Adunaţi pentru Numele Său

În prima parte a gîndurilor despre Adunarea lui Dumnezeu am văzut atît modul de a lucra al lui Dumnezeu în diversele epoci, cît şi caracterul şi menirea Adunării în aspectele ei variate.

Reprezentarea Adunării pe pămînt

Acum, tot ce am învăţat despre Adunare urmează să nu rămînă doar pură teorie. Domnul nu ne-a comunicat gîndurile Sale despre aceasta, ca noi să le păstrăm doar ca o învăţătură. Adunarea este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi gîndurile Sale referitoare la aceasta ajung pînă în cer, pînă în veşnicia cea mai îndepărtată. Am văzut puţin acest lucru şi într-adevăr nu am putea medita şi nu ne-am putea bucura suficient de această hotărîre. Totuşi aceasta nu este totul.

Este voia lui Dumnezeu ca ceea ce Adunarea pe pămînt este în gîndurile Sale, să-şi găsească deja aici o expresie vizibilă. De aceea ne-a dat în Cuvîntul Său indicaţii importante pentru strîngerea alor Săi laolaltă ca Adunare, subiect ce va constitui preocuparea noastră în partea a doua a acestei cărţi.

O reprezentare a Adunării lui Dumnezeu pe pămînt nu se obţine prin înfiinţarea unor comunităţi de viaţă şi de bunuri materiale. Unii au o astfel de părere, însă aceasta nu este şi învăţătura Sfintei Scripturi. Faptul că la început credincioşii din Ierusalim aveau „toate în comun" şi nici unul nu zicea „că averile lui sînt ale lui" (Faptele Apostolilor 4.32), era, fără îndoială, rezultatul acţiunii Duhului Sfînt şi expresia plăcută a unităţii credincioşilor de atunci. Spun: „de atunci", deoarece în primul rînd a fost o stare trecătoare şi tocmai pe acest teren au apărut primele greutăţi, după cum arată înşelătoria lui Anania şi a Safirei în capitolul 5 şi murmurele evreilor care vorbeau greceşte, împotriva slujirii la mese, în capitolul 6. În al doilea rînd, o asemenea expresie a unităţii era posibilă doar atîta timp cît toţi credincioşii se aflau într-un singur loc, cum era cazul la început în Ierusalim. Că Dumnezeu nu a socotit această comunitate de bunuri ca o stare de durată, o dovedeşte faptul că mai tîrziu, în epistole, scrieri care cuprind învăţătura creştină, nu se găseşte nici o indicaţie sau vreun îndemn în acest sens. Din contră, găsim îndemnuri pentru cei bogaţi şi îndemnuri pentru cei săraci dintre sfinţi. În plus, remarcăm învăţături referitoare la strîngerea laolaltă a credincioşilor, utile pentru înţelegerea felului cum trebuie ei să se strîngă.

Pe de altă parte, acest fapt ne arată clar că o reprezentare a Adunării nu ar fi posibilă dacă sfinţii Săi şi-ar urma toţi calea ca nişte „singuratici" şi nu s-ar preocupa de faptul că Dumnezeu a stabilit pentru copiii Săi nu doar o cale personală, ci şi una împreună. Deci nici spiritul de comunitate, nici izolarea nu sînt calea lui Dumnezeu.

Dar cum putem vedea Adunarea lui Dumnezeu pe pămînt, cum devine ea vizibilă? Prin aceea că sfinţii se adună la anumite strîngeri conform reglementărilor stabilite de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă toţi credincioşii ar rămîne izolaţi, numai pentru ei, atunci Aduna-rea lui Dumnezeu nu ar putea fi văzută. Însă nici atunci nu s-ar putea vedea, dacă ei s-ar aduna după propria lor apreciere, după propria lor imaginaţie. Dar Dumnezeu vrea ca Adunarea să fie văzută. De aceea revine o atît de deosebită importanţă strîngerii laolaltă a credincioşilor! Nu este doar un lucru care serveşte la propria lor încurajare, ci ceva prin care Dumnezeu ar vrea să vestească gîndurile Sale despre Adunare şi să-L slăvească pe Fiul Său. De s-ar familiariza toţi cititorii credincioşi ai acestor rînduri cu acest gînd! I-ar ajuta într-un mod de neimaginat să se elibereze de prejudecăţi şi să dobîndească o privire după voia lui Dumne-zeu referitoare la acest subiect.

Nu cred că este posibilă o strîngere cu alţi credincioşi într-un mod corect, după voia lui Dumnezeu, dacă nu s-a înţeles cu inima ce este Adunarea, prin natura şi menirea ei, dacă nu s-a priceput că punctul ei central este Domnul Isus şi ţelul ei suprem este slăvirea Sa. De aceea, înţelegerea primei părţi a cărţii este atît de importantă şi o condiţie necesară pentru împlinirea celor prezentate în partea a doua.

Unul din cele mai importante locuri referitoare la strîngerea laolaltă a credincioşilor este Matei 18.20:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu,Acolo sînt şi EU în mijlocul lor."

Deoarece această afirmaţie a Domnului Isus este de importanţă extraordinară şi deoarece multe grupări creştine revendică acest cuvînt, dar sînt în neînţelegere unele cu altele, este de însemnătate extremă pentru subiectul nostru să înţelegem ce exprimă cu adevărat acest cuvînt al Domnului. Niciodată un cuvînt al Bibliei nu ar trebui scos din context cînd se încearcă să i se dea o explicaţie. De aceea vrem să privim versetul de mai sus în contextul său şi să ne apropiem de el cu atenţie, pas cu pas. În plus, învăţăturile Domnului din versetele anterioare sînt de un atît de mare folos prac-tic pentru convieţuirea credincioşilor, încît am pierde mult, dacă le-am trece cu vederea.

Păcatul împotriva fratelui

În Matei 18.15-20 primim din gura Domnului învă-ţături deosebit de importante despre felul cum trebuie să procedăm cînd un frate păcătuieşte împotriva altui frate.

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău " (versetul 15).

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta" este un caz închipuit? Din nefericire, nu. Ştim cu toţii că se întîmplă destul de des. Şi dacă nu se procedează în mod corect, poate avea urmări grave pentru fiecare cît şi pentru colectivitate.

În principiu fiecare păcat se îndreaptă în primul rînd împotriva lui Dumnezeu. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit", recunoaşte David în situaţia cu Bat-Şeba (Psalm 51.4). Cu toate acestea Domnul arată aici un fel deosebit al păcatului - păcatul împotriva fratelui. Cunoştinţa că acest păcat se îndreaptă în primul rînd împotriva lui Dumnezeu, dar că există şi între „fraţi", ar trebui să ne determine conduita.

Disciplina frăţească

Un frate păcătuieşte împotriva mea. Este o greşeală a fratelui faţă de mine, de care în afară de el ştiu doar eu. Ce să fac? Să mă plîng prietenilor mei, să răspîndesc faptul printre fraţi? Să mă aşez şi să-i scriu o scrisoare? Sau şi mai simplu: să apelez la telefon? Toate acestea nu sînt calea Domnului. El spune: „Du-te". De cîte ori nu s-a păcătuit împotriva acestei indicaţii a lui Dumnezeu! Cît rău s-ar fi evitat, dacă ne-am fi dus la fratele nostru, pentru a sta faţă în faţă cu el şi pentru a vorbi inimii lui! Aceasta necesită însă multă smerenie şi mult har din partea Domnului.

Dar nu ar fi mai bine, ar putea întreba cineva, dacă am păstra tăcere asupra acestui incident şi dacă am lăsa totul în seama Domnului şi am suporta nedreptatea?

Răspunsul la ultima întrebare nu este în toate cazurile uşor. Depinde de natura cazului. Desigur, nu trebuie să ne răzbunăm niciodată singuri şi să nu ne căutăm dreptul, ci să suportăm asemenea Domnului Isus, care, atunci „cînd era insultat, nu răspundea cu insulte; şi cînd suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mîinile Celui care judecă drept" (1 Petru 2.23). De asemenea ar trebui să fim siguri că nu este vorba doar de un zvon sau de o imaginaţie, de o combinaţie a duhului nostru.

Aici mai este însă şi o altă apreciere, căreia cred că nu-i acordăm suficientă atenţie: fratele meu a păcătuit, el nu poate fi fericit cu adevărat. „Să mustri pe aproapele tău şi să nu suferi păcatul în el" (Levitic 19.17; compară şi nota de la subsolul paginii). Dragostea este cel mai bun sfătuitor în asemenea cazuri şi nu este dragoste, dacă sufăr păcatul în fratele meu. Dragostea însă nici nu aşteaptă pînă fratele meu vine la mine, ci ea însăşi merge la el, nu pentru a se justifica, nici pentru a-şi „spune odată părerea", ci pentru a-l cîştiga pe fratele. Acesta trebuie să fie ţelul mustrării „între tine şi el singur". „Mustrare" înseamnă a-i prezenta răul purtării sale, ca el să-şi dea seama de aceasta şi să-l pună în rînduială după voia lui Dumnezeu.

„Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău". Cît de plăcută este această expresie „ai cîştigat"! Ea arată că dragostea a fost activă în spiritul lui Hristos. Astfel dragostea „acoperă o mulţime de păcate" (1 Petru 4.8) şi nimeni nu poate să afle vreodată un cuvînt despre cele întîmplate.

Petru întreabă la puţin timp după aceste cuvinte ale Domnului, de cîte ori să-l ierte pe fratele său cînd ar păcătui împotriva sa: „pînă la şapte ori?" Desigur, i s-a părut că este foarte îngăduitor. Dar Domnul Isus i-a răspuns atunci lui Petru şi ne spune şi nouă astăzi: „Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte" (Matei 18.22). Iar după aceea, urmează pilda împăratului care s-a socotit cu robii săi. Cît de îngrozitoare este ţinuta morală a aceluia căruia i s-a iertat o datorie atît de mare, dar care a fost neîndurător faţă de unul din tovarăşii lui, pe care „l-a strîns de gît, zicîn- du-i: „Plăteşte-mi ce eşti dator" (versetul 28)! Acesta să nu fie niciodată limbajul nostru; nu „plăteşte-mi", ci „ai (cîştigat) pe fratele tău" - cîştigat - acest lucru ni-l pune Domnul Isus aici înaintea inimilor.

Se poate închide inima fratelui faţă de dragostea care caută să-l cîştige? Domnul Isus într-adevăr sugerează şi această posibilitate:

„Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvînt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori" (Matei 18.16).

Aici Domnul ne arată următorul pas în tratarea rău-lui într-un frate, un pas care se află între o atitudine particulară şi una publică. Harul caută să-l protejeze pe fratele, dar nu poate proteja păcatul. Astfel, fratele împotriva căruia s-a săvîrşit păcatul nu ar trebui să lase problema numai în seama sa; el ar trebui să ia cu sine doi sau trei martori, pentru a confirma în prezenţa lor problema de care este vorba. În acest pas de mijloc nu mai poate fi vorba de demascare, ci de a pune adevărul în drept prin confirmarea lui în conştiinţa fratelui.

Adunarea locală

Dacă şi cel de-al doilea pas rămîne fără succes, atunci, după cuvintele Domnului, trebuie să urmeze un al treilea pas sau chiar un al patrulea, paşi care devin tot mai serioşi şi cîntăresc tot mai greu.

„Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş" (versetul 17).

Este posibil ca fratele să rămînă nepăsător faţă de cei doi sau trei care vin la el? Este posibil să nu-i accepte pe martorii dragostei lui Hristos şi să nu asculte nici de adunare? Ah, este posibil! Atît de tare poate fi chiar inima unui „frate"! Atît de duri ne poate face nenorocita voinţă proprie, încît să dezaprobăm harul şi adevărul! Care este urmarea unei astfel de împotriviri, care în ochii lui Dumnezeu este ca nelegiuirea şi idolatria (1 Samuel 15.23)? „Să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş." Să fim atenţi, se spune: „Să fie pentru tine ...". Aici încă nu este vorba de acţiunea adunării, ci fratele nu trebuie să-l mai recunoască în continuare ca frate pe acela care a păcătuit împotriva lui şi s-a caracterizat prin atîta voinţă proprie; ar trebui să-l privească ca pe un păgîn.

Ce întorsătură serioasă! Cel care în versetul anterior a fost numit „frate" trebuie acum să fie tratat ca un păgîn şi ca un vameş. Nu se susţine că el nu ar fi frate; dar relaţia personală cu el ca frate s-a rupt. Unde ne poate conduce tăria voinţei proprii! Şi s-ar putea ca doar împrejurări minore să fi constituit prilejul. Dar mîndria de neînduplecat în privinţa sa şi a vinovăţiei au condus în final la situaţia ca el să nu mai poată fi recu-noscut ca frate. După cum am spus, aici încă nu este vorba de disciplinare din partea adunării, ci doar de disciplinare personală din partea fratelui faţă de cel care a păcătuit împotriva sa. Versetul următor indică faptul că este imposibil ca adunarea să meargă înainte cu cel care a păcătuit şi că aceasta poate deveni un necaz pentru ea. Dar versetul nostru nu vorbeşte de disciplinare din partea adunării.

Pînă acum am arătat că Domnul Isus, într-un fel demn de remarcat, a introdus adunarea ca instanţă supremă, în faţa căreia trebuie adus cazul: „spune-l adunării"; „dacă nu vrea să asculte nici de adunare". Ce vrea să spună aici prin „adunare"? Acest lucru este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce ni se pune în faţă în continuare. În Matei 16 a vorbit pentru prima dată despre Adunarea Sa şi a spus că El o va zidi. Prin aceasta El desemnează, în mod evident, întreaga Adunare, dacă pot spune aşa, adică suma tuturor celor mîntuiţi din vremea harului. El o zideşte din ziua Cincizecimii pînă cînd va reveni.

