Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

08 - Cina Domnului și Masa Domnului

de Christian Briem - 19 Noiembrie 2017

Capitolul 8 - Cina Domnului și Masa Domnului

1. Instituirea Cinei Domnului

Trei întruniri ca adunare

Am vrea să ne ocupăm acum de întrunirile Adunării, aşa cum ni le arată Scriptura. Scriptura ne arată în total trei întruniri, unde credincioşii sînt strînşi ca adunare în Numele Domnului Isus. Acestea sînt:

  1. strîngerea pentrufrîngerea pîinii.
  2. strîngerea pentruzidire,
  3. strîngerea pentrurugăciune.

A se strînge „ca adunare" (tradus literal „la adunare") - (1 Corinteni 11.18), înseamnă a se întruni in caracterul Adunării, astfel încît să se dea o reprezentare a lui Hristos şi a Adunării. Aceasta este forma cea mai înaltă a strîngerii şi include în sine faptul că adunarea este pentru Numele Său. Există strîngeri care sînt absolut folositoare şi însoţite de binecuvîntare, dar care totuşi nu au acest caracter înalt. Întruniri de fraţi care discută lucruri din lucrarea Domnului; strîngeri pentru vestirea Evangheliei sau a adevărului de către un anumit frate; strîngeri pentru masa de dragoste; conferinţe pentru cercetarea Cuvîntului lui Dumnezeu - toate acestea nu sînt strîngeri ca adunare. Acest lucru devine evident deja prin faptul că nici una dintre aceste adunări nu are împuternicirea de „a lega" şi „a dezlega", după cum am văzut deja. S-ar putea ca la un asemenea prilej să fie prezentă întreaga adunare a unei localităţi, şi totuşi, ca să nu fie atunci împreună „ca adunare".

Toate cele trei întruniri amintite poartă acest înalt caracter şi fiecăreia dintre ele îi revine o importanţă extremă; Ia nici una nu se poate renunţa. Strîngerea centrală însă, cu importanţa cea mai mare, este pentru frîngerea pîinii, de aceea dorim să începem cu ea. Spun „frîngerea pîinii", întîi pentru că este o expresie biblică (Faptele Apostolilor 20.7), şi în al doilea rînd, pentru că în aceasta sînt incluse două laturi ale acestei instituiri, Cina Domnului şi Masa Domnului. Întîi să vedem în ce mod şi în ce condiţii a instituit Domnul Isus această rînduială. Acesta este obiectul acestui capitol.

Prima menţionare istorică

Prima menţionare istorică a frîngerii pîinii, după instituirea ei de către Domnul, o găsim în Faptele Apostolilor 2:

„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni" (versetul 42).

Primii creştini se caracterizau prin patru aspecte, Învăţătura apostolilor şi legătura frăţească erau trăsăturile caracteristice ale tinerei adunări, frîngerea pîinii şi rugăciunea erau acţiunile practice care decurg din ele. Părtăşia dintre primii creştini şi-a găsit expresia după voia lui Dumnezeu în frîngerea comună a pîinii şi în rugăciunile comune. Să fie astăzi altfel?

Că la „frîngerea pîinii" este vorba de Cina Domnului şi nu de o masă obişnuită, o dovedeşte versetul 46, unde cele două lucruri sînt deosebite unul de altul: ei frîngeau pîinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.

Unde se vorbeşte de părtăşia la frîngerea pîinii, se are în vedere Cina Domnului. Şi în capitolul 20 găsim această diferenţiere. După ce în versetul 7 se vorbeşte despre strîngerea adunării în Troa pentru frîngerea pîinii, „... eram adunaţi laolaltă ca să frîngem pîinea", în versetul 11 ni se prezintă acţiunea personală a apostolului pentru înviorarea lui proprie: „După ce s-a suit iarăşi, a frînt pîinea, a mîncat şi a mai vorbit cu ei mult timp, pînă la ziuă. Apoi a plecat".

Expresia frîngerea pîinii ne arată activitatea adunării care s-a strîns cu acest scop. Expresia Cina Domnului se referă mai ales la Cel care a instituit-o şi Căruia Îi aparţine.

Ieremia 16.7 arată că acţiunea de frîngere a pîinii în timpul jelirii, pentru a mîngîia pe cineva, şi cea de întindere a paharului mîngîierii, pentru tatăl sau pentru mama cuiva, nu era ceva nou pentru un israelit (Ezechiel 24.17 şi Deuteronom 26.14). Şi totuşi, institu-irea pe care a făcut-o Domnul Isus în noaptea în care a fost vîndut era absolut nouă. Este o instituire creştină, cu o însemnătate cu totul nouă şi mult mai adîncă, după cum vom vedea.

Patru relatări inspirate

Există în Noul Testament nu mai puţin de patru relatări inspirate despre ceea ce a instituit Domnul în noaptea dinaintea răstignirii Sale provenind de la patru scriitori diferiţi: Matei, Marcu, Luca şi Pavel. Cele patru relatări prezintă deosebiri importante, şi dacă ne-ar lipsi doar una dintre ele, atunci ne-ar lipsi ceva important.

Dacă relatarea lui Matei nu ar fi ajuns la noi, nu am şti că Domnul a spus: „Beţi toţi din el" (Evanghelia după Matei 26.27). Dacă nu ne-ar fi fost dată relatarea lui Marcu, nu am avea o cunoaştere sigură asupra faptului că ei într-adevăr au băut toţi din el, căci doar el singur aminteşte: „Şi au băut toţi din el" (Evanghelia după Marcu 14.23). Dintre evanghelişti, Luca este singurul de la care aflăm că această Cină urma să fie instituită pentru totdeauna, permanent, în amintirea Domnului (Luca 22.19). Şi apostolul Pavel este singurul care ne relatează şi faptul că, prin mîncarea Cinei, se vesteşte moartea Domnului (1 Corinteni 11.26). Acestea sînt doar cîteva exemple. Alte deosebiri se vor desprinde din cele relatate în continuare.

Mai este demn de remarcat şi faptul că apostolul Pavel a primit comunicările dumnezeieşti pentru relatarea sa relativ tîrziu, şi anume cu cîţiva ani după înălţarea Domnului la cer şi, pe lîngă aceasta, de la Domnul Însuşi, înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Desigur că de aceasta se leagă intenţia Domnului, ca cei credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni să vestească moartea Sa pînă va veni din nou.

Dar să ne îndreptăm acum spre relatarea lui Matei cu privire la instituirea Cinei de către Domnul. După cum ne-am amintit deja, el a fost printre cei patru scriitori, prezent în acea noapte în odaia de sus; el a auzit personal cuvintele Domnului şi a primit pîinea şi vinul din mîna Mîntuitorului.

Iertarea păcatelor sub noul legămînt

„Pe cînd mîncau ei, Isus a luat pîine şi a binecuvintat, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor, zicînd: »Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu.« Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat, zicînd: »Beţi toţi din el, căci acesta este sîngele Meu, al legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu.« După ce au cîntat o cîntare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor" (Matei 26.26-30).

Mişcătoare scenă! Ei tocmai mîncau Paştele, mîncau din „mielul fript la foc", care ne vorbeşte într-un mod atît de viu despre Hristos, adevăratul Miel de jertfă, cînd Domnul Isus, singurul care cunoştea adevărata însemnătate a tuturor lucrurilor, a luat pîine, a bine- cuvîntat-o, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu". Ei au înţeles aceste cuvinte tot atît de puţin ca şi pe cele care au însoţit paharul. Dar ele nu au înseninat altceva decît aceasta: El, Mesia, va fi lepădat definitiv şi omorît de poporul Său. „Trupul Meu" şi „sîngele Meu", pîinea şi paharul despărţite, vorbesc de moartea Sa, pe care o va îndura nu doar ca martir, ci pentru iertarea vinei noastre.

Trebuie să cercetăm şi mai îndeaproape cuvintele Domnului pe care le-a rostit cînd le-a dat paharul şi pe care le conţine doar relatarea lui Matei, deci acela care a scris în mod special pentru iudei. Dar ele sînt de importanţă deosebită şi pentru noi astăzi; căci omul în permanenţă a stricat ceea ce a dat Domnul, prin harul Său. Creştinătatea a făcut din Cină un sacrament (provine din cuvîntul latinesc sacramentum. care iniţial desemna jurămîntul soldaţilor romani) şi înţelege prin aceasta „un simbol exterior şi vizibil al unui lucru interior şi duhovnicesc", un „mijloc de har", prin care se transmit binecuvîntări duhovniceşti. Şi astfel, mulţi creştini de nume iau Cina pentru iertarea păcatelor lor, ei mănîncă din ea „pentru iertarea păcatelor". Făcînd aceasta, ei se bazează pe faptul că Hristos ar fi spus aşa, a dat această indicaţie. A făcut-o într-adevăr? Nu, El nu a spus aşa. Cuvintele Sale spun:

„Căci acesta este sîngele Meu, al legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor."

Nu luarea Cinei duce la iertarea păcatelor, ci vărsarea sîngelui Său. Ce răstălmăcire fatală a cuvintelor Domnului, de care mulţi se fac vinovaţi! Ce înşelăciune gravă, căreia mulţi îi cad pradă! Nu, Hristos, în har nemărginit, Şi-a dat viaţa de bunăvoie, ca păcătoşii demni de blestem să poată primi iertarea păcatelor lor.

Şi cum, în ce mod ajung să primească această binecuvîntare de neconceput? „Prin credinţa în sîngele Lui", aflăm din Romani 3.25. Nu prin luarea Cinei! Nu prin credinţa într-un „sacrament"! Eu sper că acest lucru este clar pentru fiecare cititor al acestor rînduri.

Ce vrea să spună Domnul însă prin noul legămînt? Evident, el este în contradicţie cu cel vechi, cu primul legămînt de pe Sinai, care era un legămînt bilateral şi un legămînt al faptelor, bazat pe obligaţia liber consimţită a poporului Israel de a împlini toate cuvintele Domnului. Noul legămînt este, cum vom vedea imediat, un legămînt unilateral, bazat pe Dumnezeu însuşi şi independent de credincioşia omului.

Dintre scriitorii Vechiului Testament, profetul Ieremia este singurul care vorbeşte direct despre noul legămînt, deşi şi alţi profeţi descriu binecuvîntările acestuia. Şi în Noul Testament, Domnul Isus este primul care aminteşte noul legămînt şi arată temelia acestuia: sîngele Său. Dar să ascultăm întîi cuvintele lui Dumnezeu prin gura prorocului Ieremia: »Iată, vin zile,« zice Domnul, »cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou: nu ca legămîntul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua cînd i-am apucat de mînă să-i scos din ţara Egiptului, legămînt pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ,« zice Domnul. »Ci iată legămîntul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea,« zice Domnul: »Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicînd: »Cunoaşte pe Domnul!« Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic pînă la cel mai mare,« zice Domnul; »căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor« " (Ieremia 31.31-34).

Să reţinem întîi cu cine va face Domnul noul legămînt. Mulţi cred că acest legămînt ar trebui să se refere la Biserică, la Adunare, deoarece Domnul vorbeşte de paharul Cinei ca sîngele legămîntului celui nou. Dar Domnul Isus nu face un legămînt cu Adunarea Sa, pe care El Însuşi o zideşte, o zideşte pe Sine Însuşi, (naţiunile n-au fost niciodată într-o relaţie de legămînt cu Domnul), ci cu casa lui Israel şi cu casa lui iuda îl va face - „după acele zile". Că noul legămînt ţine încă de viitor şi că Dumnezeu îl va încheia cu ambele case, se confirmă clar în capitolul opt al epistolei către Evrei.

În continuare scoatem în evidenţă conţinutul acestui legămînt. El va conţine trei elemente importante:

1) „Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor" - aceasta este sugerarea naşterii din nou pe care o va trăi poporul Israel ca naţiune. Şi prorocul Ezechiel vorbeşte de această minune a harului lui Dumnezeu referitor la acest popor (citeşte în capitolul 36.24-38).

2) „Ci toţi Mă vor cunoaşte" - atunci nu va mai fi „măhrama pe inimile lor" (citeşte în 2 Corin- teni 3.14-15), ci îl vor cunoaşte pe Dumnezeu, Îl vor vedea pe Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12.10 şi Apocalipsa 1.7). Atunci „pămîntul va fi plin de cunoştinţa slavei Dom-nului, ca fundul mării de apele care-l acoperă" (Habacuc 2.14).

3.) „Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor" - ei vor dobîndi iertarea păcatelor. Fericită parte, că şi acest popor vinovat, care odinioară L-a lepădat pe Mesia, va trăi iertarea păcatelor!

La instituirea Cinei, Mîntuitorul descoperă însă ceea ce prorocul nu a putut să facă: El arată pe ce se va înte-meia noul legămînt, şi anume pe propriul Său sînge, adică pe jertfa Sa, pe care El o va aduce lui Dumnezeu murind pe cruce. Sîngele animalelor de jertfă din Vechiul Testament nu a putut să şteargă nici un păcat, ci era doar o amintire a faptului că păcatul era prezent şi în realitate nu a fost ispăşit (Evrei 10.1-18). Valoarea acestor animale de jertfă consta doar în aceea că ele atrăgeau atenţia asupra Aceluia care va veni şi va împlini lucrarea de iertare.

Pe baza lucrării săvîrşite pe Golgota de Domnul Isus, credincioşii din timpul harului au astăzi deja iertarea păcatelor, după cum constată în mod absolut Ioan în prima sa epistolă: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sînt iertate pentru Numele Lui" (citeşte în capitolul 2.12). Poporul Israel o va primi, şi anume în legătură cu binecuvîntările noului legămînt.

Sîngele vechiului legămînt a fost stropit peste poporul care jurase să împlinească toate cuvintele pe care le-a poruncit Domnul. Era semnul ameninţării judecăţii, al morţii pentru cazul în care nu ar fi ascultători (Exod 24.3-8).

Cît de dureros a trebuit să afle acest popor adevărul acestui semn! Sângele noului legămînt, dimpotrivă, vorbeşte despre iertare, despre har nemărginit, căci Domnul Isus a spus plin de înţeles: „care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor". Nu numai lui Israel, ci şi naţiunilor li se oferă acest har. Binecuvîntarea adusă de lucrarea de ispăşire săvîrşită trebuia, în gîndurile lui Dumnezeu, să se întindă în întreaga lume. peste toţi oamenii. Dumnezeu doreşte „ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr" (1 Timotei 2.4). Acest har trebuie luat personal şi prin credinţă.

Mai rezum odată acest punct, datorită importanţei sale: paharul Cinei este un simbol pentru sîngele lui Hristos. Deoarece acest sînge este şi temelia noului legămînt, el este numit „sîngele legămîntului celui nou". Vechiul legămînt al faptelor, a fost încheiat cu Israel şi pecetluit cu sînge, semnul morţii, pentru cel care îl încălca. Şi noul legămînt va fi încheiat cu Israel, dar, în legătură cu el, sîngele lui Hristos este temelia pentru iertarea păcatelor. Pe temelia noului legămînt. Israel va obţine naşterea din nou, cunoaşterea Domnu-lui şi iertarea păcatelor, datorită harului lui Dumnezeu. Noi, creştinii, avem deja astăzi aceste binecuvîntări, pe aceeaşi temelie a sîngelui lui Hristos, dar le avem într-o măsură mult mai bogată şi cu deosebirea că noi nu sîntem într-o relaţie de legămînt cu Dumnezeu, ci sîntem copii, iar cu copiii Săi, Dumnezeu nu încheie legămînt. Dar de fiecare dată cînd frîngem pîinea şi bem din pahar, ni se aminteşte că rezultatele lucrării Domnului nostru trec cu mult peste ceea ce ne priveşte pe noi şi includ şi binecuvîntarea lui Israel.

Părăsim acum relatarea lui Matei, pentru a o urmări pe cea a lui Luca.

Ultimul Paşte al Domnului

„El le-a zis: »Am dorit mult să mănînc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mînca pînă ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.« Şi luînd un pahar, a mulţumit şi a zis: »Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, pînă cînd nu va veni împărăţia lui Dumnezeu«" (citeşte în Luca 22.15-18).

Luca, inspirat de Duhul, relatează cu un accent deosebit şi cu o mare precizie inspirat de Duhul, cum marea clipă s-a apropiat tot mai mult - timpul în care nu numai că va mînca pentru ultima dată Paştile cu ucenicii Săi, ci în care El Însuşi va fi înjunghiat ca Miel pascal. Totul s-a îndreptat cu o consecvenţă dîrză spre acest punct hotărîtor:

„Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile, se apropia" (versetul 1).

„Ziua sărbătorii Azimilor, în care trebuia jertfite Paştile, a venit" (versetul 7).

„Cînd a sosit ceasul, El a stat la masă şi apostolii au stat împreună cu El" (Luca 22.14).

Cu o dragoste fără seamăn, Domnul le spune ucenicilor Săi că a dorit să mănînce acest Paşte împreună cu ei, înainte de patimile Sale, adică înainte de a muri pe cruce.

Cît de mult trebuie să fi fost preocupat Domnul înăuntrul Său cu moartea Sa, cum trebuie să fi simţit greutatea şi importanţa acesteia! Dar această cunoaştere divină a fost legată de o desăvîrşită iubire umană şi nicidecum nu a exclus-o. Faptul că vedem strălucind în Persoana Domnului nostru slava Sa dumnezeiască şi în acelaşi timp iubirea Sa umană, ne conduce la adorare. Aceasta este ceea ce ni-L face atît de drag şi de demn de adorare, dacă mă pot exprima astfel. Nimeni altcineva nu-I este asemenea.

Domnului Îi este dor de părtăşia cu ucenicii Săi! De am pune la inimă acest lucru! În inima Sa este o dorin-ţă după părtăşie, expresia iubirii Sale, mult mai puternică decît este în noi. Inima Sa este îndreptată spre ucenicii Săi şi Lui Îi este dor să-Şi exprime pentru ultima dată pe acest pămînt, în acest fel, iubirea. Încă o dată ar vrea să fie împreună cu ei, înainte ca suferin-ţele de neimaginat ale crucii să vină peste El. „Înainte de patima Mea" - ce cuvînt emoţionant! El a suferit deja în drumul Său aici pe pămînt, unde totul a fost împotriva Lui, unde era un crin în mijlocul spinilor. Dar acum urmau suferinţele morţii. El ştia că trebuie să meargă singur pe această cale („Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu" - Ioan 13.36), dar totuşi a dorit să mai mănînce odată Paştele, înconjurat de ai Săi.

Şi nu este semnificativ faptul că tocmai Luca, care nu era prezent în acea cameră de sus, ne comunică aceste cuvinte mişcătoare ale Mîntuitorului? Matei, care trebuie să le fi auzit, nu a avut misiunea de a le transmite, dar Luca, doctorul iubit, a avut această misiune, deoarece trebuia să-L prezinte pe Domnul Isus ca Fiu al Omului.

Domnul participă la Paşti ca Unul dintre ei, dar El arată totodată că vechiul sistem se va sfîrşi. Împărăţia Sa nu era de aici şi acum El rupe relaţiile cu Israel. De aceea spune că El nu va mai mînca Paştile de acum înainte. Lepădarea Sa de către poporul Său pămîntesc, moartea şi învierea Sa vor crea relaţii noi cu Dumnezeu şi El îi va introduce pe ucenicii Săi în aceste relaţii. Dar întîi trebuia împlinit Paştile în împărăţia lui Dumnezeu.

Trebuie remarcat faptul că în cuvintele Sale, Domnul deosebeşte atît mielul pascal de pahar, cît şi pe ambele de instituirea Cinei Sale. Să ne oprim puţin la primul aspect. Deşi Domnul a participat la Paşti, El nu a băut din paharul care I-a fost dat în legătură cu Paştile. Căci, spre deosebire de versetul 19 („Şi luînd o pîine"), în textul de bază al versetului 17 găsim o altă con-strucţie: „Şi primind un pahar", nu se spune simplu, „Şi luînd un pahar".

Deci, după ce a luat paharul, care făcea parte din Paşti şi pe care I l-a dat unul dintre ucenicii Săi şi după ce a mulţumit pentru el, a spus: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi", dar El Însuşi nu a băut din el. De ce nu? Poate, cum bănuiesc unii, că acest pahar nu-şi avea locul în indicaţiile iniţiale ale lui Dumnezeu referitoare la Paşti (compară Deuteronom 16.3-8), fiind adăugat ulterior de oameni. Dar, pentru că El a mulţumit pentru acest pahar, iar în versetul 18 El Însuşi dă motivaţia pentru faptul că nu a băut din el, înţelesul mi se pare a fi unul mai adînc. El a terminat cu pămîntul, a rupt legăturile cu vechiul sistem iudaic şi nu mai avea părtăşie cu oamenii în relaţiile vechi, care erau „în felul lumii" (2 Corinteni 5.16). El a mai mîncat odată Paştile, dar aceasta trebuia să-şi găsească acum împlini-rea în El Însuşi; şi astfel, aceasta nu a fost pentru El un simbol al bucuriei, ci al suferinţelor celor mai adînci. Din punct de vedere moral, El a purtat şi a arătat caracterul adevăratului nazireat (Numeri 6), dar acum Se desparte şi exterior de bucuriile împărăţiei lui Dumnezeu în această lume şi adaugă: „Căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, pînă cînd nu va veni împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 22.18).

El Îşi amînă bucuria de a bea paharul cu ei, pentru un timp mai îndepărtat, cînd împărăţia lui Dumnezeu va fi venit în forma sa vizibilă şi plină de putere. Această zi însă va veni, şi atunci El va bea paharul cu ei într-un fel nou, în împărăţia Tatălui Său (Matei 26.29). Atunci se va împlini şi ceea ce a prorocit Dumnezeu prin gura prorocului Isaia referitor la Domnul Isus: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit" (capitolul 53.11). În acele zile, încă îndepărtate, ale împărăţiei de o mie de ani, a lui Hristos pe pămînt, va fi sărbătorit din nou Paştile, cu o seriozitate mai mare ca înainte, după cum ne arată Ezechiel 45.21-25.

Atunci „berbecul", simbol al puterii şi al cercetării, va lua locul „mielului". Atunci Mirele îi va spune miresei Sale pămînteşti: „Eu intru în grădina mea, sora mea, mireaso, îmi culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănînc fagurul de miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu ... Mîncaţi, prieteni, beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor!" (Cîntarea Cîntărilor 5.1).

O nouă slujbă - mulţumirea

Dar apoi, Domnul Isus instaurează ceva nou, Cina Sa. Numai relatarea lui Luca deosebeşte atît de clar vechiul de nou. Ca adevărat israelit, Domnul a fost oaspete la Paşti, unul dintre ei, dar acum El devine gazdă. Acum este Cina Sa şi ucenicii Săi sînt oaspeţi la Masa Sa. La propria Sa Masă de aducere aminte, El, fireşte, nu participă, ci El le împarte alor Săi ceea ce ar trebui să le amintească de moartea Sa. În ceea ce priveşte scopul şi caracterul, Paştile se deosebeşte total de Cina Domnului. Una privea înainte spre moartea Domnului, cealaltă priveşte în urmă, la o lucrare împlinită.

„Şi luînd o pîine, a mulţumit, a frînt-o şi le-a dat-o, zicînd: »Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!« Tot astfel, le-a dat şi paharul, după cină, zicînd: »Acest pahar este legămîntul cel nou in sîngele Meu, care se varsă pentru voi«" (Luca 22.19-20).

