Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

11 - Strîngerea laolaltă pentru rugăciune

de Christian Briem - 16 Noiembrie 2017

Strîngerea laolaltă pentru rugăciune

După cum rugăciunea personală este respiraţia sufletului, tot aşa caracterul orei de rugăciune - aşa pot numi simplu întîlnirea pentru rugăciunea colectivă - şi aprecierea ei de către cei credincioşi este măsura pentru starea spirituală a adunării locale. Nu se poate accentua suficient importanţa rugăciunii, deşi multe lucruri minunate s-au scris şi s-au spus despre acest subiect. M-aş limita însă la rugăciunea comună a adunării şi aş observa încă de la început că prin aceasta Dumnezeu ne-a dăruit o binecuvîntare deosebită. Ea le permite alor Săi să vină împreună cu tot ce au pe inimă înaintea Sa şi să-I spună Lui. Urechea Sa este deschisă pentru tot ce au ei să-I spună.

Ne-am ocupat deja în capitolul 6 de preţioasa făgăduinţă a Domnului Isus: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei 18.19), aşa încît acum mă pot referi la ea pe scurt. Este un mare privilegiu de a căuta împreună şi în armonie unii cu alţii Faţa lui Dumnezeu. Desigur că ne putem ruga şi acasă singuri şi să dea Dumnezeu să o facem mai mult! Binecuvîntarea Sa nu ar lipsi. Dar a veni ca adunare, cu sinceritate, înaintea „tronului harului" pentru a primi îndurare şi a găsi har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (citeşte în Evrei 4.16), este un privilegiu deosebit şi legat de binecuvîntări deosebite. Şi dacă rugăciunea fierbinte a unui om drept are mare putere (Iacov 5.16), cum să nu răspundă El atunci la rugăciunea adunării, care strigă în Numele Domnului Isus?

Şi încă o observaţie: unele lucruri spuse în acest capitol se referă atît la rugăciunea personală cît şi la cea comună şi citatul amintit din Evrei 4 este un exemplu în acest sens. La fel este rugăciunea în Numele Său sau rugăciunea în Duhul Sfînt. Rugăciunea este întotdeauna o expresie deosebită a dependenţei de Dumnezeu şi a încrederii în Dumnezeu, fie că se roagă cineva individual, fie că se roagă adunarea. Dar aceste principii apar într-un mod deosebit în rugăciunea comună şi de aceea încercăm să le tratăm în acest loc.

Rugăciunea comună la primii creştini

Ce pierdere, ce deviere de la origine, cînd astăzi în creştinătate abia se mai cunoaşte întîlnirea pentru rugăciunea comună! Se ascultă o predică, se activează în domeniul bisericesc, dar a fi împreună în genunchi înaintea lui Dumnezeu, acest lucru abia se mai găseşte. De ce aceasta! Cred că sînt două motive:

- Numai adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, care au o naştere din nou, ştiu să se roage cu adevărat şi să se unească în rugăciune. „Iată, el se roagă", acest fapt l-a indicat Domnul ucenicului Anania, drept dovadă pentru faptul că în Saul din Tars s-a petrecut o schimbare profundă (Faptele Apostolilor 9.11). Dacă însă puţini credincioşi sînt amestecaţi în legătură cu mulţi creştini de nume, cînd „neghina" a înecat „griul" în asemenea măsură încît ucenicii numesc pilda din Matei 13.24-30 şi 36-43 în mod semnificativ „pilda cu neghina din ţarină" (versetul 36), este de mirare atunci dacă rugăciunea comună publică nu mai poate fi înfăptuită?

- Zilele prezente se caracterizează printr-o activitate deosebit de intensă pe teren creştin. Se depun eforturi pentru a face progrese în sens social, cultural şi de caritate. Dar care este părerea Domnului Isus despre acestea, ce spune Cuvîntul lui Dumnezeu despre aceste eforturi, nu se are în vedere aproape deloc. Oamenii se simt „bogaţi" (Apocalipsa 3.17) bogaţi în cunoştinţe, bogaţi în fapte bune şi în eforturi oneste. Această mulţumire de sine şi această încăpăţînare, care arată pecetea Bisericii în ultima ei fază înainte de judecata Domnului (Apocalipsa 3.14-22; 2 Timotei 3.1-5) este însă opusul conştiinţei în dependenţă faţă de Dumnezeu, care-l îndeamnă pe credincios la rugăciune. Dacă limbajul este acesta: „Sînt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic", trebuie să ne mai mirăm atunci că rugăciunea personală sau comună nu mai au un rol însemnat? De ce să te rogi, cînd „nu duci lipsă de nimic"?

Toate acestea nu le spun în sensul unei acuzaţii. Şi nu vreau să spun că, pe alocuri, în creştinătate nu există grupuri de oameni credincioşi care cunosc foarte bine şi practică rugăciunea comună publică. Am intenţionat să spun unde ne situăm astăzi, în general, în evoluţia mărturiei creştine şi să arăt drumul înapoi, la ceea ce era de la început.

Că primii creştini stăruiau în cele patru lucruri atît de importante - în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni (Faptele Apostolilor 2.42) ne-a preocupat deja în capitolul 8, în legătură cu frîngerea pîinii. Am văzut că ne sînt arătate două perechi a cîte două lucruri, pentru caracterizarea primilor creştini. Învăţătura şi părtăşia au fost trăsăturile caracteristice, frîngerea pîinii şi rugăciunile erau activitatea practică a tinerei adunări în acele zile de început.

Primii creştini nu au stăruit deci doar în frîngerea pîinii, ci şi în rugăciuni. Aceasta se referă, în mod evident, la rugăciuni comune, rugăciuni ale adunării, deoarece ele stau alături de frîngerea pîinii. Şi încă un lucru rezultă clar din alăturarea celor două strîngeri: strîngerea pentru rugăciunea comună era o strîngere regulată a adunării, la fel ca şi strîngerea pentru frîngerea pîinii.

Cît de importantă era rugăciunea comună în zilele de la început ale Bisericii şi cum prilejuri deosebite i-au îndemnat îndată pe credincioşi la rugăciune, ne arată mai multe locuri din Faptele Apostolilor.

Despre cei o sută douăzeci din camera de sus, înainte de revărsarea Duhului Sfînt, ni se spune:

„ Toţi aceştia stăruiau cu un gînd în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui" (capitolul 1.14).

Cînd Petru şi Ioan au fost traşi la răspundere înaintea Sinedriului şi apoi li s-a dat drumul să se ducă la ai lor. se adaugă cuvintele:

„Cînd au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul într-un gînd către Dumnezeu şi au zis ..." (capitolul 4.24).

Şi apoi urmează o rugăciune, la al cărei conţinut vreau să mă refer pe scurt mai tîrziu. Şi cînd Petru a fost prins de către Irod spre a fi omorît, aflăm:

„... iar adunarea nu înceta să înalţe rugă-ciuni către Dumnezeu pentru el" (capitolul 12.5).

