîngeri se înalţă către Dumnezeu (Romani 15.6). Slujirea femeii se face în domeniul interior, casnic (Tit 2.4-5) şi supunerea îi caracterizează locul (Efeseni 5.22-24, 33). Acest lucru îl învaţă atît Vechiul cît şi Noul Testament deopotrivă, şi adevărata credinţă a înfăptuit aceasta în orice vreme. Sara asculta de Avraam şi l-a numit „domn" (1 Petru 3.6). Cînd Maria prorocea, atunci aceasta se întîmpla înaintea femeilor lui Israel (citeşte în Exod 15.20-21). Dacă Debora a fost pusă judecătoare în Israel, atunci acesta era un semn de judecată pentru necinstea naţiunii, care şi-a pierdut adevărata poziţie prin necredincioşie (Judecători 4). Dacă, mai tîrziu, glasul prorociţei Hulda se auzea în zilele decăderii lui Iuda, atunci aceasta se întîmpla din „cel de-al doilea cartier", „oraşul de jos" al Ierusalimului (2 Împăraţi 22.14-15; Ţefania 1.10). Astfel Scriptura arată pretutindeni că ieşirea în faţă a femeii nu este în concordanţă cu legea iniţială a creaţiei şi nici cu bunacuviinţă şi blîndeţea care, în ochii lui Dumnezeu, împodobesc femeia.

Că o femeie nu trebuie să înveţe şi să stăpînească peste bărbat, fie în adunare sau altundeva, este accentuat în alt loc şi motivat prin aceea că, atunci cînd femeia a preluat la început o dată conducerea, ea a dus la păcat (1 Timotei 2.12-14).

Ce serioasă deviere de la Cuvîntul şi de la rînduiala lui Dumnezeu a însemnat deci în istoria Bisericii pe pămînt că i s-a permis „femeii Izabela", care se numea „prorociţă" să înveţe şi să amăgească pe robii lui Dumnezeu (Apocalipsa 2.20)! Nu este deosebit de semnificativ faptul că cele mai stricăcioase învăţături greşite din creştinism, ca „Ştiinţa creştină, Teosofia şi Spiritismul", au fost iniţiate şi conduse de femei? Nu ne dă în mod serios de gîndit că darul modern al limbilor în cercuri carismatice este exercitat în majoritate de către femei? Apostolul vorbeşte, într-o epistolă referitoare la timpurile de pe urmă, despre „femeile uşuratice, îngreuiate de păcate şi frămîntate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului" (2 Timotei 3.6-7).

Femeia sfîntă, temătoare de Dumnezeu, va acţiona conform cu ceea ce Dumnezeu a stabilit prin apostolul Său pentru femeile credincioase: ea va tăcea în biserici. Şi dacă are întrebări şi vrea să înveţe, atunci îl va între-ba acasă pe propriul ei bărbat; „căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în biserică". Şi cea nemăritată? Ea poate căuta ajutorul femeilor cu experienţă, care sînt mai bătrîne în credinţă decît ele (Tit 2.3-5).

A nu se certa, ci a asculta

Deja cînd a vorbit despre poziţia femeii ca fiind supusă bărbatului şi a arătat cît este de ruşinos pentru o femeie să se roage cu capul descoperit, sau să-şi tundă părul sau să-şi radă capul, apostolul a spus, în încheierea acestor învăţături: „Dacă cineva vrea să se certe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici bisericile lui Dumnezeu" (capitolul 11.16). Au existat şi mai există şi acum dintre aceia care întotdeauna, cînd poate fi exprimată o îndoială, preferă să dezbată acel cuvînt, decît să meargă pe calea păcii şi a ascultării. Acesta însă nu era obiceiul apostolilor şi al Adunării lui Dumnezeu. Nu se obişnuieşte, spune apostolul, de a pune la îndoială judecata unor învăţături inspirate de Dumnezeu şi a discuta asupra lor.

După ce, la sfîrşitul capitolului 14, şi-a încheiat greaua misiune de a corecta atitudinea practică a corintenilor, el pune două întrebări mustrătoare:

„De la voi a pornit Cuvîntul lui Dumnezeu? Sau numai pînă la voi a ajuns el? Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului" (versetele 36-37).