Este o ordine cu totul nouă, pe care o aşază acum, o slujbă cu totul nouă, care se caracterizează prin mulţumire. Aceasta rezultă clar din felul de a acţiona al Domnului: El a luat pîine şi a mulţumit. În alt loc se spune că El a binecuvîntat şi a lăudat. Deosebirea este mică, prima indicînd mai mult caracterul vorbelor Sale - ceea ce El spunea avea caracterul unei mulţumiri, - iar a doua desemnează mai mult forma cuvintelor Sale ceea ce El spunea lua forma unei binecuvîntări sau a unei laude. In orice caz, ambele cuvinte se folosesc alternativ şi nu trebuie să ne ducem cu gîndul la ceva mistic, ca şi cum elementele s-ar transforma sub cuvintele binecuvîntate ale Mîntuitorului. Ceea ce a luat a fost pîine şi a rămas pîine; ceea ce frîngem noi este pîine şi rămîne pîine: „Plinea pe care o frîngem" (1 Corinteni 10.16), „Pentru că ori de cîte ori mîncaţi din pîinea aceasta ...", „De aceea, oricine mănîncă pîinea aceasta ..." (1 Corinteni 11.26-27).

Frîngerea pîinii se caracterizează deci prin mulţumire. Domnul a luat pîine. El, evident, a avut-o în mînă atunci cînd a mulţumit. Trebuie să fi fost în realitate o minunată mulţumire! Matei, care a fost prezent, nu ne spune nici un cuvînt despre conţinutul ei. Luca, Marcu şi Pavel, care nu au fost de faţă, de asemenea păstrează tăcerea despre aceasta. Avem rugăciunea Domnului din Ioan 17, dar de ce nu avem mulţumirea Sa la Cină?

Desigur, este înţelepciunea lui Dumnezeu cea care ne-a ascuns cu grijă cuvintele Domnului. Nu ar exista altfel pericolul să le întrebuinţăm ca pură formulă, aşa cum se întîmplă, de exemplu, cu aşa numitul „Tatăl nostru", în cercuri largi ale creştinătăţii, pînă în ziua de astăzi? Nici cuvintele apostolului Pavel, pe care le-a rostit la mulţumirea pentru pîine şi vin, nu ni s-au transmis, desigur, din aceeaşi cauză. Dumnezeu ar vrea ca, în dependenţă de Duhul Sfînt, să fim îndrumaţi spre gîndurile la care ar dori să ne conducă El, după caz, şi ca să folosim pentru aceasta cuvintele care I se potrivesc Lui şi sînt expresia Adunării.

Cu siguranţă că strîngerea pentru frîngerea pîinii nu este pentru cereri, cu o singură excepţie: „Vino, Doamne Isuse!"; căci noi frîngem pîinea doar „pînă va veni". Să ne gîndim că avem în faţa noastră o lucrare împlinită, care nu are nevoie de completare şi a cărei valoare infinită Domnul ştie s-o aprecieze pe deplin. Îl avem înaintea inimilor pe Hristos însuşi în Persoana Sa binecuvîntată, în iubirea Sa de neasemuit, în suferinţele de neconceput ale morţii Sale, şi aceasta poate produce numai mulţumire şi adorare. Rugăciuni pentru bolnavii noştri, pentru cei slabi, cereri pentru lumea pierdută, implorări pentru propria noastră creştere şi altele ca acestea nu-şi au locul acolo. Pentru acestea ne putem ruga oricînd acasă sau în strîngerile pentru rugăciune, Îi putem mărturisi oricînd slăbiciunea noastră; dar frîngerea pîinii trebuie să fie caracterizată prin mulţumire.

Domnul era cu puţin înaintea morţii Sale pe cruce. Dar, oricît ar fi de mari suferinţele Sale - şi cine în afară de El Însuşi ştia ce ascund acestea pentru El - Domnul Isus vede înaintea Sa hotărîrea lui Dumnezeu, lucrarea împlinită, care este temelia ducerii la îndeplinire a hotărîrii. El trece în revistă amploarea rezultatelor morţii Sale şi inima Sa se revarsă în mulţumire. Noi ne aflăm după lucrarea de ispăşire împlinită de Hristos şi sîntem obiectele acesteia, iar ceea ce ni se potriveşte este mulţumirea.

Mai am pe inimă o observaţie de natură practică, de actualitate. La frîngerea pîinii trebuie să mulţumim separat pentru pîine şi vin. Aşa a făcut Domnul şi aşa ar trebui să facem şi noi. Din toate cele trei evanghelii sinoptice aflăm că Domnul a luat pîine, că a mulţumit, a frînt-o şi după aceea le-a dat pîine frîntă. La fel „apoi" şi cu paharul. L-a luat, „a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat" (Matei 26.27). Nimic nu poate scuza sau justifica voinţa proprie sau necinstirea în acest punct. Noi trebuie să urmăm pur şi simplu pilda Domnului şi să acţionăm aşa cum a făcut El. Ce drept am avea să ne abatem de la exemplul Lui? De aceasta ţine şi faptul ca acelaşi frate să rostească mulţumirea pentru pîine şi pentru pahar, nu doi fraţi diferiţi. Fără să vreau îmi vin în minte cuvintele din Evrei 8, „indicaţia dumneze-iască" pe care a primit-o Moise pentru facerea cortului: „Ia seama", spune El, „să faci totul după modelul care ţi-a fost arătat pe munte" (versetul 5). Să rămînem şi noi la acest „model"!

Sensul simbolurilor

Cuvintele pe care Domnul le-a spus ucenicilor, cînd le-a dat pîinea şi paharul, ne arată sensul acestor simboluri: „Acesta este trupul Meu" - „Acesta este sîngele Meu" (Matei 26.28) - „Acest pahar este legămîntul cel nou în sîngele Meu" (Luca 22.20; 1 Corinteni 11.25).

Sînt simboluri, chiar foarte modeste, nimic altceva; dar simboluri cu sensuri adînci şi de proporţii nemăsurate.

Pîinea pentru care mulţumim este aceeaşi cu cea pe care o frîngem şi din care mîncăm. Am amintit deja acest lucru.

Nici o transubstanţiere („transformare efectivă a vinului în substanţa sîngelui lui Hristos prin păstrarea formei pîinii şi a vinului"), nici o consubstanţiere („prezenţa lui Hristos în sacramentul altarului fără transformarea pîinii şi a vinului")! Aceste lucruri le-a inventat omul religios cu înclinaţie spre ritualism.

Domnul Isus a spus simplu: „Acesta este trupul Meu". Dacă eu îi arăt prietenului meu o fotografie a soţiei mele şi spun: „Aceasta este soţia mea", atunci înţelege oricine că nu am în vedere bucata de hîrtie. Dar această bucată de hîrtie o reprezintă pe soţia mea. Despre aceasta este vorba. Pîinea este o reprezentare simbolică a trupului Său dat pentru noi şi paharul este de asemenea o reprezentare a sîngelui Său vărsat pentru noi.

Încă o scurtă observaţie asupra expresiei: „Tot astfel le-a dat şi paharul, după cină". Eu nu cred că se referă la Paşti.

În primul rînd, aceeaşi expresie se găseşte şi la 1 Corinteni 11.25, şi acolo nu este vorba înainte de Paşti; în al doilea rînd, acolo, ca şi aici, este folosită forma de infinitiv a verbului „a mînca", astfel încît, tradus literal, înseamnă „după mîncare". După ce ucenicii au mîncat din pîine, Domnul le-a dat paharul. După aceea probabil că s-a continuat Paştile. Da, eu sînt convins că aşa a fost. Ultimul fragment al expunerii mele din acest capitol va sublinia aceasta.

Dat pentru voi

Cuvintele Domnului transmise de către Luca „pentru voi" poartă un caracter mult mai personal decît cele transmise prin Matei: „pentru mulţi". Nici o îndoială că ambele sînt în deplină armonie, atît între ele, cît şi cu misiunea pe care Dumnezeu a dat-o celor doi bărbaţi.

Ce dragoste şi har exprimă cuvintele „dat pentru voi" - „vărsat pentru voi"! Cine le-ar putea înţelege vreodată? El a fost gata să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi; căci El nu a venit ca să I se slujească (Matei 20.28). Nimeni nu era îndreptăţit să-I ceară viaţa; El era expresia desăvîrşită a bunătăţii şi a adevă-rului lui Dumnezeu. Nimeni nu putea să-I ia viaţa; pentru aceasta nici Diavolul şi nici oamenii conduşi de el nu aveau puterea. Nu. El a lăsat-o de la Sine. El a avut autoritatea de a-Şi da viaţa şi El a avut autoritatea s-o ia din nou. Şi făcînd aceasta, El a fost pe deplin ascultător. De aceea L-a iubit Tatăl (Ioan 10.17-18). Mîntuitor vrednic de adorare! Prin ascultarea Sa El I-a dat Tatălui Său un nou motiv ca să-L iubească. „De aceea Mă iubeşte Tatăl", putea să spună doar o singură Persoană, putea să spună doar El.

A fost expresia cea mai înaltă a iubirii Domnului şi Mîntuitorului nostru, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Lui să-I aducem în veci mulţumire şi adorare pentru aceasta! Cît de mult îi plăcea şi apostolului Pavel această expresie: „pentru mine", „pentru voi", „dat pentru Adunare"! Cum se manifestă bucuria şi iubirea sa, cînd vorbeşte despre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi adaugă: „care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (citeşte în Galateni 2.20)! În epistola către Tit ne aminteşte de nădejdea fericită şi de arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos, şi continuă: „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi" (capitolul 2.13). Ah, de am fi mai conştienţi de această dragoste a Mîntuitorului nostru şi I-am fi mai mulţumitori!

Dar nu numai Domnul Isus Însuşi Şi-a dat trupul, viaţa, ba chiar pe Sine Însuşi, ci şi Dumnezeu L-a dat. El nu Şi-a cruţat propriul Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi (Romani 8.32). „In aceasta constă iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4.10). Domnul a făcut de ruşine şi a infirmat într-un mod neîntrecut şi definitiv vechea minciună a şarpelui, că El ar fi atît de bun, după cum spune că este, dar că ar ascunde omului ce este bun pentru el. Tatăl L-a dat pe Fiul! Cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!" (2 Corinteni 9.15).

Moştenirea Domnului

Dintre evanghelişti, doar Luca este din nou cel care ne comunică moştenirea Domnului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!". Şi totodată ne arată clar că este vorba de o instituire de durată. Din relatările celorlalţi scriitori, Matei şi Marcu, nu am putea înţelege acest lucru. Să citim în acest scop textele corespunzătoare din evangheliile lui Matei şi a lui Marcu. Nici scriitorul acestor rînduri nu a observat mult timp acest lucru.

Ce apel mişcător se găseşte în aceste cuvinte ale Domnului! Un apel către ai Săi, pentru care El Şi-a dat viaţa! El vrea ca să ne aducem aminte de dragostea Sa. care a mers la moarte pentru noi. Desigur, noi sîntem uniţi cu El ca Domn înviat, dar sîntem îndemnaţi să ne amintim de El ca mort. La Cină avem - după voia Sa - un Hristos mort înaintea noastră. Pîinea şi vinul luate separat de asemenea ne amintesc de El ca mort. ca şi cuvintele pe care le-a rostit. Ne amintim de El ca de Mîntuitorul suferind şi mort; dar noi ştim că El este prezent în mijlocul nostru ca Domn viu. El Însuşi este Cel la care ne gîndim în adorare - El Însuşi şi desăvîrşirea iubirii Sale, care a renunţat la tot pentru noi. Între-gul Său popor, de la ziua Cincizecimii pînă la răpire, este chemat să-şi amintească de El în acest mod şi să-I aducă cinstea care I se cuvine. Oamenilor le place să se gîndească Ia faptele mari ale altora, pe care le-au săvîrşit în viaţă. Testamentul Domnului pentru noi este să ne amintim de El ca mort. În tot ce spune Sfînta Scriptură inimilor noastre, nu poate exista nimic mai măreţ decît suferinţele şi moartea Mîntuitorului.

Şi totuşi există în permanenţă înclinaţia şi pericolul să fim preocupaţi mai mult cu noi şi cu binecuvîntările noastre decît cu El, Cel care ni le-a dobîndit. Binecuvîntările date nouă sînt într-adevăr nemăsurate şi de o bogăţie dumnezeiască. Noi nici nu vrem să le despărţim de El şi de jertfa Sa. Dar este foarte posibil să ne oprim la multe adevăruri minunate şi totuşi să nu fim preocupaţi cu El. Domnul nu a spus: „Să faceţi lucrul acesta spre amintirea binecuvântărilor voastre". De cîte ori nu ne oprim asupra faptului că Domnul ne-a adus de la distanţă în apropierea Sa! Şi mai există binecuvîn tări nenumărate care în El sînt ale noastre şi la care putem să ne gîndim. Dar toate acestea nu sînt ceea ce ne-a spus El aici, cu semnele morţii Sale în mîini: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea". Oricît de mare este lucrarea Sa şi oricît de atotcuprinzătoare sînt rezultatele ei, El Însuşi este mai mare. El merită toată iubirea noastră. Astfel ne-a lăsat o scumpă moştenire, pentru că ştia cît de uituci sîntem. Domnul Isus a prevăzut într-un mod deplin că evenimentele cele mai mişcătoare care s-au petrecut în lumea aceasta vor avea o influenţă atît de mică asupra inimii noastre. De aceea ne-a dat Cina Sa.

Frîngerea pîinii este o instituire permanentă, sigură, în casa lui Dumnezeu, pînă la revenirea Domnului. Ea nu poate fi înlocuită prin nici o predică şi prin nimic altceva. Ea este cel mai important lucru pentru ziua Domnului. A renunţa la ea înseamnă cădere. Acest lucru însă ne va preocupa mai tîrziu. Să ne punem însă înainte două întrebări:

În ce zi şi de cîte ori să frîngă ai Săi pîinea?

Scriptura nu ne dă informaţii speciale despre aceasta. Din Faptele Apostolilor 2 vedem că primii creştini, la Ierusalim, frîngeau zilnic pîinea, dar aceasta pare să fi fost cazul doar la început şi numai la Ierusalim. Mai tîrziu, creştinii din Troa au practicat frîngerea pîinii în prima zi a săptămînii (Faptele Apostolilor 20.7). Că acesta era obiceiul creştinilor din acea vreme mai este întărit de o împrejurare specială, pe care nu aş lăsa-o neamintită. Se pare că Pavel nu a ajuns la timp la sfinţii din Troa pentru frîngerea pîinii, căci citim că el a rămas acolo şapte zile. Această rămînere este cu atît mai demnă de remarcat, cu cît el s-a simţit îndemnat să vină la Ierusalim. În mod evident, a rămas atîta timp la Troa pentru a frînge pîinea cu sfinţii de acolo în următoarea zi a Domnului. Dar după ce a vorbit pînă s-a crăpat de ziuă, a plecat de acolo fără să mai amîne.

Se vede că nu a fost convocată o strîngere specială pentru frîngerea pîinii în timpul săptămînii.

De asemenea, apostolul a rînduit pentru strîngerea ajutoarelor de către sfinţi, ca ei să pună deoparte ceva în fiecare întîia zi a săptămînii (1 Corinteni 16.1-2). Unele lucruri indică faptul că strîngerea celor adunate s-a făcut în legătură cu frîngerea pîinii în prima zi a săptămînii. Despre aceasta voi vorbi mai detaliat în capitolul 10.

In ce priveşte expresia „de cîte ori?" nu cred că Scriptura face limitări. Dacă am avea prospeţimea şi puterea duhovnicească pentru aceasta, eu nu ştiu de ce nu am putea frînge pîinea mai des decît o dată pe săptămînă. Apostolul Pavel spune simplu: „Ori de cîte ori mîncaţi din pîinea aceasta ..." (1 Corinteni 11.26). Cu toate acestea este bine, înţelept şi indicat să nu trecem peste adevărata noastră stare de astăzi, înşelîndu-ne singuri, ci să rămînem la practica şi la ordinea pe care o aveau primii creştini sub privirea atentă a apostolilor. Un lucru însă mi se pare sigur: dacă frîngem pîinea numai o dată pe săptămînă, şi aceasta este ordinea normală, atunci neapărat să o facem în prima zi a săptămînii, în ziua Domnului.

A participa numai o dată pe lună sau chiar o dată pe an la fringerea pîinii nu este nicidecum după voia lui Dumnezeu.

Explicaţii care sună plauzibil, referitoare la faptul că este mai bine a frînge pîinea o dată pe lună sau o dată pe an sînt bineînţeles destule. De multe ori doar obiceiul sau lipsa de învăţătură explică faptul că această dorinţă a Domnului se îndeplineşte atît de rar. De multe ori, mă tem, cauzele sînt mult mai adînci: lipsa dragostei pentru Domnul sau chiar neascultare evidentă.

Faptul că această instituire sfîntă s-ar „uza" prin utilizare prea deasă şi şi-ar pierde valoarea deosebită, îl infirmă nu doar Cuvîntul lui Dumnezeu, ci şi experien-ţa autorului şi împreună cu el a nenumăraţi fraţi: cu cît au participat mai des la Cina Domnului, cu atît mai adîncă a devenit înţelegerea asupra acesteia, cu atît mai intimă a devenit dragostea lor faţă de Acela care le-a lăsat-o moştenire.

A fost prezent Iuda Iscarioteanul la instituirea Cinei Domnului?

Întrebarea pusă aşa de des şi discutată cu aprindere, dacă Iuda Iscarioteanul, cel care a vîndut pe Domnul, a fost prezent la instituirea Cinei Domnului, pare să găsească un răspuns afirmativ în cuvintele de încheiere ale Domnului, pe care Luca le face cunoscut (Evanghelia după Luca 22.21-22): „Dar iată, mîna vînzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este rînduit; dar vai de omul acela prin care este vîndut El!"

Eu spun: „pare". Însă pentru a aduce răspunsul la întrebarea nostră mai aproape de lumina Scripturii, doresc să gîndim mai întîi asupra modului şi felului în care Dumnezeu a ales scriitorii celor patru evanghelii şi în care ei au scris relatările lor. Din cei patru „evanghelişti", doi au fost însoţitori ai Domnului. urmîndu-L în drumul Său pe pămînt: Matei şi Ioan, pe cînd Marcu şi Luca nu au fost. Dintre cei patru scriitori, doi au avut misiunea să relateze lucrurile în ordinea lor cronologică (Marcu şi Ioan), ceilalţi doi însă nu trebuia să le relateze în mod cronologic (Matei şi Luca). Din aceasta rezultă clar: din cei doi bărbaţi, care nu au scris întotdeauna în mod absolut cronologic, unul dintre ei a fost de fiecare dată un însoţitor de drum al Domnului şi celălalt nu. Nu este minunat cum a aranjat Dumne-zeu lucrurile? Nu putem să avem deplină încredere în mărturia Sa?

Dacă ne întoarcem la relatarea lui Luca, el nu prezintă lucrurile în mod cronologic. Desigur, el a scris aşa cum a spus la începutul evangheliei sale, „în ordine" (capitolul 1.3), însă aceasta înseamnă aici nu temporal, ci o succesiune logică. Întotdeauna Luca aduce lucrurile într-o ordine morală. Aceasta este cheia pentru înţelegerea evangheliei sale. Secţiunea pe care am privit-o este un frumos exemplu pentru aceasta. Mai întîi Duhul Sfînt ne prezintă două instituiri dumnezeieşti: masa pascală şi Cina (versetele 14-20) şi apoi El arată, în opoziţie morală cu aceasta, căile şi comportarea oamenilor (versetele 21-34): răutatea lui Iuda, cearta ucenicilor, cine să fie cel mai mare dintre ei şi vestirea mai dinainte a căderii lui Petru.

Dacă vrem să avem claritate cu privire la derularea în timp a evenimentelor, trebuie să cercetăm ambele relatări cronologice, a lui Marcu şi a lui Ioan şi să le comparăm una cu cealaltă. Ioan nici nu aminteşte de instituirea Mesei Domnului, însă el dă o claritate deplină cu privire la aceasta şi anume că în timpul mesei pascale, Iuda a fost dat pe faţă de către Domnul, că Satan a intrat apoi în el şi că el „a ieşit afară îndată. Era noapte" (capitolul 13.21-30). Marcu nu lasă să apară nici o îndoială cu privire la faptul că descoperirea lui Iuda a avut loc înaintea instituirii Mesei Domnului (capitolul 14.17-21). Noi ar trebui deci să ne imaginăm ieşirea „imediată" a lui Iuda în noapte după versetul 21 şi înaintea versetului 22 din Marcu 14. Nu, Iuda Iscarioteanul, trădătorul, nu a participat la instituirea Mesei Domnului, nu a mîncat din pîine şi nu a băut din vinul pe care Domnul l-a dat alor Săi, pentru că Domnul l-a descoperit mai înainte.

Cîntarea de laudă

Cu exact aceleaşi cuvinte, Matei şi Marcu amintesc o împrejurare deosebită, care merge la inimă:

„După ce au cîntat o cîntare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor" (Matei 26.30; Marcu 14.26).

În timpul Domnului, iudeii obişnuiau ca la sărbătoarea mesei de Paşti să cînte Psalmii 113 şi 114, şi anume după „primul pahar". Însă după „al treilea pahar", pe care ei îl numeau „paharul binecuvîntărilor", cîntau Psalmii 115 pînă la 118, ultimul fiind aşa numitul „Psalm-Hallel" („Psalm de laudă"). Dacă Domnul Isus a urmat această ordine, şi multe vorbesc despre aceasta, cît de mişcător este atunci să observăm ce cuvinte erau cele pe care ei le-au cîntat acolo, înainte ca să părăsească sala de sus, să iasă în noapte, şi să întîmpine pe cei ce aveau să-L prindă: „Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat Numele Domnului: »Doamne, Te rog mîntuieşte-mi sufletul!«" (Psalmul 116.3-4).

„Binecuvîntat să fie cel ce vine în Numele Domnului! Vă binecuvîntăm din casa Domnului. Domnul este Dumnezeu şi ne-a luminat. Legaţi cu funii vita pentru jertfă şi aduceţi-o pînă la coarnele altarului. Tu eşti Dumnezeul meu şi eu Te voi lăuda; Dumnezeule, Te voi preamări. Mulţumiţi Domnu-lui, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!" (Psalmul 118.26-29).

Un cîntec de laudă! Acolo nu era nici un loc pentru grijile pămînteşti. Domnul vede lucrarea de răscumpărare ca şi înfăptuită şi le dă această masă de aducere aminte, ca astfel încît ei să fie aduşi în plinătatea binecuvîntărilor creştine şi ei să se poată gîndi înapoi la El cu gînduri pline de iubire. Domnul cîntă lauda, ucenicii cîntă lauda - nu este aceasta o scenă deosebită, un tablou deosebit a ceea ce Domnul Isus face astăzi: „Îţi voi cînta laudele în mijlocul adunării" (Evrei 2.12)?

