Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

06 - Adunarea ca Mireasă a lui Hristos

de Christian Briem - 01 Decembrie 2017

Capitolul 6 - Adunarea ca Mireasă a lui Hristos

După cum am auzit de Adunare ca „sfeşnic" abia în ultima carte a Bibliei, tot astfel şi Adunarea, ca Mireasă a lui Hristos, ne este prezentată abia pe ultimele file ale Sfintei Scripturi. Şi alţi scriitori ai Noului Testament vorbesc despre acest subiect măreţ, vom vedea îndată, dar „Mireasa" este numită în mod direct abia la sfîrşitul Apocalipsei, unde poartă şi titlul de „soţia Mielului". Prin această imagine, Duhul Sfînt vrea să ne pună în faţa inimilor relaţia intimă în care am fost aduşi, prin har, cu Hristos. Mireasă este expresia metaforică folo-sită pentru sugerarea curăţiei şi a prospeţimii relaţiei dintre Hristos şi Adunare, soţie pentru indestructibilita- tea relaţiei - relaţii care există deja astăzi.

Mireasa pămîntească

Adunarea ca Mireasă a lui Hristos nu este amintită în Vechiul Testament. Numai în Noul Testament este dezvăluit acest adevăr preţios, că Adunarea este Mireasa lui Hristos, soţia Mielului. Faptul că şi în Vechiul Testament se vorbeşte în unele locuri despre o mireasă, nu trebuie să ne conducă la concluzia falsă, că acolo ar fi vorba despre Adunare. Lucrurile se aseamănă cu „sfeşnicul" şi cu „casa lui Dumnezeu".

În vremurile Vechiului Testament, Israel era purtătorul responsabil al luminii lui Dumnezeu înaintea lumii, dar astăzi este Adunarea. Acest lucru nu înseamnă însă că Israel ar fi Adunarea sau că Adunarea ar fi Israel. Dumnezeu S-a revelat în Vechiul Testament doar în mod fragmentar, parţial, dar acum în creştinism, S-a făcut cunoscut pe deplin în Domnul Isus, cînd El „ne-a vorbit în Fiul" (Evrei 1.2). Un astfel de glas nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament!

În Israel exista şi un templu vizibil, care era casa lui Dumnezeu în acea vreme. Casa lui Dumnezeu astăzi, Adunarea Dumnezeului Celui viu, include o asemenea apropiere faţă de Dumnezeu, o asemenea intimitate cu El, cum nu era posibil în vremurile dinainte. Şi faptul că cei dintre naţiuni nu mai sînt acum „străini şi fără drept de cetăţenie", ci „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2.19), este o taină, care nu le-a fost descoperită fiilor oamenilor din generaţiile trecute. În ceea ce priveşte „mireasa", Domnul Isus va avea o mireasă pămîntească şi una cerească. Relaţiile şi binecuvîntările cereşti se află cu mult deasupra celor ale miresei pămînteşti.

Despre mireasa pămîntească proroceşte printre alţii şi Isaia, cînd spune: „Cum se uneşte un tînăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine" (capitolul 62.5). Şi în primul verset al aceluiaşi capitol spune clar despre cine vorbeşte: despre Sion, despre Ierusalim. Ierusalimul va fi mireasa pămîntească a lui Hristos. Din cauza necredinţei ei, El a trebuit să o dea la o parte pentru o vreme. „Cîteva clipe te părăsisem. dar te voi primi înapoi cu mari îndurări. Într-o izbucnire de mînie. Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică", zice Domnul, Răscumpărătorul tău" (Isaia 54.7-8). Atunci se va sfîrşi vremea văduviei ei, „căci Creatorul tău este soţul tău: Domnul oştirilor este Numele Lui" (versetul 5).

Dacă fiii lui Core, în „Cîntarea despre dragoste", cîntă frumuseţea împărătesei „împodobită cu aur de Ofir" (Psalmul 45), atunci ei vorbesc de asemenea de rămăşiţa din Israel care va fi reabilitată în zilele viitoare. Şi cu ce cuvinte mişcătoare descrie Solomon în Cîntarea Cîntărilor preţuirea mirelui pentru mireasa sa şi durerosul proces de reabilitare morală a acestei rămăşiţe! Înainte ca Ierusalimul să poată ocupa locul de onoare la dreapta Împăratului, a Domnului, rămăşi-ţa poporului trebuie să treacă prin încercări serioase: „Nu vă uitaţi că sînt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele"; „Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întîlnit, m-au bătut, m-au rănit" (Cîntarea Cîntărilor 1.6; 5.7).

Dar nu numai „împărăteasa", care nu se referă la naţiune, ci la Ierusalim, va fi restabilită, ci şi întreaga naţiune va fi pusă în legătură cu Domnul, „Soţul" ei. Despre aceasta vorbeşte profetul Osea: „În ziua aceea", zice Domnul, „Îmi vei zice: „Soţul meu!" ... Te voi logodi cu Mine în credincioşie" (capitolul 2.16-20). Fericită perspectivă pentru această naţiune vinovată! Nu, Dumnezeu nu a lepădat Israelul pentru totdeauna. Acum o parte din Israel este împietrit, pînă va fi intrat numărul deplin al neamurilor; dar odată „tot Israelul va fi mîntuit" (Romani 11.25-26). Atunci vor intra şi ei sub graţiere şi toate acestea pe baza lucrării împlinite a lui Hristos, Domnul nostru. Lăudat fie minunatul Său Nume pentru aceasta!

Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că nici unul din locurile amintite sau în nici una din cărţile Vechiului Testament nu este vorba de Adunare şi nici în Cîntarea Cîntărilor. Putem însă să socotim aplicaţii preţioase pentru relaţia noastră faţă de Domnul; căci dacă deja relaţiile Domnului faţă de mireasa Sa pămîntească sînt atît de intime şi preţioase, cum trebuie să fie atunci cele faţă de mireasa Sa cerească! Locurile însă vorbesc despre Israel şi nu despre Adunare. Pentru a afla partea Adunării, trebuie să ne îndreptăm exclusiv spre Noul Testament, şi acest lucru vrem să-l facem «cum.