Dar nu numai la Ierusalim existau strîngeri pentru rugăciune. Atunci cînd Duhul Sfînt i-a desemnat pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-a chemat, despre prorocii şi învăţătorii din adunarea de acolo citim:

„Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mîinile peste ei şi i-au lăsat să plece" (capitolul 13.3).

Ce încurajare trebuie să fi fost pentru apostolul Pavel în ultima sa călătorie la Ierusalim, cînd credincioşii din Tir. pe ţărm, la despărţirea sa, s-au unit cu el în rugăciune!

„... şi ne-au însoţit toţi, cu soţiile şi copiii, pînă afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat" (capitolul 21.5).

Într-adevăr, credincioşii din vremea apostolilor stăruiau în rugăciuni. O facem şi noi? Sau lipsim de la strîngerile pentru rugăciune? Prin aceasta am arăta că nu avem nimic de cerut şi aceasta ar fi duhul din Laodiceea.

Tatăl nostru

Rugăciunea Domnului, care adesea este numită rugăciunea Tatăl nostru, are astăzi în creştinătate un rol însemnat. Este rostită în orice timp şi cu orice prilej: la Cină, la botez, la predică, la cununie, la înmormîntare - la orice prilej. Dar pornind de la locurile pe care tocmai le-am citat din Faptele Apostolilor, remarcăm faptul că primii creştini nu au folosit această rugăciune. Ba mai mult; în afara Evangheliilor, ea nu mai este amintită deloc în întreg Noul Testament. Găsim multe rugăciuni, dar niciodată Tatăl nostru. Cum să înţelegem acest fapt? Nu i-a învăţat pe ucenicii Săi şi le-a spus: „Cînd vă rugaţi, să ziceţi ..." (Luca 11.2-4)?

Rugăciunea Domnului, pe care i-a învăţat pe ucenicii Săi s-o spună este bună, este desăvîrşită. Nu poate exista nici o îndoială în această privinţă. O altă întrebare este dacă rugăciunea este potrivită pentru creştini. Cuvintele Sale, „Cînd vă rugaţi", se adresează ucenicilor Săi, care Îl urmau atunci pe pămînt şi care încă nu se aflau pe teren creştin. Lucrarea de ispăşire a lui Hristos nu era împlinită, Duhul Sfînt ca Persoană a Dumnezeirii încă nu venise pe pămînt. Acest fapt este hotărîtor.

Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici despre Tatăl Său şi numai El, Fiul, putea să-L descopere pe Tatăl (citeşte în Matei 11.27). Încetul cu încetul i-a introdus în cunoaşterea Tatălui Său şi i-a familiarizat cu El, astfel încît mai tîrziu, înainte de răstignirea Sa, putea să spună Tatălui Său: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut" (Ioan 17.26). Şi astfel, în inimile ucenicilor s-a născut întrebarea legată de modul cum trebuie să se roage pentru că simţeau că vechile forme ebraice de rugăciune nu mai corespundeau poziţiei în care au fost aduşi ca ucenici ai lui Hristos, prin descoperirea Tatălui. Domnul a ţinut seama de rugămintea lor („Doamne, învaţăne să ne rugăm", Luca 11.1) şi le-a dat rugăciunea, care, nu tocmai potrivit. este numită Rugăciunea Domnului sau Tatăl nostru (Matei 6.9-13). Domnul Isus Însuşi nu a folosit (nu S-a rugat) această rugăciune. Dacă este vorba de rugăciunea Sa, aceasta este cea din Ioan 17, unde, ca Fiu, vorbeşte cu Tatăl. Cu toate acestea voi folosi aceste expresii pentru simplitatea exprimării.

Din faptul că Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi această rugăciune pentru descoperirea Tatălui Său, învăţăm un lucru foarte important: rugăciunea trebuia să fie în concordanţă cu descoperirea lui Dumnezeu, pe care El a dat-o despre Sine. Sau altfel spus, măsura descoperirii Domnului, pe care El o dă despre Sine într-un anumit timp, constituie baza relaţiilor în care au fost aduşi cei credincioşi şi totodată temelia rugăciunilor lor. Felul rugăciunilor lor este determinat de relaţiile în care au fost aduşi prin harul lui Dumnezeu.

Această rugăciune, care începe cu cuvintele Tatăl nostru a fost expresia potrivită pentru ucenicii care ÎI înconjurau atunci pe Mesia pe pămînt şi care au fost puşi deja într-o anumită relaţie cu Tatăl din cer; putem fi siguri că au spus-o pînă la răstignirea Domnului. Nu ni se spune nimic în acest sens, dar în mod sigur a fost aşa. Desigur că au spus această rugăciune fiecare pentru sine, deoarece nu auzim nimic în Evanghelii despre o rugăciune colectivă a ucenicilor.

„Tatăl nostru" nu a fost în nici un caz ca rugăciunea comună, chiar dacă este folosită forma noi, prin care se arată că şi alţii se află în această relaţie cu El ca Tată al nostru. Dar învăţăturile Domnului despre rugăciune în Evanghelia după Matei 6.5-15, care includ şi „Tatăl nostru", au drept conţinut numai rugăciunea în ascuns („Ci tu, cînd te rogi, intră în cămăruţa ta", versetul 6). În general, acest lucru este trecut cu vederea.

„Tatăl nostru" este o rugăciune personală, nu una colectivă.

Pentru noi, care am fost aşezaţi în starea de fii ai lui Dumnezeu, care avem Duhul lui Dumnezeu şi putem spune „Ava. Tată" (Galateni 4.6; Romani 8.15), „Tatăl nostru" nu este expresia potrivită pentru simţămintele şi gîndurile noastre, pe scurt: pentru relaţiile noastre. Vom vedea îndată că avem privilegiul de a ne ruga în Numele Domnului Isus. Dar înainte de a ne ocupa de ceea ce înseamnă aceasta, m-aş referi la cîteva învăţături morale pe care ar trebui să le extragem din „Tatăl nostru". Căci chiar dacă această rugăciune nu este destinată întrebuinţării noastre cuvînt cu cuvînt. totuşi conţine referiri importante, care sînt de mare necesitate şi pentru noi.

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt. Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău " (Matei 6.9-13).

Rugăciunea conţine şase cereri, în care sînt întruchipate şase principii dumnezeieşti. Iată ordinea lor:

Cinste < Sfinţească-se Numele Tău.

Stăpînire < Vie împărăţia Ta.

Ascultare < Facă-se voia Ta.

Dependenţă < Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Reabilitare < Şi ne iartă nouă greşelile noastre.

Ocrotire < Şi nu ne duce în ispită.

Ce mulţime de adevăruri dumnezeieşti în cuvinte deosebit de scurte! Ce model desăvîrşit al unei rugăciuni, din gura Domnului nostru! Cum ar putea fi altfel, cînd El, marele Învăţător, ne învaţă!

Observăm că primele trei cereri au de-a face cu Dumnezeu, ultimele trei cu omul. Să fim atenţi: în rugăciunea Domnului, drepturile lui Dumnezeu ocupă locul întîi, iar nevoile noastre, ale oamenilor, urmează abia pe locul doi!