În loc ca ei să se întristeze că Îl vor pierde, ucenicii cîntă laudă. Tot aşa trebuie să facem şi noi. Desigur, în strîngerile noastre laolaltă pentru a lăuda pe Dumnezeul şi Tatăl nostru, pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos, noi nu folosim cîntările de laudă ale Vechiului Testament, cu care israeliţii preamăreau pe Domnul, Dumnezeul lui Israel. „Psalmii" amintiţi în Efeseni 5.19, în Coloseni 3.16 şi în 1 Corinteni 14.26 nu sînt psalmii Vechiului Testament, ci cîntările de laudă creştineşti, căci este imposibil ca aceşti psalmi să fie expresia potrivită a poziţiei şi adorării creştine. Însă potrivit aceluiaşi principiu, şi noi astăzi, la frîngerea pîinii, facem ca şi ucenicii atunci: cu Domnul Isus în mijloc cîntăm cîntări de laudă la care El Însuşi dă tonul (Evrei 2.12). De-ar fi inimile noastre totdeauna însufleţite de aceasta!

La sfîrşitul acestui capitol rezumăm iarăşi această întreită constatare:

- în evanghelii găsim cum a fost instituită frîngerea pîinii;

- în Faptele Apostolilor, cum s-a înfăptuit frîngerea pîinii;

- în epistole, cum a fost interpretată frîngerea pîinii.

Cu ajutorul lui Dumnezeu ultimul aspect îl vom cerceta în următoarele două capitole.

 

2. Masa Domnului

Cele două părţi ale frîngerii pîinii

Cînd ne strîngem în prima zi a săptămînii ca să frîngem pîinea (Faptele Apostolilor 20.7), prin aceasta noi, potrivit voinţei Domnului, exprimăm două adevăruri: pe de o parte ne amintim - şi aceasta este partea înţeleasă mai repede - de Domnul în suferinţele şi moartea Sa, noi vestim moartea Sa (citeşte în 1 Corinteni 11.26); pe de altă parte, exprimăm adevărul preţios că toţi credincioşii de pe pămînt sînt una şi alcătu-iesc un Trup, ca rezultat al acestei morţi a Lui (vezi 1 Corinteni 10.17). Prima parte este în legătură strînsă cu „Cina Domnului" (citeşte în 1 Corinteni 11.20), cea de a doua, cu „Masa Domnului" (1 Corinteni 10.21).

Însă mai este ceva de observat. Cu cele două părţi ale frîngerii pîinii sînt legate nu numai privilegiile arătate, ci şi responsabilităţi serioase, pe care trebuie să nu le trecem cu vederea. Cînd noi mîncăm din Cina Domnului, Lui nu-I poate fi indiferent duhul şi felul în care o facem. Şi dacă este privilegiul nostru să stăm la Masa Domnului, trebuie neapărat să ne punem întrebarea cu privire la părtăşia noastră şi la legăturile noastre.

„Masa Domnului" şi „Cina Domnului" nu sînt două aspecte diferite, ci unul şi acelaşi lucru, însă privit din două direcţii distincte. Este important să avem mereu în vedere acest adevăr. De aceea formularea „noi serbăm Cina Domnului la Masa Domnului" nu este cea mai potrivită.

Ne reîntoarcem la Masa Domnului, aşa cum apostolul Pavel o prezintă în 1 Corinteni 10. Este remarcabil cum apostolul ajunge să vorbească despre acest adevăr. Condus şi controlat de Duhul lui Dumnezeu, el nu intenţionează nicidecum să facă mai întîi un studiu teologic cu privire la Masa Domnului şi apoi cu privire la Cina Domnului. El vede mai mult o comportare greşită a corintenilor şi, ca să o corecteze, prezintă învăţături serioase şi de bază cu privire la Masa şi la Cina Domnului - învăţături care sînt de o deosebită însemnătate şi pentru noi. Probabil că astăzi nu sîntem în pericolul de a avea o comportare greşită ca şi credincioşii din Corint din acele zile, dar principiile pe care le dă Duhul Sfînt în legătură cu Masa şi cu Cina Domnului, pentru corectarea corintenilor, rămîn aceleaşi şi sînt valabile pentru descoperirea şi corectarea oricărei comportări greşite din partea noastră şi din timpul nostru. De aceea, copii iubiţi ai lui Dumnezeu, să ne lăsăm călăuziţi de dreptarul lui Dumnezeu! Să fim siguri că El vrea să ne conducă la binecuvîntări mai multe şi mai adînci!

Comportarea greşită din necunoaşterea noilor relaţii

Credincioşii din Corint s-au întors de curînd de la slujirea idolilor şi au venit la credinţa în Dumnezeul adevărat şi viu. Alături de aceasta, ei au cunoscut în întregime deşertăciunea şi nimicnicia idolilor şi, cu toate acestea, au înfăptuit o mare greşeală. Înainte de a ne preocupa cu comportarea greşită a corintenilor, vrem să ne ocupăm cu motivul acestei comportări greşite.

Comportarea falsă a corintenilor izvora, aşa cum rezultă din context, din necunoaşterea noilor relaţii în care ei au ajuns prin harul lui Dumnezeu. Ei nu au înţeles caracterul acestor relaţii noi, iar aceasta nu este ceva unic. Deseori nu trece nici o perioadă scurtă de timp între convertire (întoarcerea de la ceea ce e recunoscut ca fals şi rău), şi înţelegerea poziţiei în care a fost adus şi responsabilităţile legate de aceasta. Da, se pare că unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu n-au ajuns încă să înţeleagă deloc poziţia dăruită lor în Hristos Isus. Aceasta nu este numai regretabil, ci şi foarte periculos, pentru că o asemenea „stare intermediară", aşa cum am numit-o odată, este izvorul unor eşecuri şi comportări greşite în umblarea practică. De asemenea nu poţi fi fericit cu adevărat atîta timp cît nu cunoşti încă relaţiile cu Dumnezeu.

Cunoaşterea poziţiei şi a relaţiilor oferite de Dumnezeu copâiiilor Săi este temelia şi izvorul pentru împlinirea responsabilităţilor legate de această poziţie. Spus mai simplu, cine nu cunoaşte poziţia dăruită de Dum-nezeu, nu poate nici să se comporte potrivit lui Dumnezeu. Aşa este şi în domeniul natural. Cum se poate, de exemplu, să atenţionezi un copil ca să păzească poruncile tatălui, cînd acest copil nu-l cunoaşte pe tatăl său, pentru că, poate la naşterea copilului acesta era la război? Cînd însă într-o zi tatăl vine acasă şi mama spune copilului: „Iată, acesta este tăticul tău, despre care ţi-am povestit aşa de multe", atunci copilul va asculta cu plăcere de tatăl său, căci acum îl cunoaşte.

Aceasta trebuie să fie clar pentru noi, cu atît mai mult cu cît învăţătura lui Dumnezeu şi cunoaşterea gîndurilor Sale sînt deosebit de importante pentru toţi. Niciodată să nu privim aceasta ca ceva de rangul doi sau chiar o pierdere de timp, motivînd că umblarea ar fi mai importantă! Cele mai multe confuzii triste şi căi răzleţe, chiar între adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, provin de la faptul că nu s-a înţeles duhovniceşte în ce poziţie a ajuns un creştin. Şi cum poate să-şi ocupe locul la Masa Domnului într-un mod corect, dacă el nu cunoaşte relaţia sa ca mădular în Trupul lui Hristos şi nu realizează aceasta? Arătarea greşelilor particulare nu este suficientă, ci este absolut necesară cunoaşterea relaţiilor preţioase în care a fost adus creştinul. Acesta este şi gîndul pe care îl expune această carte şi aceasta este şi ceea ce face apostolul în cazul corintenilor. Prin acest procedeu, demn de urmat, el îi face să judece propriul lor caz: „Judecaţi voi singuri ce spun".

Întrebuinţarea falsă a libertăţii

Corintenii ştiau că un „idol este totuna cu nimic şi că nu este decît un singur Dumnezeu" (1 Corinteni 8.4). Deci în privinţa aceasta, ei aveau dreptate. Însă ei gîndeau că această cunoaştere le dădea posibilitatea să mănînce în libertate din jertfele idolilor. Dacă un idol nu este nimic, de ce atunci nu puteau să mănînce din carnea animalelor care erau jertfite idolilor? Nu era o carne obişnuită ca şi a altora? Da, ei mergeau chiar un pas hotărîtor mai departe şi stăteau la masă în templele idolilor, ca acolo să mănînce jertfele lor. Nu aveau ei libertatea să facă aceasta, deoarece ştiau despre falsitatea întregii slujbe idoleşti?

Dar apostolul arată că această problemă nu era nicidecum simplă. Corintenii posedau, pe baza cunoştinţei lor. libertatea creştină, dar o întrebuinţau în mod greşit. În primul rînd apostolul le arată clar că grija pentru fraţii lor mai slabi, care nu erau suficient de maturi în cunoaştere, ar trebui să-i reţină de la comportarea lor: „Luaţi seama însă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că stai la masă într-un templu de idoli, conştiinţa lui, dacă este slabă, nu-l va împinge să mănînce din cele jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos" (capitolul 8.9-11).

Nu este arătat aici un principiu care este de o mare importanţă şi pentru noi astăzi? Nu gîndim şi noi, din cînd în cînd, că avem libertatea să facem aceasta sau aceea, să mergem aici sau acolo? Dar ne-am gîndit că acest drept al nostru ar putea fi o pricină de poticnire pentru cel slab, că utilizarea libertăţii ar putea să „ucidă" pe fratele mai slab? Hristos iubeşte pe cei slabi, El a murit pentru ei. Îi iubim şi noi? Umblarea noastră este determinată de dragoste pentru cei slabii Este o chibzuinţă la care ar trebui să ne gîndim mai mult. Unele greutăţi şi probleme ar dispare atunci ca şi ceaţa înaintea soarelui.

Paharul binecuvîntărilor înaintea pîinii

Însă apostolul Pavel merge un pas mai înainte în 1 Corinteni 10.14-22 şi le prezintă consecinţele grele ale slujirii idolilor demoni:

„De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată; judecaţi voi singuri ce spun. Paharul binecuvîntării, pe care-l binecuvîntăm, nu este el o părtăşie a sîngelui lui Hristos? Pîinea pe care o frîngem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care sîntem mulţi, sîntem o singură pîine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pîine. Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei care mănîncă jertfele, nu sînt ei în părtăşie cu altarul? Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, ce jertfesc păgînii, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să luaţi parte la Masa Domnului şi la masa demonilor. Sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie? Sîntem noi mai tari decît El ? "

Apostolul atenţionează pe credincioşii din Corint cu privire la slujba idolească, în care ei s-au lăsat cufun-daţi din nou, ca urmare a utilizării false a cunoaşterii lor. Chiar dacă astăzi nu avem de-a face cu slujba idolească în înţelesul ei textual, învăţăturile şi principiile Duhului Sfînt din 1 Corinteni 10 sînt de o deosebită importanţă pentru noi şi pentru relaţiile noastre religioase din lăuntru şi din afară. Nu sînt şi astăzi mulţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care, ca expresie a libertăţii creştine, aleargă încoace şi încolo (vorbesc acum mai puţin de locurile lumeşti, cît mai mult de cele religioase) şi după aceea îşi reiau locul la Masa Domnului?

Şi corintenii gîndeau odinioară aşa. Însă apostolul corectează gîndirea lor şi ajunge chiar să vorbească despre „Masa Domnului" ca de un principiu, cu care va începe. Deviind de la succesiunea istorică, el începe cu partea care are înţelesul cel mai adînc şi serios cu privire la Hristos - paharul: „Paharul binecuvîntării, pe care-l binecuvîntăm, nu este el o părtăşie a sîngelui lui Hristos ?" De ce totuşi apostolul schimbă ordinea naturală şi istorică şi prezintă paharul înaintea pîinii, iar sîngele lui Hristos înaintea trupului lui Hristos?

Aceia cărora el le scria fuseseră odată închinători la idoli şi erau întinaţi cu tot felul de practici stricate, cu care idolii încurajau pe adoratorii lor. De toate acestea ei erau acum salvaţi şi eliberaţi, prin sîngele preţios al lui Hristos. Cînd ei îşi aminteau de aceasta, atunci cînd beau din pahar, cînd ei se gîndeau la acest preţ mare care a fost plătit pentru salvarea lor, cum puteau să se reîntoarcă iarăşi la lucrurile de care au fost eliberaţi?

Ca să accentueze aceste gînduri, apostolul aminteşte aici, aşa gîndesc eu, mai întîi paharul. În afară de aceasta, mai învăţăm din inversarea prezentării paharului şi a pîinii, că aici nu este vorba de corectarea practicilor false de la frîngerea pîinii, aşa cum se face în capitolul 11, ci de problema părtăşiei, credincioşiilor, o părtăşie a cărei temelie este sîngele lui Hristos.

A bea din pahar era deci nu numai un aspect de formă, ci expresia cea mai puternică a părtăşiei lor intime sau a unirii lor cu sîngele lui Hristos, adică cu moartea Sa, pe care El a suferit-o pentru ei. Cînd ei au băut în acelaşi timp şi „paharul demonilor", prin aceasta nu coborau ei paharul Domnului pe o treaptă de jos, ruşinoasă, a unei practici păgîne? Aceasta nu trebuia să fie! „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor" (versetul 21). Ce le putea da paharul demonilor? Numai şi numai rău! Paharul Domnului însă era un pahar al binecuvîntărilor şi vorbea într-o măsură copleşitoare despre binecuvîntările cîştigate prin sîngele Salvatorului. Domnul şi demonii erau în opoziţie totală. Între ei nu putea fi nici o părtăşie.

Apostolul aminteşte Corintenilor şi de faptul că ei, prin practica exterioară a frîngerii pîinii, exprimau părtăşia lăuntrică cu Trupul lui Hristos; cei mulţi alcătuiau un Trup (versetul 17) şi prin aceasta ei se distingeau ca Adunare a lui Dumnezeu, atît dintre iudei cît şi dintre naţiuni (versetul 32). Cum puteau ei atunci să se facă una cu păgînii, în slujbele lor idoleşti, mîncînd din acestea? Nu era aceasta dispreţuirea celeilalte? Era imposibil ca ei să participe la Masa Domnului, unde El are conducerea şi în acelaşi timp, la masa demonilor, unde aceştia hotărau ceea ce se făcea.

În spatele idolilor sînt demonii

Din argumentele apostolului - dacă aş putea să spun aşa - se desprind două principii deosebit de importante pentru noi, pe care nu putem să le apreciem îndeajuns, a căror considerare a condus la urmări deosebit de ruşinoase în creştinătate. Iată primul principiu: Înapoia lucrurilor văzute se ascund lucruri nevăzute: convingeri - principii - sisteme - puteri.

Să rămînem puţin la acestea şi apoi ne vom întoarce la exemplele instructive ale corintenilor. Apostolul Pavel ştia tot aşa de bine ca şi ei că nimicnicia idolilor înseamna totodată un lucru mort: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva?" (versetul 19). Însă el nu lasă pe fraţii săi în neclaritate cu privire la cei care erau de fapt înapoia idolilor, demonii, duşmanii lui Dumnezeu şi ai oamenilor: „Dimpotrivă, ce jertfesc păgînii, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii" (versetul 20).

Acest principiu îl găsim deja confirmat în Vechiul Testament, unde se spune: „Au adus jertfe demonilor care nu sînt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau" (Deuteronom 32.17). Adorarea, care se cu-vine numai lui Dumnezeu, au luat-o demonii pentru ei. Fără îndoială, corintenii credincioşi nu au intenţionat să aducă adorare lui Satan şi duhurilor rele, căzute şi cu atît mai puţin crede un necredincios că slujeşte lui Satan; şi totuşi, el nu face altceva!

De aceea este important să recunoaştem că în spatele lucrurilor văzute stau puterile şi sistemele nevăzute, pe care acestea le poartă şi le sprijinesc. Această recunoaştere este neapărat necesară chiar în domeniul lumesc, dacă vrem să nu cădem jertfă unor dezamăgiri serioase. De exemplu, privite din afară, neascultările civile, demonstraţiile pentru pace, mişcările greviste şi altele asemenea lor ar putea să aibă o oarecare aparenţă de dreptate, în realitate însă, înapoia acestora nu stă nimic altceva decît duhul răzvrătirii împotriva autorităţii date de Dumnezeu. Şi apoi, educaţia antiautoritară! Cine recunoaşte pe urzitorul care stă înapoia acestora, pe Satan? Şi atentatele şi actele de violenţă, care zguduie astăzi lumea, sînt ele fapte ale nebunilor? Cu anumite excepţii, înapoia lor stau sistemele filozofice, care au drept scop distrugerea ordinii pe care Dumnezeu a dat-o spre binele omului pe pămînt. Amintesc toate acestea numai pentru a arăta că înapoia lucrurilor exterioare stau puteri invizibile.

În domeniul creştin, religios, aceasta nu este altfel. Sigur, astăzi pe noi nu ne mai înconjoară mese ale demonilor, ci învăţături despre demoni (1 Timotei 4.1). Dar orice creştin adevărat ar trebui să fie lămurit în această privinţă: înapoia oricărei închinări şi învăţături false se ascund Satan şi îngerii lui, care au interes să discrediteze pe Domnul Isus şi să rănească pe om în trup şi suflet. Diavolul ştie mult mai bine decît noi, creştinii, cît de importantă este învăţătura creştină, bună. De aceea, el nu se lasă să nu o nimicească şi s-o înlocuiască prin propria sa învăţătură, cea a demonilor. Foarte multe învăţături din creştinism, care în exterior au o aparenţă frumoasă, nu sînt de la Dumnezeu, nici de la Hristos. Cine se află atunci înapoia acestora?

Participare exterioară înseamnă părtăşie

Strîns legat cu primul principiu este cel de-al doilea: Participare exterioară înseamnă pentru Dumnezeu: părtăşie lăuntrică, a te uni, a-ţi da consimţămîntul.

Acest adevăr a fost observat tot aşa de puţin ca şi împrejurarea în care înapoia jertfelor idoleşti se găseau demonii. Cînd ei intrau în templu şi mîncau acolo jertfele idoleşti, veneau în contact cu demonii şi, chiar mai mult, ei aveau părtăşie cu demonii, fie că ştiau sau nu, fie că voiau sau nu aceasta; şi apostolul trebuia să întîmpine cu hotărîre acest lucru: „Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii" (versetul 20). Prin participarea exterioară, se exprimă înaintea lui Dumnezeu părtăşia cu sistemele care stăpîneau acolo, părtăşa cu „altarul".

Participarea la Masa Domnului exprimă părtăşie, aşa cum vom vedea îndată. Pentru aceasta, apostolul se referă la exemplul israeliţilor şi al păgînilor. „Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei care mănîncă jertfele, nu sînt ei în părtăşie cu altarul?" (versetul 18). Israeliţii, cînd mîncau de pe altar, exprimau părtăşia lor cu sistemul israelit al închinării înaintea Domnului. Păgînii, cînd mîncau jertfele de pe altarele păgîne, exprimau părtăşia lor cu sistemul păgîn al închinării, şi anume închinarea adusă demonilor.

În opoziţie cu acestea, creştinul, prin participarea sa exterioară la pîine, la Masa Domnului exprimă părtăşia sa cu Domnul, cu moartea Sa şi cu mădularele Trupului lui Hristos. Şi acesta este de fapt locul central, adevărata închinare creştină. De multe ori poate exista situaţia cînd credincioşii nu se strîng ca mădulare ale Trupului lui Hristos în jurul acestei Mese; atunci în acel loc nu este o exprimare a Adunării lui Dumnezeu. Însă cu privire la aceste aspecte şi la consecinţele care rezultă din ele, doresc să vorbesc pe scurt.

În primul rînd, din acest context este de remarcat că Duhul Sfînt foloseşte două expresii diferite pentru „a fi părtaşi" şi „a fi în părtăşie". Prima, metecho = „a fi părtaşi", înseamnă totdeauna ceva ce este în afara mea şi la care eu am parte pătrunzînd din afară. Aşa sîntem noi toţi, „părtaşi" la o pîine, sau „luăm parte" dintr-o pîine (versetul 17), tot aşa cum păgînii erau „părtaşi" la masa demonilor (versetul 21).

Al doilea cuvînt este koinoneo şi înseamnă participare colectivă, părtăşie intimă. În afară de „părtăşia în sîngelui lui Hristos" şi „părtăşia trupului lui Hristos" din versetul 16, acest cuvînt important se mai întîlneşte, de exemplu, în 1 Ioan 1.3: „Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos".

Un exemplu pentru cele două cuvinte întîlnite este un verset în Evrei 2.14: „Astfel, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El a luat parte la ele ...". În textul original, pentru „părtaşi" este folosit koinoneo = a avea părtăşie, iar pentru „a lua parte" este folosit metecho = a lua parte în exterior. Noi, oamenii, dacă pot spune aşa, avem „părtăşie" cu carnea şi sîngele, noi nu am fost niciodată altceva decît carne şi sînge, aceasta este fiinţa noastră. Despre Domnul Isus se spune însă că El „a luat parte" la aceste elemente. El a devenit om cu adevărat, a fost, fără îndoială, în totul asemenea fraţilor Săi (Evrei 2.17), însă El a pătruns din afară în această stare. Cu cîtă gri-jă se exprimă Duhul Sfînt cînd este vorba de Persoana Fiului lui Dumnezeu şi de venirea Sa ca Om!

Cu aceste cunoştinţe, putem acum să înţelegem mai bine că participarea noastră exterioară la lucrurile Sale exprimă identificare cu ele, părtăşie cu ele. Dacă aceasta este sau nu intenţia noastră, Dumnezeu aşa vede şi ar trebui pur şi simplu să ne însuşim punctul Său de vedere, altfel nu vom vedea lucrurile aşa cum le vede El, iar aceasta este totdeauna foarte grav. Participarea noastră exterioară, la Masa Domnului sau la o altă masă, care probabil se bazează pe principiul despărţirii sau al independenţei sau chiar pe învăţătura rea, Dumnezeu o vede ca identificare, ca părtăşie cu sistemul sau principiul care stăpîneşte acolo, fie bun, fie rău. Este deosebit de serios că prin participarea noastră exterioară la un lucru putem să ajungem în părtăşie cu ceva rău, pe care noi înşine nu-l practicăm! Ne-am gîndit vreodată la aceasta? Întîmplările următoare pot să ilustreze acestea.

Îmi amintesc cum tatăl meu îmi povestea despre un frate în Domnul, cu mult timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Atunci era un partid politic interzis, care luase de curînd fiinţă şi lucra în ascuns. Fratele amintit mai dorea, din motive şi astăzi neînţelese pentru mine, să participe la unele din adunările acelui partid interzis, care aveau loc noaptea, mai curînd din curiozitate decît din convingere. Fraţii din adunarea locală l-au atenţionat foarte serios şi în mod repetat că acesta nu este locul său, el nu are ce căuta acolo şi că nu trebuie să se amestece în lucrurile lor. Însă el nu s-a abţinut şi într-o noapte a mers acolo. Tocmai în noaptea aceea a avut loc o razie şi fratele nostru împreună cu restul participanţilor a fost dus sub escortă. El s-a apărat cu înverşunare, spunînd că nu aparţine acestora, ci a vrut numai să vadă ... însă toate acestea nu i-au folosit la nimic, el a fost luat ca unul dintre ai lor: în ochii autorităţilor el s-a făcut una cu ceilalţi.