Evident, el vrea să preîntîmpine falsa pretenţie a unora dintre ei (şi a multora din ziua de azi) pentru capacitatea duhovnicească de a judeca, care i-ar putea conduce pînă acolo să nu recunoască autoritatea apostolului şi să înlăture ceea ce el învăţase. Poate că ei se cred foarte înţelepţi şi poate că li s-ar potrivi cuvintele ironice ale lui Iov către prietenii săi: „în adevăr, numai voi sînteţi oameni şi odată cu voi va muri şi înţelepciunea!" (Iov 12.2). Adevărul a fost descoperit de ei, Cuvîntul lui Dumnezeu a pornit de la ei? N-au înţeles încă adevărul lui Dumnezeu, că Biserica însăşi nu dă învăţătură, ci ea primeşte învăţătură de la slujitorii Domnului? Realitatea era că primiseră Cuvîntul lui Dumnezeu, după cum observase el deja mai înainte: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?" Nu, Cuvîntul lui Dumnezeu venise la ei prin har, nu pornise de la ei.

Şi în afară de aceasta, erau ei singurii care au primit acest har, astfel încît puteau să îndrăznească să opună propria lor gîndire voinţei descoperite a lui Dumnezeu şi judecăţii fraţilor lor în credinţă, care se supuneau Cuvîntului? Cuvîntul lui Dumnezeu venise la ei toţi, nu pentru a fi discutat, ci pentru a fi respectat. Să punem şi noi la inimă acest lucru! Cît de mult se discută astăzi Cuvîntul lui Dumnezeu, numai pentru a se sustrage tăişului lui, numai pentru a nu face ceea ce El a spus! A fi cu adevărat „duhovnicesc" se recunoaşte şi se măsoară prin aceea că ce a spus apostolul aici şi în alte locuri este recunoscut şi respectat ca poruncă a Domnului.

Ştim că odată apostolul a vorbit şi el în mod nechibzuit cu buzele sale (Faptele Apostolilor 23.3), ca odinioară Moise (Psalm 106.33). Dar ceea ce scria aici era în mod absolut adevărul în care sălăşluieşte autoritatea dumnezeiască. Era porunca Domnului. O respectăm? O respectăm din dragoste pentru Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Prin aceasta se va cunoaşte şi astăzi dacă sîntem cu adevărat duhovniceşti, dacă Îl iubim cu adevărat: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte" (Ioan 14.21).

„Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!" (versetul 38).

Aceasta este o propoziţie serioasă! Dacă cineva refuză să primească învăţăturile date de apostol, atunci el nu numai că nu înţelege, ci va şi rămîne în această neînţelegere. Este o anumită judecată: „Să nu înţeleagă!" Dar un asemenea om să nu se mai apuce să-i înveţe pe alţii. Ce bine că oile Domnului Isus cunosc glasul Său! Ele nu au nevoie de învăţăturile acelora care nu se supun Cuvîntului Său. Cine îşi îndreaptă urechea către glasul bunului Păstor va fi păzit de glasul străinilor şi, prin acesta, de o suferinţă de nespus (Ioan 10.1-5).

Observaţii finale

Am avut în atenţie în acest capitol o serie de adevăruri şi de învăţături, care poate că pentru unii dintre cititori sînt noi. Într-adevăr, în „bisericile" mari ale creştinătăţii nu se cunoaşte o asemenea strîngere pentru zidirea sufletească a Adunării; şi este de înţeles dacă unul sau altul dintre cititorii credincioşi au la început o atitudine distantă faţă de cele prezentate în acest capitol. Prea multe contrazic practica obişnuită de pretutindeni!

Poate că totuşi cineva se întreabă şi zice: „Eu pot să înţeleg totul foarte bine. Atunci era aşa. Dar este aplicabil într-adevăr şi la zilele noastre? Nu aţi spus dumneavoastră însuşi că astăzi nu mai există nici vorbirea în limbi şi nici prorocia?"