Dar în versetul nostru, expresia „adunare" nu se referă exact la aceasta, ci Domnul Isus vorbeşte acum în mod evident despre adunarea lui Dumnezeu din acel loc, din care făceau parte cei doi fraţi. De aceasta Se ocupă Domnul în versetul de faţă şi în cele următoare: de adunarea lui Dumnezeu dintr-un loc; şi facem bine dacă ţinem cont de acest lucru în cercetarea versetelor următoare. Este aceeaşi latură pe care o vom găsi prezentată mai tîrziu în epistolele lui Pavel. Să ne gîndim doar la începutul epistolei întîi către Corinteni: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint". Adunarea locală a luat într-o anumită măsură locul sinagogii, pentru menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu. În mîinile ei se afla cazul pentru decizia finală. În versetul 20 al capitolului nostru ea este definită apoi ca „adunare pentru Numele Său".

Disciplinarea părintească

Înainte de a privi în continuare Matei 18.15-20 şi înainte de a vorbi despre disciplina eclesiastică, aş exprima cîteva gînduri scurte referitoare la un alt fel de disciplină, care stă între cea frăţească şi cea din partea adunării. Am putea să o numim disciplinarea părintească.

Deja numirea acestor trei feluri de disciplină dovedeşte că prin „disciplinare" nu se înţelege doar „excluderea" sau scoaterea afară. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! - mai există şi alte forme mai blînde de disciplinare, care ar trebui aplicate în cazurile concrete, ca să nu se ajungă la forma extremă a disciplinării. Disciplinare nu înseamnă doar „pedeapsă" - acesta ar fi un gînd greşit - dar ea include în orice caz preocupa-rea cu răul. Am văzut cum ar trebui să se ocupe fratele în duhul harului de fratele său, din pricina păcatului pe care acesta l-a săvîrşit împotriva sa. Aceasta a fost deja disciplinare, însă în felul cel mai blînd. Vom vedea în continuare că există păcat de care trebuie să se ocupe adunarea. Dar harul lui Dumnezeu este atent tot-deauna să ţină cît mai restrîns cercul preocupării cu răul. Ar trebui să avem în vedere acest lucru şi să nu facem din orice rău imediat o problemă a adunării.

Ce se înţelege prin disciplinare părintească arată clar Galateni 6.1:

„Fraţilor; chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sînteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blîndeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu."

Aici nu este vorba de păcat săvîrşit împotriva unei persoane, ci de un frate care a fost prins într-un pas greşit iar fraţii care iau cunoştinţă de acest fapt trebuie să-l ridice cu duhul blîndeţii. Este slujba acelor fraţi care sînt „duhovniceşti" şi în felul acesta sînt capabili să se ocupe de aceia care, în privinţa stării lor spirituale momentane, stau „mai prejos" decît ei. Acesta este principiul disciplinării şi al purtării de grijă a Tatălui, un principiu caracterizat prin superioritate personală.

Pe nimeni să nu deranjeze expresiile „a sta mai jos" şi „superioritate personală"! Prin superioritate personală nu trebuie să se înţeleagă ceva ce posedă un om în sine însuşi şi nici o atitudine de superioritate pe care ar putea să o adopte cineva faţă de semenul său. Nu, ci este acea maturitate duhovnicească şi morală sau, mai bine zis. această superioritate îşi găseşte explicaţia în acea maturitate duhovnicească şi morală care este rezultatul umblării constante cu Domnul. Tatăl nu este în aceeaşi poziţie ca şi copilul. Chiar dacă se apleacă în dragoste şi har la copilul neascultător, pentru a-l face conştient de păcatul său, totuşi el îşi păstrează poziţia superiorităţii, oricît s-ar caracteriza aceasta prin smerenie şi har. În această superioritate se află motivaţia pentru valoarea şi efectul acestui fel de disciplinare.

Aşa cum se ocupă tatăl de copilul său neascultător, tot aşa ar trebui să se aplece cei „duhovniceşti" în atitudinea lor morală pentru a-i ajuta pe aceia care au ajuns în păcat. Numai dragostea este capabilă de o asemenea slujbă şi numai smerenia ne ţine în duhul blîndeţii, luînd seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu". Îngăduinţă cu slăbiciunea şi cu lipsa de experienţă va caracteriza slujba unor asemenea fraţi; ei nu au uitat că odinioară şi ei înşişi au trecut prin toate acestea.

Disciplinarea părintească are de-a face cu păcate care nu sînt evidente. Cît de binecuvîntată este această slujbă care se desfăşoară în ascuns! De am avea mai mulţi astfel de „părinţi"! Multe rele nu ar fi putut lua amploare, astfel încît să devină probleme ale adunării, dacă am fi fost pregătiţi şi capabili să ne „spălăm picioarele" (Ioan 13.1-15) unii altora în dragoste şi după exemplul Domnului.

Disciplinarea din partea adunării

În Matei 18.18, Domnul Isus ajunge să vorbească despre disciplinarea din partea adunării, despre legarea şi dezlegarea de către adunare, şi spune:

„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer".

În capitolul 16, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a învestit cu putere administrativă, folosind cuvinte foarte asemănătoare: „şi orice vei lega pe pămînt va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat în ceruri" (citeşte în versetul 19). După cum ne arată primele capitole din Faptele Apostolilor, apostolul Petru a folosit această putere administrativă conform gîndurilor lui Dumne-zeu şi, de exemplu, a legat de Anania şi Safira păcatul lor (Faptele Apostolilor 5.1-11) şi i-a dezlegat pe Corneliu şi pe cei din casa sa de păcat (capitolul 10.44-48).

Aceasta înseamnă a „lega" şi a „dezlega": a „lega" păcatul de cineva şi a „elibera" de păcat, desigur nu în legătură cu cerul şi nu în sens absolut, ci numai în privinţa domeniului încredinţat spre administrare aici pe pămînt. Această autoritate o are acum Adunarea.

Unii vorbesc despre un succesor al lui Petru. Adevărata succesiune „apostolică" se găseşte în adunarea locală, în aceia care se adună în Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei. Despre ei vorbeşte Domnul Isus în versetul acesta, cînd spune de repetate ori „voi": „orice veţi ...". Puterea de a lega şi dezlega, ca exercitare practică a disciplinării, nu a fost transferată, după Cuvîntul Domnului, unui cler, ci a fost pusă în legătură cu strîngerea locală a acelora care se adună pentru Numele Său. Versetul 20 ne dă motivaţia faptului că acţiunile adunării locale sînt recunoscute în cer: autoritatea lor se întemeiază pe Domnul care Se află în mijlocul ei. În această autoritate, ea poate şi trebuie să acţioneze pentru Domnul Isus şi să „lege" şi să „dezlege", să „dea afară" răul (1 Corinteni 5.13) şi să „permită" participarea la Masa Domnului şi să „ierte" (2 Corinteni 2.10), după cum o cere situaţia. Şi pentru că ea acţionează în autoritatea Domnului şi reprezintă Adunarea lui Dumnezeu în acel loc, hotărîrile ei sînt recunoscute în cer. Acest lucru înseamnă şi că hotărîrile ei leagă adunările din toate locurile de pe pămînt. Era imposibil ca cineva să fie dat afară ca „rău" din adunarea din Corint şi să fie primit de credincioşii din Tesalonic! Dacă sentinţa a fost recunoscută în cer, care creştin ar avea atunci îndrăzneala s-o dispreţuiască?

Desigur, efecte miraculoase sau demonstraţii de forţă nu însoţesc acţiunile de disciplinare ale Adunării, şi poate că, în ochii lumii, pare lipsit de importanţă dacă cineva, din cauza unui păcat serios, este dat afară ca rău din mijlocul unei biserici a Iui Dumnezeu sau nu. Dar ce har şi mîngîiere este că Domnul a dat Adunării din toate timpurile putere de a lega şi dezlega, cu făgăduinţa că ceea ce vor lega sau dezlega pe pămînt va fi recunoscut în cer! Acest lucru a fost atunci, cînd Domnul a rostit aceste cuvinte, ceva cu totul nou. Şi chiar dacă lumea consideră o lucrare de disciplinare din partea Bisericii ca slabă şi fără efect, ea reprezintă în realitate, dacă este făcută sub conducerea Duhului Sfînt, un act de putere; deoarece nici o altă putere de pe pămînt nu-i poate contesta valabilitatea.

În acest loc aş vrea să vorbesc despre un aspect în legătură cu nesocotirea sentinţei unei adunări locale, care în practica vieţii de adunare a creat deja multe probleme. Uneori unii dintre aceia care au fost daţi afară din adunare ca răi, au afirmat că în urma mărturisirii lor înaintea lui Dumnezeu, El le-a iertat toate păcatele care au dus Ia excluderea lor, şi astfel ei ar fi din nou în starea în care erau înainte de excluderea lor, fie că adunarea înţelege acest lucru sau nu. Este corect? Poate fi aplicat aici, după cum se argumentează, principiul din 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate"?

Cine argumentează astfel, se înşeală de două ori. Întîi el trece cu vederea că 1 Ioan 1.9, nu are nimic de-a face cu disciplinarea din partea bisericii, ci se referă (făcînd abstracţie de aplicarea de principiu la păcătosul pregătit să-şi mărturisească păcatul) la acţiunea lui Dumnezeu cu copiii Săi în căile stăpînirii Sale. În al doilea rînd, el nu recunoaşte faptul că Adunarea lui Dumnezeu are puterea de „a ţine" şi de „a ierta" în mod administrativ păcate pe pămînt (vezi Matei 18.18; loan 20.23) şi că Dumnezeu recunoaşte în cer acţiunea de disciplinare a unei adunări locale, care a acţionat în puterea Domnului, care Se află în mijlocul ei. „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer." Acestea sînt cuvintele Domnului Isus.

Desigur, referitor la cer, Adunarea nu poate ierta păcate, dar ea are împuternicirea de a decide cine este „înăuntru" şi cine este „afară"; aceasta înseamnă „legarea" şi „dezlegarea" ei. „Ţinerea" şi „iertarea" ei de păcate se referă la domeniul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu aici, pe pămînt, cel al părtăşiei. Şi chiar dacă lumea sau cel pus sub disciplină dispreţuieşte acţiunea de disciplinare a Adunării, exercitată sub autoritatea Domnului, ea constituie, în adevăr, un act de putere, care nu poate fi anulat prin nimic.

Se poate întîmpla ca cel supus disciplinei - dea Dumnezeu să fie tot mai mulţi - să ajungă prin acţiunea harului lui Dumnezeu la conştiinţa păcatului şi să-l recunoască înaintea lui Dumnezeu. Atunci, referitor la căile stăpînirii Sale, Dumnezeu l-a iertat. Laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta! Dar cu toate acestea, persoana este în „afară" în ceea ce priveşte raportul ei cu adunarea, şi ea nu este în nici un caz în situaţia dinaintea excluderii. Atît timp cît adunarea nu „a iertat-o" (2 Corinteni 2.7, 10), nici Dumnezeu nu a iertat-o în această privinţă. Ca persoana să susţină totuşi că are „părtăşie", deşi adunarea nu a „dezlegat" încă, trădează nu numai necunoaşterea gîndurilor lui Dumnezeu, ci şi o stare rea a inimii. O asemenea atitudine subminează autoritatea adunării avîndu-L pe Domnul în mijlocul ei. Dumnezeu însă nu va face niciodată acest lucru.

Astfel Domnul a purtat de grijă, în har, de toate lucrurile în Adunare şi pentru toate timpurile, oricît de serioase ar fi acestea; şi dacă ne bazăm pe Cuvîntul Său, atunci şi astăzi le mai putem poseda pe toate acestea. Bineînţeles că în zilele noastre de destrămare, un grup de credincioşi serioşi dintr-un loc nu formează adunarea locală; de aceasta aparţin toţi sfinţii din acel loc. Dacă ea se adună însă pentru Numele Său, cum vom mai vedea, atunci ea beneficiază de prezenţa Domnului şi cu aceasta are autoritatea de a exercita disciplinarea din partea Bisericii. Nici chiar primii creştini nu au avut mai mult!

Observaţii de avertisment la probleme de îndreptare

Am pe inimă de a prezenta cîteva gînduri de avertisment în legătură cu exercitarea disciplinării din partea Adunării, gînduri pentru care există un prilej serios. Fac acest lucru doar schematic, pentru a nu mă opri prea mult timp asupra lui. Obiectul este însă important pentru menţinerea ordinii în Adunare, şi mai tîrziu nu vom mai avea prilejul de a reveni asupra lui.

Înainte însă, o observaţie de principiu. Dacă este vorba despre ordinea din Adunare, atunci avem, fără îndoială, de-a face cu Adunarea în calitate de casă a lui Dumnezeu. Menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu poate fi realizată doar pe temelia adevărului despre acel unic Trup. Noi avem voie şi trebuie să deosebim diferite laturi ale adevărului - şi Cuvîntul lui Dumnezeu o face - dar nu avem voie să le despărţim unele de altele. Cît rău nu s-ar fi împiedicat în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dacă acest principiu ar fi fost respectat! Disciplinarea are loc, desigur, pentru menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu, dar Adunarea este şi un Trup, Trupul lui Hristos pe pămînt, care îi cuprinde pe toţi credincioşii în viaţă, după cum am văzut în capitolul 2. Dacă o adunare locală ia o hotărîre în privinţa „legării" sau „dezlegării", atunci acest lucru trebuie să se petreacă pe fundalul adevărului că din Trupul lui Hristos fac parte toţi credincioşii de pe pămînt şi că această hotărîre îi atinge pe toţi. Cît de mari sînt atunci privilegiul şi responsabilitatea adunării locale, cînd ea reflectează asupra imenselor proporţii ale acţionării ei! Cît de importantă este pe de altă parte şi datoria tuturor celorlalţi credincioşi, de a recunoaşte acţiunea acelei adunări! Dacă „legarea" şi „dezlegarea" nu se face sau nu se acceptă pe temelia Trupului unic, atunci acest lucru duce inevitabil la alte sciziuni şi destrămări.