De ne-ar păzi Domnul, să nu aducem principii rele în legătură cu El şi cu Masa Sa! „Nu puteţi să luaţi parte la Masa Domnului şi la masa demonilor." Este în zadar să te scuzi că inima nu participă la ceea ce se petrece în exterior. Gîndurile lui Dumnezeu sînt altele şi noi ar trebui să învăţăm să vedem lucrurile în felul lui Dumnezeu.

Bătrînul apostol Ioan, în a doua sa scrisoare, îi aminteşte alesei doamne că dacă cineva nu aduce învăţătura lui Hristos, acesta să nu fie primit în casă şi nici salutat. „Căci cine îl salută", continuă el, „ia parte la lucrările lui rele" (versetul 11). Nu este remarcabil că şi aici, pentru „ia parte", se foloseşte cuvîntul koinoneo? Numai un salut formal (forma de salut întrebuinţat aici este aceeaşi ca şi aceea, de exemplu, din Faptele Apostolilor 23.26), într-un loc nedrept, poate conduce la părtăşie cu lucrurile rele.

Cît de serioasă este şi acea voce pe care Ioan o aude din cer cu privire la „Babilon": „Ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei" (Apocalipsa 18.4)! Şi aici cuvîntul „părtaşi" este traducerea cuvîntului grecesc koinoneo întărită prin particula „la". Aceasta ne arată din nou că participarea exterioară la ceva rău înseamnă părtăşie cu răul. De aceea, Dumnezeu cere să se curăţească de ceea ce este împotriva Lui. Dacă noi vrem ca înaintea lui Dumnezeu, să nu fim în părtăşie cu răul, trebuie să ne despărţim de acesta, să rămînem deoparte. Aceasta apare aspru şi fără dragoste, însă dragostea adevărată faţă de Domnul nostru credincios, care ne-a legat aşa de intim de El şi unii de alţii, şi adevărata înţelepciune, în aceste timpuri rele, ne va conduce să evadăm chiar din aparenta părtăşie cu răul sau chiar numai din lucrurile dubioase.

Ceea ce am văzut aici se află, în orice caz, în totală opoziţie cu multele osteneli din creştinism, care doresc să unească unul de altul ceea ce este aşa de diferit, întocmai ca focul şi apa, binele şi răul. Eu, de exemplu, nu pot merge într-o biserică evanghelică care se ţine pe baza unor reuniuni potrivnice lui Dumnezeu, pe principiul ecumenismului. De ce nu pot să merg acolo? Pentru că niciodată nu vom putea să îndepărtăm ce este fals, să schimbăm ce este rău, prin amestecarea cu aceştia (Hagai 2.12-13). Eu nu mă pot uni în lucrarea Evangheliei cu aceia care înlocuiesc acest principiu, pentru că ei nu urmează în adevăr intenţiile lui Dumnezeu. Intenţia lui Dumnezeu nu este numai salvarea din păcate, ci şi ca poporul Său să fie o mărturie despre Hristos şi un Trup, care este Adunarea Sa.

Domnul să ne ajute ca, privind dincolo de aspectele exterioare, să recunoaştem ce sisteme şi puteri se ascund înapoia formelor şi înapoia faptelor; şi El să ne ajute să rămînem despărţiţi de ceea ce nu-şi găseşte izvorul în El, ca astfel să nu fim „părtaşi păcatelor lor"!

Noi cei mulţi sîntem un Trup

Cînd apostolul, în 1 Corinteni 10.16, vorbeşte despre „părtăşia trupului lui Hristos" şi adaugă în versetul 17: „Pentru că noi, care sîntem mulţi, sîntem o singură pîine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură pîine", este clar că el nu înţelege acelaşi lucru prin „trup" în ambele versete. Nu este lipsit de importanţă să facem această diferenţiere.

„Trupul lui Hristos" în versetul 16 înseamnă trupul sau corpul Domnului Isus, aşa cum în acelaşi verset este vorba de sîngele Său. Pîinea, pe care noi o frîngem, este deci simbolul părtăşiei noastre cu trupul Domnului pe care El l-a dat pentru noi, aşa cum paharul, din care noi bem, este simbolul părtăşiei cu sîngele Său, pe care El l-a vărsat pentru noi.

Să observăm şi schimbarea expresiei din „Hristos" în „Domnul". Cînd apostolul vorbeşte de responsabilita-tea noastră, foloseşte expresia „Domnul": El este Domnul Mesei Sale, toate drepturile îi aparţin; „sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie?" (citeşte în versetul 22). Şi în capitolul 11.20-34, este numit nu mai puţin de şapte ori „Domnul". Cînd însă apostolul vorbeşte despre părtăşie, nu mai spune „Domnul", ci „Hristos" - sîngele lui Hristos, Trupul lui Hristos. Desigur, dacă Hristos n-ar fi Domnul, nu ar fi nici „Masa" şi nici creştinismul. Însă „Domnul" nu este numele în care noi, creştinii, avem părtăşie cu El.

Dacă deci fiecare credincios în parte are părtăşie cu trupul lui Hristos în felul acesta, toţi sînt legaţi unul cu altul şi alcătuiesc împreună un Trup, în Hristos. Despre aceasta vorbeşte versetul 17: „Pentru că noi. care sîntem mulţi, sîntem o singură pîine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură pîine". Cînd apostolul, prin faptul că se include şi pe el, vorbeşte despre „noi cei mulţi" şi despre „noi toţi", prin aceasta el nu înţelege adunarea locală din Corint, ci totalitatea credincioşilor care trăiesc pe pămînt; „căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup", găsim în 1 Corinteni 12.13. El se exprimă într-un mod asemănător în Romani 12, versetul 5: „... tot aşa şi noi, fiind mulţi, sîntem un singur Trup, în Hristos, şi fiecare în parte mădulare unii altora". Cînd însă el se referă la expresia locală a Trupului lui Hristos, atunci lasă deoparte numărul şi articolul dinaintea „trupului" şi spune „voi", ca în 1 Corinteni 12.27: „Voi sînteţi Trupul lui Hristos". Corintenii nu erau Trupul lui Hristos, ci numai expresia sau imaginea acestuia în Corint. Acest adevăr l-am privit deja.

Privilegii şi responsabilităţi

Aşa cum am văzut, la frîngerea pîinii noi mărturisim - oricît de puţin am fi conştienţi că sîntem parte a unui Trup şi sîntem strîns legaţi cu toţi ceilalţi credincioşi adevăraţi. Nu înseamnă că prin aceasta s-ar alcătui Trupul, dar este recunoscută existenţa sa şi unitatea sa este făcută cunoscut în mod practic; căci există numai o Masă a Domnului, oricît de multe ar fi locurile în care copiii lui Dumnezeu se strîng pentru Numele Domnului Isus. Apostolul în Efes şi sfinţii din Corint erau mădulare ale unui Trup. Ei recunoşteau această învăţătură şi practică şi o făceau cunoscut săptămînă după săptămînă, cînd frîngeau pîinea, pentru a-şi aduce aminte de Domnul Isus. Cît de preţios, că în decăderea care a pătruns şi cu toată stricarea mărturiei creştine cu privire la gîndurile lui Dumnezeu, nu s-a schimbat nimic, iar noi astăzi putem să ne strîngem pe acelaşi principiu, al unui Trup! Desigur, noi nu sîntem Adunarea, însă de fiecare dată cînd frîngem pîinea, mărturisim că sîntem un Trup cu toate celelalte mădulare - noi cei mulţi. Altceva, un alt organism, Sfînta Scriptură nu recu-noaşte. Ce deosebit de binecuvîntat şi mîngîietor este să te ştii legat cu „toţi sfinţii" în unitatea Trupului lui Hristos, oriunde te-ai găsi, să ştii că dragostea Sa este dăruită pentru toţi credincioşii şi că El îi hrăneşte şi îi îngrijeşte!

De acest Trup - şi aceasta este o responsabilitate - nu ne putem dezice; nu ne putem despărţi, prin anumite explicaţii de independenţă, de responsabilităţile care sînt legate de acesta. Orice întemeiere pe o denumire este judecată prin acest adevăr, căci nu este decît un Trup, şi cînd noi frîngem pîinea împreună, mărturisim aceasta. De aceea, să nu ne dăm nici un nume care să ne deosebească de ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. Scriptura ne arată o mulţime de nume pentru ai Săi - „sfinţi", „ucenici", „creştini", „copii ai lui Dumnezeu", „mădulare ale Trupului Său", „fraţi". Aceste denumiri cuprind pe toţi credincioşii şi la aceasta trebuie să rămînem.

Dar există şi o altă parte. Dacă noi toţi sîntem un Trup, atunci nu putem fi independenţi cu privire la comportarea şi învăţătura acelora cu care, în fiecare primă zi a săptămînii, mărturisim că sîntem una. Este pur şi simplu de neînţeles că noi, ca unii care avem părtăşie cu sîngele şi trupul Său, fără grijă şi lipsiţi de preocupare, ne putem face una cu comportarea şi învăţătura care detestă pe Domnul!

Cînd este înţeles adevărul despre un Trup, se va recunoaşte clar că porunca Domnului nu este numai o despărţire personală de orice fel de rău (2Timotei 2.19; 1 Corinteni 11.28), ci şi o grijă comună cu privire la păstrarea curăţiei Mesei Domnului, care include - dacă este nevoie - şi disciplinarea (1 Corinteni 5.2, 13), „pedeapsa dată de cei mulţi" (2 Corinteni 2.6). Desigur, are loc, aşa cum am văzut, „legarea" şi „dezlegarea", potrivit cu Matei 18.18, făcută de adunare, ca organism local, care totuşi - aşa învăţăm din alte locuri din Sfînta Scriptură - se face pentru şi în unitatea Trupului.

Scriptura ne arată în multe locuri din Vechiul şi din Noul Testament o responsabilitate comună, adică responsabilitatea colectivităţii de a păstra sfinţenia care se cuvine casei lui Dumnezeu. Responsabilitatea fiecăruia, pentru starea întregului, merge mînă în mînă. Dacă acum citez un loc din cartea Numeri, doresc să remarcăm că formele de necurăţie amintite, de care trebuia să se păzească atunci israeliţii aflaţi sub lege, sînt pentru noi, astăzi, imagini despre lucruri deosebit de importante, care sînt diverse forme de păcat. Deosebit de clar este aceasta în exemplul leprosului. În Vechiul Testament el este totdeauna o imagine a păcatului care lucrează în ai Săi. „Şi Domnul a vorbit lui Moise, spunînd: »Porunceşte fiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros şi pe oricine are o scurgere sau este întinat prin atingerea de un mort. Fie bărbaţi, fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afară ca să nu întineze tabăra în mijlocul căreia Eu locuiesc.« Şi fiii lui Israel au făcut aşa şi i-au scos afară din tabără; aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise. aşa au făcut fiii lui Israel" (Numeri 5.1-4).

Întregul popor Israel era responsabil de starea poporului, de sfinţenia taberei. Nu era numai treaba preoţilor şi a leviţilor, ci fiecare din popor era răspunzător nu numai pentru sine, ci pentru starea întregului popor. Şi citim astfel că Domnul a poruncit că fiilor lui Israel să dea afară pe orice lepros etc. şi fiii lui Israel aşa au făcut. Pe ce era întemeiată această responsabilitate colectivă pentru păstrarea curăţiei taberei lui Israel? Răspunsul este fericit: pentru că Domnul locuia acolo! - „în mijlocul căreia locuiesc". Responsabilitatea noastră cu privire la întreg îşi găseşte temelia în această responsabilitate preţioasă, pentru faptul că Dumnezeu locuieşte acolo, iar unde locuieşte El. trebuie să domnească sfinţenia. Cît de simplu este aceasta! Şi totuşi, ceea ce tratăm acum nu este înţeles de mulţi copii ai lui Dumnezeu sau este desconsiderat.

Dacă cineva în Israel auzea cum un altul blestema Numele Domnului, atunci el nu putea spune simplu, aşa cum mulţi în creştinism o fac astăzi: „Aceasta nu mă priveşte! Sînt eu păzitorul fratelui meu? El singur trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce face". Să ascultăm ce porunceşte Dumnezeu lui Moise: „Scoate din tabără pe cel ce a hulit; şi toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mîinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre" (Levitic 24.14).

Dacă în mijlocul lui Israel avea loc o faptă, cel care era martor la aceasta nu putea să fugă de responsabilitatea sa, ci noi citim: „Întîi mîna martorilor să se ridice asupra lui ca să omoare şi apoi mîna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău" (Deuteronom 17.7).

Că noi astăzi, în timpul harului, nu trebuie să omorîm pe nimeni este clar; dar principiul a rămas acelaşi: fiecare în parte este responsabil de starea întregului, răul trebuie dat afară din mijlocul credincioşilor, prin ei înşişi, pentru că Dumnezeu locuieşte acolo. Dacă tu vezi fratele sau sora păcătuind, în învăţătură sau în comportare, eşti răspunzător să salvezi pe fratele sau sora ta, cu care mărturiseşti în fiecare duminică că eşti una şi să păstrezi întreaga grupare într-o stare potrivită Domnului. Nu trebuie să-ţi fie indiferent cum umblu eu.

Pe de altă parte întreaga adunare din Corint era responsabilă de a da afară răul din mijlocul ei (citeşte în 1 Corinteni 5.2, 7). Şi locurile următoare arată acelaşi principiu:

„Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorînduialău (citeşte în 1 Tesaloniceni 5.14).

„Şi dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă, pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine " (citeşte în 2 Tesaloniceni 3.14).

Nu spune că tu eşti prea slab ca să umbli după aceste principii. Dacă ai dragoste, atunci vei avea şi curaj: „Cel drept îndrăzneşte ca un leu tînăr" (citeşte în Proverbe 28.1).

Admiterea la Masa Domnului

Cine are loc la Masa Domnului? În principiu, orice credincios, dacă nu este sub disciplină, dacă umblarea şi legăturile sale sînt curate şi dacă nu menţine învăţături rele. Cît de importantă este curăţia în legăturile noastre, am văzut deja amănunţit mai înainte. La sfîrşitul capitolului doresc să revin încă o dată la acest aspect.

Frîngerea pîinii a fost rînduită pentru copiii lui Dumnezeu. Numai lor le-a fost dat să ia parte la Masa Domnului, aşa cum rezultă foarte clar din expresia „noi cei mulţi sîntem un Trup". Căci a mînca din pîine şi a bea din pahar nu dă viaţă, ci este numai pentru aceia care au viaţa veşnică. Însă a mînca „carnea Fiului lui Dumnezeu" şi a bea „sîngele Său" conduce la viaţă veşnică (Ioan 6.53-54). Mulţi au adus acest loc din Evanghelia după Ioan în legătură cu frîngerea pîinii, însă Ioan nu vorbeşte nicidecum despre aceasta, ci despre faptul că cineva care se face, prin credinţă, una cu Hristosul cel mort, cu moartea Fiului lui Dumnezeu, are viaţa veşnică.

Şi nici botezul cu apă nu dă intrare la acest privilegiu, cu toate că nimeni care nu a fost botezat nu tre-buie să ia parte la aceasta. Dacă nici măcar nu s-a făcut o mărturisire exterioară că este creştin, cum poate să ia parte la cercul intim al părtăşiei? Dar este un dezastru că în cea mai mare parte a creştinismului, a fi botezat este privit ca o îndreptăţire directă de a participa la frîngerea pîinii şi cele două lucruri sînt legate direct unul de altul. Botezul - spre deosebire de admiterea la Masa Domnului, pe care Adunarea o permite sau nu - nu este nicidecum o problemă a Adunării. Botezul are a face numai cu aspectul exterior al mărturisirii creştine. Masa Domnului însă este un aspect al părtăşiei creştine adevărate. Botezul conduce în împărăţie; la Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos.

Se pare că la începutul mărturiei creştine pe pămînt, credincioşii nu erau cercetaţi cu privire la autenticitatea vieţii şi a umblării lor. Pentru un timp, cînd totul era încă proaspăt, cînd Domnul intervenea zilnic pentru Adunare (Faptele Apostolilor 2.47) şi veghea să nu pătrundă nimic rău în rîndul credincioşilor (Faptele Apostolilor 5.13). aceasta nici nu era necesară. Ei „au primit Cuvîntul" şi aceasta era de ajuns.

Însă această stare a prospeţimii nu a durat mult timp şi a fost necesar să fie cercetaţi cei care doreau să fie admişi la părtăşie şi să se convingă dacă conştiinţa lor şi starea lor duhovnicească corespundea gîndurilor lui Dumnezeu. Curînd Simon, vrăjitorul, a încercat să se amestece printre credincioşi, dar apostolul Petru l-a dat pe faţă la scurt timp: „banii tăi să meargă cu tine la pieire. pentru că tu ai gîndit că darurile lui Dumnezeu se obţin prin bani! Tu nu ai nici parte şi nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 8.20-21). Aici era cineva care a fost deja botezat (versetul 13), dar a cărui inimă nu era dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pe lîngă aceasta, se poate vedea că acest caz confirmă ceea ce am spus deja: faptul că cineva care este botezat nu este nicidecum îndreptăţit prin aceasta să participe la Masa Domnului.

Acelaşi lucru îl vedem la Saul din Tars. În drumul său spre Damasc, prin apariţia Domnului cel slăvit, el a fost aruncat la pămînt şi a fost condus la credinţa în Acela pe care el L-a prigonit pînă atunci în ai Săi. Un ucenic simplu, Anania, l-a botezat (citeşte în Faptele Apostolilor 9.18). Cînd însă, după trei ani, el a venit la Ierusalim şi acolo a vrut să se alăture fraţilor, ei s-au temut de el, căci nu credeau că el este un ucenic. Era nevoie de mărturia altuia, de a lui Barnaba, ca astfel el să fie admis în rîndul fraţilor de la Ierusalim. După aceea citim cuvintele: „Şi el se ducea şi venea împreună cu ei şi vorbea cu îndrăzneală în Numele Domnului" (capitolul 9.26-28).

Aici avem de învăţat un principiu foarte important: nimeni nu poate fi primit în părtăşie pe baza propriei sale responsabilităţi, pe baza propriei sale mărturii. Se poate ca cineva să aibă o părere excepţională despre sine însuşi şi să aibă o părere josnică despre obligaţiile altora, dacă el crede că pe baza mărturiei bune, pe care el o are despre sine, poate să fie admis în cercul intim al părtăşiei. În orice caz, să nu acceptăm nici o plîngere nerăbdătoare, întrucît el trebuie să aştepte puţin şi că trebuie să se lase judecat de alţii. Aceasta trebuie să o înţeleagă toţi cei care doresc să fie primiţi. Şi cînd Apolo, un elocvent rob al lui Dumnezeu, „care era puternic în Scripturi", a dorit să călătorească din Efes spre Antiohia, unde era necunoscut, el însuşi avea nevoie de o scrisoare de recomandare, şi astfel „fraţii au scris ucenicilor să-l primească" (capitolul 18.27). La acest mod de comportare trebuie să nu renunţăm nici noi! Toate acestea să le înţelegem bine, căci numai pe baza mărturiei altcuiva cu privire la autenticitatea creştinismului propriu, poate un credincios să fie recomandat şi primit.

Pe de altă parte, Adunarea are datoria sfîntă să cerceteze cu dragoste şi grijă pe oricine are dorinţa să fie admis la privilegiile casei lui Dumnezeu. Aşa cum odinioară, pe vremea lui Neemia. păzitorii vegheau porţile Ierusalimului (Neemia 7.1-3), ca vrăjmaşul să nu intre prin ele, tot aşa şi astăzi trebuie păzită intrarea şi ieşirea Adunării. Este o greşeală să socoteşti că „porţile" Adunării stau deschise pentru oricine. Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie nechibzuiţi şi indiferenţi faţă de slava Domnului, dacă gîndesc astfel. Noi trebuie să avem grijă ca nimeni să nu intre înăuntru, care nu are locul lui acolo, şi ca nimeni să nu stea afară, dacă Domnul vrea să-l aibe înăuntru.

Dacă Domnul, în scrisoarea către Efes, trebuie să dojenească. El recunoaşte totuşi clar: „ai pus la încercare pe cei care zic că sînt apostoli şi nu sînt şi i-ai găsit mincinoşi" (Apocalipsa 2.2). Acolo se mai găsea încă ordinea dorită de Dumnezeu! Ei au cercetat mărturia altora şi nu au primit pe nimeni numai pe baza propriei lor mărturii. Unii îşi revendicau chiar dreptul de a fi apostoli, însă credincioşii de acolo i-au pus la încercare şi i-au găsit mincinoşi. Ei cercetau pe toţi cei care veneau la ei ca „creştini". Ei se comportau după cuvintele apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh. ci să cercetaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu" (1 Ioan 4.1). Şi noi astăzi nu avem o altă unitate de măsură, nici un alt mijloc de ajutor.

Creştinii, se spune deseori, nu au nici un drept de a se ridica mai presus de alţii să-i judece, pentru că Hristos a spus: să nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (citeşte în Matei 7.1). însă cine gîndeşte aşa, greşeşte, Într-adevăr, trebuie mai întîi să scoţi „bîrna" din ochii proprii - şi apoi? Să laşi „paiul" în ochiul fratelui? Nu! Ci „atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău". Puţin mai tîrziu, Domnul Isus adaugă un principiu important: „Aşa că după roadele lor îi veţi recunoaşte. Nu oricine-Mi zice: »Doamne, Doamne!« va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri" (versetele 20 şi 21). Nu este misiunea noastră să judecăm motivele lăuntrice. Cu privire la acestea ne atenţionează Domnul în versetul 1. Numai Dumnezeu poate privi în inimă. Însă este datoria noastră clară, de a verifica mărturia creştină. Aceasta însă trebuie să o facem pe baza „roadelor", adică pe baza a ceea ce semenul nostru arată în viaţa sa exterioară despre sine şi în ceea ce vine de pe buzele sale. „Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale!" (Luca 19.22), este şi pentru comportarea noastră o dovadă. „Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat" (Matei 12.37).

Chiar dacă „cărarea Bisericii este îngustă", aşa cum a exprimat odată un scriitor binecuvîntat, pe de altă parte, creştinul trebuie să fie atenţionat cu privire la duhul de sectă. Ceea ce trebuie verificat este dacă mărturia lui Hristos este autentică şi dacă umblarea şi învăţătura sînt în concordanţă cu acest „nume bun". Dacă este prezentă viaţa dumnezeiască şi dacă cineva nu este în legătură cu răul moral sau doctrinar, dacă conştiinţa este „sinceră înaintea lui Dumnezeu", cine are atunci dreptul să reţină această persoană de la Masa Domnului?

Cît de bătrîn trebuie să fii ca să ai voie să participi la Masa Domnului? Scriptura nu ne dă nici o informaţie exactă în această privinţă, dar nu găsim niciunde în Scriptură că la aceasta iau parte copiii. Însă la 16-17 ani, nimeni nu mai este copil. Dacă este prezentă o anumită maturitate duhovnicească şi un suflet se bucură de o pace reală cu Dumnezeu (Romani 5.1), cine dintre noi ar putea spune că persoana este prea tînără? Şi înţelegerea a ceea ce se cuvine făcut este în întregime de dorit. Cîteodată se cuvine o oarecare privire în comportarea duhovnicească a aceluia care doreşte să fie primit. însă numai mărimea înţelegerii nu trebuie să fie în nici un caz condiţia acceptării. Însă apostolul vorbeşte despre Masa Domnului „ca unor oameni cu judecată", care pot să judece ce spune el (citeşte în 1 Corinteni 10.15) şi în mod sigur aceştia nu erau copii.