Un mărgăritar de mare preţ

in Matei 13 ne sînt prezentate şapte pilde ale Domnului. Prima pildă, cea a semănătorului, nu este numită o pildă despre împărăţia cerurilor. Într-adevăr, că ne arată mai mult caracterul lucrării lui Hristos după lepădarea Sa de către poporul Său pămîntesc, decît dezvoltarea împărăţie: cerurilor. El nu caută în continuare rod în via lui Israel (Isaia 5.1), nici în smochin, «cea rămăşiţă care după cei şaptezeci de ani de robie s-a întors în ţară - a fost „sădit în via sa" (Luca 13.6-9). Nici Israel, nici rămăşiţa nu au adus rod pentru Dum-nezeu. Astfel Domnul Isus, în harul Său nemărginit, a luat un nou caracter şi a devenit semănătorul. „Iată, semănătorul a ieşit să semene" - o lucrare nouă într-o sferă nouă. Principiul de bază al acestei pilde este deci că Domnul a adus şi aduce cu Sine ceea ce dă rod. El nu-l caută în ogor. Minunat har! Că învăţătura morală a acestei pilde este valabilă şi astăzi şi că se mai întîmplă aşa şi în vremea de astăzi, nici nu se pune în discuţie, dar în mod direct ea ne arată lucrarea Domnului pe pămînt.

În următoarele şase pilde însă, Domnul Isus vorbeş-te despre împărăţia cerurilor. În primele trei arată dez-voltarea exterioară a acesteia aici, pe pămînt - o dez-voltare care în mod clar este orientată în jos. Neghina a invadat întregul ogor, grăuntele de muştar a devenit un copac mare şi aluatul a dospit toată plămădeala. Apoi Domnul a dat drumul mulţimilor, cărora le-a dat învăţătură în felul acesta, şi „a intrat în casă". Singur cu ucenicii Săi, nu numai că le-a explicat pilda neghinei din ogor, ci a mai adăugat alte trei pilde: cea cu comoa-ra în ogor, cea cu mărgăritarul de preţ şi cea cu năvodul aruncat în mare.

Cînd privim dezvoltarea exterioară a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt, cînd recunoaştem că creştinis-mul a devenit un lucru amestecat, un sistem care domină lumea şi este pătruns de o învăţătură rea, atunci am fi tentaţi să credem că intenţiile lui Dumnezeu au fost zădărnicite de către Cel Rău şi că împărăţia Sa reprezintă o evoluţie greşită. Într-adevăr, privit din exterior, aşa pare.

Acolo însă, în „casă" Domnul Isus le-a descoperit alor Săi gîndurile Sale tainice, motivele Sale lăuntrice care L-au determinat să nu acţioneze împotriva dezvoltării în afară, nesănătoase în împărăţia Sa. Numai celor din casă le-a fost permis să afle ce comoară vor fi pentru El credincioşii din vremea de acum, ce lucru preţios este Adunarea în ochii Săi şi cît de minunat va îngriji El de poporul Său, lăsîndu-L să strîngă peştii buni în vasele lor. Nu înseamnă că ucenicii ar fi înţeles atunci aceste lucruri, dar Domnul Isus le-a vorbit despre ele.

Acolo, în acea casă şi cu acea ocazie, a fost dezvăluit pentru prima dată - chiar sub forma unei pilde - că Hristos a căutat un obiect de o frumuseţe deosebit de mare, pentru care să-Şi dea viaţa. El Se prezintă pe Sine Însuşi ca pe un negustor „care caută mărgăritare frumoase". El are sensibilitate pentru frumuseţea măr-găritarelor. El ştie ce este frumuseţea morală pentru Dumnezeu, El ştie să le aprecieze. „Şi cînd găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-L cumpără" (versetul 46). El vede un mărgăritar de mare preţ.

El nu caută mai departe. El nu mai doreşte nimic altceva. El a ieşit ca să caute mărgăritare şi pentru că a găsit acel mărgăritar, dorinţa inimii Sale s-a potolit, Întregul Său ţel este acum de a poseda mărgăritarul. Şi El este gata să renunţe la tot ce are - la slava Sa mesianică, la întreaga Sa viaţă - pentru a-l poseda. Minunat har! Poate cuprinde cineva valoarea şi frumuseţea pe care le are Adunarea pentru inima lui Hristos? Această pildă ne lasă să întrezărim aceasta.

Alte locuri din Sfînta Scriptură ne vorbesc despre caracterul ispăşitor al morţii lui Hristos - o latură foarte importantă a sacrificiului Său. În această pildă aflăm însă o latură cu totul alta a morţii Sale: El a vrut să obţină acea comoară din ogor, a vrut să posede acel mărgăritar de mare preţ. Cît de valoros trebuie să fie pentru El acel singur mărgăritar, încît, pentru a-l obţine, dă tot ce are!

Sfînta Scriptură face, de regulă, în ce priveşte limbajul ei, economie de atribute. Aici însă, la descrierea „mărgăritarului". Domnul atribuie cuvîntului „mărgăritar" un adjectiv foarte important: polytimon - „de mare preţ".

Nici un om n-ar fi îndrăznit vreodată să caracterizeze astfel Adunarea. Mulţi credincioşi au cîntat şi au lăudat ceea ce Domnul Isus este pentru ei. Aici însă Domnul spune ce este Adunarea pentru inima Sa. Mărgăritarul este simbolul unei frumuseţi fără cusur. În ochii Săi, este o creaţie de o frumuseţe desăvîrşită. Ah, de am vedea-o şi noi mai mult în acest fel! În epistola către Efeseni aflăm că Hristos Îşi va înfăţişa odată Adunarea în chip slăvit, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără defect" (capitolul 5.27). Şi nu este departe clipa în care frumuseţea fără pată a Adunării va fi arătată înaintea întregii lumi, pentru slăvirea Aceluia care a murit pentru ea şi i-a dat această slavă.