Nu este aceasta o ordine morală pe care ar trebui s-o respectăm şi noi, nu numai în rugăciunile noastre, ci şi în întreaga noastră viaţă? Nu ar trebui ca şi în viaţa noastră şi deci şi în rugăciunile noastre, lucrurile lui Dumnezeu să ocupe primul loc? „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui" (citeşte în Matei 6.33). De cîte ori este, din nefericire, invers!

Făcînd abstracţie de ordinea morală pe care ne-o arată această rugăciune, ne întrebăm, gîndindu-ne la primul principiu din prima cerere, cît de important este faptul ca noi şi alţii să aducem cinste Numelui Său? Este întîi de toate important pentru noi, ca Numele Său să fie cinstit şi sfinţit? Este acesta principiul dominant în viaţa noastră?

Cea de-a doua cerere se ocupă de împărăţia Sa. Astăzi împărăţeşte Satan, stăpînitorul acestei lumi, pe acest pămînt - şi cu ce consecinţe groaznice pentru om! Nu avem toate motivele să ne bucurăm de faptul că lucrurile nu vor rămîne aşa şi că odată Dumnezeu Îşi va prelua stăpînirea pe pămînt în Persoana Fiului Său? Ne este dor de acel timp în care Fiul Său, Domnul nostru, Îşi va obţine, în sfîrşit, dreptul Său pe acest pămînt şi va reface totul aşa după cum a vrut Dumnezeu întotdeauna? Facem parte dintre aceia care „iubesc venirea Lui" (2 Timotei 4.8)?

Şi ce înseamnă pentru noi ascultarea de voia Sa? Este mai important pentru noi să ascultăm de El, decît să plăcem oamenilor? Am învăţat deja că fără ascultare nu există binecuvîntare? Desigur, timpul în care voia lui Dumnezeu se va face atît în cer cît şi pe pămînt ţine încă de viitor. Făcînd abstracţie de prezenţa lui Satan în cer (Iov 1; Apocalipsa 12.7-12), în cer se face voia lui Dumnezeu, deoarece îngerii sînt cei care împlinesc poruncile Lui şi care ascultă de glasul cuvîntului Său (Psalm 103.20). Pămîntul însă este locul în care se manifestă voinţa proprie a omului. Astfel, din punct de vedere moral există un „strat despărţitor" între cer şi pămînt. În împărăţia de o mie de ani, această despărţire va fi în sfîrşit înlăturată, va fi armonie între cer şi pămînt, deoarece voia lui Dumnezeu va stăpîni atît aici, cît şi acolo. Noi sîntem chemaţi acum să ascultăm de Dumnezeu, în Isus Hristos, aşa cum Hristos a ascultat de El.

Dacă oamenii acestei lumi nu întreabă de voia lui Dumnezeu, voia Sa conduce măcar viaţa noastră? Sîntem gata să spunem, referitor la viaţa noastră, „Facă-se voia Ta"?

În ce măsură astăzi, într-o vreme cînd ne merge bine, împlinim noi dependenţa noastră de Dumnezeu în toate problemele vieţii de fiecare zi? Îi mai sîntem recunoscători că ne dă zilnic pîinea noastră, ba chiar tot de ce avem nevoie în această lume?

Îi mulţumim pentru faptul că, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, cunoaştem principiul reabilitării? Cînd cădem în păcat, atunci Dumnezeu, în harul Său, ne readuce la bucuria practică a părtăşiei cu El. Acesta este un lucru însemnat. Avem însă un duh de iertare faţă de cei care păcătuiesc împotriva noastră?

Am putea parcurge calea prin această lume rea, cu toate pericolele ei pentru duh, suflet şi trup, am ajunge nevătămaţi ţelul, dacă nu am beneficia, pe această cale, de paza permanentă a lui Dumnezeu? Sîntem conştienţi şi de imposibilitatea şi de slăbiciunea noastră de a rezista în încercările (la aceasta se referă aici ispită; căci Dumnezeu nu ispiteşte spre rău: Iacov 1.13) pe care ni le dă Dumnezeu? Sau sîntem plini de siguranţă de sine şi avem încredere în credincioşia şi experienţa noastră?

Toate acestea sînt întrebări care trebuie să cerceteze inimile şi astfel, această rugăciune, prin principiile pe care le conţine, începe să se adreseze şi nouă. Într-adevăr, din punct de vedere moral avem multe de învăţat din ea!

Referitor la a cincea cerere, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" aceasta este adesea înţeleasă în mod greşit. Să fim atenţi la faptul că Domnul nu a dat această rugăciune oamenilor, în starea lor naturală, păcătoasă, ci ucenicilor Săi, care deja credeau. Necredincioşii nu pot spune niciodată „Tatăl nostru". Vameşul din Luca 18 putea să spună doar: „Dumnezeule ..." (versetul 13). Această cerere, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", nu arată nicidecum calea pe care un păcătos pierdut poate ajunge la iertarea păcatelor. Nu, Domnul vorbeşte despre credincioşie şi despre gîndul care trebuie să-l însufleţească atunci cînd alţii au păcătuit împotriva lui. În cîrmuirea Sa, Dumnezeu nu ar răspunde la cererea cuiva care este stăpînit de un duh neiertător. Cît de serios este acest lucru pentru noi şi pentru rugăciunile noastre!

Noi putem desfăşura plini de încredere greşelile noastre zilnice înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru; dar făcînd aceasta, trebuie să fim într-o stare de iertare faţă de cei care au păcătuit împotriva noastră. Avem un cuvînt foarte asemănător în Marcu 11.25: „Şi, cînd vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre". Aici este vorba de iertarea cu privire la căile de cîrmuire ale lui Dumnezeu cu ai Săi, nu de iertarea în privinţa veşniciei. Astfel învăţăm din această rugăciune a Domnului şi următoarele: dacă vrem ca rugăciunile noastre să fie ascultate, atunci trebuie să avem un duh de îndurare iertător şi nu avem voie să fim stăpîniţi de sentimente lipsite de înţelegere faţă de fratele nostru. Măsura cu adevărat creştinească pentru iertarea pe care o arătăm faţă de alţii este una cu mult mai înaltă decît cea pe care o arată rugăciunea aşa-zisă „Tatăl nostru": trebuie să ne iertăm unii pe alţii cum ne-a iertat Hristos (Coloseni 3.13).

Sper că am învăţat să vedem deosebirea care există între o utilizare ca model şi o utilizare propriu-zisă a acestei minunate rugăciuni. Ca model, ea este de o deosebită valoare morală pentru noi, dar ca rugăciune, noi creştinii nu o putem folosi astăzi nicidecum. Ea a fost şi este destinată pentru un alt timp şi pentru alţi credincioşi.

Să ne referim doar la cea de-a doua cerere: „Vie împărăţia Ta". Am putea pronunţa această cerere cu adevărat în rugăciune? Nu, imposibil! Ar însemna să ne îndreptăm privirea în jos în loc să o îndreptăm în sus: să aşteptăm în mod direct instaurarea împărăţiei Sale în putere şi slavă, şi nu revenirea lui Hristos pentru a-Şi lua acasă Mireasa Sa. Ar însemna că nu mai aşteptăm şi dorim alt eveniment înainte de venirea împărăţiei. Aceasta nu este însă nicidecum speranţa creştinului. De aceea nu „Vie împărăţia Ta" este rugăciunea adevăratului creştin, ci „Amin! Vino. Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22.20).