De aceea, legătura strînsă dintre botez şi admiterea la Masa Domnului este foarte gravă. Căci copiii credincioşi pot fi botezaţi, fără reţinere, la o anumită vîrstă, însă participarea lor la frîngerea pîinii la această vîrstă nu este biblică. Participarea la Masa Domnului nu depinde numai de faptul că cineva este sau nu născut din nou. Aceasta se afirmă deseori, însă nu este adevă-rat. Sînt îngrădiri şi una dintre acestea este cînd cineva este încă prea tînăr.

Nici un moment nu trebuie să dăm loc gîndului că ar fi masa „noastră", ca şi cum noi am putea găsi, potrivit judecăţii şi părerii noastre, cine trebuie să participe la aceasta şi cine nu trebuie. De exemplu, cine ne-ar da nouă dreptul să lăsăm pe un credincios, care s-a anunţat că vrea să participe la Masa Domnului, ca mai întîi să aştepte un an sau doi, ca să vedem dacă se cuvine să participe? Confirmarea este în totalitate o condiţie obligatorie cînd este vorba de „slujbă" (1 Timotei 3.1-13). Însă cu privire la primirea la Masa Domnului, în nici un caz nu trebuie să ne lăsăm conduşi de gîndul punerii la probă. A făcut Domnul Isus aşa cu noi, atunci cînd am venit la El? Ne-a lăsat să aşteptăm un timp? Desigur, sînt necesare atenţia, precauţia şi claritatea pentru a evita o comportare grăbită, însă acel frumos verset din Romani 15 descrie aşa de gingaş duhul în care trebuie să ne manifestăm în această problemă:

„Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu " (versetul 7).

De ce Domnul nu a vorbit EI însuşi despre Masa Sa?

Cu privire la importanţa acestui adevăr, la unii s-ar pune întrebarea, de ce Domnul Isus nu a vorbit la instituirea Cinei despre partea Mesei Sale. Răspunsul pare să fie: „Mai am multe să vă spun, dar voi nu le puteţi purta acum. Cînd însă va veni Duhul adevărului. El vă va conduce în tot adevărul" (Ioan 16.12-13). Înainte de înfăptuirea lucrării de împăcare, înainte ca Domnul Isus să fi plecat la cer ca Cel înviat şi de acolo să trimită jos făgăduinţa Tatălui, pe Duhul Sfînt, nu putea să fie nici o învăţătură despre Adunare ca Trup al lui Hristos.

Da. a fost plăcerea lui Dumnezeu ca abia după cîţiva ani de la alcătuirea Trupului lui Hristos (prin botezul cu Duhul Sfînt în acea zi de Rusalii din Faptele Apostolilor 2) să dăruiască învăţătura cu privire la Hristos şi Adunarea Sa. printr-un „vas ales", un bărbat care în acele zile nici nu era măcar convertit: Pavel, ca slujitor al Adunării, trebuia să întregească Cuvîntul lui Dumnezeu (Coloseni 1.25). „Întregire" nu înseamnă că Pavel a scris ca fiind ultimul, ci faptul că el a adăugat canonului Noului Testament acea parte care i-a fost descoperită lui şi numai lui - taina despre Hristos şi Adunare. De aceea, Dumnezeu a dat numai prin el învăţătura cu privire la Masa şi Cina Domnului. Nici unul din ceilalţi apostoli şi profeţi ai Noului Testament nu a fost chemat la aceasta.

Noi ar trebui deci să ne ferim de gîndurile greşite care pretind că, dacă nu a fost dată încă învăţătura cu privire la un lucru, acel lucru nu ar exista încă. în timpul care este descris în primele douăsprezece capitole din Faptele Apostolilor, nu era nici o învăţătură cu privire la Adunare, la Biserică; ea însăşi exista şi Duhul Sfînt lucra în ea şi prin ea şi o înmulţea prin mîngîierile Sale. Frîngerea pîinii se făcea chiar de la început, deja în capitolul 2 al Faptelor Apostolilor, însă învăţătura cu privire la aceasta a venit cîţiva ani mai tîrziu. Aşa era potrivit gîndurilor Domnului.

Fără clericalism

Deseori s-a întrebat ce înseamnă cuvintele „paharul binecuvîntărilor, pe care îl binecuvîntăm" şi „pîinea pe care o frîngem"? Îân ce măsură binecuvîntăm noi paharul? Şi în expresia a doua, apostolul se referă cumva la faptul că noi prin mîncarea din pîine, frîngem ceva?

Să începem cu ultima: nu se înţelege frîngerea pîinii atunci cînd mîncăm, ci, frîngerea pîinii, în principiu, pe care o face un frate. Totuşi noi o facem. După părerea mea, acest noi este foarte plăcut. Ne arată totuşi într-un mod simplu că cei adunaţi sînt o unitate, o familie, iar diferenţierile de clasă nu au nici un rol. Binecuvîntarea (rostirea mulţumirii) şi frîngerea pîinii sînt acţiuni comune, deşi numai unul este purtătorul de cuvînt al celorlalţi. Clericalismul nu are nici un loc în Adunarea lui Dumnezeu, la Masa Domnului. Ea Îi aparţine Lui şi El este prezent acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Său. Noi toţi sîntem invitaţi, sîntem fraţi. Şi cine îndrăzneşte să prezideze, cînd El Însuşi este prezent acolo? Oh! Să fim oaspeţii Săi în prezenţa Sa şi să îl adorăm pe Tatăl în duh şi adevăr - acesta este un privilegiu enorm şi cu el dorim să ne preocupăm acum.

Adorarea în duh şi adevăr

Am amintit deja că Masa Domnului este punctul central al adorării creştine. Oamenii vorbesc despre „serviciul divin" şi înţeleg prin aceasta predica. Dar serviciul divin nu este nici ţinerea sau ascultarea unei predici, nici îndreptarea spre Dumnezeu a rugăciunilor şi cererilor. Adorarea însă este adevărata slujbă dumnezeiască şi cea mai înaltă expresie a ei se găseşte la frîngerea pîinii. Aceasta va deveni mai clar cînd la sfîrşitul acestui capitol, vom privi modelele Vechiului Testament sub denumirea Masa Domnului în Vechiul Testament.

Cînd Dumnezeu ne prezintă Cuvîntul Său cel sfînt, prin robii Săi, atunci El ne slujeşte, nu noi Îi slujim, iar cînd Îi aducem adorare, noi Îi slujim şi aceasta este adevărata slujire dumnezeiască. Să facem deosebirea clară între slujirea Cuvîntului şi adorare: slujire este a aduce pe Hristos înaintea oamenilor, adorare este a aduce pe Hristos înaintea lui Dumnezeu. Slujirea Cuvîntului se îndreaptă de la Dumnezeu spre oameni, adorarea este îndreptată totdeauna de la oameni spre Dumnezeu.

Adorarea creştină, caracterul ei, este mai mult decît poate sugera cuvîntul grecesc pentru „adorare": „omagiere", „veneraţie prin căderea la picioare." În multe locuri ale Vechiului şi chiar ale Noului Testament, înţelesul despre „adorare" nu este mai mult decît acest sens. De exemplu, cînd au venit magii din Orient şi au văzut „pe Copilaş şi pe Maria, mama Lui", „au căzut cu faţa la pămînt şi s-au închinat înaintea Lui" (Matei 2.11). însă aceasta nu este nici pe departe ceea ce noi înţelegem prin adorarea creştină. Adorarea creştină nu este numai „veneraţie prin căderea la picioare", ci revărsarea inimii umplute de mulţumire a celor răscumpăraţi, care sînt copleşiţi de ceea ce Dumnezeu este în Sine Însuşi şi de ceea ce El a descoperit despre Sine, în Fiul Său. Adorarea creştină înseamnă să te închini în duh şi adevăr.

Găsim aceasta în cuvintele Domnului, pe care El le-a rostit către femeia din Samaria: „»Femeie«, i-a zis Isus, »crede-Mă că vine ceasul cînd nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mîntuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori. Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr«" (Ioan 4.21-24).

Spre deosebire de samariteni, iudeii ştiau cui se închinau, pentru că ei se închinau la ceea ce cunoşteau - Dumnezeul Cel viu, în măsura în care El era cunoscut în Israel. Însă nu erau „închinători adevăraţi": cei mai mulţi dintre ei erau necredincioşi şi nu aveau relaţii de viaţă cu Dumnezeu. Corespunzător cu aceasta era şi închinarea lor în exterior, o manifestare rituală. Însă a venit ora închinării adevărate, în care adoratorii adevăraţi, şi anume copiii lui Dumnezeu, adevăraţii credincioşi, vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr. Astfel de adoratori caută Tatăl - o realitate nespus de fericită! Numai copiii pot adora pe Tatăl! Aceasta este ceea ce dragostea Tatălui caută şi astăzi. Însă, pentru că Dumnezeu este Duh, această adorare trebuie să aibă loc în duh şi în adevăr.

A adora în duh înseamnă mai mult decît a avea Duhul lui Dumnezeu şi a fi călăuzit de El, oricît ar fi de mare acest privilegiu în sine. Desigur, nu poţi să aduci adorare în duh şi adevăr, dacă nu ai Duhul Sfînt locuind în tine. Tot aşa de sigur este că Duhul Sfînt conduce la adorare şi în adorare. Adorarea în duh este în contrast cu închinarea ceremonială. rituală, exterioară, „carnală": ea are loc potrivit naturii lui Dumnezeu şi în puterea acelei părtăşii pe care o dă Duhul lui Dumnezeu.

A adora în adevăr înseamnă să te închini corespunzător descoperirii lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o cu privire la Sine în Isus Hristos, în mod deosebit la crucea de pe Golgota. De aceea adorarea adevărată nu poate fi despărţită de jertfa desăvîrşită a lui Hristos pentru Dumnezeu şi de aceea adorarea este legată într-un mod deosebit de Masa Domnului, la care noi, ca mădulare ale Trupului Său, vestim moartea Sa.

Prin aceasta nu trebuie să se spună că nu ar fi posibil să aduci adorare personal şi acasă. Însă această adorare nu se poate ridica la înălţimea atinsă cînd Domnul Isus cîntă lauda lui Dumnezeu în mijlocul Adunării. Credinciosul singur nu este în stare să se închine lui Dumnezeu în mod potrivit cu ceea ce El a descoperit despre Sine. Se presupune că în El este o aptitudine care Îl aşază la o oarecare înălţime cu Dumnezeu. În plus, binecuvîntările care ne dau bucurie sînt comune. De aceea, cea mai înaltă formă a adorării creştine propriu-zise este adorarea comună în Adunare. Această adorare comună va fi partea noastră fericită şi în cer, căci citim: „Şi bătrînii s-au aruncat jos şi s-au închinat" (Apocalipsa 5.14).

Desigur, pot exista adorări comune ale Adunării şi în afara frîngerii pîinii. Autorul a trăit de mai multe ori momente cînd, cu prilejul unui studiu al Cuvîntului, întreaga adunare a fost condusă la adorare, cînd un frate s-a sculat, a rostit o mulţumire, cînd Persoana Domnului Isus a fost prezentată privirii noastre; adunarea a rămas în picioare şi a urmat mulţumire după mulţumire. Totuşi locul propriu-zis al adorării este Masa Domnului, unde El Însuşi este în mijloc şi intonează lauda, iar noi avem în mîini jertfa lui Hristos şi, conduşi de Duhul Sfînt, rostim înaintea lui Dumne-zeu ceea ce simţim despre El.

În felul acesta, la Masa Domnului, Adunarea lui Dumnezeu îşi găseşte propria reprezentare pe pămînt. Căci, pe de o parte acolo se vesteşte într-un mod excepţional adevărul despre un Trup şi, pe de altă parte, adorarea creştină în duh şi în adevăr îşi găseşte expresia ei cea mai înaltă. S-ar putea ca într-un anumit loc să fie credincioşi care doresc să se strîngă împreună pentru rugăciune sau pentru studiul Cuvîntului lui Dumnezeu. Dacă acolo nu are loc încă frîngerea pîinii pe principiul Trupului, atunci nu are loc nici o prezentare a Adunării lui Dumnezeu.

Masa Domnului în Vechiul Testament

Pînă acum nu am spus nimic despre expresia Masa Domnului. Apostolul Pavel o foloseşte ca ceva de la sine înţeles, ca şi cum ar porni de la premisa că oricine o cunoaşte. De fapt este o aluzie la Maleahi 1.7 şi 1.12, unde este numit altarul arderii de tot, şi la profetul Ezechiel 41.22 şi 44.16, unde este denumit altarul tămîierii. Dacă apostolul nu face nici o deosebire între cele două întrebuinţări ale acestor expresii, este tocmai pentru că ambele imagini - altarul arderii de tot şi altarul tămîierii - exprimă învăţătura sa şi slujesc ca temelie pentru aceasta. Căci ar trebui mereu să ne aducem aminte că „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră" (Romani 15.4).

În orice caz, un lucru rezultă deja din utilizarea expresiei Masa Domnului în Vechiul şi în Noul Testament: prin aceasta. Duhul Sfînt, în 1 Corinteni 10, nu înţelege numai o masă a binecuvîntărilor, despre care, de exemplu, vorbeşte David în Psalmul 23, cînd spune: „Tu îmi pregăteşti o masă în faţa vrăjmaşilor mei" (versetul 5). Se aude cîteodată această interpretare, însă eu o consider nepotrivită cu gîndurile Sfintei Scripturi cu privire Ia Masa Domnului. Dincolo de aceasta se ascunde mai mult încercarea Satanei de a răpi unul dintre cele mai mari privilegii ale copiilor lui Dumnezeu aici pe pămînt: adevărul din creştinism că „este un Trup şi un Duh ", care este prezentat simbolic într-un mod cunoscut de Scriptură.

Pe altarul arderii de tot se aduceau lui Dumnezeu jertfe de animale, care, aşa cum am văzut mai înainte, vorbeau simbolic despre jertfa lui Hristos. în aceasta consta valoarea lor. Însă în 1 Corinteni 10, unde predomină gîndul părtăşiei, fără îndoială, apostolul se referă în versetul 18, prin cuvintele „cei ce mănîncă jertfele, nu sînt ei în părtăşie cu altarul 1", la o jertfă deosebită, jertfa de mulţumire şi pentru vină din Levitic 3 şi 7. Caracteristic acestor jertfe era că oricine era curat avea voie să mănînce din carnea acestor jertfe (Levitic 7.19).

Ce plăcut şi folositor spre adorare devine totul, cînd ne gîndim că această jertfă era mîncarea (literal pîinea) unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului (citeşte în Levitic 3.11; 21.6)! Cu alte cuvinte, ceea ce era mînca-rea Domnului însuşi era şi desfătarea israeliţilor. Poate un alt tablou să arate mai clar ce este părtăşia? Să te bucuri de aceeaşi parte de care Se bucură Dumnezeu! Şi nu este aceasta tocmai ceea ce noi, creştinii, trăim la Masa Domnului? Noi avem - simbolic - jertfa lui Hristos în mîini şi cugetăm la El şi la minunata Sa jertfă, iar pe deasupra, ştim că în ochii lui Dumnezeu are o valoare deosebită. Ce parte fericită să ai părtăşie cu Dumnezeu cu privire la Fiul Său! Acesta este caracterul adevăratei adorări creştine. „Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos" (1 Ioan 1.3).

În legea jertfei de mulţumire din Levitic 7.19-21 găsim trei „condiţii" importante, pe care noi le-am tratat deja amănunţit. Prin respectarea lor, jertfa era plăcută lui Dumnezeu.

Versetul 19 arată că locul putea să fie murdărit: „carnea care a fost atinsă de ceva necurat nu trebuie mîncată". Cîte „locuri" religioase se găsesc în creştinism, care sînt murdărite prin practici sau învăţături greşite! Cine vrea să fie credincios Domnului, trebuie să le părăsească. Acesta va fi obiectul ultimului capitol al acestei cărţi.

Versetul 20 arată clar că s-ar putea întîlni necurăţia personală: „găsindu-se în stare de necurăţie". Fiecare credincios în parte este dator „să se curăţească pe sine însuşi" (1 Ioan 3.3) prin judecata de sine şi aşa să participe la Masa Domnului, într-un chip vrednic. Cu aceasta ne vom ocupa în capitolul următor.

Versetul 21 atenţionează cu privire la legăturile necurate: „cînd cineva se va atinge de ceva necurat". Prin contact cu răul se ajunge în părtăşie cu răul - un principiu al lui Dumnezeu, care a făcut obiectul acestui capitol şi pe care, sper, l-am reţinut deja în inimă. Încă o dată atenţionarea către noi toţi: să ne depărtăm de legăturile necurate! Ele pot să ne facă incapabili să ne apropiem şi să slujim lui Dumnezeu într-un chip plăcut,În Vechiul Testament, un asemenea suflet trebuia „să fie nimicit din poporul Său". Cît de serios ia Dumnezeu aceste lucruri!

În ceea ce priveşte altarul tămîierii. unele locuri din Vechiul Testament arată că el simbolizează în primul rînd gîndul adorării. Tămîierea era adevărata slujbă preoţească (1 Cronici 6.49; 23.13) şi privilegiul semin-ţiei lui Levi; ea este descrisă în Deuteronom 33.10, astfel: „Ei pun tămîie sub nările Tale şi arderede-tot pe altarul Tău". Dacă ne aducem aminte că tămîierea în Exod 30.34-38 este un model impresionant al mirosului plăcut care se revarsă din Persoana şi din lucrarea lui Hristos, Mîntuitorul nostru, atunci nu ne va fi greu să înţelegem vorbirea figurată a lui Solomon din Proverbe 27.9: „Untdelemnul şi parfumul înveselesc inima" - desigur inima lui Dumnezeu.

Dumnezeu are plăcere de rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13.15). El Se bucură cînd noi venim înaintea Lui cu ceea ce vorbeşte despre Fiul Său. Nu este privilegiul nostru deosebit ca, la Masa Domnului, ca o preoţie sfîntă (1 Petru 2.5), să aducem „tămîie" sub nările Sale? Privindu-L pe Domnul Isus pe cruce, nu intonăm noi pe drept şi cu inimile umplute de mulţumire un cîntec de adorare binecuvîntat, în următoarele versurile?

Ce am putea să-Ţi aducem pentru aceasta?Dumnezeule, ce tămîie primeşti Tu?O, lasă-ne să-Ţi cîntăm despre Isus,Numai El Te poate bucura!

Însă cît de mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se găsesc, din nefericire, legaţi de anumite interpretări şi forme de organizare omenească, în situaţia că nu au ocupat încă această poziţie dumnezeiască, nu au trăit încă niciodată o asemenea adorare, o asemenea acţiune a Duhului; care nu au experimentat deloc ce înseamnă cînd Domnul Isus cîntă în mijlocul Adunării; care nu au găsit niciodată fericirea care constă în a te uita pe tine şi a fi preocupat, în adorare, numai cu Acela care este „mai frumos decît fiii oamenilor"! Adorarea în duh şi adevăr - o preocupare mai sublimă, drag prieten, nu ne poate da Dumnezeu nici măcar în cer!

„A Lui să fie slava în Adunare în Hristos Isus, din neam în neam şi în veci de veci! Amin."

3. Cina Domnului

 Dezbinări

Dacă ne ocupăm cu cealaltă parte a frîngerii pîinii, Cina Domnului, importanţa acestui subiect rezultă din osteneala apostolului de a corecta comportarea greşită a credincioşilor din Corint. Apostolul nu intenţionează să redacteze un studiu cu privire la frîngerea pîinii. Inspirat de Duhul Sfînt, apostolul foloseşte comportarea greşită a corintenilor ca prilej să le arate cît de incompatibilă era aceasta cu ceea ce ei exprimau duminică de duminică la frîngerea pîinii. Participarea lor la masa demonilor i-a prilejuit să vorbească în 1 Corinteni capitolul 10 despre Masa Domnului. Iar în capitolul 11. duhul de partidă care era între corinteni şi neorînduiala cu privire la frîngerea pîinii, care rezulta din aceasta, l-au făcut să vorbească despre Cina Domnului.

„Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine, ci pentru mai rău. Mai întîi, aud că atunci cînd vă strîngeţi ca adunare, între voi sînt dezbinări; şi în parte o cred. Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi" (1 Corinteni 11.17-19).

Dacă apostolul putea să-i laude cu privire la ceva, atunci el nu pregeta să facă aceasta. Cît de asemănător era el în această privinţă cu învăţătorul său! El a lăudat, în versetul 2, pe credincioşii din Corint, pentru că au ţinut cu credincioşie învăţăturile apostolului inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Însă cînd este vorba de strîngerile lor laolaltă ca adunare, şi mai ales de strîngerile pentru Cina Domnului, el nu putea să-i laude, căci nu se strîngeau pentru mai bine, ci pentru mai rău. Ce înseamnă aceasta, vom vedea îndată.

Chiar de la începutul scrisorii sale (capitolul 1.11), el a spus despre certurile care erau între ei, despre care a luat cunoştinţă prin ai Cloei. Acum el vorbeşte despre dezbinările dintre ei, despre care a auzit şi pe care le crede în parte, că sînt adevărate. El cunoştea starea lor firească şi de aceea nu s-a mirat cînd a auzit despre aceste stări triste între ei. Ce trist şi umilitor este şi cît de des este dezonorat Domnul Isus cînd cei credincioşi se comportă împotriva adevărului privitor la singurul Trup, cînd între copiii lui Dumnezeu se găsesc dezbinări! Acestea sînt rezultatele ale unei stări fireşti.

Cuvîntul grecesc pentru „dezbinare" (schisma = ruptură, despărţitură) înseamnă o neînţelegere între credincioşi, o împărţire în interiorul Adunării, dar nu încă o ruptură vizibilă. Cît de des ne-am temut noi de neînţelegeri între copiii lui Dumnezeu! La corinteni. unii ziceau că sînt ai lui Pa vel, alţii preferau pe Petru, alţii au făcut chiar din Hristos capul partidei lor. La noi s-ar putea ca aceste grupări să se arate în alte forme, însă totdeauna ele sînt periculoase, sînt totdeauna condamnabile şi conduc, dacă nu sînt judecate, la un necaz mai mare, pe care apostolul îl descrie cu cuvîntul partide.

„Partidă" este redarea cuvîntului grecesc hairesis, care înseamnă „şcoală", „părerea şcolii", „părerea învăţătorului" şi în Galateni 5.20 este tradus cu „sectă". Nu înseamnă numai o oarecare formă de încăpăţînare, ci o grupă sau o partidă între credincioşi, care se desparte de ceilalţi ca să urmeze cu precădere propriile ei gînduri şi păreri. „Sectele" sînt consecinţele triste ale „dezbinărilor", ele aparţin „faptelor cărnii" din Galateni 5. Tit este atenţionat ca după întîia şi a doua mustrare să se depărteze de oamenii sectari, „căci ştim că un astfel de om s-a abătut şi păcătuieşte" (Tit 3.10-11).