Relaţii de miri

Dacă în pilda mărgăritarului ne-a fost arătată frumu-seţea şi atracţia Adunării pentru inima lui Hristos, în Efeseni 5 învăţăm ce fel de relaţii de miri există între Adunare şi Hristos. În primul rînd ne-a fost prezentată dragostea lui Hristos faţă de Adunarea Sa, aşa cum a dovedit-o El, aşa cum se manifestă ea astăzi şi aşa cum se va dezvălui ea mai tîrziu.

„Soţilor; iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvînt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încre-ţitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără defect. Tot aşa sînt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urît vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi sîntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. »De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup.« Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică" (Efeseni 5.25-32).

În general nu predomină gîndul „miresei" în învăţătura apostolului Pavel, aşa cum i-a încredinţat-o Dum-nezeu. Cînd vorbeşte despre relaţii, atunci El prezintă „trupul". Dar deja corintenilor le-a scris despre rapor-tul de miri în care au fost aduşi faţă de Hristos: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată" (2 Corinteni 11.2). Dacă apostolul vorbeşte despre o fecioară curată, atunci aceasta este un indiciu asupra faptului că nunta încă nu a avut loc, un indiciu de altfel, care nu poate fi aplicat la expresia mireasă pentru a o deosebi de soţie; pentru că şi după nunta Mielului, chiar după cei o mie de ani ai împărăţiei păcii lui Hristos pe pămînt, Ioan vede cetatea sfîntă (Adunarea slăvită) coborîndu-se din cer de la Dumnezeu, „gătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei" (Apocalipsa 21.2). în acelaşi capitol la versetul 9, îngerul desemnează mireasa drept soţia Mielului.

După amintirea relaţiei de feciorie a Adunării faţă de Hristos în întîia epistolă către Corinteni, apostolul insistă în epistola către Efeseni mai mult asupra acestui obiect binecuvîntat. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre „mireasă" sau despre „soţia Mielului", totuşi la baza întregii sale învăţături stă analogia bărbat - femeie, mire - mireasă. Este de remarcat modul cum se contopesc aici imaginile despre „trup" şi „soţie". Acest lucru mi se pare deosebit de preţios, deoarece imaginea „trupului" nu mai este suficientă. Astfel el vorbeşte despre noi ca despre mădulare ale Trupului Său şi totuşi se referă îndată iarăşi la relaţia de miri, respectiv la relaţia de căsătorie a primei perechi de oameni, care este o imagine atît de potrivită pentru relaţiile dintre Hristos şi Adunare.

În ce priveşte iubirea de neasemuit a lui Hristos, din felul în care este prezentată aici, ea apare într-o nuanţă deosebită: este o iubire întemeiată pe relaţii stabilite de Dumnezeu. Nu este iubirea generală a lui Dumnezeu faţă de lume, ca în Ioan 3.16, „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea", ci aici Duhul Sfînt ne pune în faţa inimilor iubirea deosebită a lui Hristos faţă de Mireasa Sa, faţă de Adunare. Este o iubire statornică prin relaţii durabile, este tocmai iubirea Mirelui faţă de Mireasă, de aceea nu citim niciodată: „Hristos a iubit lumea". Oh, cît de nespus de fericiţi avem dreptul să ne considerăm că am ajuns într-o asemenea relaţie faţă de El, că Domnul Isus este Mirele nostru ceresc şi că ne iubeşte ca Mireasă a Sa şi ca Soţie a Sa!

După aceea însă ne sînt spuse trei lucruri despre această dragoste a lui Hristos pentru Adunare, lucruri care se referă întîi la trecut, apoi la prezent şi în al treilea rînd la viitor.

În ce priveşte trecutul, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea". El a murit pentru a poseda Adunarea, şi aceasta pentru că o iubeşte. El S-a făcut pe Sine Însuşi răspunzător, dacă pot să mă exprim astfel, pentru toate lucrurile de care a fost vinovată Mireasa Sa. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea! Dacă pilda ne-a arătat frumuseţea pe care Domnul a văzut-o în Adunare, pentru care a renunţat la tot ce a avut, atunci aici găsim motivul cel mai adînc - El a iubit-o. Cine ar putea vreodată să măsoare această iubire - cine să o înţeleagă? Dar ea ne face nespus de fericiţi, de acum şi în toţi vecii!

Dragostea Sa faţă de Mireasa Sa nu a fost activă doar în trecut, ci ea este şi în prezent neobosit de activă, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin bote-zul cu apă prin Cuvînt". El nu a curăţit-o întîi şi apoi a iubit-o. Nu, întîi a iubit-o şi acum tot El o curăţeşte, o face potrivită pentru Sine. Ce înseamnă aceasta? Ea a fost un mărgăritar în ochii Săi, dar în starea ei practică ea nu a corespuns gîndurilor Sale. Şi astfel, Domnul este preocupat să lase frumuseţea ei să iasă la iveală. Cum face aceasta? El ne aplică Cuvîntul lui Dumnezeu în puterea sa curăţitoare, ca despărţiţi de lumea rea, să ne sfinţim şi înclinaţiile şi motivaţiile noastre, gîndurile şi drumurile noastre să-I corespundă Lui tot mai mult. Cuvîntul lui Dumnezeu este descoperirea a tot ceea ce este Dumnezeu; şi acestea le aplică Domnul inimilor noastre, ca noi să fim „sfinţiţi prin adevăr" (citeşte în Ioan 17.19). Slujbă plină de har a Domnului Isus! De ne-am deschide mai mult pentru El!

Dar încă un lucru îl face dragostea Sa astăzi pentru noi. Acest lucru ne este arătat în Efeseni 5.29. După cum un om nu-şi urăşte propria carne, propriul trup, ci îl hrăneşte, tot aşa Hristos ne consideră ca o parte din Sine Însuşi şi Se străduieşte să ne dea tot ce avem nevoie în această lume. El nu ne lasă să ducem lipsă de hrană pentru trup şi în dragostea Sa, Se gîndeşte la slăbiciunea noastră şi ne oferă orice sprijin. El, care odinioară S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, nu numai viaţa Sa, este acum totul pentru noi. Ne putem bizui în toate pe El!