Cît de potrivită era în schimb cererea „Vie împărăţia Ta" pentru ucenicii de atunci, cărora li s-a vestit împărăţia cerurilor ca „aproape", întîi de către Ioan Botezătorul şi apoi de către Domnul Isus Însuşi (citeşte în Matei 3.2; 4.17)! Pe drept ei aşteptau această împărăţie. Ei încă nu puteau să ştie că va suferi amînare, deoarece împăratul acesteia, Domnul şi Învăţătorul lor, va fi lepădat de către poporul Său. - Însă cu aplicarea rugăciunii date de Domnul ucenicilor care trăiau atunci, ea nu şi-a epuizat nicidecum însemnătatea şi nici aplicaţia.

Cînd Adunarea Dumnezeului Celui viu, care s-a constituit între timp, va părăsi această lume, va exista din nou pe pămînt o rămăşiţă credincioasă din poporul iudeu. Ea va trece prin necazuri de necomparat (citeşte în Matei 24.15 şi următoarele). Atunci, această rugăciune „Tatăl nostru" va fi spusă din nou şi, cu siguranţă, din tot sufletul, tocmai această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta".

Revenind la începutul rugăciunii, nu se referă forma de adresare, „Tatăl nostru care eşti în ceruri", la o anumită distanţă? Probabil că Domnul a încercat să trezească în ucenicii Săi un sentiment despre cine este Tatăl, astfel că ei nu-l mai recunoşteau doar ca „Domn al întregului pămînt" (Iosua 3.11) sau ca „Dumnezeul cerurilor" (Daniel 2.18-37). Cu toate acestea, Tatăl este văzut în ceruri şi cei care priveau spre El erau pe pămînt, la aceeaşi distanţă de El. În acel timp ei nu puteau încă să aibă conştiinţa apropierii, aşa cum ne este dat nouă astăzi. Dumnezeu a îngăduit să fim aşezaţi în Hristos în locurile cereşti (Efeseni 2.6) şi nu ar fi deloc potrivit cu apropierea şi cu intrarea noastră la Tatăl (Efeseni 2.18) să ne rugăm Lui în ceruri.

Învăţăm astfel din toate că această rugăciune, oricît de desăvîrşită este în sine, nu poate fi expresia cuvenită a acelora care sînt copii ai lui Dumnezeu şi L-au cunoscut pe Tatăl (1 Ioan 3.2; 2.13). Ei posedă nemăsuratul privilegiu de a se ruga în Numele Domnului Isus. Spre acest măreţ subiect vrem să ne îndreptăm acum.

Rugăciunea în Numele Domnului Isus

Că ucenicii, deşi foloseau „Tatăl nostru" în timpul vieţii Domnului, nu s-au rugat încă în Numele Său, ne spun în mod clar cuvintele Sale din Ioan 16, pe care le spune cu puţin timp înaintea răpirii Sale:

„Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Pînă acum, n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină " (versetele 23-24).

Aici Domnul Isus stă, prin Duhul, în spatele lucrării săvîrşite la Golgota şi priveşte la vremea de după aceasta, caracterizată prin venirea Duhului Sfînt pe pămînt şi locuirea Lui în ai Săi (citeşte Ioan 14.16-18). Această vreme, actuala vreme a harului, El o numeşte „ziua aceea" (capitolul 16.23). Atunci se vor ruga într-un fel cu totul nou, în Numele Său. În felul acesta nu se rugaseră pînă atunci. Rugăciunea din Matei 6 a fost o rugăciune către Tatăl; dar înainte de iertarea prin sîngele lui Hristos şi de venirea Duhului Sfînt ca răspuns la o lucrare împlinită, o rugăciune în Numele Său era total necunoscută, ba chiar imposibilă. Rugăciunea în Numele Domnului Isus este unul dintre privilegiile şi una dintre caracteristicile actualei vremi a harului.

Nume înseamnă în Biblie deplina descoperire a ceea ce este cineva. A se ruga în Numele Domnului înseamnă deci a se ruga potrivit cu şi în valoarea a ceea ce a descoperit despre Sine Domnul Isus, Fiul Tatălui. Numele şi descoperirea Fiului au în ochii Tatălui o valoare deosebită, şi în acest Nume, în această preţuire, copiii lui Dumnezeu au voie să se apropie de Tatăl lor şi să-şi aducă înaintea Lui cererile, cu asigurarea că El le ascultă. Este o poziţie de o valoare de neimaginat care s-a dăruit fiecărui copil al lui Dumnezeu şi care este motivată şi asigurată prin posedarea Duhului Sfînt.

În afară de pretenţia noastră de a avea acces la Tatăl, rugăciunea în Numele Său cuprinde şi privilegiul de a ne apropia de El în puterea şi în întreaga valoare a Numelui Fiului Său. La aceasta, Duhul Sfînt care locuieşte în noi ne dă nu numai conştiinţa poziţiei noastre de fii în faţa Tatălui (Galateni 4.6), ci şi puterea de a ne folosi de acest nou privilegiu.

Este un har de necuprins că ne este dat un Nume, în care putem să ne aducem cererile înaintea lui Dumnezeu! Şi acesta este Numele slăvitului Domn Isus, care acum este la dreapta lui Dumnezeu, nu Numele Celui dispreţuit pe pămînt, ci al Celui slăvit în cer. Ce putere este în acest Nume! Orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt se va pleca odată în Numele lui Isus (citeşte în Filipeni 2.10) şi noi avem privilegiul de a ne apropia în acest Nume de Tatăl. Rugăciunea în Numele Său este deci rezultatul lucrării Sale împlinite şi a poziţiei pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui şi este un privilegiu al dispensaţiei creştine.

Adevărata rugăciune creştină este rugăciunea în Numele Domnului Isus. Ea cuprinde toate felurile de cereri. Bineînţeles că într-o adunare pentru rugăciune, cererile personale nu-şi au locul. Aceasta nu înseamnă însă că cereri personale sau familiale nu pot fi rugăciuni în Numele Său. De aceea am spus: ea cuprinde toate felurile de cereri. Dacă o rugăciune este o rugăciune în Numele Domnului Isus, nu este determinat de felul cererii, ci de faptul dacă Duhul lui Dumnezeu a inspirat-o. De aceea, eu cred că rugăciunea prin Duhul Sfînt (Iuda 20; Efeseni 6.18) în fond este acelaşi lucru ca şi rugăciunea în Numele Său. Doar că una ne arată mai mult puterea care lucrează şi controlează, care la momentul dat provoacă ceea ce este absolut corect şi potrivit lui Dumnezeu, pe cînd cealaltă arată mai mult valoarea Numelui în care avem voie să ne apropiem de Dumnezeu.

Dar noi nu ne rugăm niciodată direct Duhului Sfînt (nu găsim aceasta niciunde în Scriptură), ci lui Dumnezeu, Tatălui Domnului Isus. Duhul Sfînt, care în mod absolut este Dumnezeu şi locuieşte în noi, este însă puterea rugăciunilor noastre.