Pe acest fond se pot contura, într-o formă foarte concisă, alte observaţii deosebit de importante:

- Legarea sau dezlegarea se poate face doar de către adunare, nu de către fraţi sau de către o strîngere a fraţilor. Trebuie pusă în funcţiune conştiinţa întregii adunări. De aceea ar trebui să i se facă accesibile suficiente informaţii şi să i se pună la dispoziţie timp suficient. Tăcerea din partea unor fraţi înseamnă aprobare.

- Dacă cineva trebuie exclus, acest fapt are ca scop menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu în casa Sa şi reabilitarea păcătosului.

- Adunarea nu este o instanţă. Ea este în stare să acţioneze după voia lui Dumnezeu numai atunci cînd consideră răul ca fiind al ei şi cînd suferă din cauza necinstirii Domnului în mijlocul ei (1 Corinteni 5.2).

- Numai în cazul unui păcat evident, dovedit, poate acţiona adunarea şi poate exclude pe cineva ca fiind rău. Presupuneri, păreri, afirmaţii şi bănuieli nedovedite nu sînt suficiente pentru aceasta. Nu este un fapt al bunei înţelegeri dintre oameni, ci o problemă a voinţei lui Dumnezeu. Ce se face, trebuie făcut în Numele Domnului (1 Corinteni 5.4).

- În principiu, fraţii din altă parte ar trebui să pornească de la faptul că o adunare locală a acţionat într-un anumit caz în puterea şi autoritatea Domnului care Se află în mijlocul lor. De regulă hotărîrea ei ar trebui recunoscută, chiar atunci cînd s-ar ridica anumite îndoieli în privinţa corectitudinii ei.

- O adunare locală nu este lipsită de greşeli. Ea poate fi într-o stare duhovnicească slabă şi poate pronunţa sentinţe greşite. Aceste sentinţe greşite nu sînt recunoscute în cer. Adunarea nu este mai presus de Domnul, ci Domnul este mai presus de ea. Domnul va aplica mijloace potrivite (mustrare, disciplinare) pentru a aduce adunarea la convingere şi la smerenie. Iar cel supus disciplinei pe nedrept să ia asupra sa smerirea din partea lui Dumnezeu şi să nădăjduiască în El.

- Adunarea nu acţionează după principii democratice. Fiecare glas duhovnicesc trebuie ascul-tat. Glasurile neduhovniceşti, dimpotrivă, nu ar trebui să poată împiedica ducerea la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. Unanimitatea este de dorit, dar ea nu este o condiţie a acţionării. „Pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi" (2 Corinteni 2.6) - aceasta înseamnă că majoritatea adunării trebuie să acţioneze. Dacă acest lucru nu este posibil, pentru că adunarea este prea slabă sau pentru că nu este unită, atunci ea trebuie să-L aştepte în smerenie pe Dumnezeu. Dacă acţionează doar un grup, chiar dacă este majoritar, dar care ştie că mulţi sînt împotriva sa, atunci acţionării îi lipseşte greutatea necesară a celor mulţi, iar acest lucru duce de regulă la complicaţii şi la alte necinstiri ale Domnului.

- Dacă cineva consideră că nu se poate asocia cu sentinţa unei adunări, atunci el trebuie să prezinte gîndurile sale înaintea adunării - şi aceasta ar trebui să le chibzuiască în mod serios înaintea Domnului - dar el să nu încerce prin agitaţie repetată să submineze sentinţa adunării. Invers, nici adunarea să nu stăpînească asupra conştiinţei fiecăruia în parte. Cineva, care în mod conştient şi de durată se situează de partea unui exclus şi prin aceasta se dovedeşte el însuşi ca rău, acela, în final, dacă toate încer-cările de îndreptare au rămas fără rezultat, trebuie aşezat în acelaşi loc ca cel cu care preferă părtăşia, adică trebuie de asemenea exclus.

- Cineva, care trebuia exclus, nu mai este obiectul disciplinării părinteşti a unor fraţi în parte. Fiecare „slujbă pastorală" faţă de cineva exclus este o negare a faptului că toate ostenelile de slujbă pastorală au fost zadarnice şi că el acum este „afară". „Cît despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu" (1 Corinteni 5.13). Un exclus este în mîna lui Dumnezeu, singurul care-l poate îndrepta. Dacă se arată totuşi semne de îndreptare, cel exclus ocupîndu-şi în smerenie locul şi venind din nou sub Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci fraţii din acel loc vor căuta, la timpul potrivit, o discuţie cu el. Dar încercările unora în parte sînt o subminare a hotărîrii adunării; ele sînt doar o piedică în calea lucrării lui Dumnezeu pentru îndreptarea sufletului.

- Relaţiile de rudenie directe (soţi, copii, părinţi) nu sînt întrerupte prin excluderea unei părţi, deoarece ele sînt după ordinea creaţiei lui Dumnezeu şi nu se situează pe terenul Adunării. Cuvîntul „cu un astfel de om nici să nu mîncaţi împreună" (1 Corinteni 5.11) nu poate fi aplicat la soţ şi soţie, dacă una din părţi trebuie exclusă. Cu mult mai mult desemnează atitudinea adunării faţă de cel exclus. Un contact obişnuit, neîngrădit, cu rudele mai îndepărtate, desigur nu este după gîndurile lui Dumnezeu. Da, chiar şi cei mai apropiaţi trebuie să se ferească, în ce priveşte relaţiile spirituale, de a avea părtăşie cu cel exclus. Şi relaţiile lor de pînă atunci cu cel exclus sînt afectate de excludere. Ei nu pot trece peste această ruptură, de exemplu, discutînd despre lucruri ale adunării cu cel exclus. Ei vor avea nevoie de foarte multă înţelepciune şi de foarte mult har pentru a se purta corect în toate situaţiile vieţii obişnuite.

- Acolo unde o adunare de credincioşi refuză să exercite disciplinarea dumnezeiască, aceasta, mai devreme sau mai tîrziu, va înceta de a mai fi o reprezentare locală a Adunării - dacă a fost vreodată înainte.

Învoirea pentru rugăciune

Dacă cugetăm puţin asupra gîndurilor exprimate despre disciplinarea din partea Bisericii, dacă avem în faţa ochilor seriozitatea şi proporţiile acţiunii Adunării, atunci ne devine conştientă greutatea răspunderii noastre şi întreaga noastră slăbiciune în a-i corespunde, iar acest lucru ne conduce urgent la rugăciune. Ce har că Domnul Hristos ne cunoaşte nevoile şi ne dă în Matei 18.19 o preţioasă făgăduinţă:

„ Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri."

Nu este întotdeauna uşor de a recunoaşte gîndurile lui Dumnezeu privind acceptarea sau excluderea. De asemenea, El nu ne-a dat în Sfînta Scriptură o „carte de reţete", în care să fie descrise diversele cazuri şi să fie stabilite modurile de acţiune corespunzătoare. În general ne-a lăsat principii, fără să lipsească însă exemplele, care nu reprezintă niciodată o „listă" completă. Acum este sarcina noastră, de a recunoaşte în dependenţă de Dumnezeu, care principiu trebuie aplicat într-un anumit caz. Acest lucru nu se petrece niciodată fără frămîntări lăuntrice; şi este bine aşa, deoarece Domnul vrea să ne ţină în dependenţă faţă de El şi să ne păzească, pentru ca să nu acţionăm rece, dogmatic.

De aceea nu este doar semnificativ, ci şi o mare mîngîiere faptul că Domnul Isus, după ce a vorbit despre legarea şi dezlegarea făcută de Adunare şi a arătat că ea trebuie să acţioneze ca reprezentantă a Lui pe pămînt, adaugă acum această făgăduinţă. El le asigură ajutorul Său, nu doar pentru un caz sau altul de disciplinare din partea Bisericii, ci - şi cît de mult corespunde aceasta Lui şi harului Său! - pentru un lucru „oarecare", pe care s-ar învoi să-l ceară. Tatăl Său care este în ceruri îl va îndeplini. Cuvîntul grecesc pentru „a se învoi" se regăseşte în cuvîntul nostru „simfonie" şi mai înseamnă „a corespunde". Domnul vorbeşte deci despre rugăciunea comună, la care inimile participanţilor sînt în concordanţă. în armonie, asupra lucrurilor pe care le cer. Aceasta nu înseamnă altceva, decît că voinţa proprie a fiecăruia este lăsată deoparte, astfel încît Domnul să poată satisface cererile.

După părerea mea, această legătură dovedeşte clar că în acest text este vorba despre strîngerea Adunării pentru rugăciune, şi nu despre rugăciunea personală a doi sau trei credincioşi. Principiul superior exprimat în versetul 20 este motivaţia versetelor 18 şi 19: pentru autoritatea Adunării de a lega şi dezlega şi pentru ascultarea rugăciunilor ei de către Tatăl. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor adunaţi pentru Numele Său este garanţia pentru acţiunea şi rugăciunile lor. Ei sînt adunaţi ca Adunare şi deci autorizaţi să lege şi să dezlege. Şi rugăciunea lor în armonie, mai ales cînd ei cer lumină dumnezeiască în problemele disciplinei, este ascultată de Tatăl, fiindcă Hristos este în mijlocul lor. Credincioşii în parte nu au niciodată autoritatea pentru exercitarea disciplinării din partea Adunării. Tocmai acesta este gîndul central aici.

Doi dintre voi

Dacă Domnul Isus vorbeşte totuşi de „doi" care se învoiesc în rugăciune, atunci aceasta este har nespus, deoarece El numeşte cel mai mic număr posibil pentru o acţiune comună. Se poate ca într-un loc sau altul să fi fost doar doi sau trei ucenici, sau că ceilalţi - şi probabil că la aceasta se referă „doi dintre voi" - nu şi-au văzut responsabilitatea: Domnul descoperă acelora care o văd şi acţionează în conformitate cu ea. „Doi dintre voi" - nu trebuie să însemne sau să presupună neapărat ruina poporului Său, dar El S-a îngrijit şi de acest caz extrem, în care sînt doar doi. Aceasta este într-adevăr o adîncă mîngîiere. Şi chiar dacă cei „doi dintre voi" nu sînt adunarea din acel loc, ei au, dacă sînt adunaţi pentru Numele Său, prezenţa Sa şi, cu aceasta, autoritatea de a acţiona pentru El conform gîndurilor Sale.

Un exemplu din viaţa politică va ilustra acest lucru. Parlamentul este împuternicit să dea legi care sînt valabile pentru tot poporul. Acum se poate, şi asemenea cazuri s-au petrecut, ca la o anumită şedinţă a parlamentului să lipsească un număr mare de reprezentanţi ai poporului, din lipsă de interes. Atunci, cei care participă la şedinţă nu reprezintă nici pe departe întregul parlament; ei sînt poate doar o infimă parte a acestuia. Totuşi, parlamentarii care au participat la adunarea de hotărîre sînt îndreptăţiţi să ia decizii în numele poporului, şi ei o şi fac. Pe de altă parte, doi sau trei parla-mentari care se întîlnesc undeva în mod particular nu sînt împuterniciţi să exercite funcţia legiuitoare. Da, nici chiar dacă s-ar aduna undeva două sau trei sute de parlamentari, în mod particular, după gîndurile lor, ei nu sînt adunaţi „ca parlament" şi deci nu au autoritatea de a acţiona în numele lui.

De aceea, pentru a reveni la subiectul nostru, este atît de important ca cei credincioşi să se întrunească „ca Adunare", să fie adunaţi „pentru Numele Său". Ce înseamnă aceasta, vrem să cercetăm acum pe baza Scripturii.

Magna Charta a Adunării

În versetul 20, Domnul Isus adaugă cuvintelor Sale de pînă acum o făgăduinţă deosebit de preţioasă, care a devenit o mîngîiere de nespus pentru mulţi credincioşi de atunci încoace:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18.20).

În acest cuvînt, Domnul indică, după cum am văzut deja, motivul pentru care El leagă şi dezleagă în cer ceea ce ei leagă şi dezleagă pe pămînt; de ce Tatăl, care este în cer, le ascultă rugăciunea. Fie că este vorba de disciplină, fie că este vorba de rugăciunea adunării către Tatăl, Domnul le aşază la temelie acest principiu de seamă:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor".

Ce ar putea fi mai scump, mai înviorător? Desigur, mai trebuie să cercetăm condiţiile necesare prezenţei Sale puse în acest verset; totuşi rămîne o binecuvîntare de neconceput faptul că El a spus: „sînt şi Eu în mijlocul lor".

Acest verset, al douăzecilea din Matei 18, a fost numit „Magna Charta a Adunării", marea „constituţie" a Adunării. Ea conţine şi reglementează privilegiile şi îndatoririle alor Săi pe calea lor comună aici, pe pămînt. Atît timp cît sînt pe pămînt creştini adevăraţi, ea va fi şi trebuie să fie linia directoare divină pentru întîlnirea lor. Ea nu este doar motivaţia pentru cele două versete anterioare, ci conţine pe deasupra un şir întreg de noi adevăruri dumnezeieşti, pe care le vom prezenta pe rînd.

Locul divin

Domnul Isus spune:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor."

Acest unde indică un loc divin (adică poruncit de Dumnezeu), şi totuşi este mai mult decît un loc. Fireşte că cei credincioşi au nevoie de un loc atunci cînd doresc să se adune. Acolo ar fi El prezent, acolo ar trăi şi s-ar bucura ei de prezenţa Sa. Pentru întîlnirea credincioşilor nu este important locul şi constituţia sa în sine: astăzi nu există locuri sfinţite. Totuşi, faptul că acolo se întîlnesc ai Săi, că acolo este prezent Domnul Isus nu este de subapreciat; întîlnirea şi prezenţa Sa sînt legate de un loc.

Dar acest unde este mai mult decît un loc, este un principiu, pe baza căruia se adună ai Săi, este felul şi modul cum trebuie să o facă. Cuvintele „pentru Numele Meu" ne vor explica mai îndeaproape acest lucru. Totuşi aş vrea să mă refer în acest context la pilda lui Israel, care oferă o bogată învăţătură pentru subiectul nostru.