Ţelul final al dragostei lui Hristos faţă de Adunarea Sa nu este mai prejos ca acesta: El vrea să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără defect". Eu cred că acest verset 27 este o aluzie la Adam şi Eva din Geneza 2.22. După cum odinioară Dumnezeu a făcut pentru Adam, în timp ce adormise, o soţie, pe care, după ce s-a trezit, i-a prezentat-o şi care i-a corespuns întru totul, tot astfel Dumnezeu zideşte astăzi, după ce Hristos a murit şi este ascuns faţă de lume, ascuns în Dumnezeu (Coloseni 3.3), Adunarea. Cînd este desăvîrşită, atunci Hristos o va înfăţişa înaintea Sa. „Sie Însuşi" - deoarece El Însuşi este Dumnezeu: prin aceasta realitatea deviază de la model. Atunci El nu va găsi nici o greşeală la ea, deoarece ea Îi va corespunde pe deplin, în toate lucru-rile, şi va fi chiar în starea ei „sfîntă şi fără defect".

Har nemărginit, care poate izvorî doar din inima lui Dumnezeu! Dragoste de necuprins, ale cărei obiecte sîntem noi! Un ţel nemăsurat de preţios: slăvirea lui Dumnezeu de către Adunare!

Relaţiile de miri în care am ajuns mai cuprind şi o altă latură, pe care nu o putem lăsa neamintită: supunerea miresei faţă de mirele ei, a soţiei faţă de bărbat. În fragmentul din Efeseni 5 este vorba de fapt de îndemnuri care sînt date femeii şi bărbatului pentru purtarea lor unul faţă de celălalt. Şi după cum unirea dintre Adam şi Eva este o imagine preţioasă a lui Hristos şi a Adunării, tot astfel relaţia dintre Hristos şi Adunare este modelul pentru purtarea bărbatului şi a femeii în căsnicie. În îndemnul dat soţiei în versetul 24 găsim o remarcă atît de importantă pentru subiectul nostru: „Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos ...".iar cu puţin înainte se spune că „Hristos este Capul Bisericii". Deci deşi Adunarea este Mireasa lui Hristos, poziţia ei faţă de El se caracterizează prin supunere.

Acest lucru este deosebit de important. Adunarea nu poate (în vreo problemă personală sau bisericească), cu de la sine putere, să stabilească lucruri aşa cum şi le imaginează, ci în toate ea trebuie să urmeze indicaţiile Capului, care sînt cuprinse în Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu este treaba ei de a stabili reguli şi principii. Ea nu trebuie să dea învăţătură şi să ordoneze, ci ea trebuie să fie supusă Capului din cer.

Ah, cum a greşit Biserica în această privinţă! Ea nu I-a acordat lui Hristos locul şi autoritatea Capului, ci, în loc să fie supusă Lui, a preluat ea locul de frunte. Rezultatul îl constituie, printre altele, nenumăratele denumiri şi grupări pe teren creştin, care rivalizează unele cu altele, şi numeroasele învăţături greşite, care domină astăzi creştinătatea. „Neţinîndu-se strîns de Cap" - aceasta defineşte cauza pentru tot răul (citeşte în Coloseni 2.19). Dacă şi Biserica în ansamblu a greşit în acest sens, totuşi fiecare mădular al Trupului lui Hristos în parte poate adopta poziţia de supunere faţă de Hristos şi poate afla binecuvîntarea care decurge din aceasta. Acest lucru îl vom mai vedea pe parcurs.

Din învăţăturile Duhului Sfînt date prin Pavel am putut urmări lucrarea Domnului Hristos în clipa în care Îşi va înfăţişa înaintea Lui Adunarea slăvită. Pentru a afla însă ceva despre nunta Mielului şi despre slava şi sentimentul Miresei, trebuie să ne folosim de slujba unui alt slujitor al lui Dumnezeu, apostolul Ioan.

Nunta Mielului

Văzătorul Ioan, care, începînd cu capitolul al patru-lea al cărţii Apocalipsei ne relatează ceea ce se întîmplă „după aceste lucruri", deci, în viitor, descrie la începu-tul capitolului 19 cum a auzit în cer un glas puternic al unei unei mari mulţimi de oameni, care zicea:

„Aleluia! Mîntuirea, slava şi puterea sînt ale Dumnezeului nostru! Pentru că judecăţile Lui sînt adevărate şi drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pămîntul cu desfrîul ei şi a răzbunat sîngele robilor Săi, din mîna ei" (versetele 1 şi 2).

Înainte de a afla ceva despre nunta Mielului, ne este arătată judecata asupra „Babilonului", a desfrînatei, a miresei false. Înainte ca Hristos să-Şi prezinte Mireasa, Soţia, falsa biserică trebuie să fie îndepărtată. El aşteaptă cu răbdare această clipă. Pînă atunci adevărata Mireasă rămîne ascunsă în cer. Este imposibil ca mireasa falsă şi cea adevărată să fie văzute alături! Cei douăzeci şi patru de bătrîni, caracterizaţi prin înţelegerea gîndurilor lui Dumnezeu şi cele patru făpturi vii înţeleg acest lucru. După un nou „Aleluia" al cerului, ei cad la pămînt şi se închină Aceluia care stă pe tron. Întregul cer este în mişcare şi plin de laudă, deoarece acum drumul este liber pentru prezentarea adevăratei Mirese şi pentru unirea ei cu Mirele ceresc.

„Şi am auzit ca un glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicînd: »Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a înce-put să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit! Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.« Inul subţire sînt faptele drepte ale sfinţilor. Apoi mi-a zis: »Scrie: »Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!« Şi mi-a zis: »Acestea sînt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu« " (versetele 6-9).