Prin „sectă", nu trebuie să înţelegem învăţătură greşită, aşa cum înţelegem cuvîntul actual „erezie". Poate fi chiar un gînd bun pentru alcătuirea unei secte, şi anume cînd se ţine cu tărie numai la o parte a adevărului şi se trece cu vederea că este şi o altă parte care trebuie să fie luată în considerare. Accentuarea exagerată a unui anumit adevăr, cu ignorarea celorlalte adevăruri ale Cuvîntului lui Dumnezeu, cît de des a condus la împărţirea în secte şi în cele din urmă la rătăcire! Cînd o colectivitate nu se mai grupează în jurul Domnului Isus, ci în jurul unui adevăr privilegiat al Cuvîntului lui Dumnezeu, oricît de preţios şi important ar putea fi acesta, a devenit deja o sectă şi atunci se vor pierde nu numai celelalte adevăruri ale Cuvîntului lui Dumnezeu, ci şi acel adevăr, care, cu preţul celorlalte, a ocupat o poziţie privilegiată. Mai devreme sau mai tîrziu se va strecura rătăcirea acolo unde s-a închis uşa pentru adevăr ca întreg.

O! Să fim atenţi la „vulpile mici care strică viile", la „uriaşii" fini dintre noi, la grupările în învăţătură, în umblare, în lucrarea Domnului; să fim atenţi la împărţirea în secte! Dumnezeu este cu totul împotrivă. Cine conduce pe altul la o sectă, „păcătuieşte" şi este „greşit". Aceasta nu stă nicidecum în opoziţie cu remarca pe care apostolul o face: „Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca prin aceasta să se arate cei aprobaţi printre voi".

De ce trebuie să fie partide? Vrea Dumnezeu să apară secte şi dezbinări? Nicidecum! Sînt cu totul altceva decît ce vrea Dumnezeu. „Căci Eu urăsc despărţirea" (Maleahi 2.16), arată un principiu care este mult mai mult decît aplicarea la despărţirea în căsătorie.

Mă văd îndemnat să fac această remarcă, datorită iscusinţei unor interpretatori de a denatura, care afirmă totuşi că textul biblic sprijină feluritele partide şi despărţiri, pentru că ele ar fi de folos credincioşilor şi ar face cunoscut diversitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă nicidecum a trece cu vederea lucurile! Nu, Dumnezeu în principiu nu le vrea, însă în anumite împrejurări ele trebuie să fie: dacă starea duhovnicească a credincioşilor este aşa de joasă, că între ei sînt invidie şi ceartă, încît apostolul trebuie să spună: „Căci voi sînteţi tot carnali" (capitolul 3.2-3), atunci partidele sînt consecinţe care duc la constrîngere, atunci ele sînt necesităţi morale. Căci Domnul poate folosi atunci asemenea aspecte umilitoare spre binele credincioşilor şi spre slava Sa, prin aceea că El descoperă pe cei aprobaţi, adică aceia care nu se fac una cu aceste partide şi cu răul care a pricinuit aceste partide.

O cină proprie

Corintenii se adunau împreună „spre mai rău", strîngerea lor pentru frîngerea pîinii nu conducea spre cele bune, la glorificarea lui Dumnezeu, ci la descoperirea dezbinărilor prezente. Prilejul exterior pentru aceasta era faptul că acolo credincioşii luau Cina Domnului ca o cină obişnuită sau ca o aşa numită cină de dragoste (greceşte agape = dragoste). Aceasta nu era principial, fals în sine, Însuşi Domnul Isus a instituit Cina în timpul unei alte cine, aceea de Paşti. Se pare că şi primii creştini din Ierusalim aveau aceeaşi practică. La început ei au fost foarte pătrunşi de cunoştinţa fericită că aparţin unei familii, care constituia familia lui Dumnezeu - ah, dacă şi noi astăzi am fi mai conştienţi de aceasta! - şi aceasta se vedea şi în viaţa lor socială, că ei nu găseau nici o greutate ca să ia Cina ca o masă obişnuită. Aşa citim: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frîngînd pîinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie (sau simplitate) de inimă" (Faptele Apostolilor 2.46).

Aceasta au avut-o înainte şi credincioşii din Corint, cînd au legat Cina Domnului cu o masă obişnuită, ca astfel să adîncească dragostea unul faţă de altul. Însă cu toate că pentru aceasta ei se strîngeau într-un loc, s-a răspîndit printre ei un abuz cu privire la Cina Domnului, pentru care apostolul era nevoit acum să-i mustre: „Cînd vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu puteţi să mîncaţi Cina Domnului, fiindcă atunci cînd mîncaţi, fiecare ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămînd, iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mîncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi daţi de ruşine pe cei care n-au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud " (1 Corinteni 11.20-22).

Ce uşor poate aluneca în rău ceea ce este bun, cînd lipseşte vegherea! Ceea ce trebuia să fie o expresie a dragostei dumnezeieşti între ei, s-a degradat într-o manifestare a diferenţelor sociale!

Cei bogaţi dintre ei, care probabil veneau pentru mîncare, mîncau singuri şi făceau să se ruşineze cei ce nu aveau nimic. Desigur, şi obiceiurile aveau un rol în aceasta. Erau ei obişnuiţi în sărbătorile lor idoleşti de odinioară să se îmbete? În mod normal, aceasta putea să fie aşa.

Pe neobservate ei au căzut iarăşi în aceste obiceiuri vechi - un aspect care ni se poate întîmpla şi nouă - şi la mîncarea Cinei erau beţi, nu prin ceea ce beau din paharul acela, ci din vinul mesei obişnuite, care avea loc împreună cu Cina Domnului. Nu, aceasta nu mai era mîncarea Cinei Domnului! Era o umilire a săracilor dintre ei, o dispreţuire a Adunării lui Dumnezeu.

Ca primă consecinţă a acestui fapt, apostolul scrie că, începînd de acum încolo, Cina Domnului nu mai trebuia luată în legătură cu o altă masă sau sărbătoare: „Nu aveţi voi case, unde să mîncaţi şi să beţi?" Dacă erau flămînzi, trebuia să mănînce acasă şi acolo să-şi potolească foamea (versetul 34), şi nu trebuia să coboare Cina Domnului pe treapta de jos a sărbătorilor omeneşti.

Probabil că acum unul sau altul dintre cititorii mei constată uşurat că astăzi nouă nu ni se poate întîmpla aşa ceva; şi este adevărat că noi nu mai avem acest pericol, de a amesteca Cina Domnului cu alte mese. Insă nu este pericolul permanent de a face din Cina Domnului „propria masă", prin aceea că noi facem din aceasta ceea ce ne place? Nu este frapant că apostolul aşază Cina Domnului în contrast cu propria masă? De am fi mai atenţi că este masa Domnului, aşa cum ne amintim dintr-un capitol anterior! Nu a dispreţuit creştinătatea o parte din drepturile Domnului şi a schimbat Cina Sa prin prescripţii şi înflorituri omeneşti, că abia se mai poate recunoaşte? S-a ajuns ca omul să fie domnul Cinei! Cel puţin aşa îşi revendică el deseori dreptul. Nu, aceasta nu este mîncarea Cinei Domnului!

Este mîncarea Cinei Domnului, cînd se ia spre iertarea păcatelor? Cînd iau parte la aceasta oameni păcătoşi, nenăscuţi din nou? Cînd se face din aceasta o liturghie, un sacrament, o sărbătoare muzicală, o întîlnire ecumenică şi altceva asemănător? Desigur, pot lua parte oameni evlavioşi, temători de Dumnezeu, care caută să facă aceasta în amintirea Mîntuitorului lor, însă aceasta nu este Cina Domnului.

Nu este nici o problemă pur personală

Este răspîndit în protestantism gîndul că Cina Domnului este o problemă pur personală, pentru că este scris: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar" (citeşte în 1 Corinteni 11.28). Fără îndoială, gîndul părtăşiei este legat mai mult de Masa Domnului, iar Cina Domnului este mai mult înfăţişarea responsabilităţii personale. Cu toate acestea, participarea la Cina Domnului nu este numai o problemă pur personală, căci eu nu mănînc singur. Aceasta o lămureşte clar apostolul Pavel, prin aceea că arată o a doua rătăcire căreia corintenii îi erau expuşi: „Fiecare", spune el, „cînd mănîncă ia înainte propria sa cină". „Fiecare" - înseamnă că ei făceau din Cina Domnului o problemă strict personală; ei uitau că mădularele sînt legate unele cu altele. Comportarea lor practică, lipsită de dragoste, dădea la iveală acest lucru.

Să învăţăm din aceasta: cînd luăm parte la Cina Domnului şi o facem fără a avea în inimă gîndul că sîntem un trup în Hristos, atunci nu sîntem pe linia Cuvîntului lui Dumnezeu, nu sîntem pe linia Domnu-lui. Nu se poate ca fiecare să mănînce pentru sine Cina Domnului, despărţit de ceilalţi, care aparţin de asemenea Trupului lui Hristos. Dacă o facem totuşi, atunci aceasta nu este mîncarea Cinei Domnului. Vom auzi totodată cuvintele apostolului, pe care el le foloseşte în versetul 26: „Căci ori de cîte ori tu mănînci din pîinea aceasta ..., tu vesteşti moartea Domnului"? Nu, el ne aminteşte cuvintele Domnului, pe care El le-a folosit la instituirea Cinei Sale şi pe care le-a rostit înaintea lor de mai multe ori: „Să faceţi (voi) aceasta în amintirea Mea". „Ori de cîte ori beţi (voi), să faceţi (voi) spre amintirea Mea" (versetele 24 şi 25). Şi apoi apostolul adaugă adevărul cel nou în versetul 26: „Căci ori de cîte ori mîncaţi (voi) această pîine şi beţi din pahar, vestiţi (voi) moartea Domnului". Este o comportare comună a Adunării. Eu nu pot lua parte la aceasta în chip izolat, nu mă pot dezice de responsabilitatea pe care o aduce cu sine părtăşia.

Primit de la Domnul

în adunările locale din Corint domnea dezordinea. Cum o întîmpină apostolul? Prin aceea că renunţă la prescripţiile severe? Sau spunînd: „faceţi aceasta numai o dată pe an"? Ah, el face ceva mult mai frumos: se referă la origine, la ceea ce el a primit de la Domnul. Aceasta este modalitatea lui Dumnezeu - să arate ceea ce era la început. Devierea noastră de la ordinea lui Dumnezeu se va recunoaşte mai bine cînd ne vom compara cu începutul. Aceasta ar putea fi dureros şi umilitor pentru noi, dar este singurul drum spre reabilitare, fie că este vorba de drumul nostru personal sau de drumul nostru comun al credinţei.

„Căci am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vîndut, a luat pîine şi după ce a mulţumit, a frînt-o şi a zis: »Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea « " (versetele 23 şi 24).

Nu cu privire la botezul creştin a primit apostolul descoperire; căci botezul este un aspect al împărăţiei, şi el nu a fost trimis să boteze (1 Corinteni 1.17), ci ca slujitor al Adunării (Coloseni 1.24). însă cu privire la instituirea Cinei Domnului, el a primit din partea Domnului slăvit o descoperire deosebită. Aşa de important era pentru Domnul Isus acest lucru, încît El nu l-a lăsat să fie învăţat prin alţi apostoli.

Însă ceea ce a primit de la Domnul, apostolul le-a redat cu exactitate. De aceea ei ştiau. Ei nu puteau spune: „Aceasta o auzim pentru prima dată". Şi ce s-a văzut din cuvintele sale inspirate de Dumnezeu? Că descoperirea care i-a fost făcută era în concordanţă deplină cu relatările evangheliştilor cu privire la instituirea Cinei Domnului. Cum putea să fie altfel, cînd atît unul cît şi celălalt vorbeau de la Dumnezeu! Pentru aceasta ei nu au avut nevoie de nici o conferinţă, nici de o punere de acord între ei. Cît de minunat este Cuvîntul lui Dumnezeu!

Şi apostolul Pavel aminteşte exact aceeaşi succesiune ca şi evangheliştii, ca prilej de aducere aminte. Ca şi ei, el spune: El a luat pîine - El a mulţumit - El a frînt-o.

Aşa a primit el însuşi de la Domnul, aşa le-a comunicat şi lor. În mod remarcabil, nici măcar cel mai neînsemnat lucru apostolul nu-l schimbă faţă de ordinea instituită iniţial de Domnul; el nu adaugă nimic la aceasta şi nu lasă nimic la o parte! Faptul că Pavel vrea să corecteze comportarea greşită a corintenilor în practicarea Cinei Domnului, aceasta merită să reţină întreaga noastră atenţie. Nu trebuie şi noi să rămînem, simplu, la această succesiune şi la ordinea pe care Domnul Isus a aşezat-o la început şi pe care El, Cel slăvit, a confirmat-o prin apostolul Său? În mod sigur, acesta este lucrul cel mai bun pe care-l putem face în această privinţă. Orice ordine stabilită de oameni este numai dezordine în ochii lui Dumnezeu.

Apostolul a primit de la Domnul descoperirea cu privire la Cina Domnului. În capitolul anterior am ară-tat deja cît de des se întîlneşte titlul Domn în această scurtă secţiune. Este vorba de responsabilitatea noastră personală la mîncarea Cinei Domnului. În capitolul 10 al scrisorii noastre, în legătură cu Masa Domnului stăteau în prim plan mai mult relaţiile noastre exterioare; în capitolul 11, în legătură cu Cina Domnului este redat modul în care mîncăm din aceasta, gîndul principal al învăţăturii apostolului.

În context, cuvintele „luaţi, mîncaţi" şi „beţi toţi din el" sînt date la o parte în relatarea apostolului. Privirea nu este îndreptată spre privilegiu, ci spre responsabil-tate, ceea ce înseamnă că aici era misiunea divină, clară, a apostolului. De aceea el spune simplu: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi" şi astfel îndreaptă atenţia lor şi a noastră asupra a ceea ce simbolizează pîinea. Tot aşa şi pentru pahar. Nu trebuiau corintenii, cînd au citit aceste cuvinte, să se umple de un sentiment de adîncă ruşinare? Cît se potrivea comportarea lor nedemnă în timpul Cinei, cu înţelesul acestui simbol solemn?

Vestirea morţii Domnului

S-au gîndit ei vreodată că atunci cînd mîncau din pîine şi cînd beau din pahar, vesteau moartea Domnului ?

„Pentru că, de cîte ori mîncaţi pîinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pînă va veni El" (versetul 26).

Moartea Domnului - ce expresie copleşitoare, serioasă! Domnul Isus, Căruia I se cuvine cea mai mare cinste, a murit pentru ei! Este posibil să nu rămîi impresionat în faţa semnelor morţii Sale sau să te atingi de ele cu mîinile murdare? Ce I-a pricinuit moartea? Păcatele lor. Atunci ei nu puteau şi nu trebuiau să aducă păcatele nejudecate în prezenţa morţii Sale, moarte pe care o considerau mijlocul prin care păcatele lor au fost luate de la ei. Moartea Sa era expresia şi dovada cea mai puternică a sfinţeniei lui Dumnezeu, Însă nenorocitul „eu" este ultimul care trebuie să fie exprimat la Cina Domnului!

Toate acestea sînt astăzi pentru noi de o deosebită importanţă. Desigur, faptul de a ne îmbăta la Cina Domnului, nu este pericolul care ne ameninţă. Însă cît de uşor putem aduce păcate nejudecate în prezenţa Aceluia a Cărui moarte o vestim! Cît de uşor putem lua Cina Domnului într-un mod şi într-o stare personală care nu corespunde sfinţeniei lui Dumnezeu! Cum putem noi scăpa de acest pericol? Realizînd prin credinţă că Acela, a Cărui moarte este înaintea inimilor noastre, este în mijlocul nostru ca Cel înviat şi Cel viu. Conştienţa că El este de faţă va regla totul, chiar şi comportarea noastră personală, despre care este vorba în această secţiune.

Deseori s-a pus întrebarea, înaintea cui vestim noi moartea Domnului. Eu cred: înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, înaintea lumii, înaintea întregului univers. Învăţăm din Efeseni 3.10 că, astăzi, domniilor şi stăpînirilor din locurile cereşti le este făcut cunoscut prin Adunare înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Şi din 1 Petru 1.12 ştim că îngerii doresc să privească aceste lucruri. Este un gînd serios, dar şi înălţător, că sîntem chemaţi de Dumnezeu ca, în această lume care a lepădat şi leapădă pe Hristos, să vestim moartea Fiului Său.

Prin ce vestim noi moartea Domnului? Nu prin cîntare, nu prin citirea Cuvîntului lui Dumnezeu, nu prin rugăciune - toate acestea pot avea loc fără ca de acestea să fie legată vestirea morţii Domnului - ci prin mîncarea pîinii şi prin faptul că bem din pahar. Această remarcă este importantă mai ales pentru cei credincioşi care sînt într-adevăr prezenţi la frîngerea pîinii, dar care nu iau parte la ea.

Mă gîndesc, de exemplu, la copiii părinţilor credincioşi. Ei cresc în acest cerc al binecuvîntărilor, merg împreună cu părinţii la strîngeri, îi întreabă pe aceştia cu privire la înţelesul a ceea ce fac, aşa cum găsim în Vechiul Testament în legătură cu sărbătoarea Paştilor: „Şi cînd fiii voştri vă vor întreba: »Ce înseamnă obiceiul acesta?«, să răspundeţi: »Este jertfa de Paşti pentru Domnul, care a trecut pe lîngă casele fiilor lui Israel în Egipt, cînd a lovit Egiptul şi a scăpat casele noastre«" (Exod 12.26-27). într-o zi însă, copiii, prin harul lui Dumnezeu, vor deveni ei înşişi copii ai lui Dumnezeu şi vor asista la strîngerile pentru frîngerea pîinii într-un duh cu totul nou. Chiar dacă nu iau parte la frîngerea pîinii, ei vor fi preocupaţi să ia parte în duh la adorarea pe care o aduce Adunarea. Ei sînt deja adoratori şi cîntă din inimă cîntările de adorare, ei spun din inimă „Amin" la rugăciuni. Însă nu vestesc încă moartea Domnului. Aceasta are loc abia prin participarea la frîngerea pîinii.

De ar pune la inimă toţi acei dragi prieteni credincioşi, care nu consideră aşa de necesară participarea la frîngerea pîinii! Ei nesocotesc nu numai ultimul testament al Domnului, care a spus: „Să faceţi aceasta spre amintirea Mea", ci pierd şi un privilegiu, acela de a vesti moartea Domnului.

Să vesteşti moartea Domnului nu înseamnă că strîngerea laolaltă pentru frîngerea pîinii este o adunare deschisă pentru oricine. Eu cred că frîngerea pîinii nu trebuie să fíe o scenă pentru cei necredincioşi şi de aceea nu este potrivită pentru a invita necredincioşi. Dacă cineva se interesează din inimă de acest lucru, cine să-l refuze de a fi prezent? Chibzuinţă şi luciditatea sînt necesare şi în acest aspect.

Cu privire la cel care este sub disciplină, adică cel care a fost exclus de la părtăşia la Masa Domnului, fără îndoială că el nu mai are dreptul să fie prezent la întru-nirile pentru frîngerea pîinii. El a fost „dat afară", acum este „afară", iar „cit despre cei de afară, Ci judecă Dumnezeu " (1 Corinteni 5.13). Dacă ei vor să revină la situaţia iniţială fără să caute contacte cu fraţii şi surorile, ca în felul acesta să anticipeze rezultatul reabilitării lor publice, ei trebuie să vină la vestirea Cuvîntului. Singurul lucru pe care pot să-l facă este supunerea faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. Însă participarea lor la întrunirile pentru frîngerea pîinii şi pentru rugăciune nu sînt de dorit. Eu nu spun: „sînt interzise", căci nu putem să interzicem sau să împiedicăm venirea lor, decît în cazurile rare, de deranjare publică.

Noi frîngem pîinea pînă cînd vine Domnul. Nu este corect să spunem: „noi vestim revenirea Sa", aşa cum vestim moartea Sa, dar facem aceasta pînă cînd va veni El. Ce gînduri fericite! La Cină noi privim înapoi la ceea ce s-a petrecut la crucea de pe Golgota, ne amintim de moartea Domnului, pe care El a suferit-o pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru mîntuirea noastră. Şi totuşi noi nu putem să mîncăm din pîine şi să bem din pahar fără să ne amintim totodată că El va reveni. De fiecare dată poate frîngem pîinea pentru ultima oară. Astfel noi privim înapoi şi privim şi înainte. El va veni curînd ca să ne ia din această lume la Sine, în slava Sa. unde îl vom vedea „ca Miel înjunghiat" - pe El. care pentru veşnicie va fi punctul central al adorării celor răscumpăraţi.

O, Miel al lui Dumnezeu!În curînd sus Te va lăuda, în mii de feluri,ceata veselă de sfinţi ai Tăi,uniţi cu Tine pentru totdeauna,Nici unul nu lipseşte, Tu îi chemi pe toţi,ei cîntă tare, cu sunete de bucurie:Onoare Mielului, care ne-a salvat!

A mînca şi a bea în chip nevrednic

Versetul 27 a fost deseori greşit înţeles, ca şi cum la frîngerea pîinii ar fi vorba de o vrednicie deosebită. Dar să ascultăm ce spune realmente acest verset:

„De aceea, oricine mănîncă pîinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi la sîngele Domnului".

Să participi la frîngerea pîinii în chip vrednic este esenţial pentru orice adevărat copil al lui Dumnezeu. Sîngele lui Hristos l-a făcut vrednic. În mod natural, am fost cu totul altceva decît demni de prezenţa lui Dumnezeu. „Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru" (citeşte în 1 Corinteni 6.11).

Însă pericolul constă în a face aceasta într-un mod nedemn, sugerat de adjectivul „nevrednic". Corintenii nu erau căzuţi aşa de adînc, încît să permită celor necredincioşi sau chiar vrăjmaşilor să ia parte la Masa Domnului. Din nefericire, aceasta se face astăzi în multe părţi ale creştinismului şi aceasta este împotriva gîndurilor lui Dumnezeu. Însă ei luau Cina Domnului într-un mod cu totul nedemn de Domnul, au făcut din ea un ospăţ, aşa că apostolul a trebuit să le spună că aceasta nu mai este nicidecum mîncarea Cinei Domnului. Chiar şi cînd ne strîngem pe temelia Scripturii, putem să mîncăm şi să bem în chip nevrednic, cînd noi oferim eului un loc, cînd noi permitem propriei noastre voinţe să se amestece în lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi să preia conducerea. Dacă, de exemplu, voi spune: „cînd fratele acesta va cere o cîntare, atunci nu voi cînta cu el" sau: „cînd fratele acela va rosti o rugăciune, nu voi spune »Amin« la aceasta", atunci cu o asemenea conştiinţă, nu voi mînca şi nu voi bea eu în chip nevrednic? Cînd cineva, în mod arbitrar, exercită influenţa asupra strîngerii laolaltă, fără să aştepte indicaţia Domnului, cînd cineva pune în faţă ceva de la sine, care izvorăşte din firea sa, nu este atunci „foc străin", de la el (Leviticul 10)?