Este adevărat că astăzi nu mai avem anumite „arătări ale Duhului" într-o formă sau alta, că nu mai avem nevoie de ele, deoarece Cuvîntul lui Dumnezeu este întregit (Coloseni 1.25) şi nu are nevoie de adeveriri sau completări. Dar vorbirea în limbi nu este conţinutul propriu-zis al capitolului 14. Ea este doar prilejul ca Duhul Sfînt să vorbească despre ceea ce este esenţial, anume că ceea ce corintenii au pierdut din vedere era prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor prin Duhul Sfînt. Căci dacă s-ar fi gîndit că Dumnezeu era într-adevăr în mijlocul lor, s-ar fi purtat altfel. Ei ar fi vegheat ca rînduiala lui Dumnezeu să rămînă în picioare şi ca adunarea să fie zidită sufleteşte. Dar tocmai acestea sînt principiile care ar trebui să ne conducă şi pe noi astăzi în strîngerile noastre laolaltă.

Deci, în acest important capitol nu este vorba de a privi nişte lucruri pierdute - ele au şi fost prezentate doar în măsura necesară înţelegerii legăturilor - ci este vorba de prezentarea principiilor durabile ale lui Dumnezeu, care îi leagă pe toţi cei care recunosc Numele Domnului Isus. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Prezenţa Sa în Adunare, prin Duhul Sfînt, rămîne. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor care sînt adunaţi pentru Numele Său rămîne. Încă o dată, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Acum este în întregime o întrebare a credinţei personale de a prelua şi de a îndeplini aceste lucruri. Şi aceasta mă face să scriu fericit aceste rînduri: şi lucrurile dumnezeieşti trebuie cunoscute înainte de a te putea bucura de ele şi de a le transpune în fapt.

Există şi mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu care au părăsit sistemele omeneşti aflate pe teren creştin, pentru a se apropia de adevăr. Dar nu este de mirare că adesea şi aceştia nu mai cunosc acest mod de strîngere? Se cunosc conferinţe şi ore biblice pentru studierea Cuvîntului lui Dumnezeu. Se cunosc adunări speciale pentru vestirea Evangheliei de către evanghelişti sau pentru vestirea Cuvîntului lui Dumnezeu de către învăţători. Se cunosc întîlniri frăţeşti pentru discutarea diferitelor aspecte ale lucrării Domnului. Dar toate acestea nu sînt strîngeri pentru Numele Domnului. Ele sînt bune şi deosebit de utile, dar nu au nivelul înalt al unei strîngeri ca Adunare.

De ce s-a renunţat în întreaga lume, chiar şi între fraţi, la această strîngere pentru zidire? Din cauza pericolului abuzului de libertate? Probabil. Într-adevăr, pericolul de a folosi în mod greşit o libertate dată de Dumnezeu este mare şi mereu s-au întîmplat lucruri care i-au înjosit pe cei adunaţi. Dar să ne gîndim că deşi înclinaţia firească a corintenilor a lipsit în mare măsură aceste strîngeri de utilitatea şi de rînduiala lor. gîndul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţarea lor completă. În schimb, apostolul îi învaţă ce s-ar fi potrivit pentru ei cînd erau adunaţi astfel. Duhul Sfînt numeşte aceasta în versetul 40 „în chip cuviincios şi cu rînduială ".

Şi noi ar trebui să medităm cu grijă şi prin rugăciune la aceste porunci ale Domnului. Dumnezeu nu spune: „Cu voi nu se poate face aceasta. Pentru o strîngere atît de măreaţă, cu libertatea ei duhovnicească, voi sînteţi prea fireşti. Să lăsăm asta deoparte!" Dimpotrivă, din partea Sa, El menţine tot ce ne-a făgăduit pentru o asemenea strîngere. Cît de mult corespunde aceasta harului Său de nepătruns cu noi! Şi apoi El îi dă celui credincios în mînă măsura dumnezeiască şi spune: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rînduială".

Cît de simplu, cît de modest, cît de frumos este totul! Strîngerea pentru zidire este o binecuvîntare aleasă a lui Dumnezeu pentru ai Săi, atît timp cît sînt pe pămînt. în cer nu mai au nevoie de ea. Dar faptul că astăzi o mai putem avea, pentru aceasta fie slăvit sfîntul Său Nume în Hristos Isus, Domnul nostru