Acum a sosit clipa pe care Domnul Isus a aşteptat-o cu răbdare. El, cu mult înainte, a văzut Mireasa ca un mărgăritar de mare preţ şi a renunţat la tot ce a avut pentru a o poseda. El a găsit-o şi a cumpărat-o, oricît de mari au fost cheltuielile pentru El; în pildă nu ni s-a spus ce s-a întîmplat cu ea mai departe. Pînă în această clipă, frumuseţea ei a fost ascunsă oamenilor, ascunsă în Dumnezeu. Acum însă, cu puţin înainte ca Domnul nostru, Dumnezeul nostru, cel Atotputernic, să preia stăpînirea, a sosit vremea pentru nunta Mielului şi El Şi-a pregătit Soţia. Acum este atins ţelul propriu-zis al hotărîrii lui Dumnezeu, şi anume ca Hristos să nu fie singur, ci să aibă o Soţie, care să împartă cu El slava Sa în veşnicie. Aceasta este taina la care Dumnezeu a făcut aluzie deja atunci cînd a creat prima pereche de oameni: „Nu este bine ca omul să fie singur".

Acum pare necesară o scurtă meditaţie asupra desfăşurării temporare a întîmplărilor pînă la acel eveniment final, nunta Mielului. Deja cu ani în urmă, Domnul Şi-a luat Mireasa acasă prin răpire (1 Tesaloniceni 4) şi a dus-o în casa Tatălui Său (Ioan 14.2-3). Răpirea, ca atare, ne este prezentată în Apocalipsa, deoarece ea nu este un eveniment al profeţiei; profeţia are de-a face cu pămîntul. Trebuie să ne-o imaginăm între sfîrşitul capitolului al treilea şi începutul capitolului al patrulea. Începînd cu acest punct, Ioan scrie despre „lucrurile care au să fie după ele", redate prin cuvintele „după aceste lucruri", aflate la începutul capitolului al patru-lea. Din acest moment nu mai este folosită expresia „adunare", ci găsim, în locul ei, pe cei „douăzeci şi patru de bătrîni", reprezentanţii credincioşilor Vechiului şi Noului Testament, în numărul lor deplin.

Nu este plin de importanţă şi nu ne mişcă adînc inimile faptul că în timpul tuturor evenimentelor serioase, care vor cutremura lumea şi care ne sînt prezentate în capitolele 6-18, noi vom fi deja în cer şi ne vom bucura de binecuvîntările din casa Tatălui? Şi cu toate acestea, pînă atunci nu va fi avut loc nunta Mielului! Pentru aceasta, în afara judecăţii „prostituatei", mai trebuie să se petreacă ceva important: Soţia Sa trebuie să se fi „pregătit" (versetul 7). Versetul 8 spune clar ce înseam-nă aceasta: „»Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.« Inul subţire sînt faptele drepte ale sfinţilor".

Nu vedem aici Mireasa îmbrăcată cu haina îndreptăţirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, cum avem voie s-o purtăm noi astăzi (compară 2 Corinteni 5.21). Cu mult mai mult, este vorba despre faptele lor drepte, pe care le-au săvîrşit în puterea Duhului lui Dumnezeu, cînd erau încă pe pămînt. Ce gînd impresionant, că noi, astăzi, în timp ce traversăm acest pămînt, lucrăm la haina pe care o vom purta odată, cu acel prilej măreţ! În mod evident, înainte de nunta Mielului toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2 Corinteni 5.10). „pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut". Ce am fost noi pe pămînt pentru Hristos va străluci în chip minunat în acea zi, în schimb tot ce nu a fost Hristos în viaţa noastră va fi pierdere. A fost numai har, numai puterea Duhului, în care s-au îndeplinit aceste fapte drepte, acelaşi har va fi recunoscut şi în ziua aceea! Ce va fi atunci cînd vom recunoaşte întreaga plinătate a harului, care, în ciuda slăbiciunii şi a eşecului nostru, nu numai că ne-a purtat, ci ne-a şi folosit în slujba Sa şi care ne va răsplăti pentru aceasta! Acesta va fi un alt izvor al adorării cereşti.

Putem înţelege bine cît este de potrivit ca realizarea unei armonii perfecte între Domnul şi Mireasa Sa sub aspect moral să aibă loc înainte de nuntă. Aceasta însă marchează şi momentul pentru nunta însăşi. Ea va avea loc la cîtva timp după răpire, dar imediat înainte de arătarea Domnului în putere şi slavă, cînd va ieşi pe un cal alb cu oştirile Sale din cerul deschis şi va călca cu picioarele „teascul vinului mîniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic" (capitolul 19.11 şi următoarele).

Să fim însă atenţi la limbajul Duhului Sfînt în acest loc. Pe de o parte, vorbeşte de soţia Sa, pe de altă parte de sfinţi. Deşi i-a fost dat soţiei Sale să se îmbrace în in subţire, în explicaţie se vorbeşte despre faptele drepte ale sfinţilor. În soţia Sa avem aspectul colectiv, iar în cei sfinţi aspectul individual. Ce liniştitor şi în acelaşi timp ce serios este faptul că se păstrează latura personală! Credincioşia poate fi dovedită numai individual, acest lucru trebuie să-l avem întotdeauna în vedere. De aceea se vorbeşte aici de inul subţire al soţiei Sale ca despre faptele cele drepte ale sfinţilor.

Ce contradicţie există însă între inul subţire, strălucitor, în care este îmbrăcată soţia Mielului şi între hainele prostituatei celei mari! „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mînă un potir de aur, plin cu urîciuni şi cu necurăţiile desfrîului ei" (citeşte în capitolul 17.4).

Prostituata cea mare poartă ceea ce atrage ochiul firesc. Mireasa însă poartă ceea ce este plăcut în ochii Mielului ei - faptele cele drepte ale sfinţilor. Prosti-tuata se bucură de strălucirea înşelătoare a lumii. Mireasa se bucură de ceea ce i-a dat harul. Şi dacă Mireasa seamănă, în ochii lui Hristos, cu un mărgăritar de mare preţ, se cade atunci să se împodobească în exterior cu perle? Nu i-ar întuneca aceasta frumuseţea propriu-zisă?