Domnul i-a spus lui Israel: „În orice loc în care voi face ca Numele Meu să fie amintit, voi veni la tine şi te voi binecuvînta" (Exod 20.24). Ce Cuvînt preţios! Dar binecuvîntarea promisă depindea de faptul ca ei să se afle în locul unde El va face ca Numele Său să fie amintit. Ei nu o puteau avea în oricare loc, pe un alt teren, decît acolo unde El a făcut să locuiască Numele Său. Acel loc al prezenţei Sale se caracteriza prin aceea că acolo totul era după gîndurile Sale, „după modelul" pe care l-a arătat lui Moise pe munte. „Vezi", spune El. „să faci după modelul care ţi s-a arătat pe munte" (Evrei 8.5 şi Exod 25.40). Locul prezenţei Sale era atunci cortul întîlnirii, iar mai tîrziu a fost templul din Ierusalim. Astăzi, acest loc este acolo unde credincioşii se adună pentru Numele Său.

Dacă copiii lui Israel au vrut să aducă Domnului Dumnezeului lor jertfe, atunci ei trebuia s-o facă în locul pe care l-a ales El pentru aceasta. Este impresionant de cîte ori spune Domnul acest lucru în Deuteronom 12:

„Ci să-L căutaţi în locaşul Lui şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui. Acolo să vă aduceţi arderile voastre de tot ..." (versetele 5 şi 6).

„Atunci va fi un loc pe care Domnul Dumnezeul vostru îl va alege ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Acolo să aduceţi tot ce vă poruncesc, arderile voastre de tot ..." (versetul 11).

„Ia seama la tine, să n-aduci arderile tale de tot în toate locurile pe care le vei vedea; ci să-ţi aduci arderile de tot în locul pe care-1 va alege Domnul, în una din seminţiile tale şi acolo să faci tot ce-ţi poruncesc eu" (versetele 13 şi 14).

„Nu vei putea să mănînci în cetăţile tale zeciuiala ... Ci pe acestea să le mănînci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ..." (versetele 17 şi 18).

În capitolul 16, Domnul dă indicaţii pentru sărbătorile sfinte şi din nou găsim o serie de avertizări în legătură cu faptul ca ei să aducă jertfe numai în acel loc pe care l-a ales El în acest scop:

„Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău, ca locuinţă; ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze Numele în el, acolo să jertfeşti Paştele ..." (versetele 5 şi 6).

„Să te bucuri înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să locuiască Numele Lui acolo ..." (versetul 11).

„Să ţii sărbătoarea şapte zile pentru Domnul Dumnezeul tău, în locul pe care Domnul îl va alege ..." (versetul 15).

„De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care El îl va alege ..." (versetul 16).

De ar pune toţi credincioşii aceste avertizări la suflet şi de ar căuta acel singur loc în care Domnul Şi-a făgăduit prezenţa astăzi! Pe atunci era literalmente un singur loc în mijlocul lui Israel unde a locuit Dumnezeu şi unde a venit israelitul temător de Dumnezeu pentru a-şi aduce jertfele şi pentru a prăznui sărbătorile Domnului. Astăzi însă - chiar dacă ai Săi se adună în nenumărate locuri pe pămînt - Domnul este cunoscut în slava prezenţei Sale, acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Său. Acesta este astăzi "locul" divin pentru noi. Un alt „loc", un alt teren, Dumnezeu nu cunoaşte şi Cuvîntul Său nu recunoaşte. Şi cum cel credincios, în timpul dezbinării lui Israel, frecventa templul ca loc al unităţii, oricare ar fi fost starea tristă a poporului lui Dumnezeu, tot astfel cel credincios găseşte astăzi în cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului acel singur loc al unităţii.

Numărul divin

Este demn de remarcat faptul că şi aici Domnul numeşte cel mai mic număr posibil al unei mulţimi şi spune:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi".

Nu este un har deosebit? El nu-Şi face dependentă prezenţa de un număr important al acelora care se adună potrivit gîndurilor Sale. Sînt de ajuns doi sau trei care fac acest lucru. Atunci ei posedă toate privilegiile legate de prezenţa Sa.

Oamenilor le plac numerele mari, le place să-şi numere membrii. Ei văd în mari mulţimi de oameni o dovadă a puterii şi probabil şi a corectitudinii a ceea ce reprezintă. Domnul Isus însă vorbeşte de doi sau trei. Nu faptul că o mie de creştini se adună într-un loc este o expresie a Adunării lui Dumnezeu în acel loc, ci faptul că cei credincioşi se adună pentru Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei.

În afară de aceasta, Domnul nu dispreţuieşte ziua începuturilor slabe (Zaharia 4.10) şi în mod sigur. El S-a gîndit la zilele noastre şi a avut în vedere decăderea Bisericii, cînd a rostit aceste cuvinte. El a ştiut că va exista un timp în care doar puţini se vor mai aduna pentru Numele Său şi vor căuta să facă voia Sa. Pe ei Domnul îi asigură de prezenţa Sa şi le conferă prin aceasta şi puterea administrativă de a lega şi de a dezlega, despre care a vorbit înainte. „Doi sau trei" - pentru Domnul nu sînt prea puţini pentru a Se uni cu ei. Gînd preţios!

Unitatea divină

Modul de exprimare al Domnului Isus în Matei 18 este demn de luat în seamă şi în ce priveşte următoarea parte a frazei El nu spune: „Căci acolo unde doi sau trei se adună", ci:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi, ... sînt şi Eu în mijlocul lor."

Prima ar fi o acţiune, cea de a doua, este o stare - ei sînt adunaţi. Ei s-au adunat şi încă sînt. Aceasta înseamnă în greacă forma de perfect, care este folosită aici. Acum, o asemenea adunare locală este deja în sine o anumită expresie a unităţii, şi aş lua ca prilej această situaţie şi felul deosebit de a Se exprima al Domnului, „unde doi sau trei sînt adunaţi", pentru a atrage atenţia cititorului asupra temeiului strîngerii laolaltă a creştinilor, singurul după gîndurile lui Dumnezeu - unitatea Trapului lui Hristos.

Acesta este singurul teniei pentru strîngerea celor credincioşi pe care îl cunoaşte Cuvîntul lui Dumnezeu - aplicarea practică şi conformă a învăţăturii faptului că „este un singur Trup" (Efeseni 4.4). După cum am amintit deja la începutul acestui capitol, Dumnezeu doreşte ca Adunarea Sa să găsească o exprimare vizibilă pe pămînt şi aceasta se întîmplă prin faptul că cei credincioşi sînt adunaţi ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin „a fi adunaţi ca mădulare ale Trupului lui Hristos "înţeleg următoarele: ei nu au voie să se mulţumească - ca temei al adunării lor - cu faptul de a fi ei înşişi mădulare vii ale Trupului lui Hristos, ci trebuie să-i recunoască şi să-i primească şi pe aceia care, ca şi ei, sînt mădulare ale Trupului lui Hristos. În ceea ce priveşte primirea practică în comuniunea celor credincioşi, vom cunoaşte ulterior anumite limitări, pe care ni le arată Cuvîntul lui Dumnezeu. Conform principiului, cei adunaţi astfel au permisiunea şi obligaţia de a avea în vedere şi pe inimă toate mădularele Trupului lui Hristos. Ceea ce vestesc ei prin adunarea locală este adevărul despre acel singur Trup; individual însă, ei sînt mădulare unii altora.

Ei nu se adună pur şi simplu ca nişte creştini. Aceasta ar fi prea puţin astăzi, în zilele destrămării şi ale decăderii şi ar putea însemna chiar legătură cu răul. Căci, în care groapă a stricăciunii morale sau de învăţătură nu s-ar afla astăzi creştini? A se aduna ca creştini poate include şi încheierea unor legături nedumnezeieşti. Dar nu la aceasta Se referă Domnul Isus cînd spune „unde sînt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu", aceasta nu este expresia unităţii divine.

De asemenea nu este suficient de a nu-şi da un nume care să-i deosebească de alţii. Desigur că există grupuri care, delimitîndu-se de alţi creştini prin adoptarea unui nume sau insistînd asupra însuşirii unei anumite mărturii de credinţă, nu se adună ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei nu au ca temelie a părtăşiei lor întregul adevăr descoperit în Cuvîntul lui Dumnezeu şi mai ales adevărul despre singurul Trup, ci mărturisirea lor de credinţă. Cuvîntul lui Dumnezeu cunoaşte doar nume care îi cuprind pe toţi copiii lui Dumnezeu: sfinţi, copii ai lui Dumnezeu, credincioşi, fraţi, ucenici, creştini. Dar chiar dacă rămînem păziţi de acest laţ şi nu ne însuşim nici un nume, se poate întîmpla să nu ne adunăm pe temeiul singurului Trup; de exemplu, cînd vrem să ne păstrăm independenţa şi nu vrem să recunoaştem ce a lucrat Dumnezeu înainte în alţii, pe temeiul singurului Său Trup.

Să reţinem: Adunarea copiilor lui Dumnezeu potrivit voii Sale este o expresie a unităţii - dar nu a unei unităţi de gînduri sau de concepţii ale oamenilor, ci a unităţii divine, a unităţii Trupului lui Hristos. Pe lîngă aceasta, credincioşii sînt adunaţi în puterea Domnului; apostolul Pavel le scrie corintenilor: „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Corinteni 5.4).

Numele divin

Ajungem acum la o parte foarte importantă a Cuvîntului Domnului Isus:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor."

Dacă înainte am avut în discuţie mai mult temeiul strîngerii laolaltă, adică principiul care îi stă la bază, Domnul ne arată acum care este propriu-zis punctul de întâlnire: Numele Său. Adunarea pentru Numele Său este deci condiţia pentru binecuvîntarea nemăsurată a prezenţei Sale. Această condiţie trebuie să o cercetăm cu atît mai multă atenţie, cu cît foarte mulţi credincioşi sînt de părere că îi corespund, deşi ei merg în direcţii total opuse. Într-un fel, pe undeva trebuie să fie ceva fundamental greşit în concepţiile despre ceea ce înseamnă a fi adunat în (sau pentru) Numele Său.

Întîi aş vrea să atrag aici atenţia asupra însemnătăţii deosebite a expresiei „în Numele Meu" şi să observ că în total există în textul de bază trei expresii diferite care sînt redate prin „în Numele Meu " sau „în Numele Domnului".

Prima o găsim în Evanghelia după Matei 18.5: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine". Aici Domnul foloseşte prepoziţia grecească epi = „pe", care în această legătură indică motivul, cauza acţiunii. Am putea traduce: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta pe baza Numelui Meu".

În Ioan 14.13-14 şi 16.23-27, Domnul Isus vorbeşte despre rugăciunea în Numele Său. Acolo foloseşte prepoziţia grecească en = „în", „în puterea". Ei trebuiau să obţină privilegiul de a se ruga în puterea Numelui Său. Aceeaşi construcţie se află şi în 1 Corinteni 5.4: „În Numele Domnului nostru Isus Hristos ... un astfel de om să fie predat pe mîna Satanei".

În versetul nostru, Domnul foloseşte însă o altă prepoziţie - eis, care înseamnă „în - înăuntru", „la - spre", „în privinţa" şi nu indică doar o direcţie, ci, în sens metaforic, o intenţie, o motivaţie. De aceea expresia care ne preocupă se traduce mai bine prin „pentru Numele Meu", decît „în Numele Meu". Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte de doi sau trei care sînt adunaţi pentru Numele Său, atunci El, prin aceasta, îi desemnează pe aceia care au ca adevărat motiv al unirii lor ceea ce spune „Numele Său". Ei nu sînt adunaţi doar ,,în" Numele Său, adică ei nu sînt adunaţi doar în autoritatea Sa, ca reprezentanţi ai Săi, fapt care este adevărat în sine; ci „Numele Său" este punctul central al strîngerii lor laolaltă. Scopul urmărit al adunării lor laolaltă este de a-L avea pe El ca punct central exclusiv.

Este într-adevăr aşa, iubiţi fraţi? Avem Numele Său, Îl avem pe El ca singur punct central al strîngerii noastre laolaltă? Este o întrebare care ne cercetează pe toţi. Dumnezeu nu vrea să ne adunăm pentru numele oamenilor. Nici un conducător omenesc sau predicator să nu ne unească. Nici nu este potrivit gîndurilor Sale cînd anumite învăţături, chiar dacă sînt absolut adevărate şi divine, ne servesc ca motiv de strîngere. Dumnezeu vrea să ne adune pentru Numele Fiului Său, pentru Persoana Sa divină. De aceea citim în Cuvîntul Său expresii atît de minunate, precum: „Apropiaţi-vă de El..." (1 Petru 2.4) şi: „Să ieşim dar afară, ... la El" (Evrei 13.13). Duhul Sfînt ne conduce mereu la preţiosul Nume al Domnului Isus, nu la nume de oameni sau de organizaţii moarte.

Trebuie să ne mai întrebăm însă ce include expresia Numele Său. „Nume" are o întrebuinţare multiplă în Scriptură, pentru a arăta ce a descoperit despre sine persoana care-l poartă. „Nume" înseamnă „descoperire", „a se vesti". Acesta este cazul mai ales cînd este vorba despre Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu S-a prezentat deja în Vechiul Testament sub diverse nume, de exemplu ca „Iehova", Cel care este veşnic; ca „Adonai", Domnul; ca „El Shaddai", Cel Atotputernic. Dacă Domnul Isus vorbeşte acum despre Numele Său, atunci El vorbeşte despre tot ceea ce a descoperit despre Sine în Noul Testament, ce se referă la binecuvîntata Sa Persoană şi la lucrarea Sa îndeplinită. Aceasta atrage după sine cîteva concluzii pentru strîngerea noastră laolaltă, concluzii pe care înclinăm să le uităm şi pe care aş vrea să le pun acum înaintea cititorilor credincioşi.