Dacă deci rugăciunea în Numele Său poate cuprinde toate felurile de cereri, totuşi expresia în Numele Său ascunde în sine o condiţie care limitează. Căci Numele Său nu include numai, ci el şi exclude. Este imposibil, de exemplu, de a pune în legătură cu Numele Său lucruri deşarte, lipsite de sfinţenie, nebune sau exprimînd voinţa proprie! Acestea niciodată nu vor fi inspirate de Duhul Sfînt. Pe de altă parte, nu fiecare cerere corectă este automat o cerere în Numele Domnului. Astfel cineva poate să se roage pentru vestirea publică a Evangheliei în localitatea sa - un lucru bun în sine - şi totuşi să nu corespundă gîndurilor Duhului Sfînt, deoarece se poate ca anumite împrejurări pe moment să fie împotrivă. Lucrul pentru care se face rugăciunea poate fi bun, dar nu este locul sau timpul potrivit şi atunci nu este o rugăciune prin Duhul Sfînt.

Dacă avem în vedere acest lucru, atunci înţelegem mai bine de ce, în ciuda largheţei deosebite a făgăduinţei care se află în cuvintele Domnului, nu toate cererile sînt ascultate. „Orice veţi cere de la Tatăl ..., vă va da", dezvăluie o ascultare absolută a fiecărei cereri! Dar în cuvintele: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu ..." se află şi o condiţie, care este deseori trecută cu vederea. A se ruga în Numele Său este în acelaşi timp şi privilegiu şi responsabilitate. Aceasta explică de ce multe dintre cererile noastre nu au fost niciodată ascultate. Noi probabil credeam că au fost făcute în Numele Său, dar în realitate ele nu au fost inspirate de Duhul Sfînt. În mod evident noi nu am înţeles năzuinţa Duhului într-un lucru sau altul. Acest lucru, fără îndoială, este umilitor pentru noi. Cu toate acestea putem aduce toate cererile noastre la cunoştinţa lui Dumnezeu (Filipeni 4.6-7), dar aceasta este altceva decît ceea ce ne preocupă acum.

Desigur, înţelegem şi faptul că o rugăciune, prin simpla folosire a formulei: „Cerem aceasta în Numele Domnului", nu devine o rugăciune în Numele Său.

În Scriptură găsim şi gîndul că „nu ştim cum trebuie să ne rugăm", „Cel care cercetează inimile ştie care este gîndirea Duhului: pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu" (Romani 8.26-27). Ceea ce este deci neapărat necesar este a înţelege năzuinţa Duhului în privinţa lucrului care ne preocupă; şi acest lucru ne poate fi dat doar atunci cînd sîntem şi rămînem aproape de Domnul.

„Dacă rămîneţi în Mine şi cuvintele Mele rămîn în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da" (Ioan 15.7).

Preocuparea personală cu Domnul Isus şi familiarizarea inimii cu Cuvîntul Său ne va feri de cereri care nu sînt după gîndurile Sale.

Subiecte de rugăciune ale adunării

Dacă ne strîngem ca adunare pentru rugăciunea colectivă, este desigur potrivit să citim şi cîteva pasaje sau un aliniat din Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi locul tocmai citat din Ioan 15 ne arată acest lucru, deoarece ne prezintă legătura fundamentală dintre cuvintele Sale şi cererile noastre. Cuvintele Sale constituie şi formulează în inimile noastre cererile care Îi sînt plăcute şi le inspiră.

Aceasta nu înseamnă ca, stînd în genunchi, să-I ţinem lui Dumnezeu prelegeri despre aliniatul pe care l-am citit din Cuvîntul Său. Aproape că nu există ceva care să displacă mai mult duhului rugăciunii şi Celui către care se îndreaptă ea, decît dacă încercăm să arătăm în rugăciune tot ceea ce am înţeles din Cuvîntul Său. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea lăstare de îngîmfare omenească! Dar desigur îi place lui Dumnezeu dacă fragmentul citit influenţează într-o anumită măsură strîngerea laolaltă, fără ca el să ne încătuşeze în privinţa cererilor.

Dacă vreau să spun ceva despre subiectele de rugăciune potrivite ale adunării, atunci este departe de mine gîndul de a aşeza reguli sau legi. De o mie de ori nu! Mai mult aş încerca să arăt cîteva puncte de greutate sau cîteva linii fundamentale pe care ni le prezintă Cuvîntul lui Dumnezeu şi pe care uneori sîntem în pericol de a le pierde din vedere.

După ce Domnul a vorbit în Ioan 14 despre plecarea Sa şi despre faptul că ucenicii Săi vor săvîrşi atunci chiar lucrări mai mari decît El însuşi (în puterea Duhului care va fi venit atunci). El adaugă următoarele cuvinte:

„Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face" (Ioan 14.13-14).

Este evident că aceste cuvinte se referă la slujba ucenicilor din „ziua aceea", deci din vremea noastră. Tot ce vor cere în Numele Său, pentru îndeplinirea slujbei care li s-a încredinţat, El va face, pentru ca Tatăl să fie slăvit, în Fiul. Cît de minunat şi înviorător este acest lucru!

Să reţinem încă o dată că ucenicii lucrează pentru Domnul lor, pentru Fiul Tatălui. Pe drumul slujirii există greutăţi şi împotriviri. Atunci ucenicii au voie să se roage în Numele Domnului. Şi pentru că este intenţia mărturisită a Fiului ca Tatăl să fie slăvit în El, El este nevoit de a le răspunde la rugăciuni. Caută ucenicii slava Fiului? Şi Tatăl o caută. Atunci Fiul trebuie să facă ceea ce îi cer ei în slujirea Sa prin rugăciune. Minunat har!

Din toate acestea se conturează clar o linie fundamentală pentru subiectele noastre comune de rugăciune: slăvirea Tatălui în Fiul, prin slujirea noastră. Un foarte frumos exemplu pentru aceasta avem în impresionante rugăciune a apostolilor din Faptele Apostolilor 4.29-31:

„Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să predice Cuvîntul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mîna ca ca să se facă vindecări, semne şi minuni prin Numele Robului Tău Celui Sfînt, Isus." Pe cînd se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duh Sfînt şi vesteau Cuvîntul lui Dumnezeu cu îndrăzneală".

Nu pentru apărarea faţă de oamenii răi se rugau ei, avînd în vedere ameninţările pe care tocmai le suferiseră. ci pentru îndrăzneală în vestirea Cuvîntului Său. Este acesta şi subiectul nostru pentru rugăciune? Sîntem preocupaţi ca să fie vestit Cuvîntul lui Dumnezeu cu îndrăzneală? Desigur că putem să ne rugăm şi pentru păzirea slujitorilor lui Dumnezeu de oameni răi, după cum ne arată 2 Tesaloniceni 3.1-2, dar şi acolo vestirea Cuvîntului are prioritate:

„încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspîndească şi să fie preamărit Cuvîntul Domnului, cum este şi la voi, şi să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu toţi au credinţa."