Vrem să ne ocupăm puţin cu persoanele participante la nuntă. Locul central îl ocupă Domnul Isus, Mielul. Nu ne aminteşte acest nume al Domnului de drumul plin de suferinţă, pe care Şi-a cîştigat Mireasa? Cînd în Apocalipsa se vorbeşte despre El ca „miel", atunci Duhul Sfînt foloseşte diminutivul cuvîntului grecesc corespunzător, care de fapt înseamnă „mieluşel". Dar să nu tragem acum concluzii false din acest lucru, deoa-rece această formă şi-a pierdut efectul de diminuare în limbajul Noului Testament. Se pare că prin folosirea acestui cuvînt, arnion, Duhul Sfînt vrea să se refere la caracterul voluntar al jertfei Sale, ca bază a mîntuirii şi la slava şi onoarea Sa pe care le-a dobîndit. Dar cît de mult ne sensibilizează gîndul la El, Mielul lui Dumne-zeu care a ridicat păcatul lumii, şi ce dor ne este să-L privim în slavă pe El, „Mielul dus la măcelărie"!

O cîntare spune: „Acolo, în mijlocul sfinţilor, văd Mielul, şi urmîndu-L vestesc cu glas tare ce a făcut El pentru mine".

Mireasa cerească, Soţia Mielului, se compune din toţi cei mîntuiţi din vremea de acum a harului, adică din toţi credincioşii din ziua Cincizecimii pînă la răpire. În acest context este foarte semnificativ faptul că cei douăzeci şi patru de bătrîni nu mai sînt amintiţi în cartea Apocalipsei din momentul în care apare Mireasa. De ce nu? Deoarece cei douăzeci şi patru de bătrîni (de două ori doisprezece) simbolizează suma credin-cioşilor din Vechiul şi din Noul Testament în cer.

În această expresie, Mireasa nu este privită separat. Toţi sfinţii, de la Adam începînd, care sînt ai lui Hristos la venirea Lui (1 Corinteni 15.23) şi care au parte de prima înviere (cu excepţia sfinţilor apocaliptici * ) sînt văzuţi în cei douăzeci şi patru de bătrîni. în momentul în care Mireasa, Adunarea slăvită, este numită deosebit şi este diferenţiată de credincioşii altor epoci, acest „nume colectiv" nu mai poate fi folosit, pentru că şi ceilalţi credincioşi trebuie desemnaţi mai îndeaproape.

Aceasta se şi realizează, şi anume cu expresia „cei invitaţi". Mireasa nu este invitată la nuntă, alţi oaspeţi însă sînt invitaţi. În cei invitaţi la ospăţul de nuntă sînt cuprinşi toţi credincioşii Vechiului Testament, care au statutul de „prieteni ai mirelui", aşa cum foloseşte, de exemplu, Ioan Botezătorul această expresie (citeşte în Ioan 3.28-29). Şi ei vor avea un loc de binecuvîntare desăvîrşită, deoarece aici ei sînt numiţi fericiţi: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!" Ei se vor bucura mult de glasul Mirelui, dar ei înşişi nu vor fi în acea relaţie intimă cu El, cum va fi Mireasa.

Credincioşii care vor muri după răpire, ca martiri, nu fac parte, aşa mi se pare, dintre cei invitaţi, deoarece ei vor avea parte mai tîrziu, ca ultim grup, de înviere (capitolul 20.4-6).

După răpirea celor credincioşi vor exista din nou sfinţi pe pămînt. Îi întîlnim în Apocalipsa începînd cu capitolul 6 pînă la 20. În cazul lor nu este vorba de creştini, ci de sfinţi dintre iudei şi dintre naţiuni. Mulţi dintre ei vor suferi moartea de martir şi vor avea parte de ultima fază a primei învieri (Apocalipsa 20.4-6). Cei rămaşi vor intra vii în împărăţia de o mie de ani.

Despre fericirea celor invitaţi vorbeşte Cuvîntul lui Dumnezeu, dar păstrează tăcere deplină asupra ferici-rii Miresei: aceasta este de nedescris! Nici nu descrie nunta în sine. Ca şi interiorul casei Tatălui, aceasta este o scenă care nu poate fi descoperită înaintea ochilor oamenilor muritori, chiar dacă sînt mîntuiţi. Noi auzim despre nunta Mielului. Vedem soţia Mielului după nun-tă, cum i se descoperă, dar ce va fi cînd El Însuşi Se va prezenta slăvit! Acest lucru este ascuns cu grijă de ochii noştri. Ne este de ajuns să ştim că cerul va triumfa şi că noi vom fi prezenţi, că vom fi la El, Mireasa Sa. Har infinit! Cine poate cuprinde această fericire?

Noul Ierusalim

Aş mai atrage atenţia asupra unui aspect, deoarece asupra lui există neclarităţi: Adunarea lui Dumnezeu în slavă este prezentată la sfîrşitul Apocalipsei printr-o dublă pildă. Pe de o parte este văzută ca mireasă, soţia Mielului (capitolul 21.9; vezi şi versetul 2), pe de altă parte o vedem ca cetate sfîntă, ca noul Ierusalim coborît din cer de la Dumnezeu (capitolul 21.2, 10). Ambele imagini stau una lîngă cealaltă: ele se referă la acelaşi lucru, şi anume la Adunarea slăvită. Este semnificativ că şi prostituata, biserica lumească în ultimul stadiu al dezvoltării ei rele pe pămînt, este prezentată într-o imagine dublă: ca femeie şi ca mare cetate (capitolul 17.1-6, 18).

Prin imaginea unei „cetăţi" Dumnezeu vrea să ne înfăţişeze gîndul unui sistem bine organizat de interese comune şi de convieţuire a oamenilor. Un astfel de sistem îşi poate avea obîrşia în El Însuşi, ca Noul Ierusalim, cetatea Sa (capitolul 3.12), sau în Satan, cum este opusul ei ruşinos, cetatea cea mare, care are stăpî- nire peste împăraţii pămîntului (capitolul 17.18).

Ceea ce am spus la începutul acestui capitol despre mireasa pămîntească şi cea cerească îşi găseşte deplină aplicare şi la Ierusalim, deoarece Apocalipsa ne prezin-tă un Ierusalim pămîntesc şi un Ierusalim ceresc.