Este imposibil să putem pune ceva rău sau fals în legătură cu Numele Său! Dacă în strîngerile noastre laolaltă am admite răul în învăţătură şi practică, atunci nu am fi adunaţi pentru Numele Său. Dacă am accepta învăţături stricăcioase despre Persoana şi lucrarea lui Hristos, atunci ar fi imposibil ca Domnul să sancţioneze răul prin aceea că ar veni în mijlocul nostru. Un Hristos fals nici nu este Hristos! Acolo unde nu se ţine întreaga învăţătură a Scripturii despre Persoana Sa şi despre lucrarea Sa, acolo fraţii nu sînt adunaţi pentru Numele Lui, acolo El nu-Şi poate acorda prezenţa. „Numele Său" exclude păcat şi lume, exclude tot ce neagă adevărul pe care-1 prezintă acel Nume.

De asemenea este imposibil să putem lega de Numele Său un duh sectar. Dacă într-adevăr sîntem adunaţi pentru Numele Său, atunci, conform inimii şi a principiului, îi includem pe toţi care sînt ai Săi, care sînt mădulare ale Trupului Său. Domnul Isus a murit pentru a-i aduna într-un singur Trup pe toţi copiii lui Dumnezeu risipiţi (Ioan 11.52); şi dacă nu sîntem adunaţi în unitatea Trupului lui Hristos, dacă cu inimile noastre nu cuprindem în fapt şi adevăr pe toţi aceia care îi sînt Lui atît de valoroşi şi scumpi, atunci nu sîntem adunaţi pentru Numele Lui. Dacă, de exemplu, nu am permite unui credincios să ia parte la Masa Domnului, pentru că încă nu a ajuns la o înţelegere adîncă în Cuvîntul lui Dumnezeu sau pentru că ne este incomod caracterul său sau persoana sa, atunci nu am mai măsura conform măsurilor inimii lui Hristos. Ar trebui să ne amintim permanent de cuvîntul din Romani 15.7: „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu". Cine nu adună cu El risipeşte (Luca 11.23).

Nu se nasc în noi, atunci cînd ne situăm pe terenul unităţii Trupului Său, sentimente de tristeţe şi de ruşine în legătură cu starea de dezbinare a alor Săi? Este posibil de a-i purta în inimă pe toţi copiii lui Dumnezeu, fără a simţi durere că ei sînt atît de dezbinaţi? De cîte ori am cîntat deja cu emoţie acea strofă din cîntare: Cei sfinţi stau despărţiţi de tot, Doamne Isuse, vino! Unitatea nu mai poate fi văzută. Doamne Isuse, vino! Viclenia lui Satan a distrus-o, Păcatul şi lumea a ameţit cîte-o inimă, Ah, cît de mult eşti Tu necinstit! Doamne Isuse, vino!

Astfel, de adunarea pentru Numele Său trebuie neapărat să fie legată simţirea dureroasă a rupturii poporului Său şi a necinstirii măreţului Său Nume, dacă nu vrem să devenim o sectă.

Adunarea pentru Numele Său mai înseamnă însă recunoaşterea practică a faptului că El este Domn. Duhul Sfînt vrea să ne conducă spre a-L recunoaşte ca Domn, spre a-I da Lui locul stăpînirii (citeşte în 1 Corinteni 12.3) şi aceasta nu doar în viaţa noastră personală, ci tocmai în strîngerile noastre. El este Domnul alor Săi, Domnul slujitorilor Săi, Domnul Mesei Sale şi Domnul Cinei Sale. El este Fiul peste casa lui Dumnezeu. El este Capul Trupului, al Adunării. Şi atunci cînd ne adunăm, El trebuie să poată hotărî ce urmează să se întîmple. Unde conduc însă oamenii, unde, prin reguli omeneşti, este suprimată acţiunea Duhului Sfînt, care dă fiecăruia în parte „cum voieşte" (1 Corinteni 12.11), acolo adunarea nu este pentru Numele Său. Domnul nu va accepta niciodată să-I fie furate drepturile, nu Se va face niciodată una cu aceia care nu Îi dau întîietate. Deja bisericii din Efes a trebuit să-i spună, spre ruşinea ei şi ca pedeapsă, „Dar ce am împotriva ta ..." (Apocalipsa 2.4). Credincioşilor din Filadelfia însă le-a putut confirma recunoscător: „Ai păzit Cuvîntul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu" (Apocalipsa 3.8). Ah, de ar putea spune acelaşi lucru şi despre mine şi tine!

Persoana şi prezenţa divină

După ce Domnul ne-a prezentat condiţia pentru marea binecuvîntare şi ne-a vorbit despre adunarea „pentru Numele Său", următoarele Sale cuvinte ne arată binecuvîntarea însăşi:

„... acolo sînt şi Eu în mijlocul lor."

Desigur că fiecare cititor va fi de acord cu mine asupra faptului că Domnul Isus spune ceea ce crede. El spune: „acolo sînt şi Eu în mijlocul lor." El desigur nu are în vedere că atunci Duhul Sfînt va fi acolo. Cu siguranţă că şi Duhul lui Dumnezeu este prezent cînd sîntem adunaţi pentru Numele Domnului; căci El locuieşte în Adunare. Am văzut deja acest adevăr. La fel de sigur este că niciodată nu ne putem bucura de nimic dumnezeiesc, nici chiar de prezenţa Domnului, fără Duhul Sfînt. El este puterea în noi şi prin El avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Dar Domnul Isus nu vorbeşte aici despre prezenţa Duhului Sfînt, ci de prezenţa Sa proprie, personală.

Această binecuvîntare despre care vorbeşte Domnul este atît de mare, efectul ei atît de cuprinzător, încît chiar copii ai lui Dumnezeu au încercat pe diverse căi „să o anuleze" prin explicaţii, printre altele chiar prin aceea că au afirmat că El vorbeşte aici de Duhul Sfînt. Nu! El personal este de faţă acolo unde credincioşii se adună în felul acesta. „Acolo sînt şi Eu" - aceasta înseamnă El Însuşi. Bineînţeles că Domnul Isus nu este prezent în trup, ci în duh. Eu susţin însă cu tărie că El vorbeşte despre prezenţa Sa personală. În capitolul următor îl vom vedea ca pe Cel înviat în mijlocul alor Săi, şi acest fapt dovedeşte şi mai clar de ce este atît de necesară această deosebire: este Domnul Isus, Fiul Dumnezeului Celui viu care a murit pentru noi. De aceea Duhul Sfînt nu este în aceeaşi măsură obiectul dragostei noastre, ca Mîntuitorul. Tatăl şi Fiul sînt obiectul iubirii noastre, iar Duhul Sfînt este puterea în această iubire.

Cînd Domnul a rostit această făgăduinţă, încă nu exista o Adunare a lui Dumnezeu, nu exista o adunare pentru Numele Său. El încă Se găsea ca Mîntuitor viu în mijlocul lor. Dar în curînd Şi-a dat scumpa viaţă pentru ei, ca în înviere s-o ia din nou şi să Se întoarcă la Tatăl. Din cer Şi-a zidit Adunarea (lucru care a fost început în ziua Cincizecimii prin coborîrea Duhului Sfînt) şi atunci cînd ai Săi se adună pentru Numele Său, El va veni personal în mijlocul lor - ca Cel înviat, slăvit. Minunat har care le-a fost dăruit celor doi sau trei pînă în ziua de azi! A trăi prezenţa Sa personală în strîngerile laolaltă este poate cel mai măreţ lucru care poate fi trăit pe pămînt. Numai credinţa poate înţelege şi se poate bucura de această preţioasă binecuvîntare, cum de altfel orice binecuvîntare, orice adevăr divin pot fi înţelese numai prin credinţă şi în puterea Duhului.

Că Domnul este alături de fiecare în problemele sale, a exprimat deja David în Psalmul 23: „... căci Tu eşti cu mine" (versetul 4). Scumpă mîngîiere pentru cei care trebuie să treacă prin valea umbrei morţii! Ei nu merg singuri. Ei pot spune în orice situaţie: El este cu mine! Pentru cît de mulţi nu a fost şi cuvîntul Hristosului înviat din încheierea evangheliei după Matei o mîngîiere: „Şi iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului"! Şi nu s-au sprijinit credincioşii tuturor timpurilor pe cuvîntul din Evrei 13? „»Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.« Aşa că putem zice plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?«" (versetele 5 şi 6). Nu află chiar şi slujitorul Domnului, în slujba sa adesea grea şi plină de renunţări, deosebita apropiere a Domnului şi aude, ca Pavel odinioară, cuvintele Sale: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sînt cu tine" (Faptele Apostolilor 18.9-10)? Desigur, Duhul Sfînt care locuieşte în noi ni-L aduce pe Hristos atît de aproape, încît să-L putem simţi pe El şi apropierea Sa. Un poet se exprimă într-un mod foarte potrivit, astfel: Tu eşti la noi cu Duhul Tău - o, apropiere fericită, sfîntă - care se deosebeşte atît de viu, ca şi cînd te-am vedea chiar pe Tine.

Şi totuşi prezenţa Domnului în mijlocul celor care sînt adunaţi pentru Numele Său este o binecuvîntare şi mai mare decît cea pe care tocmai am descris-o. El este prezent ca Persoană, ca unul dintre ei, după cum vom vedea. Acest lucru nu îl putem trăi dacă sîntem singuri.

Punctul central divin

Să ne mai punem odată în faţă acest preţios verset în întregime şi să ne îndreptăm privirea în mod special spre ultimele trei cuvinte:

„Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor."

În unele traduceri ale Bibliei, a doua parte a frazei este redată prin „acolo sînt printre ei"; eu sînt însă de părere că traducerea folosită aici este mai bună, mai precisă. * Ceea ce m-a condus la această părere voi prezenta în continuare.

Pentru cele trei cuvinte „în mijlocul lor", în limba greacă este folosită expresia en meso auton. Mesos este un adjectiv şi înseamnă deja prin sine însuşi „aflat în mijloc", „în mijlocul". Aici este folosit ca substantiv şi urmează în dativ prepoziţiei en = „în". Al treilea cuvînt, auton, este genitivul plural al pronumelui personal „ei". Întreaga expresie en meso auton înseamnă deci, tradus literal, „la ei în mijloc" = „în mijlocul lor". Faptul că cuvintele en meso auton, urmate de un cuvînt la genitiv nu înseamnă în general doar „printre", ci absolut „în mijlocul", îl vor dovedi cîteva exemple din Scriptură.

Deja traducătorii evrei ai Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testament) au folosit această expresie en meso cu sensul menţionat, cînd au tradus în limba greacă Geneza 2.9: „şi pomul vieţii în mijlocul grădinii". Acest pom al vieţii aflat „în mijloc" îl regăsim în mod interesant pe ultima pagină a Bibliei şi din nou întîlnim aceeaşi expresie: „în mijlocul (en meso) pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale rîului era pomul vieţii" (Apocalipsa 22.2).

Cînd apostolul Ioan descrie în capitolul 8 al evangheliei sale scena cu femeia prinsă în adulter, foloseşte de două ori expresia en meso. Întîi în versetul 3: „Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijloc". Cu o severitate deosebită îi arată locul, nu undeva printre ei, ci en meso - în mijloc. Cînd a rostit Domnul cuvintele: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea" şi S-a aplecat din nou şi a scris pe pămînt, cel care relatează continuă şi aminteşte pentru a doua oară expresia care ne preocupă: „Cînd au auzit ei acestea, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au ieşit afară, unul cîte unul, începînd de la cei mai bătrîni pînă la cei din urmă. Şi Isus a fost lăsat singur cu femeia, care stătea în mijloc" (versetul 9). Femeia încă mai stătea în mijlocul scenei, deşi între timp nu mai rămăsese nimeni aici, decît Domnul. Era imposibil ca ea să mai stea acum „printre ei". În schimb, cînd Ioan vrea să transmită sensul expresiei „în mijlocul vostru" ca în capitolul 1, versetul 26, atunci el foloseşte o altă expresie (mesos hymon): „Dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi". Şi în Matei 13.25, avem o altă expresie: „... a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între (ana meson) grîu.

Desigur că nu este întîmplător faptul că şi apostolul Matei foloseşte, în evanghelia sa la capitolul 18, de două ori expresia en meso auton, cu sensul, nu mă îndoiesc, „în mijlocul lor". În afară de versetul nostru, deja în versetul 2: „Şi Isus, chemînd la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor". Mîntuitorul nu a aşezat copilul undeva „printre ei", ca nici să nu se ştie de fapt; ci El l-a pus aşa, ca fiecare ucenic să-l poată vedea, şi anume în mijlocul lor. Nu există nici un motiv ca în versetul 20 să se folosească o expresie ca „printre ei". Nu, atît de adevărat cum a pus Domnul Isus copilaşul în mijlocul ucenicilor, tot atît de adevărat El este în mijlocul acelora care sînt adunaţi pentru Numele Său.

Pentru mine nu există nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Domnul Isus, prin cuvîntul de mai sus, nu vrea să Se prezinte ca punctul central divin. El nu este doar în mijlocul lor ca Unul dintre ei, ci este Persoana centrală. Dacă Domnul Isus este prezent personal, atunci El este în mod obligatoriu punctul central viu al strîngerii. Fiecare linie a Adunării se îndreaptă atunci spre El şi de la El porneşte tot ce este bun. Încă odată trebuie să ne întrebăm: este aceasta experienţa noastră? Chiar dacă avem voie să ocupăm acest teren prin harul lui Dumnezeu, este adevărat că fiecare linie a strîngerii noastre se îndreaptă spre El? Transpunem noi în realitate faptul că El este în mijlocul nostru şi că totul porneşte de la El? Îi acordăm locul central, care I se cuvine? „Acolo sînt şi Eu în mijlocul lor". Iubiţilor, credem aceasta cu adevărat? Trăim noi o întîlnire personală cu El atunci cînd sîntem adunaţi? Sau plecăm de la această adunare aşa cum am intrat?