Pe aceeaşi linie se situează înviorările apostolului Pavel către credincioşii din Efes:

„Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca ori de cîte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvînt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, pentru care sînt un împuternicit în lanţuri, ca să folosesc îndrăzneala în Evanghelie, aşa cum trebuie să şi vorbesc " (Efeseni 6.18-20).

În aceste cuvinte se mai adaugă un element nou: rugăciunea pentru toţi sfinţii. Îi cuprindem şi noi pe toţi credincioşii de pe pămînt în rugăciunile noastre? Sau sîntem preocupaţi mai mult sau mai puţin doar de noi înşine? Aceasta nu ar corespunde chemării pe care am primit-o (Efeseni 4.1), nu ar fi expresia unităţii Trupului lui Hristos.

În Timotei 2.1-4 avem un cerc şi mai cuprinzător pentru rugăciunile noastre, el îi cuprinde pe toţi oamenii şi pe toţi cei înălţaţi în dregătorii:

„Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr".

Aici avem un îndemn atît de important: „înainte de toate"! Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, doreşte casei Lui să fie o casă de rugăciune pentru toate neamurile (Marcu 11.17; Ieremia 29.7). Şi nu numai să facem rugăciuni şi cereri pentru toţi oamenii, ci să şi mulţumim în locul lor. Căci cine dintre ei mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile şi binefacerile Sale faţă de fiii oamenilor? Atunci ar trebui s-o facă cel puţin copiii Săi.

Şi cît de importantă este în zilele noastre de revoltă împotriva oricărei puteri şi autorităţi, mai ales împotriva puterii statale, rugăciunea pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sînt aşezaţi în poziţii înalte"! Orice stăpînire este de la Dumnezeu (Romani 13.1 şi următoarele), ea este slujitoarea lui Dumnezeu pentru menţinerea liniştei şi a ordinii pe acest pămînt zguduit de multe nelinişti.

Dacă, de exemplu, nu ar exista poliţie, aproape că nu am putea duce o viaţă liniştită şi nu ne-am putea aduna în linişte. Chiar dacă nu sîntem îndemnaţi să ne rugăm în mod direct pentru stăpînire (acest lucru ar putea fi interpretat greşit ca o rugăciune pentru anumite sisteme politice), atunci totuşi să ne rugăm pentru oamenii puşi ca stăpînitori, pentru ca digul împotriva dezordinii şi anarhiei (care deja îşi deschide ecluzele sub influenţa lui Satan) să se menţină totuşi şi noi să putem lucra în continuare în linişte şi pace pentru răspîndirea Evangheliei. Să ştim lămurit că vremurile de revoluţie nu au fost niciodată vremuri ale Evangheliei!

Că ne putem ruga şi pentru bolnavii noştri, nici nu mai trebuie spus. „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav" (Ioan 11.3) poate fi şi limbajul nostru. Totuşi, nu cred că este bine dacă acest subiect ocupă un loc atît de mare în strîngerile noastre pentru rugăciune un loc atît de mare, încît să nu ne mai rămînă timp şi putere pentru alte subiecte care au întîietate, cum ni le prezintă Scriptura. Să ne rugăm pentru bătrînii şi bolnavii noştri este desigur plăcut Dumnezeului nostru, care este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mîngîieri" (2 Corinteni 1.3). Citim despre El mişcătoarele cuvinte: „Dar Dumnezeu, care mîngîie pe cei smeriţi, ne-a mîngîiat" (2 Corinteni 7.6). Dar pentru asemenea subiecte este mai potrivită rugăciunea personală şi rugăciunea în familie.

Locul din 1 Timotei 2 ne arată de altfel şi ce caracter variat poate îmbrăca strîngerea noastră: rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri. Rugăciunea este mai solemnă, mai insistentă decît ceea ce ne spune cuvîntul cereri. Pavel porneşte de la cea mai serioasă chemare şi strigare către Dumnezeu, pînă la mulţumire. Expresia mijlociri (greceşte: enteuxis) arată o relaţie personală cu cineva, în cazul nostru cu Dumnezeu. Ca substantiv mai apare doar în 1 Timotei 4.5, unde este redat prin rugăciune. Verbul corespunzător entunchano este folosit şi pentru mijlocirea Domnului Isus (Romani 8.34; Evrei 7.25) şi a Duhului Sfînt pentru noi. Nu este un gînd minunat, de a fi într-o stare de relaţie intimă cu Dumnezeu, şi aceasta avîndu-i în vedere pe toţi oamenii? Ce demnitate morală ne dă aceasta! A fost un punct sublim în viaţa lui Iacov cînd l-a „binecuvîntat" pe cel mai mare monarh de pe pămînt din acea vreme (Geneza 47.7, 10). El însuşi nu era decît un biet străin, dar totuşi se situa cu mult deasupra lui faraon.

Ce binecuvîntată varietate şi libertate a duhului există şi pentru strîngerea pentru rugăciune! Putem veni cu toate cererile şi rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, numai că aceasta trebuie să se facă „prin Duhul", adică în puterea Duhului şi sub conducerea Sa (Efeseni 6.18). Carnea (firea) nu are ce căuta în lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. Ea numai distruge. „A face rugăciuni prin Duhul" înseamnă „a se ruga după voia Sa". Dumnezeu nu aşteaptă ceva mai prejos de la noi. El ne face în stare. Dar nu ar fi bine şi folositor, avînd în vedere slăbiciunea noastră în recunoaşterea voii Sale. să ne plecăm deja genunchii acasă, înainte de a merge la ora de rugăciune, pentru a cere cu stăruinţă rugăciunile potrivite? Atunci putem avea asigurarea că El ne aude. Adică ne ascultă. Găsim acest lucru exprimat atît de frumos:

„Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice l-am cere, ştim că dobîndim lucrurile pe care le-am cerut" (1 Ioan 5.14-15).

Cît de cuprinzătoare pot fi rugăciunile noastre ne arată o comparaţie a locurilor amintite: putem să ne rugăm atît pentru toţi sfinţii, cît şi pentru toţi oamenii. În Efeseni 6.18 sîntem îndemnaţi să ne rugăm pentru toţi sfinţii; în 1 Tlmotei 2.1 sîntem învăţaţi să ne rugăm pentru toţi oamenii. Fiecare dintre acestea este în legătură cu caracterul epistolei în care apar. În epistola către Efeseni primim învăţături deosebite despre Trupul lui Hristos; în 1 Timotei, Dumnezeu ne este prezentat în caracterul Său de Dumnezeu Mîntuitor. Şi astfel, în epistola către Efeseni toţi sfinţii, iar în 1 Timotei toţi oamenii stau în vederea rugăciunilor sfinţilor. Ce armonie există totuşi între toate părţile adevărului dumnezeiesc!