Ierusalimul pămîntesc, un oraş real pe pămînt, este amintit de două ori în Apocalipsa. O dată se referă la Ierusalimul din perioada necazului celui mare, dinain-tea ridicării împărăţiei: cetatea sfîntă va fi călcată în picioare de către neamuri timp de patruzeci şi două de luni (trei ani şi jumătate; capitolul 11.2). A doua oară se referă la Ierusalimul de la sfîrşitul împărăţiei de o mie de ani, cînd Satan va fi eliberat încă o dată din închisoarea sa şi va conduce neamurile pămîntului la ultimul război împotriva cetăţii preaiubite (capitolul 20.9). Ierusalimul va fi într-adevăr în timpul împărăţiei de o mie de ani cetatea marelui împărat (Matei 5.35) şi centrul stăpînirii lui Hristos pe pămînt (Ieremia 3.17).

Dar această cetate a marelui Împărat îşi va găsi opusul, în timpul împărăţiei de pace a lui Hristos în cer, în Ierusalimul ceresc. Adevărata metropolă a împărăţiei va fi Adunarea slăvită sus, după cum arată descrierea cetăţii sfinte, Ierusalim, în relaţia ei cu pămîntul, în fragmentul din capitolul 21.9 pînă la capi-tolul 22.5. Această cetate sfîntă (în contradicţie cu ceta-tea pămîntească cu acelaşi nume din capitolul 11.2) se coboară „din cer de la Dumnezeu" (capitolul 21.2, 10), adică ea este de obîrşie dumnezeiască şi are un caracter ceresc, după cum îşi are şi locuinţa în cer.

Acest lucru este adevărat despre această cetate sfîntă, fie că este vorba despre relaţia ei cu pămîntul în împărăţia de o mie de ani (versetul 10 şi următoarele) sau despre relaţia ei cu noul pămînt în starea veşnică (versetul 2 şi următoarele).

Ştim că primele opt versete din capitolul 21 descriu starea veşnică, pe cînd începînd cu versetul 9 pînă la capitolul 22.5 se prezintă o retrospectivă asupra Adunării în relaţiile ei cu pămîntul, în timpul împără-ţiei de o mie de ani. Întrebuinţarea repetată a cifrei douăsprezece în structura sfintei cetăţi indică de asemenea această relaţie temporară, deoarece cifra douăsprezece vorbeşte în Biblie pretutindeni despre o administrare desăvîrşită a lucrurilor lui Dumnezeu referitoare la pămînt.

Expresia „Noul Ierusalim" indică deosebirea faţă de vechiul Ierusalim, de acel oraş real care a avut şi va avea un rol important în istoria lumii.

Noul Ierusalim va mai exista şi atunci cînd un cer nou şi un pămînt nou vor fi luat locul celor vechi, cînd Ierusalimul pămîntesc va aparţine trecutului şi pe noul pămînt vor mai exista doar oameni, şi nu iudei şi neamuri (capitolul 21.1-3).

Noul Ierusalim, Adunarea slăvită în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va locui cu oamenii pe noul pămînt. Astfel, în caracterul şi în înălţimea binecuvîntării ei, ea se va deosebi pentru veşnicie de toţi ceilalţi oameni salvaţi. Cine ar putea aprecia această măsură de binecuvîntare, care în veşnicie va fi partea Adunării?

Duhul şi Mireasa

După ce la începutul capitolului 21 Adunarea ne este prezentată şi arătată în starea veşnică, vedem că şi după cei o mie de ani va fi „ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei"; după ce (începînd cu versetul 9) „mireasa, soţia Mielului", „cetatea sfîntă", este arătată încă o dată în legătură cu împărăţia de o mie de ani şi se spune că ea „are slava lui Dumnezeu", Mireasa ne mai este prezentată o dată înainte de sfîrşitul cărţii. Este singura prezentare a Adunării ca Mireasă în acest timp. Întîi Domnul Isus Se înfăţişează în mod direct privirilor, apoi auzim răspunsul spontan al Miresei.

„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sînt Rădăcina şi Sămînţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.« Şi Duhul şi Mireasa zic: »Vino!« Şi cine aude să zică: »Vino!« Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!" (capitolul 22.16-17).

Aceste cuvinte ne readuc la prezent. Domnul Isus însă este Acelaşi şi Mireasa Îl cunoaşte deja. Cît ne bucură aceasta!

După ce Domnul a transmis lui Ioan mesajele foarte bogate ale acestei cărţi prin intermediul îngerului Său (compară şi capitolul 1.1), în mod surprinzător se introduce pe Sine Însuşi la sfîrşitul cărţii, cu cuvintele: „Eu, Isus". „Eu" este accentuat. El spune de asemenea: „Eu sînt Cel care am fost cunoscut pe pămînt ca Isus din Nazaret - Eu, Isus, am trimis pe îngerul meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici". Apoi arată că El a venit ca om din sămînţa lui David, că este nu numai „Fiul lui David", ci şi „Stăpînul lui David" şi ca atare Rădăcina lui David şi cu aceasta garant pentru înfăptuirea tuturor făgăduinţelor date lui David.

Apoi El mai adaugă o trăsătură a caracterului Său, care ne este deosebit de preţioasă, El este Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Pentru Israel va răsări ca „Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui" (Maleahi 4.2) - cu această perspectivă se încheie Vechiul Testament. Nu este semnificativ faptul că Noul Testament se încheie cu Domnul Isus ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă"? Unul include o judecată serioasă, celălalt har curat. Ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, Domnul Isus va veni pentru toţi cei care Îl aşteaptă în noaptea lepădării Sale. Noi nu aşteptăm zorii zilei, ai zilei Domnului. Cu puţin înainte de începerea dimineţii, Luceafărul de dimineaţă Se arată privirilor celor care veghează, în timp ce oamenii ceilalţi dorm. Această imagine ne aminteşte de minunata realitate, că, înainte ca El să apară în putere şi în slavă ca „Soare al dreptăţii" pentru Israel, El Se va coborî cu o chemare imperativă, cu glasul unui arhanghel şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu din cer „şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care rămînem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1 Tesaloniceni 4.16-17).