„Acolo sînt şi Eu în mijlocul lor" - aceasta nu este doar o preţioasă făgăduinţă, ci realitate vie. Aceasta este suficient pentru credinţă. A-L avea pe El în mijloc este suficient pentru fiecare împrejurare. Cînd El, Domnul alor Săi, Capul Trupului, este personal în mijlocul celor adunaţi, atunci nu mai avem nevoie de alt preşedinte sau conducător, atunci El singur este Cel căruia I se cuvin toate drepturile şi Cel care îndrumă şi conduce totul. Da, a accepta un alt conducător ar însemna în mod direct o negare a prezenţei Sale divine. „Noi ne simţim mult mai sigur în mîinile Sale, decît în mîinile celui mai bun preşedinte omenesc", a observat odată un stimat slujitor al Domnului. Într-adevăr, putem avea încredere deplină în El. El Îşi va ţine casa Sa în ordine şi prin Duhul Său va conduce şi va face totul după cum voieşte. „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor" (1 Corinteni 14.33). Să luăm seama însă, ca să fim adunaţi într-adevăr pentru Numele Său, ca ochii noştri, ai tuturor, totdeauna să fie din nou îndreptaţi asupra Sa! Să luăm seama să nu stingem Duhul Sfînt (1 Tesaloniceni 5.19), care lucrează în cei adunaţi şi care vrea să-i conducă la slăvirea Domnului aflat în mijlocul lor! Carnea nu foloseşte la nimic.

De la El, ca punct central, vin nu numai orice ordine, ci şi fiecare binecuvîntare. În capitolul următor Îl vom vedea în camera de sus în mijlocul alor Săi, cum le „arată mîinile şi picioarele Sale": El ne preocupă cu El Însuşi şi cu dragostea Sa, atunci cînd sîntem adunaţi în jurul Lui. Evrei 2.12, ni-L arată în mijlocul adunării, cum intonează şi conduce lauda celor credincioşi: „Îţi voi cînta laudele în mijlocul adunării". Minunat har! El ne conduce la adorarea Dumnezeului şi Tatălui Său şi ne introduce în lucrurile Sale proprii şi în relaţiile Sale cu Tatăl Său, de care El Însuşi Se bucură (Ioan 17.26). Despre acestea vom auzi mai mult la locul potrivit. Apoi El ne şi zideşte prin „slujirea Cuvîntului": toţi primesc din cuvintele Sale (Deuteronom 33.3). Şi cu acest lucru ne vom ocupa mai îndeaproape mai tîrziu.

Aş încheia acest capitol cu observaţia că exact aceeaşi expresie in mijlocul lor (en meso auton) o întîlnim şi în Luca 24.36, unde El vine ca Cel înviat în mijlocul ucenicilor: „Pe cînd vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat in mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!«"

Atunci El a fost personal în mijlocul lor cu trupul Său de înviere („... Eu sînt") şi ei puteau să-L vadă şi să-L pipăie. Chiar dacă noi astăzi nu-L putem vedea, El este totuşi la fel de real, la fel de personal în mijlocul acelora care sînt adunaţi pentru Numele Său. Este într-adevăr o binecuvîntare nemăsurată! Mai mult nici chiar credincioşii de la început nu posedau. Ceea ce dorim noi însă, este să-L vedem pe El ca „Miel" care „părea înjunghiat" în mijlocul tronului (citeşte în Apocalipsa 5.6), să-L vedem pe Acela care odinioară a fost răstignit pentru noi în mijlocul făcătorilor de rele.

Noi am văzut pe Domnul

 În penultimul capitol al Evangheliei după Ioan găsim o prezentare simbolică atît de frumoasă a versetului din Matei 18, „Căci acolo unde doi sau trei sînt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor", încît nu mă pot abţine să îndrept privirea cititorului, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra ei, înainte de a ne ocupa de fiecare strîngere în parte a credincioşilor. Ucenicii înşişi descriu ceea ce au trăit în acea seară a primei zile a săptămînii, cu cuvinte din care răzbate întreaga lor fericire: „Am văzut pe Domnul!" „În seara aceleiaşi zile, cea dintîi a săptămânii, pe cînd uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!« Şi după ce a zis acestea, le-a arătat mîinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat cînd au văzut pe Domnul. Isus le-a zis deci din nou: »Pace vouă! Cum M-a tri-mis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.« Şi spunînd acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfînt. Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute.«" (Ioan 20.19-23).

Patru apariţii ale Domnului

Dintre cele zece apariţii ale Domnului înviat, despre care ne relatează Scriptura, apostolul aminteşte în evanghelia sa patru. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el alege următoarele momente:

- Întîlnirea cu Maria Magdalena, dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămînii (citeşte în Evanghelia după Ioan 20.1-18). Cronologic, aceasta este prima apariţie a Domnului.

- Întîlnirea cu ucenicii în seara zilei învierii Domnului - moment prezentat de fragmentul nostru; cronologic, aici este vorba de cea de-a cincea arătare a Domnului.

- Întîlnirea cu Toma (versetele 26-29), care a avut loc cu o săptămînă mai tîrziu; Cronologic, este cea de-a şasea apariţie a Domnului.

- Întîlnirea de la marea Tiberiadei (capitolul 21). Aceasta este cea de-a şaptea apariţie şi ultima pe care o relatează Ioan.

Dar cît de ciudat! Deşi Ioan însuşi relatează patru momente ale arătării Domnului după înviere, el spune la relatarea despre a patra, care în realitate a fost a şaptea: „Aceasta este a treia oară cînd Isus S-a arătat ucenicilor Săi, după ce a înviat dintre cei morţi" (capitolul 21.14). De ce aceasta? în nici un caz nu putea fi neştiinţă. Se află răspunsul oare în aceea că Ioan numără dintre cele patru apariţii, doar pe cele la care a fost de faţă personal? Cred că răspunsul la acest ciudat mod de exprimare se află altundeva.

Este evident faptul că loan a avut de la Dumnezeu misiunea de a da, la sfîrşitul evangheliei sale, încă o dată o imagine a evenimentelor şi a epocilor viitoare (viitoare văzute din acel moment), aşa cum a făcut-o şi la început. Pentru aceasta, el foloseşte anumite întîmplări, prin care Domnul S-a descoperit alor Săi. Prima dintre aceste întîmplări, arătarea Sa Mariei Magdalena, nu are însă un caracter profetic. De aceea el nu o numără. În Maria Magdalena vedem o imagine a rămăşiţei din acea vreme a poporului evreu. Ea credea că poate continua relaţiile de pînă acum cu Domnul cel înviat. Domnul însă trebuie s-o asigure că aceasta nu se poate, şi de aceea El nu-i permite să-L atingă. Acum El îi va pune pe credincioşii din Israel, pe baza lucrării de mîntuire săvîrşite, în relaţii noi, care sînt mult mai măreţe, cereşti. Misiunea pe care i-o dă pentru ,,fraţii Săi" exprimă clar acest lucru: „...ci du-te la fraţii Mei şi spunele că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru" (versetul 17).

Aceste relaţii noi, această epocă nouă, sînt prezentate în fragmentul care ne preocupă (versetele 19-23) şi în care Îl vedem pe Domnul Isus în mijlocul ucenicilor. Este o imagine potrivită a timpului Adunării lui Dumnezeu pe pămînt. Eu spun: „imagine", pentru că în acea vreme nu exista încă Adunarea. Cu cît mai puţin existau deja învăţături despre Adunare.

După o perioadă de timp clar definită, „după opt zile", Domnul Isus li Se arată din nou ucenicilor, iar de data aceasta Toma, cel care nu a vrut să creadă decît pe baza unor dovezi vizibile, era cu ei. Domnul i Se descoperă şi lui şi îi ia toate îndoielile: „Adu-ţi degetul încoace şi uităte la mîinile Mele; şi adu-ţi mîna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios" (versetul 27).

În Toma, care apoi într-o stare de adorare exclamă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!", avem o imagine a rămăşiţei evreieşti din vremuri mai tîrzii. Căci ei Îl vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns, întîi vor vedea şi apoi vor crede. Domnul însă îi numeşte fericiţi pe „cei ce n-au văzut şi au crezut".

Întîmplarea de la marea Tiberiadei ne dă o imagine a împărăţiei de o mie de ani. Domnul are deja cîţiva peşti pe foc - un simbol al rămăşiţei poporului evreu în împărăţie. Şi apoi vedem în peştii cei mulţi, care sînt traşi la mal la cuvîntul Învăţătorului, o imagine a naţiunilor, care sînt introduse în împărăţia vizibilă a lui Dumnezeu pe pămînt. În contrast cu Luca 5.6, aici nu se rupe mreaja. Ordinea administrativă dată de Dumnezeu pentru aducerea înăuntru a oamenilor nu va mai da greş, căci Domnul Isus cel înviat este prezent personal, şi aceasta schimbă totul şi asigură orice binecuvîntare.

După această scurtă privire profetică de ansamblu, să ne ocupăm puţin de acea epocă care este aşezată, în cursul evenimentelor şi a căilor lui Dumnezeu, între înălţarea Domnului la Tatăl Său şi reluarea relaţiilor cu Israel şi care este de o importanţă extremă - timpul harului, al Adunării lui Dumnezeu pe pămînt. Este o scenă deosebit de plăcută cea care ni se pune acum în faţă şi, pentru a trage adevăratul folos din ea pentru noi, aş pune cîteva întrebări. Prima sună astfel:

În care zi au fost adunaţi?

Era seara în ziua întîi a săptămînii, duminica noastră, ziua învierii Domnului. În această zi, Domnul înviat a venit în mijlocul ucenicilor şi li S-a descoperit, Într-un anumit sens, Domnul Isus îndreptăţeşte strîngerea alor Săi laolaltă în această zi. Bineînţeles că ne putem aduna în orice zi şi la orice oră, dar prima zi a săptămînii este în mod special prevăzută pentru aceasta. În această zi s-au adunat credincioşii, la început pentru a frînge pîinea. Modul de exprimare din Faptele Apostolilor 20.7, „În ziua dintîi a săptămînii eram adunaţi laolaltă ca să frîngem pîinea", pare să indice faptul că primii creştini, după ce la început frîngeau pîinea zilnic (capitolul 2.46), aveau acum obiceiul să frîngă pîinea doar în prima zi a săptămînii. Ar putea exista ceva mai potrivit decît aceasta: a se ocupa chiar în ziua învierii Sale triumfale cu Acela care a murit pentru noi? Apostolul Pavel a insistat şi asupra faptului ca cei credincioşi în fiecare zi dintîi a săptămînii să pună deoparte bani pentru lucrarea Domnului şi pentru cei săraci dintre fraţii lor (1 Corinteni 16.2).

Această zi, care deja în Vechiul Testament este caracterizată ca „a doua zi după sabat" (Leviticul 23.11, 16), poartă în Noul Testament titlul însemnat de ziua Domnului (Apocalipsa 1-10)- Expresia din textul grecesc înseamnă ziua care Îi aparţine Domnului. Acelaşi fel de exprimare referitor la „Cina Domnului" îl vom regăsi mai tîrziu în 1 Corinteni 11. Nu sîntem în pericol de a uita că această zi Îi aparţine Domnului? Dacă Dumnezeu ne dă harul ca această zi, în general, să fie eliberată de îndatoriri profesionale, nu ar trebui atunci să o folosim pentru El, pentru a ne preocupa cu lucrurile Sale? Sau să facem aşa cum face lumea, care leneveşte sau, În cel mai bun caz, se recreează? Nu ne putem sustrage impresiei că Satan face totul pentru a necinsti cît mai mult ziua Domnului şi a-i da un caracter cît mai lumesc. Dacă astăzi unii oameni care se numesc creştini folosesc această zi pentru a pune în funcţiune maşina de spălat sau a spăla autoturismul, pentru a da doar două exemple, atunci aceasta este rezultatul strădaniilor lui Satan. Dar nici pentru noi, cei credincioşi, această zi nu este în exclusivitate „o zi de odihnă", căci cîte unii dintre noi sînt extrem de solicitaţi în această zi, dar nu de lucruri lumeşti, ci dumnezeieşti. Şi acest lucru este corect!

Şi în această privinţă, ziua dintîi a săptămînii este în contradicţie cu ziua a şaptea, sabatul, care era o zi de odihnă consacrată poporului Israel. În ziua a şaptea. Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările pe care le-a făcut (Geneza 2.2-3) şi a „sfinţit" ziua a şaptea, adică a deosebit-o şi a separat-o de celelalte zile ale săptămînii. Mai tîrziu, sabatul a devenit parte integrantă a legii mozaice. El vorbeşte de munca şi osteneala omului sub lege cu perspectiva odihnei, dacă omul ar cores-punde cerinţelor legii. Noi ştim că această linişte nu a venit niciodată, ca urmare a păcatului. Astfel, ziua a şaptea este pentru sistemul iudaic, iar prima (respectiv a opta) zi a săptămînii este pentru creştinism.

Învierea lui Hristos reprezintă începutul unei noi creaţii şi temelia Noului Legămînt. Dumnezeu a fost pe deplin slăvit prin El şi prin deplina Sa lucrare de mîntuire, iar ca răspuns la aceasta, L-a înviat din morţi. În El, Hristosul cel înviat, adevăratul creştin, îşi găseşte liniştea şi bucuria. Astfel, ziua Domnului, prima zi a săptămînii, care în permanenţă vesteşte învierea Sa, este un dar preţios pentru noi. Nu avem toate motivele să ne bucurăm din inimă de acest dar şi să folosim această zi în mod deosebit pentru adorarea Tatălui şi a Fiului? Nu ar trebui să folosim această zi pentru a ne bucura în mod special de părtăşia cu Domnul şi pentru a-I sluji?

Ce i-a adunat pe ucenici?

Ucenicii s-au adunat în seara zilei învierii Domnului, poate în camera de sus, unde El a sărbătorit Paştele cu ei şi unde, după aceea, a instaurat Cina, unde a rostit toate acele cuvinte minunate, care ne sînt comunicate în capitolul 14 al evangheliei apostolului Ioan. Dar cine sau ce i-a adunat? Ne vine destul de greu să ne imaginăm starea spirituală a ucenicilor. Cert este că ei au fost întristaţi şi au plîns şi că la început nu au dat crezare veştii despre învierea Domnului lor, veste care le-a fost adusă de martori oculari (Marcu 16.10-11). Dar în cursul zilei, credinţa în aceasta s-a întărit tot mai mult şi a devenit în final certitudine, faptul că Domnul a înviat cu adevărat, după cum le spusese mai dinainte.