Despre precizia rugăciunilor noastre

Din exemplele date pentru rugăciune din Sfînta Scriptură mai reiese clar o trăsătură: rugăciunile sfinţilor erau scurte şi concise, ele conţineau cereri clare. Şi rugăciunea Domnului din Matei 6 consta, după cum ne aducem aminte, din cereri separate, clar conturate. Această rugăciune a fost răspunsul Domnului la cererea ucenicilor de a fi învăţaţi despre felul în care trebuie să se roage: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Luca 11.1). Vrem să primim şi noi învăţătură despre felul cum trebuie să ne rugăm? Atunci să învăţăm ca: rugăciunile noastre colective să fie formate din cereri precise şi nu din aprecieri spirituale sau din aplicaţii (lămuriri) ale Bibliei.

Acest lucru este întărit şi de pilda pe care a dat-o Domnul Isus în încheierea rugăciunii aşa-zise „Tatăl nostru". El ne prezintă un om care vine la miezul nopţii la prietenul său. Şi care este cererea sa? „Prietene, împrumută-mi trei pîini!" Nu există nici o neclaritate în legătură cu ceea ce doreşte. Trei pîini! Ne rugăm şi noi aşa? Şi dacă cel dinăuntru ar răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sînt cu mine în pat; nu pot să mă scol să-ţi dau", atunci el s-ar scula totuşi, cel puţin pentru stăruinţa supărătoare a priete-nului său şi i-ar da „tot ce-i trebuie" (versetele 5-8).

„Şi Eu vă spun: »Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!«" (Luca 11.9).

Dacă am vorbit de „cereri precise" cu care ar trebui să venim înaintea Domnului, nu înseamnă că ele trebuie să fie numai de natură materială. Tocmai pilda ar putea arăta acest lucru: trei pîini. Nu, chiar şi cererile pur duhovniceşti - şi acestea sînt cele mai sublime - pot fi conturate şi precise. Rugăciuni lungi, dar fără subiecte clare, duc la obosirea celor care trebuie să spună „Amin".

Bărbaţii se pot ruga în orice loc

Bărbaţilor, spre deosebire de femei, le este dată de Dumnezeu libertatea de a se ruga în orice loc, de a se ruga în public.

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicînd mîini curate, fără mînie şi fără îndoieli" (1 Tîmotei 2.8).

Dacă Sfînta Scriptură spune bărbaţi, atunci ea exclude femeile. Dacă spune în schimb fraţi (de exemplu: „Ştim, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră"; 1 Tesaloniceni 1.4), atunci în general sînt incluse şi surorile în Domnul. Libertatea de a se ruga legătură cu caracterul epistolei în care apar. În epistola către Efeseni primim învăţături deosebite despre Trupul lui Hristos; în 1 Timotei, Dumnezeu ne este prezentat în caracterul Său de Dumnezeu Mîntuitor. Şi astfel, în epistola către Efeseni toţi sfinţii, iar în 1 Timotei toţi oamenii stau în vederea rugăciunilor sfinţilor. Ce armonie există totuşi între toate părţile adevărului dumnezeiesc!

Despre precizia rugăciunilor noastre

Din exemplele date pentru rugăciune din Sfînta Scriptură mai reiese clar o trăsătură: rugăciunile sfinţilor erau scurte şi concise, ele conţineau cereri clare. Şi rugăciunea Domnului din Matei 6 consta, după cum ne aducem aminte, din cereri separate, clar conturate. Această rugăciune a fost răspunsul Domnului la cererea ucenicilor de a fi învăţaţi despre felul în care trebuie să se roage: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Luca 11.1). Vrem să primim şi noi învăţătură despre felul cum trebuie să ne rugăm? Atunci să învăţăm ca: rugăciunile noastre colective să fie formate din cereri precise şi nu din aprecieri spirituale sau din aplicaţii (lămuriri) ale Bibliei.

Acest lucru este întărit şi de pilda pe care a dat-o Domnul Isus în încheierea rugăciunii aşa-zise „Tatăl nostru". El ne prezintă un om care vine la miezul nopţii la prietenul său. Şi care este cererea sa? „Prietene, împrumută-mi trei pîini!" Nu există nici o neclaritate în legătură cu ceea ce doreşte. Trei pîini! Ne rugăm şi noi aşa? Şi dacă cel dinăuntru ar răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sînt cu mine în pat; nu pot să mă scol să-ţi dau", atunci el s-ar scula totuşi, cel puţin pentru stăruinţa supărătoare a prietenului său şi i-ar da „tot ce-i trebuie" (versetele 5-8).

„Şi Eu vă spun: »Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!«" (Luca 11.9).

Dacă am vorbit de „cereri precise" cu care ar trebui să venim înaintea Domnului, nu înseamnă că ele trebuie să fie numai de natură materială. Tocmai pilda ar putea arăta acest lucru: trei pîini. Nu, chiar şi cererile pur duhovniceşti - şi acestea sînt cele mai sublime - pot fi conturate şi precise. Rugăciuni lungi, dar fără subiecte clare, duc la obosirea celor care trebuie să spună „Amin".

Bărbaţii se pot ruga în orice loc

Bărbaţilor, spre deosebire de femei, le este dată de Dumnezeu libertatea de a se ruga în orice loc, de a se ruga în public.

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicînd mîini curate, fără mînie şi fără îndoieli" (1 Timotei 2.8).

Dacă Sfînta Scriptură spune bărbaţi, atunci ea exclude femeile. Dacă spune în schimb fraţi (de exemplu: „Ştim, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră"; 1 Tesaloniceni 1.4), atunci în general sînt incluse şi surorile în Domnul. Libertatea de a se ruga în mod public, în orice loc, şi mai ales în adunare (biserică), este dată numai bărbaţilor, nu femeilor (surorilor). Ştim, din nefericire, că acest lucru este în ochii multor copii ai lui Dumnezeu un „cui fierbinte", dar,

„Dacă Cuvîntul Tău nu mai este valabil, pe ce să se întemeieze atunci credinţa? Pe mine nu mă interesează o mie de lumi, Dar mă interesează Cuvîntul Tău."

Am văzut în capitolul trecut. în legătură cu strîngerea laolaltă pentru zidire, poziţia femeii în adunare şi am învăţat că femeia trebuie să tacă. Acesta este un principiu general valabil şi atunci cînd adunarea se strînge pentru rugăciunea comună. A se ruga în public cu voce tare înseamnă a nu tăcea. Să ne mai amintim că: în Hristos toţi sîntem una, în biserică însă nu sîntem. Harul care ne-a fost arătat în Hristos nu înlătură ordinea lui Dumnezeu în creaţie. De acest fapt trebuia să li se aducă aminte corintenilor (1 Corinteni 11.1-9), trebuia să i se aducă aminte Iui Timotei şi trebuie să ni se aducă aminte şi nouă tuturor.