Sînt multe forme de a mînca şi a bea în mod nevrednic. Cînd luăm parte la aceasta fără un exerciţiu lăuntric al sufletului, dacă rămînem indiferenţi la toate sau ne preocupăm cu alte lucruri, dacă mîncăm Cina Domnului ca pe o masă obişnuită - nu ar trebui atunci să se spună că sîntem „vinovaţi de trupul şi sîngele Domnului"? De ce vinovaţi de trupul şi sîngele Domnului? Pentru că simbolurile tocmai despre acestea vorbesc! Şi cînd mîncăm şi bem din acestea în chip indiferent, aducem dezonorare nu numai pîinii şi paharului, ci şi trupului şi sîngelui lui Hristos, a căror expresie sînt. Cît de serios este să nu deosebeşti în acest fel trupul! Noi mîncăm şi bem propria judecată (versetul 29).

Judecata de sine nu pentru a sta deoparte

Ce trebuie deci să facem noi, dacă lucrurile sînt aşa de serioase? Este cel mai bine să rămîi deoparte, ca şi David odinioară, care din cauza pedepsirii lui Uza de către Domnul, nu a vrut să primească chivotul Domnului în casa sa (2 Samuel 6.9-10)? Acesta este un gînd uşor de înţeles, dar este un gînd omenesc, care nu a fost dictat de harul lui Dumnezeu. Astăzi domneşte harul, în dreptate, însă el domneşte, domneşte dînd viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5.21). De aceea, drumul lui Dumnezeu, cu privire la problema care ne preocupă este acesta:

„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar" (versetul 28).

Dumnezeu doreşte ca noi să revizuim permanent căile noastre, motivaţiile noastre, starea inimii noastre, şi toate acestea în lumina Sa. Imperativul să se cerceteze! în greacă este la prezent şi aceasta înseamnă: cercetează permanent, continuă să faci aceasta mereu! Nu este deci o privire fugară, o singură dată, sîmbătă seara, a evenimentelor din săptămîna trecută, ci o judecare de sine permanentă în prezenţa Sa.

Am spus deja: verificarea de sine nu înseamnă numai o judecare a căilor noastre, a ceea ce noi am spus şi am făcut, ci şi a motivaţiilor noastre lăuntrice pentru ceea ce facem şi ceea ce nu facem şi a înclinaţiilor şi gîndurilor noastre. Cît de multe motive vom avea să ne ruşinăm înaintea Lui şi să ne plecăm, dacă vom lăsa lumina Cuvîntului Său să cadă asupra noastră! Să o facem, preaiubiţilor!

Harul lui Dumnezeu, care ne-a iertat toate păcatele în Hristos Isus, ne permite şi ne dă curaj să fim în chip desăvîrşit deschişi înaintea Lui şi să-I spunem şi să mărturisim tot, ceea ce constatăm că nu este bun la noi. Această permanentă judecată de sine, din timpul vieţii noastre zilnice, este temelia adevăratei bucurii. Să observăm că sfinţenia practică este totdeauna înaintea bucuriei.

Pe de altă parte, dacă sîntem neglijenţi în judecata de sine, aceasta este premisa sigură pentru o viaţă lipsită de fericire şi pentru alunecări în păcat, datorită intervenţiei lui Dumnezeu pentru disciplinare. Eu sînt convins că starea duhovnicească scăzută a poporului lui Dumnezeu de astăzi îşi are cauza cea mai adîncă în aceea că nu ne verificăm realmente şi permanent şi nu ne condamnăm cînd este necesar. Mîntuirea şi aducerea pe drumul cel drept vor fi partea noastră numai prin judecata de sine.

Spuneţi, iubiţi fraţi şi surori, am întrebat noi vreodată pe Domnul şi Mîntuitorul nostru dacă este de acord cu îmbrăcămintea noastră, cu organizarea timpului nostru liber, cu obiceiurile noastre, cu cumpărăturile noastre, cu călătoria noastră de concediu, cu felul vieţii noastre de familie şi cu preocupările noastre duhovniceşti? Sau acestea şi alte domenii asemănătoare au fost scoase din paranteza existenţei noastre de creştini? L-am întrebat vreodată dacă îi este plăcută vorbirea gurii noastre şi simţămintele inimii noastre (Psalm 19.4)? Ne-am verificat vreodată în lumina Domnului, dacă sîntem umpluţi sau stăpîniţi de aroganţă, de înfumurare, de încredere în sine. de existenţă pretenţioasă, de dragoste faţă de lume, de nemulţumire, de dorinţă de stăpînire sau chiar de lăcomie? Şi cum stăm cu activitatea noastră duhovnicească? Citim noi Cuvîntul lui Dumnezeu cu inima plină de dorinţă? Mai are rugăciunea personală un loc important în viaţa noastră zilnică? Luăm parte cu plăcere la strîngerile laolaltă ale credincioşilor? Sîntem preocupaţi de salvarea păcătoşilor pierduţi? Nu ne-am întrebat niciodată de aceasta? Să aplicăm fără cruţare etalonul lui Dumnezeu, dar să o facem în conştienţa harului lui Dumnezeu în care ne aflăm!

Şi este adevărat că unele disciplinări din partea lui Dumnezeu le-am putea evita, dacă noi ne-am aşeza în lumina Sa şi am mărturisi falimentele şi păcatele noastre. De ce nu mergem pe acest drum? „Nu fiţi ca un cal sau ca un catîr care nu are pricepere, pe care-i struneşti cu un frîu şi cu o zăbală, ca să se apropie de tine. De multe dureri are parte cel rău, dar cel care se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurare" (Psalmul 32.9-10). Da, este adevărat şi în cazul nostru, bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă (Romani 2.4)!

Şi pentru că sîntem în har, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne însoţeşte, ne verificăm nu pentru a constata dacă putem să mergem la frîngerea pîinii sau dacă trebuie să rămînem deoparte. Nu, ne verificăm, pentru ca apoi să mîncăm şi să bem, aşa cum spune în versetul nostru: „şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar".

De fapt aceasta este bunătatea, harul lui Dumnezeu! Desigur, se spune, să nu stăruieşti în rău şi cît de nepotrivit cu acest gînd este totuşi cînd un credincios, în diferite întîmplări ale vieţii, întreabă mereu, plin de frică, dacă astăzi poate sau nu să participe la frîngerea pîinii, cu toate că el a mărturisit Domnului tot ce i-a fost făcut cunoscut. Deci Cuvîntul lui Dumnezeu nu recunoaşte situaţia ca astăzi să „am libertatea" să particip la frîngerea pîinii şi mîine nu, rămînînd deoparte. Eu trebuie să mă cercetez singur şi apoi să mănînc din pîine şi să beau din vin (versetul 28).

Versetul acesta este o înviorare nespus de binecuvîn tată din partea Domnului pentru noi, ai Săi, care luăm loc la Masa Sa. El arată de asemenea cît de mult doreşte Domnul ca tot poporul Său să vină şi să bea, cu excepţia faptului cînd cineva este exclus prin disciplinare de către Adunare.

Diferite feluri de judecată

În versetele 28 pînă la 32 sînt numite patru expresii diferite pentru „a judeca". Ca să le facem cunoscute, versetele trebuiesc citite în context şi cu indicarea versetului:

Fiecare să se cerceteze [dokimazo] pe sine însuşi, şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar.

Căci cine mănîncă şi bea, [în chip nevrednic] îşi mănîncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte [diakrino] trupul Domnului.

Din cauza aceasta sînt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm.

Dacă ne-am judeca [diakrino] singuri, n-am fi judecaţi [krino].

Dar, cînd sîntem judecaţi [krino], sîntem disciplinaţi [paideuo] de Domnul, ca să nu fim condamnaţi [katakrino] odată cu lumea" (versetele 28-32).

  1. Prima expresie este în versetul 28,dokimazo = a verifica, a pune la încercare.Cu privire la aceasta am vorbit deja în legătură cu judecata de sine.
  2. A doua expresie, în versetul 31,diakrino = adeosebi, a face diferenţă, a judeca, este în strînsă legătură cu prima expresie din 1 Corinteni 11.28 şi ea arată în mod clar cum trebuie să se facă judecata noastră de sine: ar trebui să învăţăm să deosebim ceea ce este atins în viaţa noastră de Duhul lui Dumnezeu sau de carne, de Tatăl sau de lume, de Domnul Isus sau de Diavolul. Este deosebit de important pentru starea noastră sufletească să deosebim motivaţiile noastre! Dacă am putea să discernem mereu ce vine de sus şi ce vine de jos!

Acelaşi cuvînt este folosit şi în versetul 29, unde este vorba de a deosebi trupul Domnului şi de a face deosebirea dintre Cina Domnului şi o masă obişnuită.

  1. A treia expresie,krino = a judeca, a aprecia, se întîlneşte în versetele 31 şi 32. învăţăm de aici adevărul serios, că Dumnezeu nu trebuie să ne judece, dacă noi înşine ne îngrijim de aceasta. Dacă noi nu facem această judecată de sine, atunci El trebuie să ne judece şi, în înţelepciunea şi dragostea Sa, să ne ducă pe căile disciplinării, ceea ce ne doare. Este deci vorba aici de ojudecată pămîntească din partea Domnului, o pedeapsă corporală, nu o judecată veşnică. Pentru un creştin, aceasta a fost îndepărtată pentru totdeauna. „Cine crede în El nu va fi judecat" (Ioan 3.18). „Cine aude Cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă" (Ioan 5.24).
  1. A patra expresie, în versetul 32,katakrino = a condamna,subliniază cele spuse. Lumea merge la judecata sigură, pe care o aşteaptă o condamnare veşnică. Dimpotrivă, cel credincios nu va fi condamnat odată cu lumea, datorită faptului că el este pedepsit corporal aici, dacă este nevoie. Expresia folosită este paideuo, din care derivă la noi cuvîntul pedagog. Oricît de serioasă este pedeapsa corporală, ce diferenţă este totuşi între o pedeapsă corporală a copiilor lui Dumnezeu şi condamnarea lumii!

Păcat de moarte

Am înţeles că putem lua parte la frîngerea pîinii în chip nevrednic în două feluri: prin aceea că mîncăm din aceasta fără să facem deosebirea dintre Cina Domnului şi o masă obişnuită şi prin aceea că mîncăm din ea fără ca mai înainte să ne fi cercetat. Am reţinut apoi că Dumnezeu nu trece cu vederea, dacă noi mîncăm şi bem fără să ne fi judecat. În acest caz mîncăm şi bem judecata noastră înşine, şi aceasta conduce la faptul că Dumnezeu ne pedepseşte în trupul nostru, ca astfel să recunoaştem starea noastră şi să nu fim judecaţi odată cu lumea. Apostolul adaugă dovada ameninţătoare pentru aceasta: „Din cauza acesta sînt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm".

Probabil corintenii nici măcar nu s-au gîndit de ce între ei erau aşa de mulţi fraţi şi surori bolnavi şi neputincioşi, iar o parte au adormit. Acum apostolul le arată că adevăratul motiv pentru aceasta era faptul că ei mîncau şi beau la Cina Domnului în chip nevrednic. Poate astăzi să fie altfel? Desigur, să fim atenţi la gîndul că nu orice boală, orice slăbiciune, orice plecare acasă a credincioşilor este consecinţa păcatelor nejudecate. Nici pe departe! Probabil că Dumnezeu urmăreşte cu totul alte scopuri cu ai Săi pe aceste căi, de exemplu încercarea credinţei lor, slăvirea Sa Însăşi, ferirea de rău şi multe alte lucruri asemănătoare. Uneori Dumnezeu ia tocmai pe aceia care nu au păcătuit, care erau cei mai buni dintre noi - probabil pentru că noi nu am mai ascultat de ei. Însă cuvîntul din Scriptură de acum nu vorbeşte despre aceasta. Aici este vorba despre a fi bolnav, despre adormirea acelora care au păcătuit.

Eu nu mă îndoiesc că aceia care au adormit s-au comportat în aşa fel că au înfăptuit un păcat care duce la moarte (1 Ioan 5.16). Aşa de serioasă şi rea a fost comportarea lor la Cina Domnului în ochii lui Dumnezeu, încît El a lăsat să vină peste ei moartea trupească, ca o consecinţă a acestei comportări. Pentru aceştia nu trebuie să ne rugăm, ne spune Dumnezeu prin apostolul Ioan. Un alt exemplu pentru păcatul care duce la moarte îl găsim în Faptele Apostolilor capitolul 5, cu privire la Anania şi la Safira.

„Păcatul care duce la moarte" se referă numai la moartea trupească, nu cu despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu. Problema mîntuirii veşnice nu este atinsă prin aceasta, ci este mai mult o chestiune a căilor de educaţie pe care le foloseşte Dumnezeu cu copiii Săi, „pentru ca noi" - apostolul se include acum şi pe el - „să nu fim judecaţi cu lumea". N-ar trebui însă ca aceste lucruri să fie o serioasă atenţionare pentru noi, să nu participăm cu indiferenţă la Cina Domnului şi în general să nu procedăm cu indiferenţă cu lucrurile lui Dumnezeu?

Mulţumirea

Cînd am privit în capitolul 8 instituirea Cinei de către Domnul, ne-am amintit că ea se caracterizează nu prin cereri şi rugăminţi, ci prin mulţumiri.În mod sigur, nu este lipsit de importanţă că şi apostolul Pavel arată că Domnul a mulţumit. Ceata mică, în mijlocul căreia Domnul Isus a rostit mulţumirea, era, dacă am voie să spun aşa, începutul, alcătuia miezul Adunării care se va forma în curînd - acea Adunare în care El va face să fie o mulţumire permanentă a alor Săi pentru Tatăl lor. Ce gînduri preţioase!

Mulţumirea rostită de Domnul trebuie să se fi referit la moartea Sa şi la consecinţele mari ale acesteia. Domnul vedea peste moarte, peste mormînt şi privea, în hotărîrile lui Dumnezeu, nemărginitul har în care Adunarea Sa va sta împreună cu El înaintea Tatălui, şi toate acestea ca rezultat al morţii Sale. Avînd aceasta înaintea ochilor şi în inimă. El a mulţumit lui Dumnezeu, Tatăl Său. Era o mulţumire desăvîrşită, care a ajuns la urechea Tatălui, era o mulţumire care cuprindea nemăsuratul har al lui Dumnezeu, care va fi partea celor ce sînt ai Săi. Această mulţumire desăvîrşită - Dumnezeu fie lăudat şi slăvit pentru aceasta! - rămîne în veşnicie şi în parfumul ei plăcut se strîng astăzi credincioşii şi sînt, cu Cuvîntul laudei în mijloc (Evrei 2.12), ei înşişi o ceată de adoratori, de mulţumitori şi vor fi şi în veşnicie. „Nesfîrşită dragoste, cît de bogată eşti Tu!"

O masă de aducere aminte

Domnul Isus a mulţumit Dumnezeului şi Tatălui Său şi, prin aceasta, I-a dat primul loc. însă după aceea El a frînt pîinea despre aceasta ne aminteşte apostolul Pavel şi a dat-o ucenicilor, cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea" (versetul 24). „În amintirea Mea" - este o expresie foarte puternică, care înseamnă amintirea activă. Noi ne strîngem la un anumit timp, cu un scop: ai Săi să-şi amintească de moartea Sa.

Cu semnele morţii Sale înaintea noastră, ne amintim de ceea ce El a fost în moartea Sa pentru Dumnezeu şi pentru noi. Permiteţi-mi să scot încă o dată în evidenţă. în mod deosebit: că nu viaţa Domnului, oricît de desăvîrşită şi de plăcută era pentru Dumnezeu, este în primul rînd înaintea noastră la frîngerea pîinii, ci moartea Sa. Despre aceasta vorbesc semnele care stau înaintea noastră şi la care avem parte. Noi nu vestim viaţa Sa, ci moartea Sa. Desigur, noi nu putem şi nici nu vrem să despărţim viaţa Sa desăvîrşită, sfîntă şi plină de dăruire, de jertfa Sa; totuşi moartea Sa este într-o oarecare măsură încoronarea dăruirii Sale, pe care El a dovedit-o permanent în viaţa Sa. Totuşi, numai această viaţă minunată n-ar fi putut să ne mîntuiască, n-ar fi putut să lucreze ispăşirea.

Abia prin moartea lui Hristos s-au rupt lanţurile Satanei pentru noi şi abia moartea Domnului nostru a făcut clar pentru totdeauna, într-un chip care nu se mai repetă, ce este sfinţenia lui Dumnezeu şi ce este păcatul; ce este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, copiii oamenilor şi cît de groaznic este păcatul în ochii lui Dumnezeu; că omul este absolut pierdut şi plin de răutate; cît de mare este puterea Satanei; cît de devastatoare sînt consecinţele păcatului şi cît de departe a mers ascultarea şi dedicarea Domnului. De ce rămînem noi totuşi în cîntările şi mulţumirile noastre, la locurile din Scriptură, pe care le citim, mai mult la viaţa Domnului Isus? De ce deseori obosim, în a fi preocupaţi realmente cu El în moartea Sa? Mă gîndesc cîteodată că noi nu avem multe de spus despre moartea Sa.

Noi sîntem superficiali - şi aceasta o spun despre mine însumi - ne preocupăm mult prea puţin cu moartea de necuprins a Mîntuitorului nostru şi. în loc de aceasta ne preocupăm cu rezultatele minunate ale morţii Sale. De aceea, cît de important şi ce folositor ar fi pentru noi toţi, să ne preocupăm cu rugăciune şi reculegere, de exemplu cu prezentarea diferitelor jertfe din Vechiul Legămînt. aşa cum ni le prezintă mai ales cartea Levitic. Prin nimic altceva nu putem pătrunde mai adînc în diferitele părţi ale jertfei lui Hristos, ca prin studiul acestor modele. Şi nimic nu ne conduce mai mult la o adorare adevărată ca preocuparea cu aceste subiecte sublime. Ca să vorbim în limbajul „jertfei", nu Domnul ca jertfă de mîncare este subiectul mesei de aducere aminte, ci Domnul ca ardere de tot, jertfă pentru vină şi jertfă pentru păcat.

Însă mai este un punct pe care doresc să-l amintesc în legătură cu masa de aducere aminte, un punct pe care noi deseori nu-l observăm. Cînd mîncăm din pîine şi bem din pahar, ne facem una cu Hristos cel mort, înaintea întregului univers. Lumea cunoaşte numai un Hristos mort. Deci, oştirea credincioşilor se face una cu El. Este expresia dragostei lor faţă de El în dăruirea lor Aceluia pe care lumea Îl dispreţuieşte şi Îl leapădă.

O ilustraţie foarte plăcută a acestui gînd o avem în Iosif din Arimateea. Domnul atîrnă mort pe cruce. Toată lumea a urmat pe Stăpînul ei şi a răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2.8). Atunci Iosif din Arimateea a ieşit temerar în faţă şi a rugat pe Pilat pentru trupul lui Isus. El a coborît de pe cruce trupul mort al Domnului său şi L-a dus pînă la mormînt. Se poate vedea în altă parte mai clar şi mai emoţionant ce înseamnă să te faci una cu Domnul cel dispreţuit şi mort? Era ca şi cum el ar spune: „Lumea L-a urît, însă eu L-am iubit. Lumea L-a omorît, eu însă doresc să am trupul Său mort, chiar dacă prin aceasta trebuie să am aceeaşi soartă". Tot aşa şi noi, prin participarea la Cină ne facem una cu Domnul cel mort, pe care lumea Îl desconsideră.

„Acesta este trupul Meu, dat pentru voi". ce cuvinte fericite! Dragostea Sa L-a condus să Se dea pentru noi! Aceasta este ceea ce ne preocupă la Cină şi ceea ce mişcă adînc inimile noastre. Însă avem apoi celelalte cuvinte ale Domnului: „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea". Primul cuvînt ne arătă ce face El pentru noi, iar celălalt, ceea ce trebuie să facem noi pentru El: să ne gîndim în dragoste la El. „Pentru voi" - aceasta este dragostea Sa; „în amintirea Mea" - acesta este răspunsul nostru la această dragoste. Să Î-l dăm, preaiubiţilor!

Masa aducerii aminte - o Festivitate?

După ce în 1 Corinteni 5.7, se vorbeşte că Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit, în versetul 8 se continuă: „De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi ...". Deseori s-a întrebat: să luăm parte la sărbătoare, se referă la sărbătoarea Cinei? La această întrebare mulţi au răspuns afirmativ, iar alţii au privit-o ca lipsită de importanţă; şi totuşi eu cred că nu este chiar aşa de neimportantă.

Mai întîi doresc să mă refer la expresia folosită în felul cum se pune întrebarea: sărbătoarea Cinei. Realmente noi nu citim niciunde în Scriptură că Cina Domnului va fi sărbătorită. Noi frîngem pîinea (Faptele Apostolilor 20.7; 1 Corinteni 10.16), luăm parte dintr-o pîine (1 Corinteni 10.17). avem partea noastră la aceste lucruri sfinte, da - dar noi nu sărbătorim. Desigur, nici nu pot să-mi imaginez că ar putea exista aici pe pămînt ceva mai sărbătoresc, ca atunci cînd copiii lui Dumnezeu sînt adunaţi ca să-şi aducă aminte de Mîntuitorul lor cel mort şi să-L adore în duh şi adevăr. Cu toate acestea noi nu serbăm „moartea Domnului", noi o vestim (1 Corinteni 11.26).

Cînd unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu folosesc expresia sărbătoarea Cinei, în mod sigur nu au în intenţie vreun drum greşit. Şi eu nu spun că este total necorespunzător, numai că nu trebuie legat de această masă gîndul unor împodobiri festive, prin puterea inventivităţii omeneşti. Domnul Isus a instituit Cina Sa în toată simplitatea, iar primii creştini au frînt pîinea în toată simplitatea (Faptele Apostolilor 2.42 etc.).

Trebuie să rămînem la această simplitate. Tot ceea ce este adăugat de oameni, oricît ar fi de sărbătoresc, nu este de la Domnul. Nu este oare Cina Sa. mîncarea Sa (1 Corinteni 11.20; 10.21), la care noi avem voie să luăm parte? Nu trebuie să facem din această lucrare ceea ce ne place şi ne-am amintit deja de aceasta!

În adorarea lui Dumnezeu (şi desigur nu numai acolo), totul trebuie să se desfăşoare potrivit voii Dom-nului şi după rînduiala Sa. „Dacă-Mi vei face un altar de piatră", a spus Dumnezeu poporului Său pămîntesc, „să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci, cum îţi vei pune dalta în piatră. îl vei profana. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui" (Exod 20.25-26). Ostenelile oamenilor, despre care se crede că sînt bune, şi toată iscusinţa lor, în ochii lui Dumnezeu nu înfrumuseţează altarul Său, ci îl profanează. Dumnezeu nu poate tolera ca în prezenţa Sa sfîntă să se arate „carnea" (firea) oamenilor. Cît de mult ar trebui să ne ferim, la adorare, de toate lucrurile şi inovaţiile care nu poartă pecetea autorităţii Cuvîntului Său sfînt!

Cu privire la expresia din capitolul 5, a ţine o sărbătoare, ea nu este o referire la Cina Domnului, ci la săr-bătoarea azimilor. care era în legătură directă cu cina de Paşti şi care era sărbătorită timp de şapte zile, imediat după acestea (Exod 12). În timpul Paştilor şi a sărbătorii azimilor. care are strînsă legătură cu aceasta, în casele israeliţilor nu trebuia să se găsească nici un aluat. Acest fapt îl foloseşte apostolul Pa vel ca să corecteze comportarea greşită şi starea rea a credincioşilor din Corint. Ei au permis ca în mijlocul lor să se găsească aluat, „aluatul răutăţii şi al stricăciunii".