Ceea ce i-a determinat să se adune trebuie să fi fost cunoştinţa acestui adevăr, a realităţii învierii Domnului lor. Ei nu ştiau că Domnul va veni. Dar ei ştiau acum că El trăieşte. Aceasta era suficient şi astfel ei se adună pe baza acestui adevăr. Nu este la fel cu noi astăzi? Există doar această deosebire: noi ştim că atunci cînd sîntem adunaţi astfel, El este în mijlocul nostru. Ce minunată cunoaştere!

Cine au fost adunaţi?

Această întrebare nu este atît de lipsită de importanţă, cum pare la prima vedere. Amintesc doar cuvîntul Domnului de la sfîrşitul fragmentului nostru: „Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20.23). Indiferent ce ar însemna, se referă aceasta la apostoli, deci la bărbaţi cu un statut deosebit, pe care noi astăzi nu-l mai avem? De aceea, încă o dată întrebarea: era o adunare apostolică?

Nu! Printre cei adunaţi acolo în acea seară nu se aflau doar apostoli. O comparaţie cu Luca 24 arată că erau de faţă şi alţi credincioşi. Căci după ce aşa-zişii ucenici din Emaus s-au întors la Ierusalim după întîlnirea cu Domnul, „au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei adunaţi la un loc, zicînd: »A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon!«" (versetele 33 şi 34). Şi apoi Luca prezintă aceeaşi întîmplare ca Ioan aici. Putem pleca de la faptul că era o adunare mare, amestecată. Cu puţine săptămîni mai tîrziu, găsim o mulţime de aproximativ 120 de persoane adunate în camera de sus din Ierusalim şi acolo erau prezente femei (Faptele Apostolilor 1.13-15).

Unul însă nu era cu ei -Toma! Nu ştim de ce a lipsit. Ştim însă un lucru: el a pierdut această preţioasă adunare, el nu a auzit misiunea Domnului pentru ai Săi, el nu a auzit cuvintele Domnului: „Luaţi Duh Sfînt". Nu avem de învăţat de aici o lecţie practică? De multe ori sînt lucruri minore, neînsemnate, care ne împiedică să fim acolo unde Domnul a făgăduit că este prezent. Să fim siguri: noi vom fi aceia care avem de pierdut mult.

După cum Toma a pierdut un prilej unic, poate că şi noi vom pierde cea mai preţioasă desfăşurare a Persoanei Domnului, dacă în mod uşuratic lipsim de la adunare.

Cum erau adunaţi ucenicii?

În spatele uşilor încuiate! Desigur că erau încuiate de frica iudeilor, care cu puţin înainte L-au omorît pe Învăţătorul lor.

Dar cînd, după opt zile au fost adunaţi din nou. auzim iar de uşi încuiate, însă lipseşte completarea „de frica iudeilor".

Deci aici este arătat un principiu însemnat pentru dispensaţiunea creştină şi pentru adunarea celor credincioşi: despărţirea de lume, mai ales de lumea religioasă care L-a lepădat şi încă Îl leapădă pe Hristos. Ai Săi sînt în lume, dar nu din lume.

Noi facem parte ori dintre „ai Săi" care sînt în lume (citeşte în Evanghelia după Ioan 13.1), ori din „lume", care va trece împreună cu pofta ei. Adunări ale unui grup cu altul pentru adorarea comună sînt total incompatibile cu gîndurile lui Dumnezeu. Ce are de-a face Biserica cu lumea? Ea are o misiune în lume, dar aceasta este o altă problemă, despre care vom mai vorbi.

Isus a venit şi a stat în mijloc

Este minunat ce ne comunică Duhul Sfînt acum! „... a venit Isus, a stat în mijlocul lor". Fie că a fost aşteptat sau nu, dintr-o dată Domnul Isus a venit prin uşile încuiate şi a stat „în mijloc" - nu undeva la margine sau la uşă, ci chiar „în mijloc". Nu este o prezentare plăcută a ceea ce am văzut în Matei 18.20? El ocupă locul central în mijlocul Adunării.

Ce mîngîiere se găseşte în aceasta şi pentru noi astăzi! După aproape două mii de ani de eşec din partea noastră, El încă vine în mijlocul nostru, atunci cînd sîntem adunaţi pentru Numele Lui şi noi ne putem bucura de prezenţa Sa tot atît de real, ca ucenicii atunci. Unele lucruri poate că nu le mai avem astăzi, da, noi nu mai avem ceea ce posedau cei de la început: apostoli şi profeţi, bătrîni, semne şi minuni făcute de Duhul Sfînt, unitatea practică a tuturor copiilor lui Dumnezeu etc., dar noi ne putem bucura de ceea ce este mai bun decît tot - de Hristos însuşi şi de prezenţa Sa personală.

Nu va reglementa conştiinţa prezenţei Sale divine tot ce priveşte comportamentul, îmbrăcămintea, gîndirea şi cuvintele noastre? Dacă am fi conştienţi de prezenţa Lui, am întîrzia atît de uşor? Am putea arăta o anumită delăsare în comportamentul nostru, dacă am fi conştienţi că El este acolo? Am lăsa carnea să lucreze, dacă am crede cu adevărat că El este în mijlocul nostru? Am putea privi mai mult la fraţi dotaţi decît la El Însuşi, singurul de la care porneşte orice binecuvîntare? Şi am putea părăsi o strîngere fără a fi primit o impresie adîncă despre prezenţa Sa pentru viaţa noastră în continuare?

Trupul de înviere

M-aş mai referi pe scurt la un punct care a pus deja cîteva probleme, despre care însă nu putem spune multe - despre trupul de înviere al Domnului. Să remarcăm întîi următoarele: nu este cu totul un alt trup pe care l-a avut sau îl are Domnul înviat. El este de altă natură, de un fel superior, desigur; dar nu este cu totul altfel. Cînd femeile au intrat în mormînt, „n-au găsit trupul Domnului Isus" (Luca 24.3). De ce? Pentru că Domnul Isus a înviat în acest trup. „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat", au spus îngerii. Este vorba deci de acelaşi trup omenesc, care însă, prin înviere, a suferit o transformare de neimaginat pentru noi.

Tocmai acest lucru îl învăţăm aici: cu acest trup de înviere, Domnul Isus a putut să treacă prin uşile încuiate, fără ca un înger să trebuiască să I le deschidă, cum s-a întîmplat mai tîrziu cu Petru (vezi în Faptele Apostolilor 5.19; compară şi 12.10). Aici nu s-a petrecut o astfel de minune, ci înţelegem ceva despre capacitatea supranaturală pe care o are trupul de înviere. Trupul de înviere este o minune în sine şi nu putem spune mai mult despre el decît ceea ce ne spune Scriptura.

Deşi era un trup adevărat, omenesc, un trup material, care putea fi pipăit, format din carne şi din oase (Luca 24.39; nu din „carne şi sînge", 1 Corinteni 15.50) şi care purta semnele suferinţelor Lui, era totuşi un trup spiritual, care nu era supus legilor fizice ale creaţiei dintîi, astfel încît cu acesta Domnul a putut trece prin uşi încuiate, a putut să apară şi să dispară din nou: „dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Luca 24.31). În acest trup L-au văzut ucenicii în final mergînd la cer, L-au văzut cum a fost înălţat, pînă cînd un nor L-a ascuns din ochii lor (Faptele Apostolilor 1.9). Acum Domnul Isus este slăvit sus, la dreapta Măririi, dar El este acolo cu trupul Său omenesc, cu „trupul Său de slavă", despre care Scriptura nu ne spune însă nimic.

Asupra acestui trup de înviere se păstrează o taină de nedezlegat. Va trebui probabil să aşteptăm pentru a afla mai mult despre el, pînă va veni ceea ce este desăvîrşit. Dar încă de acum ne face fericiţi încrederea deplină că El va schimba şi trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale (citeşte în Filipeni 3.21), că nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi" (1 Corinteni 15.51-52). Atunci Îl vom vedea aşa cum este. Slava trupului pe care îl vom purta atunci, nu cred că ne va preocupa: el va fi doar unealta, chiar dacă una minunată, care ne va face capabili să-L privim şi să ne bucurăm de Acela care ne iubeşte nespus.

Salutul Domnului

Din Luca 24 ştim că ucenicii s-au speriat şi au fost „plini de spaimă" (versetul 37), cînd Domnul Isus a intrat direct prin uşa încuiată, în mijlocul lor. Ei credeau că văd un duh. Dar ce le spune Domnul întîi? Le face reproşuri că toţi L-au părăsit şi au fugit? Le explică faptul că El nu mai vrea să aibă a face cu astfel de „prieteni"? Nu! El stă în mijlocul lor cu un salut de pace: „Pace vomă!"

Cu acest rezultat pentru ei şi pentru noi Se întoarce de pe cîmpul de bătălie, Golgota. El a făcut pace prin sîngele crucii Lui (Coloseni 1.20), pace cu Dumnezeu (Romani 5.1), de care acum se pot bucura toţi care prin credinţă se sprijinesc pe acest sînge al iertării, toţi care înţeleg că El a murit pentru ei. „Pace vouăl" - preţios rezultat al lucrării de mîntuire înplinite! Despre această pace a vorbit El în cuvintele Sale de rămas bun către ucenicii Săi, înainte de moartea Sa, şi a spus: „Vă las pacea" (Ioan 14.27). Şi primul lucru pe care li-l aduce, acum după moartea Sa, este această pace scumpă.

Rănile Domnului

Apoi Domnul face ceva ce stă evident în legătură cu salutul Său de pace: El le arată mîinile Sale şi coasta Sa. Aceasta înseamnă că: El le arată de ce era nevoie pentru a cîştiga pacea pentru ei şi pentru noi - moartea Sa. Cît de mişcător este acest fel de a acţiona al Domnului în mijlocul alor Săi! Fără a continua să vorbească, fără cuvinte. El arată spre semnele suferinţelor şi ale morţii Sale, pentru a vorbi inimilor şi pentru a le convinge că este El Însuşi. Se pare că pînă atunci ucenicii nu au avut certitudinea că Acela care Se află în mijlocul lor a fost Domnul şi Învăţătorul lor.

De cîte ori, iubiţilor, nu ni s-a întîmplat şi nouă, ca Domnul să ne arate mîinile şi coasta Sa atunci cînd am fost adunaţi pentru a vesti moartea Sa! Se numără printre cele mai măreţe momente ale vieţii noastre, cînd El, la frîngerea pîinii, ne aminteşte de suferinţele Sale de neconceput, pe care le-a suportat pentru a ne salva pe noi. Ne-am putea preocupa vreodată îndeajuns de aceasta?

În Evanghelia după Luca auzim de mîinile şi de picioarele Sale, aici despre mîinile Sale şi despre coasta Sa. De ce această diferenţă? Desigur că aici Duhul Sfînt pune accentul pe o mîntuire săvîrşită. Să ne amintim: din coasta deschisă a Mîntuitorului mort a ieşit sînge şi apă - semnele iertării şi ale curăţirii (Ioan 19.34)!

Şi apoi trebuie să mai acordăm atenţie şi faptului că trupul de înviere al Domnului, cu ale cărui trăsături supranaturale ne-am ocupat deja, a purtat semnele suferinţelor şi ale morţii Sale! Nu este important acest fapt? Cînd odată, la înviere, ne vom dezbrăca de trupul stării noastre smerite şi ne vom îmbrăca cu trupul de slavă, va mai purta acest trup cicatrici şi răni, pe care le-a avut trupul pămîntesc? Imposibil! În 1 Corinteni 15.43-44 citim: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc". Iar apostolul Pavel adaugă în versetul 49 asigurarea: „Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărînă, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc".

Domnul va lua de la noi chiar şi orice amintire a suferinţelor pămînteşti. Acesta este probabil sensul cuvîntului din Apocalipsa: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor" (capitolul 21.4). Trupul Domnul Isus pe care-1 poartă în înviere are semne, care ne vor aminti veşnic de moartea Sa, de iubirea Sa pînă la moarte! Că aceasta nu este un lucru trecător, cum consideră unii în mod ciudat, ne spune clar Apocalipsa 5.6: Îl vom ve-dea şi în slava cerului ca „Miel care părea înjunghiat". Şi dacă Israel va vedea odată pe Acela pe care L-au „străpuns" (Apocalipsa 1.7), nu include aceasta faptul că El va purta anumite semne ale acestei întîmplări?

Bucurie

Putem uşor înţelege că ucenicii s-au bucurat cînd L-au văzut pe Domnul nu cînd au văzut mîinile Sale şi coasta Sa. Pacea, am remarcat, este rezultatul lucrării Sale; dar bucuria este rezultatul faptului de a fi preocupat de Persoana Domnului. Această bucurie se ridică deasupra împrejurărilor. Împrejurările ucenicilor au rămas neschimbate. Domnul i-a lăsat aşa cum erau. Înainte, ca şi după aceea, o lume vrăjmaşă le stătea împotrivă. Şi totuşi nu-i stăpînea frica de iudei, ci bucuria de Domnul lor.

Aşa se va întîmpla şi cu noi. Poate sîntem, dacă trebuie, „întristaţi pentru puţină vreme" prin „felurite încercări" (1 Petru 1.6). Adesea Domnul nu schimbă nici în cazul nostru împrejurările care ne cercetează şi ne încearcă. Ceea ce face însă este aceasta: ne ridică deasupra lor, prin aceea că ne face să ne preocupăm cu El însuşi, astfel încît să devenim capabili să ne bucurăm cu o bucurie negrăită: „Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă" (versetul 8).

Dacă înainte ne-am preocupat mai ales de latura personală a bucuriei în Domnul, nici cea colectivă nu este mai prejos. Cînd credincioşii sînt adunaţi în jurul Domnului şi El li Se descoperă, rezultatul poate fi numai bucuria. „Ucenicii s-au bucurat cînd au văzut pe Domnul." Este o experienţă binecuvîntată, cu adevărat din cer.