Atît în bărbaţi credincioşi cît şi în femei credincioase locuieşte Duhul Sfînt; El a locuit şi locuieşte şi astăzi în fiecare credincios adevărat. Însă faptul că cineva are Duhul Sfînt nu-l face în stare să-i conducă pe alţii în ru-găciune. Căci, să fim atenţi, cine se roagă public într-o adunare îi conduce pe ceilalţi în rugăciune, este gura celor adunaţi în rugăciunea către Dumnezeu. Această poziţie, Dumnezeu în înţelepciunea Sa nu a dat-o femeii, ci numai bărbatului. De ce o soră nu are voie să se roage în mod public în prezenţa bărbaţilor? Pentru că atunci ea ocupă o poziţie de conducere, ea îi conduce pe ceilalţi în rugăciune şi pentru că prin activitatea ei, ea exercită o influenţă asupra conştiinţelor celor prezenţi, deci şi a bărbaţilor, şi tocmai acest lucru contravine gîndurilor lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să se exercite o asemenea influenţă morală, o autoritate morală, dar El nu vrea ca acest lucru să se facă prin femei. M-am referit deja în capitolul trecut la motivaţia pe care o dă Duhul Sfînt pentru poziţia subordonată a femeii: ea a fost creată după Adam şi ea a fost amăgită, nu Adam.

„Femeia să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămînă în tăcere. Căci întîi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii'''' (1 Timotei 2.11-14).

S-ar putea invoca faptul că, în rugăciunea publică, femeia nu dă învăţătură şi nu se ridică mai presus de bărbat. Dar chiar dacă am fi de această părere, apostolul continuă: „ci să stea în tăcere ". Acest lucru ar trebui să fie de ajuns, iar unei surori cu adevărat duhovniceşti îi este suficient. Ea niciodată nu va tinde spre un loc public.

Pe lîngă aceasta, este important a înţelege cuvîntul grecesc, care în versetul 12 este tradus prin a se ridica mai presus. Authenteo este folosit numai în acest loc în Noul Testament şi el înseamnă a exercita autoritate din proprie iniţiativă, din putere proprie, a acţiona autocratic. În alte situaţii, pentru a se ridica mai presus se foloseşte un cuvînt care înseamnă a stăpîni ca rege. Aici însă Duhul Sfînt foloseşte acest cuvînt deosebit, din care învăţăm că femeia nu trebuie să exercite asupra bărbatului o autoritate din proprie putere. Şi tocmai acest lucru îl face, cel puţin în parte, atunci cînd ea este gura celor adunaţi pentru rugăciunea către Dumnezeu şi cînd sînt prezenţi şi bărbaţi. Nu este vorba de faptul că femeia nu poate fi mai duhovnicească decît bărbatul - desigur că poate fi, ci este numai o problemă a voii lui Dumnezeu şi a poziţiei pe care femeia trebuie s-o ocupe potrivit gîndurilor Sale. Numai bărbatul este chemat de Dumnezeu să se manifeste în public.

Unii au interpretat începutul versetului 9, „de asemenea", (unele traduceri inexacte dau într-adevăr prilejul) şi au spus că aceasta înseamnă ca şi femeile să se roage în public. Dar însăşi contextul dovedeşte clar că acest lucru este greşit. De asemenea înseamnă vreau de asemenea. În legătură cu bărbaţii, apostolul a spus în versetul 8: „Vreau, deci". Şi în versetul 9 este exprimată în acelaşi mod voinţa apostolică în privinţa femeilor: să se îmbrace în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială şi să tacă.

Libertatea neîngrădită pentru rugăciune nu este dată femeilor, ci bărbaţilor, însă în supunere faţă de Domnul şi faţă de Duhul Sfînt.

Pentru a folosi această libertate nu este nevoie de un dar deosebit. De asemenea, Dumnezeu nu vrea ca numai anumiţi bărbaţi să se roage, sau chiar numai unul, cum se obişnuieşte astăzi în cercuri largi ale creştinătăţii. „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc". Ce dureros este că sînt bărbaţi credincioşi care din principiu nu folosesc acest privilegiu sau această libertate şi care se situează prin aceasta pe locul femeii!

Dar trebuie să fie mîini sfinte (curate) cele pe care le ridică bărbaţii! Prin aceasta nu se are în vedere o poziţie potrivită a rugăciunii sau un gest, cum se obişnuia în Israel (de exemplu: Psalmul 28.2; 141.2; 1 împăraţi 8.22), ci o ţinută morală care este caracterizată prin adevărată evlavie (aceasta are în vedere cuvîntul grecesc). Mîinile care se ridică sînt văzute şi judecate. Bărbaţii cu mîinile murdare nu-i pot conduce pe alţii în rugăciune către Dumnezeu. Şi Petru vorbeşte de posibilitatea ca rugăciunile bărbaţilor să fie „împiedicate" (1 Petru 3.7).

Sînt numite încă două condiţii pentru o rugăciune folositoare: ea trebuie făcută fără mînie şi fără îndoieli. Primul lucru se referă mai mult la oameni, al doilea mai mult la Dumnezeu. Cel care se ruga trebuia să fie eliberat de orice gînd rău despre oameni şi fraţi (citeşte în Matei 6.14-15; Marcu 11.25) şi să aibă încredere în Dumnezeu (Iacov 1.6).

Cuvînt de încheiere

Am avut acum în faţă ce a de-a treia strîngere ca adunare şi am primit plinătate de învăţături din Cuvîntul sfînt al lui Dumnezeu. Dar, pe lîngă toată seriozitatea şi responsabilitatea care sînt legate de aceasta, nu simţim o adîncă bucurie pentru preţiosul privilegiu de a putea vorbi împreună cu Dumnezeu, în Numele Domnului Isus? Cît de mult m-ar bucura dacă aceste rînduri, scrise în slăbiciune, l-ar ajuta pe vreun copil al lui Dumnezeu, care pînă acum a neglijat mai mult sau mai puţin strîngerile pentru rugăciune sau nu a găsit în ele nimic atrăgător, să participe acum la ele cu cea mai mare bucurie! Nu este semnificativ faptul că tocmai în legătură cu strîngerea pentru rugăciunea comună. Domnul Isus a dat făgăduinţa prezenţei Sale personale şi a spus: „Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18.20)?

Desigur, caracterul cel mai măreţ îl are strîngerea pentru frîngerea pîinii, deoarece de ea este legată în mod deosebit adorarea. Dar cîtă nevoie avem şi de zidire în această lume, prin slujirea Cuvîntului şi de rugăciune! În slavă însă, cînd vom ajunge, în Casa Tatălui, nu se va mai auzi glasul unui proroc sau a unuia care se roagă. Nu vom mai avea nevoie de aceste lucruri.

Atunci credincioşii slăviţi vor avea „potire pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsa 5.8), dar nu rugăciunile lor proprii, ci rugăciuni ale sfinţilor (mai ales iudei), care atunci mai sînt pe pămînt; şi aceste rugăciuni au voie să le aducă, ca preoţi ai lui Dumnezeu, înaintea Lui. Rugăciuni pe pămînt sînt tămîie în cer. Adesea considerăm rugăciunile ca fiind lipsite de valoare. Ele nu sînt în nici un caz aşa, ba mai mult, ele se înalţă ca tămîie la Dumnezeu, care le va cinsti în mod deplin.

Nu, în cer nimeni, nici nu se roagă, nici nu proroceşte. Aceste lucruri au ţinut de pămînt şi se vor termina pentru totdeauna cînd va veni ce este desăvîrşit (1 Corinteni 13.10). Însă ceea ce va rămîne veşnic este ceva cu care am avut voie să începem deja din vremea de faţă: adorarea - adorarea Mielului lui Dumnezeu.