În Sfînta Scriptură, fără nici o excepţie, aluatul vorbeşte despre păcatul care lucrează în cei răi şi care are proprietatea de a împărtăşi caracterul său întregii cantităţi. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala." Este un principiu propriu păcatului: el nu rămîne numai la un singur caz, nici nu se limitează la cîteva cazuri dintr-o mulţime, cu excepţia cazului cînd este înlăturat prin judecată de sine sau, dacă este necesar, prin pedeapsă.

Aluatul poate reprezenta răul moral sau răul doctrinar. La corinteni era vorba de răul moral, la galateni, de răul în învăţătură (Galateni 5.9). Domnul Isus ne atenţionează cu privire la aluatul fariseilor şi al saducheilor, care este făţărnicia (Matei 16.6; Luca 12.1).

Trebuie să fim atenţi la aceasta cu toată seriozitatea, ca, atît în viaţa noastră personală cît şi în Adunarea lui Dumnezeu, să judecăm şi să îndepărtăm orice rău, să măturăm aluatul cel vechi, ca astfel să arătăm starea reală (şi anume: noua plămădeală), care este poziţia noastră potrivit lucrării lui Hristos (şi anume: fără aluat). De aceea, apostolul spune: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sînteţi, fără aluat" (1 Corinteni 5.7).

Aceasta este deci sărbătoarea pe care trebuie să o ţină copiii lui Dumnezeu. Pentru cît timp sau cît de des? În fiecare întîia zi a săptămînii, cînd frîngem pîinea? Nu, nu într-o zi din săptămînă, ci timp de şapte zile - tot timpul vieţii noastre aici pe pămînt. Căci numărul şapte înfăţişează totdeauna desăvîrşirea în lucrurile lui Dumnezeu. Şi ce emoţionant, cît de serios este motivul pentru această sărbătoare: moartea Domnului nostru! „Căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit." Cînd a fost jertfit El (Apocalipsa 5.9), ca să ne elibereze de consecinţele veşnice ale păcatelor noastre, atunci pentru noi s-a creat o imposibilitate morală de a trăi în păcat. Noi judecăm păcatele fără nici o cruţare, însă în cunoştinţa fericită a harului care le-a îndepărtat din ochii lui Dumnezeu.

Comparaţia între Cina Domnului şi Masa Domnului

Deja în cele două capitole anterioare ne-am referit la faptul că Masa Domnului şi Cina Domnului sînt unul şi acelaşi lucru, însă reprezintă două direcţii diferite de privire. Păstrînd mereu aceasta înaintea ochilor, dorim acum să comparăm anumite diferenţe dintre cele două aspecte ale frîngerii pîinii, ceea ce va face, sper, mai clar acest lucru.

Masa Domnului ne arată pe Stăpînul casei, Cina Domnului ne arată pe Proprietar.

Masa Domnului ne arată unde, sau pe ce principiu trebuie să aibă loc frîngerea pîinii; Cina Domnului ne arată cum sau în ce fel trebuie să luăm parte la frîngerea pîinii.

La Masa Domnului este vorba mai mult de cine este la această Masă; la Cina Domnului este vorba mai mult despre ce este pe masă. Sau noi am putea spune:

Masa Domnului face clar ce sîntem noi - o unitate; Cina Domnului vorbeşte despre ce facem noi - vestim moartea Sa.

Masa Domnului este expresia părţii noastre comune,

Cina Domnului este expresia privilegiului meu personal.

La Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos; gîndul principal la Cina Domnului este amintirea morţii Sale.

La Masa Domnului privirea este îndreptată mai mult spre responsabilitatea cu privire la relaţiile exterioare, pe care le au copiii lui Dumnezeu cu alţii (atenţionare cu privire la legături nepotrivite); la Cina Domnului accentul cade mai mult pe felul lăuntric în care ei au parte la aceasta (atenţionarea cu privire la participare într-un chip şi mod nedemn).

Sau exprimat altfel:

Masa Domnului exprimă responsabilitatea comună, faptul că noi sîntem împreună responsabili de păstrarea curăţiei („nu trebuie să vă fie indiferent cum umblu eu"); Cina Domnului, dimpotrivă, îndreaptă privirea spre responsabilitatea mea personală, adică eu sînt îndemnat spre judecata de mine însumi, şi apoi să mănînc şi să beau într-un chip vrednic.

În contrast cu Masa Domnului este masa demonilor; în contrast cu Cina Domnului este propria cină. Nu se poate şi una şi alta.

În legătură cu Masa Domnului se vorbeşte despre Trupul lui Hristos, în legătură cu Cina Domnului se vorbeşte despre trupul Domnului.

Dacă responsabilitatea cu privire la Masa Domnului nu este împlinită, aceasta conduce la distrugerea mărturiei; dacă responsabilitatea cu privire la Cina Domnului nu este împlinită, judecata credincioşilor (pedepsirea de către Tatăl) este consecinţa de neînlocuit.

Un simbol - două înţelesuri

Unii copii ai lui Dumnezeu au greutăţi în a înţelege că de „pîinea" din 1 Corinteni 10 este legat altceva decît în 1 Corinteni 11. De fapt, potrivit cu cele scrise în 1 Corinteni 10.16, prin frîngerea pîinii exprimăm părtăşia noastră cu trupul lui Hristos, pe care El l-a dat pentru noi. Am văzut aceasta deja în capitolul 9. Şi în 1 Corinteni 11, pîinea este un simbol al trupului lui Hristos care S-a dat pentru noi: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi" (versetul 24). însă în 1 Corinteni 10, pîinea este un simbol şi al unui Trup tainic al lui Hristos, al Adunării, „pentru că noi, care sîntem mulţi, sîntem o singură pîine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pîine" (versetul 17).

Acest înţeles dublu al unei pîini la frîngerea pîinii nu trebuie să ne neliniştească, el este, dimpotrivă, preţios şi îşi găseşte o plăcută asemănare deja în Vechiul Testament. Pe masa cu pîinile pentru punerea înainte (Exod 25.23-30; Levitic 24.5-9) stăteau două rînduri, avînd fiecare şase pîini coapte din floare de făină şi încărcate cu tămîie. Pe de o parte aceste pîini vorbesc despre Hristos ca mîncare a poporului Său. Ele erau mîncarea preotului. Pe de altă parte, aceste douăspre-zece pîini ilustrau totalitatea poporului Israel. Pot veni zile de decădere şi dezbinări, şi ele au şi venit. Dumnezeu vedea totdeauna pe poporul Său ca un întreg. Asigurate de jur împrejur cu o margine aurită, aceste pîini erau permanent înaintea Lui, pe tot parcursul călătoriei prin pustie - „pîinea necurmată" (Numeri 4.7). Tot aşa şi astăzi, poporul lui Dumnezeu, înconjurat de dreptatea lui Dumnezeu, este păstrat pe locul său înaintea Lui. Dumnezeu îl vede permanent ca un întreg unit în Hristos. Tămîia plăcerii Sale este peste el. Numele Său să fie glorificat pentru o poziţie aşa de minunată, în care am ajuns prin harul Său!

Colecte

Încă un lucru deosebit nu trebuie să rămînă neamintit în legătură cu frîngerea pîinii - colectele pentru nevoile sfinţilor şi pentru lucrarea Domnului. Că există o legătură între jertfa de laudă şi jertfele de binefacere şi dărnicie, ne arată clar Evrei 13.15-16: „Prin El, deci, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac." Fără îndoială, aceste locuri nu vorbesc de frîngerea pîinii. Jertfa de laudă trebuie să se înalţe permanent în viaţa noastră spre Dumnezeu. Totuşi, legătura dintre jertfele îndreptate spre Dumnezeu (glorificarea Sa) şi jertfele îndreptate spre oameni (binefacerea şi dărnicia) nu trebuie trecută cu vederea. Desigur, putem fi înclinaţi ca a doua parte, chiar dacă este mai jos, s-o uităm, însă Dumnezeu o leagă cu sublimele „jertfe duhovniceşti", pe care noi ca „preoţie sfîntă" putem să le aducem lui Dumnezeu (1 Petru 2.5).

Aceeaşi legătură şi succesiune o avem în Deutero nom 26.1-15. După ce în versetul 10 se spune: „Tu trebuie ... să te închini Domnului, Dumnezeului tău", în versetul 12 se vorbeşte despre strîngerea întregii zeciuieli: „... s-o dai levitului, străinului, orfanului şi văduvei". Dumnezeu doreşte ca noi să luăm parte la nevoile sfinţilor. El are plăcere în aceste jertfe. Mi se pare că binefacerea (cuvîntul grecesc se întîlneşte numai în Evrei 13), este în sensul general, în timp ce dărnicia este mai mult în legătură cu nevoile în lucrarea Domnului. în orice caz, apostolul Pavel foloseşte acest cuvînt, care de altfel înseamnă să ai părtăşie (citeşte în Galateni 6.6 şi Filipeni 4.15). Cine este învăţat în Cuvînt, trebuie să facă parte din toată avuţia şi aceluia care îl învaţă; şi filipenii au făcut aceasta faţă de apostol, chiar de la început. „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?" întreabă apostolul Pavel în 1 Corinteni 9.11.

S-ar putea gîndi că modul în care să se dea trebuie lăsat la aprecierea fiecărui credincios. Însă Duhul Sfînt a avut grijă ca noi să avem indicaţia clară a Cuvîntului, care nu poate greşi cu privire la acest aspect, aparent neînsemnat.

„Cît priveşte strîngerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rînduit bisericilor Galatiei. În ziua întîi a săptămînii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după cîştigul lui, ca să nu se strîngă ajutoarele cînd voi veni eu" (1 Corinteni 16.1-2).

Unii creştini ar putea să se măgulească şi astăzi că sînt suficient de duhovniceşti ca să ştie unde şi în ce fel să dea banii sau din avuţia lor. însă nu rareori, înapoia acestei pretenţii de stare duhovnicească înaltă, se ascunde, nimic altceva, decît aroganţa. Fără a îngrădi libertatea fiecăruia de a da potrivit felului propriu, apostolul Pavel, în înţelepciunea şi puterea care i-au fost date, insistă, ca o regulă generală pentru toate adunările, că trebuie să aibă loc colecte. Aceste colecte trebuie să fie regulate, nu numai ocazional, şi să aibă loc într-o măsură potrivită, după cît a prosperat fiecare. Scopul utilizării colectelor nu este numit aici într-un mod precis, însă nicidecum nu ar fi vorba aici de colecte deosebite pentru nevoile fraţilor şi surorilor din Iudeea; tot aşa de sigur este că aici se prezintă un principiu general valabil, pe care, dacă îl desconsiderăm, nu va fi fără pagube pentru noi şi pentru alţii.

Dar de ce este amintită prima zi a săptămînii în legătură cu colectele? în această întîia zi a săptămînii, sfinţii se strîngeau regulat pentru frîngerea pîinii (Faptele Apostolilor 20.7) şi aduceau lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti. Cu prilejul acestor strîngeri laolaltă, trebuia să contopească în mod vizibil ceea ce ei au strîns. Completarea apostolului, „ca să nu se strîngă ajutoarele cînd voi veni eu" subliniază acest gînd. Şi prezenţa apostolului ar fi putut cumva să influenţeze comportarea lor, iar el voia în mod vădit să evite aceasta. Cît de diferită este practica lor de cea pe care noi o întîlnim în multe părţi ale creştinismului! Că numai credincioşii aveau privilegiul la colecte, rezultă foarte clar din context, iar noi vom face bine să ne ţinem strîns de această ordine. Dumnezeu nu primeşte jertfe materiale de la oamenii nemîntuiţi. Un „duh zdrobit" este „jertfa" pe care Dumnezeu o aşteaptă mai întîi de la ei şi pe care El nu o dispreţuieşte (Psalmul 51.17).

Legătura dintre strîngerea laolaltă pentru Numele Domnului şi aducerea jertfelor materiale îşi găseşte o ilustraţie interesantă deja în Vechiul Testament, în prescripţiile lui Dumnezeu cu privire la zeciuială: israeliţii trebuiau să aducă zeciuiala tocmai acolo unde ei aduceau şi darurile lor - în locul pe care îl va alege Domnul ca să-Şi aşeze Numele Său (citeşte în Deuteronom 12.5-6; 14.22-27). Domnul se adresează poporului Său necredincios la sfîrşitul Vechiului Testament prin profetul Maleahi: „aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea" (capitolul 3.10). A te îngriji să fie hrană în casa Sa înseamnă să pui la dispoziţie mijloacele necesare pentru „slujba casei Dumnezeului nostru", pentru „toată lucrarea casei Dumnezeului nostru", spre care îşi îndreaptă inima rămăşiţa credincioasă a poporului lui Dumnezeu în timpul lui Neemia (Neemia 10). „Şi nu vom părăsi casa Dumnezeului nostru" (versetul 39). Ce dorinţă demnă de urmat!

Pentru noi astăzi, „vistieria" Domnului este „locul unde El face să locuiască Numele Său", în strîngerile laolaltă „pentru Numele Său" (Matei 18.20) şi în mod deosebit, strîngerile pentru frîngerea pîinii. Acesta este pentru noi astăzi „locul" unde - simbolic vorbind - aducem atît „jertfele" noastre, cît şi „zeciuiala" noastră. Un alt scriitor a remarcat pe drept: „fraţii de la început au avut grijă ca ceea ce ei dădeau Domnului din darurile lor să fie legat mereu de ceea ce aduceau în laudele şi adorarea lor - şi chiar în acelaşi loc şi în acelaşi timp".

În ceea ce priveşte administratorul banilor, aceasta nu este problema Adunării, ci a fraţilor duhovniceşti, separat, care au încrederea adunării locale. Trăsăturile de caracter necesare acestor „slujitori" (greceşte diakonos), ne sînt date în 1 Timotei 3.8-13. Că Adunarea ca atare nu are nimic a face cu împărţirea darurilor este clar din exemplul frumos al primei biserici din Ierusalim - deci într-un timp cînd pentru această problemă nu era încă nici o dispoziţie apostolică. Atunci credincioşii aveau „toate în comun" şi „nici unul nu zicea că averile lui sînt ale lui" (Faptele Apostolilor 4.32). Cei înstăriţi dintre ei îşi vindeau ogoarele sau casele, aduceau preţul celor vîndute şi „îl puneau la picioarele apostolilor" (versetele 35 şi 37). Nici cel ce dădea şi nici adunarea nu decideau cu privire la utilizarea banilor, ci apostolii: „Se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie" (versetul 35).

Cînd însă a apărut pericolul ca împărţirea darurilor sub supravegherea apostolilor să ducă la micşorarea stăruinţei lor în rugăciune şi în slujirea Cuvîntului, datorită acestei solicitări nespus de mari, pentru această lucrare, la sfatul lor au fost puşi şapte bărbaţi plini de Duh Sfînt. În viitor ei trebuiau să „slujească la masă", adică să ia cunoştinţă de împărţirea darurilor după nevoi. Chiar dacă aceşti şapte bărbaţi nu sînt numiţi direct slujitori (diaconi) în Faptele Apostolilor 6 (probabil pentru că ei, spre deosebire de aceştia, au fost „puşi" de către cei douăsprezece apostoli: citeşte în versetele 3 şi 6), în ceea ce priveşte comportarea şi activitatea lor duhovnicească, ei purtau toate caracteristicile necesare. Ştefan, unul dintre cei şapte, este un exemplu al acestor slujitori „care au slujit bine" şi au dobîndit un loc frumos şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus (1 Timotei 3.13).

Aceşti slujitori făceau împreună această slujbă, deloc simplă, înaintea ochilor Domnului. A cere de la ei, din timp în timp, să dea o dare de seamă înaintea adunării este total nebiblic. Ei aveau încrederea adunării, însă pentru ceea ce fac sînt responsabili numai înaintea Domnului, ai Cărui bani îi administrează. Adunarea nu are nicidecum „dreptul" la o informare. Ea nu este un parlament ca să exercite funcţii de supraveghere. Credincioşii dau Domnului jertfele lor. Restul nu mai este responsabilitatea lor, ci a celor ce slujesc.

Eu nu spun că din cînd în cînd nu este bine şi folositor să se facă o informare a adunării cu privire la aspectele financiare sau să se prezinte o scrisoare de mulţumire, ca astfel ea să poată exprima amănuntele lucrării Domnului. însă a cere o explicaţie cu privire la utilizarea banilor este cu totul altceva şi nu este după Scriptură. Nici Domnul Isus n-a cerut de la Iuda Iscariote nul, care ţinea casa, să dea socoteală cu privire la ceea ce se punea acolo şi nici în Vechiul Testament nu citim că de la „păzitorul pragului" se cerea ceva de felul acesta. Din contră, în 2 împăraţi 22, cu privire la „banii" care „se aduceau în casa Domnului" sînt date indicaţii clare: „Dar să nu li se ceară socoteala de argintul dat în mîinile lor, căci ei lucrează cinstit" (versetul 7).

Preaiubiţilor, să ne ţinem de ordinea care era la început în casa lui Dumnezeu! Ceea ce nu corespunde acestei ordini este dezordine.

Faptul că cel credincios nu se află sub obligaţia de a da zeciuiala, este amintit pentru a preveni confuziile. Noi nu sîntem sub lege, ci sub har (Romani 6.14). Dumnezeu iubeşte pe cei ce dau cu bucurie (2 Corinteni 9.7), care sînt bogaţi în fapte bune (1 Timotei 6.18) şi zeloşi (Tit 2.14) şi sînt gata pentru orice lucrare bună (Tit 3.1). Adevărata dărnicie creştină - ca totul în viaţa şi slujba unui credincios adevărat - trebuie să aibă loc nu prin lege, ci în har şi sub călăuzirea Duhului Sfînt.

Noaptea în care El a fost vîndut

Ne reîntoarcem la relatarea apostolului Pavel cu privire la instituirea Cinei de către Domnul, în 1 Corinteni 11. în versetul 23 se găseşte o expresie de o deosebită valoare, pe care am trecut-o cu vederea pînă acum - nu fără intenţie - „că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vîndut, a luat pîine ..." Ne-a atras atenţia vreodată acest fel de exprimare? Oamenii care se bazează pe propria înţelepciune şi ar fi trebuit să descrie lucrurile, pentru caracterizarea acelei nopţi importante ar fi spus: „în acea noapte care a precedat răstignirea lui Isus". Însă Duhul Sfînt se exprimă altfel aici. Cînd El vrea să ne spună despre noaptea în care Domnul a instituit Cina, atunci El o leagă de trădarea făcută de Iuda Iscarioteanul. De ce aşa? Fapta întunecată a lui Iuda a făcut ca dragostea Mîntuitorului să strălucească mai luminos.

Acea faptă a trădătorului a cuprins adînc duhul Domnului Isus şi chiar l-a cutremurat. Chiar vorbirea profetică a duhului lui Isus în psalmi exprimă aceasta clar, într-un mod mişcător:

„Chiar prietenul meu de aproape, în care îmi puneam încrederea şi care mînca din pîinea mea, şi-a ridicat şi el călcîiul împotriva mea" (Psalmul 41.9).

„Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş îndura; nu acela care mă urăşte se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, un om deopotrivă cu mine, tu, cel mai de aproape al meu şi prietenul meu! Noi, care am avut dulci destăinuiri între noi şi ne duceam împreună cu mulţimea la casa lui Dumnezeu/" (Psalmul 55.12-14).

Dacă la aceasta adăugăm şi relatarea evangheliilor - şi este remarcabil că toate cele patru evanghelii vorbesc despre aceasta - toate acestea devin mai impresionante:

„Şi pe cînd mîncau, El a zis: »Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«" (Matei 26.21).

„Pe cînd stăteau la masă şi mîncau, Isus a zis: »Adevărat vă spun că unul din voi, care mănîncă împreună cu Mine, Mă va da prins«" (Marcu 14.18).

„Dar iată, mîna vînzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta" (Luca 22.21).

„După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Său, a mărturisit şi a zis: »Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«" (Ioan 13.21).

Aici. în 1 Corinteni 11, cu toate că acum Domnul Se bucura de slava lui Dumnezeu, El nu a uitat această faptă îngrozitoare, ci ne-a făcut-o cunoscut. El a dăruit ucenicilor Cina în noaptea în care a fost vîndut.

Cît de groaznică, cît de ticăloasă este trădarea din cercul cel mai intim al încrederii! Şi Domnul a simţit adînc aceasta - „Unul dintre voi Mă va vinde". Că Ierusalimul, pe care Domnul îl iubea, nu L-a dorit, L-a lăsat afară în stradă cu „capul Său plin de rouă" şi cu „cîrlionţii Săi plini de picurii nopţii" (Cîntarea Cîntărilor 5.2) era destul de rău şi dureros. Lacrimile Sale pentru oraşul sfînt vorbesc din plin de faptul că L-a îndurerat nespus indiferenţa Ierusalimului. Însă el nu a mărturisit niciodată că Îl iubeşte pe Domnul. Că Domnul nu a găsit odihnă şi mîngîiere nici chiar în cercul cel mai intim al alor Săi, ci lipsa de credincioşie a oamenilor, era mai rău decît ura de afară, şi aceasta a cutremurat atît de mult duhul Său.

De fapt, dacă dragostea Sa ar fi fost altfel decît dumnezeiască şi desăvîrşită, ar fi fost păgubită prin această lipsă de credincioşie sau chiar putea să se stingă. însă Domnul Isus Se ridică, în adevărată măreţie şi demnitate a Persoanei şi dragostei Sale, peste toţi şi le arată că orice împotrivire din partea lor nu poate să înlăture dragostea Sa, Cina de aducere aminte fiind instituită tocmai în noaptea în care a fost vîndut.

Carnea (firea) din Iuda nu este mai rea decît aceea din mine şi din tine. Şi pe noi te poţi bizui tot aşa de puţin ca şi pe luda Iscarioteanul, care L-a trădat, ca şi pe Petru, care L-a lepădat. Nu au ştiut toţi ucenicii gîndul Său cu privire la ei, că se vor putea poticni de Domnul (Marcu 14.31)? Nu au spus cu toţii: „pe noi te poţi bizui. Doamne"? Însă pe fire nu te poţi bizui deloc. Întîmplările din acea ultimă noapte ne învaţă că nu putem să ne punem încrederea nicidecum în firea noastră. Ar putea să fie ticăloşie, ca la Iuda, sau s-ar putea să fie bune intenţii, ca la ceilalţi ucenici - dar noi nu ne putem baza pe nimic din noi.

Însă dragostea lui Hristos nu este supusă schimbării, aşa cum este a noastră. Ea este de neschimbat. Ea nu va fi limitată din cauza răspunsurilor sărace, pe care am putea să le dăm. O, ce loc de odihnă este dragostea Sa! Şi prin aceasta am cunoscut că dragostea Sa nu este dependentă de credincioşia noastră, că Domnul a aşe-zat această Cină în acea noapte în care a fost trădat.

O dragoste fără seamăn!Nici o minte nu poate să înţeleagăcît Tu, o Doamne, ne iubeşti.Ai uitat durerile Tale,porţi pe inimă numai pe aceiape care Tu îi iubeşti nespus.