Misiunea Domnului

Înainte ca Domnul să le dea ucenicilor Săi o misiune specială, El repetă încă o dată salutul de pace către ei: „Pace vouă!" Dar nu este în nici un caz o simplă repetare. Eu nu cred că Domnul S-a repetat vreodată în Cuvîntul Său. Dacă acum spune pentru a doua oară, „Pace vouă!", atunci în mod evident El nu vorbeşte de pacea cugetului, ci de pacea inimii, nu de pacea cu Dumnezeu (Romani 5.1), ci de pacea lui Dumnezeu (Filipeni 4.7). Această deosebire a făcut-o şi Ioan în ca-pitolul 14.27, cînd a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea". Prima pace vorbeşte de relaţia cu Dumnezeu, a doua de calea lor în lume. În lume vor avea necazuri, dar în El, chiar dacă a trebuit să-i părăsească din nou şi să-i lase în lume, vor avea pace (Ioan 16.33). Aceasta este condiţia necesară pentru orice slujbă şi de aceea probabil citim a doua oară, „Pace vouă!"

Aceasta ne arată exact şi poziţia noastră. Cum putem fi trimişii Săi în această lume rea, dacă pacea Sa nu ne umple inima? Cum le putem vesti altora Evanghelia păcii, dacă noi înşine nu sîntem încălţaţi cu pacea pe care ne-a adus-o această Evanghelie, ca să fim astfel în stare să vestim această pace pretutindeni acolo unde ne va trimite Domnul (Efeseni 6.15)? Să fim atenţi: pacea inimii este condiţia slujirii, nu rezultatul ei. Mulţi încearcă să-I slujească Domnului pentru a primi pacea, pentru a deveni mai fericiţi. Domnul Isus spune însă întîi: „Pace vouă!" şi după aceea: „Vă trimit".

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi." Aici avem misiunea Domnului pentru ucenicii Săi. Fiecare evanghelie se încheie cu o misiune specială a Celui înviat către ucenicii Săi şi fiecare sarcină, potrivit caracterului evangheliei respective, este diferită de celelalte. Mi se pare însă că misiunea din Evanghelia după Ioan este cea mai măreaţă.

Domnul Isus a fost trimis de Tatăl Său în lume - Ioan aminteşte acest lucru de mai bine de patruzeci de ori în evanghelia sa, ca Tatăl să Se descopere în El. El era Dumnezeu, era cu Dumnezeu (Ioan 1.1-2). El a venit de sus şi nu era din lumea aceasta (capitolul 8.23). Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu: „singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (capitolul 1.18). În cuvintele şi în lucrările Sale a arătat cine este Tatăl; El era descoperirea desăvîrşită, imaginea Dumnezeului nevăzut. Cînd Filip a rostit rugămintea care dovedeşte înţelegere puţină: „Doamne, arată-ne pe Tatăl", din gura Fiului a venit minunatul răspuns: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: »Arată-ne pe Tatăl«?" (citeşte în capitolul 14.9).

Dar apoi Domnul Isus a murit, a înviat dintre cei morţi şi acum era pe punctul de a Se întoarce la Tatăl, de la care a ieşit. În rugăciunea Sa către Tatăl din capitolul 17, a spus deja înaintea morţii Sale (deşi în duh stătea deja în spatele crucii): „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume" (versetul 18). Acum sosise timpul pentru aceasta. După cum El L-a făcut cunoscut pe Tatăl în lume, tot astfel trebuia să-L facă ei cunoscut acum pe Fiul. În ei, în ucenici, lumea trebuia să recunoască cine este Hristos.

Ce poziţie, ce sarcină pentru noi, copiii lui Dumnezeu! Noi nu trebuie să facem doar un lucru sau altul pentru El, ci tot ce facem aici pe pămînt, în purtarea noastră şi în motivaţiile noastre, să-L arătăm pe El Însuşi - pe El care nu mai este aici. Noi „nu sîntem din lume", într-o asemenea măsură, încît El ne trimite În ea. Este într-adevăr un privilegiu nemăsurat că ne mai lasă un timp aici pentru a-L prezenta pe El în această lume care nu-L cunoaşte şi să-I slujim în acest fel. Să ne ajute Dumnezeu la aceasta!

Viaţa de înviere

Pentru a doua oară citim acum în acest fragment cuvintele: „Şi după ce a zis acestea ...". Ca în versetul 20, se realizează prin aceasta o legătură între cuvîntul precedent şi acţiunea următoare a Domnului. „Şi spunînd acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfînt«" (Ioan 20.22). Ce înseamnă această acţiune a Domnului? Au primit ucenicii în acea seară darul Duhului Sfînt?

Nu putea fi în nici un caz coborîrea Duhului Sfînt ca Persoană a Dumnezeirii; acest eveniment putea avea loc abia după ce Domnul Isus S-a înălţat slăvit la cer (Ioan 7.39). în realitate, Duhul a venit abia în ziua Cincizecimii, după cum relatează Faptele Apostolilor în capitolul 2. Şi aceasta a fost exact cincizeci de zile mai tîrziu. Şi într-un moment ulterior - descris în Evanghelia după Ioan 20.22 - Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, „ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, »pe care«, le-a zis El, »aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt«" (citeşte în Faptele Apostolilor 1.4-5).

Probabil că nu este întîmplător faptul că acelaşi cuvînt folosit aici pentru a sufla, şi care apare doar în acest loc în Noului Testament, este folosit de traducătorii Septuagintei în Geneza 2.7. „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu." După cum partea spirituală a primului om a ajuns să existe prin aceea că Domnul i-a suflat în nări suflare de viaţă, tot aşa Îl vedem aici pe ultimul Adam, care este un Duh dătător de viaţă (1 Corinteni 15.45), suflînd peste ucenici viaţa Sa de înviere. Fără îndoială că ei erau deja născuţi din nou, dar Domnul Isus le făcea parte împreună cu El de „viaţa din belşug" (Ioan 10.10). Acest adevăr este peste măsură de binecuvîntat! Viaţa pe care o avem în Hristos este viaţa Sa de înviere, este deci o viaţă care corespunde poziţiei Sale de înviere, care se află dincolo de moarte, de judecata lui Dumnezeu şi de puterea lui Satan.

Dar atunci de ce este numită această viaţă de înviere a Domnului Isus Duhul Sfînt? În primul rînd, şi nu mă îndoiesc, pentru că Domnul a vrut să sugereze umplerea ucenicilor cu Duhul Sfînt în ziua Cincizecimii şi în al doilea rînd, pentru că Duhul Sfînt este puterea în această viaţă. Domnul Isus a fost „dovedit cu putere Fiu al lui Dumnezeu, potrivit Duhului sfinţeniei, prin învierea morţilor" (Romani 1.4), a fost „făcut viu în duh" (1 Petru 3.18). Că Duhul Sfînt este o Persoană dumnezeiască, este deasupra oricărei îndoieli. Cu toate acestea, în multe locuri nu este prezentat în calitatea Sa de Persoană, ci ca putere caracteristică. Acest lucru se vede foarte clar în Romani, capitolul 8, unde în primele zece versete Îl găsim ca „Duh de viaţă", pe cînd în versetele 11 - 27 este prezentat ca Persoană divină care locuieşte în noi, care acţionează în şi pentru noi.

Cînd Domnul Isus le-a dat ucenicilor misiunea Sa, ei încă nu aveau putere pentru a face faţă acestei misiuni. Ei urmau s-o primească atunci cînd Duhul Sfînt Se va coborî peste ei. Dar ei trebuiau să primească deja acum o înţelegere interioară asupra gîndurilor Sale; tot aşa, în relatarea paralelă din Luca 24 aflăm că El „le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile" (versetul 45). Astfel, de viaţa de înviere este legată o înţelegere duhovnicească, o „inteligenţă" duhovnicească, dacă o pot numi aşa, care dă şi explicaţia pentru uimitoarea înţelegere a apostolului Petru din Faptele Apostolilor 1.

Dar ei mai aveau nevoie de Duhul Sfînt şi într-o altă privinţă. Despre aceasta vorbeşte Domnul în Evanghelia după Ioan 20.23.

Iertarea administrativă a păcatelor

„Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20.23). Ce vrea să spună Domnul Isus cu aceste cuvinte? Acest verset în general ne face greutăţi mari, pentru că trecem cu vederea faptul că Scriptura vorbeşte de mai multe feluri de iertare a păcatelor. Că Domnul nu vor-beşte aici de iertarea absolută a păcatului, de iertarea în privinţa cerului, o dovedeşte remarca potrivită a cărturarilor şi a fariseilor din Luca 5.21: „Cine poate să ierte păcatele decît numai Dumnezeu?" Aveau dreptate în această privinţă. Pretutindeni unde se vorbeşte în Scriptură de iertarea păcatelor în sens veşnic, Dumnezeu este singurul care o poate face pe baza jertfei lui Hristos.

Există şi o iertare de păcate pe care o administrează oamenii. De aceea o putem numi „iertare administrati-vă a păcatelor". Despre aceasta vorbeşte Domnul Isus aici. Acest fel de iertare de păcate îl încredinţează ucenicilor Săi, nu numai apostolilor, cum am învăţat din versetul 19: în Noul Testament nu există o clasă preoţească deosebită! Ea ar fi o negare totală a adevăratului creştinism.

Putem distinge două feluri de iertare de păcate administrativă şi mi se pare că în versetul nostru, Domnul vorbeşte mai ales de prima. Cea mai urgentă nevoie a păcătosului este să primească iertarea păcatelor sale. Lucrarea necesară pentru aceasta a săvîrşit-o Hristos pe cruce. Dar trebuie să existe cineva care să dea „poporului Său cunoştinţa mîntuirii, care stă în iertarea păcatelor lor", pentru a folosi frumosul loc din Luca 1.77. Adevărul despre iertarea păcatului ar trebui „administrat" aici, pe pămînt, într-un mod potrivit lui Dumnezeu. Prin ce? Prin aceea că este predicat. „Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?" (Romani 10.14).

Cartea Faptele Apostolilor ne dă exemple potrivite pentru vestirea Evangheliei. Petru spune, în casa lui Corneliu din Cezareea, „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor" (capitolul 10.43). Pavel a predicat Evanghelia în Antiohia din Pisidia şi a zis: „Să ştiţi dar fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor" (capitolul 13.38).

Să reţinem deci: Domnul le-a încredinţat ucenicilor Săi. şi nouă, predicarea iertării păcatelor. Unde ducem această binecuvîntare prin vestire, acolo ea este cunoscută: unde nu o ducem, nu este cunoscută. Ce răspundere serioasă purtăm!

Al doilea tip de iertare de păcate administrativă are de-a face cu „acceptarea" de către Adunare, cu „legarea" şi „dezlegarea" despre care am vorbit în capitolul precedent.

Că de administrarea marelui adevăr despre iertarea păcatelor prin sîngele lui Hristos ţine şi botezul, pentru mine nu se pune în discuţie; căci el se face „spre iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 2.38).

Dar, pentru că botezul nu este o problemă a Adunării (ci un act personal), nu insist asupra lui. Observ doar - pentru a preîntîmpina înţelegeri greşite - că Pavel în Faptele Apostolilor 2 nu spune: „Cine este botezat are iertarea păcatelor". Botezul este spre iertarea păcatelor, în vederea ei. Prin botez, pătrundem în domeniul în care adevărul despre iertarea păcatelor este cunoscut şi administrat în mărturia creştină pe pămînt; iar dacă există credinţă adevărată, vie („Cine va crede şi va fi botezat, va fi mîntuit" - Marcu 16.16), se primeşte nu numai această mare binecuvîntare, ci şi toate celelalte binecuvîntări creştine care decurg din ea. Simon, vrăjitorul, nu a crezut cu adevărat, după cum arată întreaga desfăşurare a istoriei sale, şi el s-a pierdut pentru veşnicie, după cîte ştim. Cu toate acestea, a fost botezat în acest adevăr (Faptele Apostolilor 8.13). Cît de mult sporeşte aceasta răspunderea atîtor creştini de nume, care în exterior se numără printre creştini, dar nu cred cu adevărat în Domnul Isus ca Mîntuitorul lor personal!

Rezumat

Avem în această parte, ca împlinire pentru Ioan 12.24 („... dacă grăuntele de grîu care a căzut pe pămînt nu moare, rămîne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă"), o plăcută imagine a Adunării lui Dumnezeu pe pămînt. Acestea sînt trăsăturile caracteristice:

- Ziua dintîi a săptămînii, ziua Domnului, este pentru creştinătate. Credincioşii se adunau în primul rînd în această zi.

- Domnul înviat este punctul central, viu, al cetei izolate de lume. El este personal în mijlocul lor, chiar dacă nu trupeşte.

- Pacea cu Dumnezeu este cunoscută şi primită ca rezultat al lucrării lui Hristos.

- Prezenţa personală a Domnului se poate simţi, iar preocuparea cu El produce bucurie.

- Cunoaşterea păcii practice a inimii, care izvorăşte din preocuparea cu Hristos, este baza slujirii creştine.

- Cei credincioşi au misiunea de a-L arăta pe Domnul lor absent în viaţa zilnică pe pămînt.

- Ei posedă viaţa de înviere a Domnului, ba chiar Duhul Sfînt Însuşi, care îi face în stare să-L cunoască pe Hristos şi capabili pentru orice slujbă.

- Iertarea păcatelor le este încredinţată în două feluri: în vestirea acestui adevăr şi în legarea şi dezlegarea de către Adunare. Botezul creştin conduce în exterior în domeniul în care acest adevăr este cunoscut şi administrat.

„Noi am văzut pe Domnul." Aceasta este experienţa comună copiilor lui Dumnezeu, care sînt adunaţi în adevăr pentru Numele Său. Este aceasta şi experienţa ta, iubite cititor? Nu există nimic altceva care ar putea da o mai mare fericire!