Ne mirăm că prezentarea Domnului Isus ca „Luceafăr de dimineaţă" trezeşte simpatia Miresei şi se revarsă prin lucrarea Duhului în chemarea „vino!"?

Pentru creştinul care Îl iubeşte pe Domnul şi Mîntuitorul său şi trăieşte în conştiinţa relaţiei sale cu El, aceasta este reacţia „normală". Fie ca aceste rînduri să ne conducă pe toţi ca să-L aşteptăm tot mai mult pe Acela care ne-a asigurat clar: „Da, Eu vin curînd" (Apocalipsa 22.20)!

Am observat însă diferenţa dintre cuvintele Domnului şi cele ale Miresei? El făgăduieşte: „Da, Eu vin curînd". Duhul şi Mireasa însă spun doar: „Vino!" Din aceasta înţelegem că Mireasa, învăţată de Duhul Sfînt, lasă în seama Lui clipa venirii Sale. Desigur, de îndată ce Adunarea aude despre El ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, dorinţa ei puternică este: „Vino!" Ea ştie însă că dacă El totuşi întîrzie puţin, atunci aşteptarea Sa înseamnă mîntuire pentru aceia care încă sînt afară. De aceea aşteaptă şi ea.

Aceasta ne conduce la un alt punct - la constatarea că odată cu chemarea „Vino!" nu se încheie încă sfera înclinaţiei Miresei pentru Mirele ei. În sentimentele ei, Mirele ocupă primul loc, dar aceasta nu este totul. De aceea adaugă: „Şi cine aude, să zică: »Vino!«" Pe cine are în vedere acest „Cine aude"? Bineînţeles, tot pe creştinii credincioşi, deoarece numai ei pot fi îndemnaţi să spună „Vino!" Dar în afară de cei care se bucură conştient de relaţia de Mireasă faţă de Mirele ceresc, pot exista unii credincioşi - şi poate că unul dintre stimaţii mei cititori se găseşte printre ei - care încă nu cunosc astfel această relaţie, care încă nu au fost învăţaţi despre venirea Domnului pentru răpirea alor Săi şi de aceea sînt nesiguri. Şi ei trebuie să zică „Vino!" Chiar dacă ei încă nu au conştiinţa preţioasei relaţii în care au fost conduşi, nu vor fi mult mai fericiţi cînd Îl vor vedea aşa cum este? Nu va schimba trupul stării lor smerite şi îl va face asemenea cu trupul slavei Sale? Ei nu vor pierde nimic cînd vine El, ci doar vor cîştiga. De aceea, „Cine aude, să zică: »Vino!«" În harul Său, Dumnezeu poartă grijă ca fiecare credincios să fie aju-tat în slăbiciunea sa şi să se alăture chemării Miresei.

Simpatia Miresei se manifestă întîi faţă de Domnul şi apoi faţă de cei credincioşi în parte. Dar nici aceasta nu este încă totul. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă să se gîndească, în dragoste, şi la cei care s-ar putea să înseteze după mîntuirea sufletelor lor, dar care încă nu au venit la Mîntuitorul păcătoşilor. De aceea se mai adaugă: „Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!" Aici, ca într-un joc de cuvinte, se inversează sensul venirii. În primele două cazuri Dom-nul Isus a fost rugat să vină la ai Săi. Acum însă este îndemnat păcătosul însetat să vină la Domnul Isus. Aceasta este dorinţa Adunării. Desigur, ea nu evanghe- lizează de la sine, după cum nici nu dă învăţătura de la sine. Ultimul fapt l-am văzut deja. Domnul slăvit a dat daruri Adunării Sale, care efectuează aceste slujbe pentru „zidirea Trupului lui Hristos" (Efeseni 4.7-12). Cu toate acestea, simpatia Miresei îi cuprinde şi pe păcătoşii însetaţi.

Bineînţeles că ea nu poate să spună: „... acela să vină la mineu. Acest lucru îl poate spune doar Mîntuitorul Însuşi, care cheamă încă şi astăzi pe păcătoşi: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11.28). Şi în alt loc spune: „Eu sînt Pîinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămînzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată" (citeşte în Ioan 6.35). Şi în Ioan 7, Domnul îl cheamă pe cel însetat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (versetul 37).

Prin „însetaţi" se au în vedere cei în care, prin acţiunea Duhului, au fost trezite necesităţi şi care sînt îngrijoraţi pentru mîntuirea lor şi doresc satisfacere pentru sufletul lor nemuritor. Mireasa, care ea însăşi a găsit în Domnul Isus cea mai adîncă satisfacţie, se apropie de cel însetat cu îndemnul Domnului de a veni la El, deoarece ea ştie că El va corespunde tuturor necesităţilor, cu condiţia să vină la El, la Domnul Isus.

Domeniul simpatiei Miresei se lărgeşte şi mai mult şi îi cuprinde pe toţi cei care doar manifestă dorinţa de a veni: „cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!" „Cine vrea" - cuvînt deosebit de serios! Domnul încă oferă nemăsurata binecuvîntare a vieţii fără bani. Dacă totuşi cineva este pierdut, atunci va fi aşa nu pentru că a vrut Dumnezeu, ci pentru că el însuşi nu a vrut.

Să dea Domnul ca noi să ieşim cu sentimente de mireasă, ca odinioară Rebeca faţă de Isaac, în întîmpinarea Domnului Isus, care „vine înaintea noastră pe cîmp" (Geneza 24.65)! Facă El ca în sentimentele noastre să-i cuprindem pe toţi ai Săi şi la atît de scurt timp înaintea venirii Sale să nu-i uităm nici pe aceia care n-au băut încă din apa vieţii!

Aş dori să închei această primă parte a cărţii despre Adunarea Dumnezeului Celui viu cu ultima propoziţie a sfîntului Cuvînt al lui Dumnezeu: “Harul Domnul Isus Hristos să fie cu toţi sfinţii!"