Țefania 1

La Țefania, ca și la Habacuc, vom găsi unele asemănări cu Ieremia, și aceasta nu numai deoarece ambii spun despre vrăjmașul caldeean, ci și pentru că ambii prezintă binecuvântările pregătite pentru Israel și Ierusalim atunci când judecățile lui Yahve vor fi fost executate asupra națiunilor. Între acești doi profeți mici există totuși marea diferență că Țefania vorbește despre gloria lui Dumnezeu mai mult privită ca manifestată în mod exterior, în timp ce Habacuc zăbovește mai mult asupra exercițiilor de inimă prin care Dumnezeu găsește necesar să îl treacă pe evreu atât în prezent cât și în viitor. Astfel, cei do profeți mici se ocupă, fiecare în parte, de un aspect deosebit pe care îl tratează profetul din Anatot. Profeția lui Ieremia abundă în exerciții lăuntrice, iar în această privință Habacuc se aseamănă cu el: vedem durerea lui și auzim cum se plânge și lamentează înaintea lui Yahve atunci când vede că răului îi este îngăduit să domine. Pe de altă parte, el ne arată executarea judecății divine care îi va pune deoparte pe cei mândri dintre națiuni și vor aduce poporul lui Dumnezeu în poziția care se cuvine, pentru ca, fiind smeriți cu inima, ei să fie înălțați în mod vizibil. Țefania prezintă ultimul aspect, pe când Habacuc pe cel de mai înainte. Ierusalimul este în prim-plan, dar este în legătură cu judecata generală a națiunilor, de relele cărora evreii nu s-au despărțit deloc. Nu sunt menționate explicit puterile apostate din ziua din urmă. Nu este numit Antihristul, nici Mesia, ci este menționat numai Yahve, Dumnezeul lui Israel.

„Cuvântul lui Yahve, care a fost către Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, în zilele lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda“. Astfel avem o relatare clară a lui Țefania și date privind timpul în care a scris. Prezintă destul de multă importanță faptul că au fost ridicați profeți în timpul lui Iosia și după aceea. Ieremia a fost cel din urmă dintre cei trei pe care i-am menționat. Importanța morală a profețiilor lor era că nu trebuia ca, în timpul lui Iosia, cineva să se lase înșelat de cele văzute, de reforma parțială care se putea observa în timpul acelui împărat evlavios. Nimic nu poate fi mai amăgitor decât un val de binecuvântare care vine peste o națiune care s-a îndepărtat de la dreptate atât de mult ca evreii în acele zile. Evlavia deosebită a lui Iosia, zelul remarcabil cu care a tratat dur orice profana numele lui Yahve și mai ales modul în care inima lui s-a supus înaintea cuvântului lui Dumnezeu - toate aceste caracteristici ale sale – nu au îndreptat nicidecum starea națiunii. Fără doar și poate, ca întotdeauna, au fost speranțe de mai bine de care s-au bucurat cei mai buni de pe pământ, dar tocmai de aceea era extrem de important în gândul lui Dumnezeu să facă cunoscută adevărata stare a lucrurilor pentru ca nimeni, chiar fiind amăgit pe moment, să nu fie grav dezamăgit în final. Se cuvine să apreciem din toată inima orice binecuvântare pe care o dă Dumnezeu și nu să avem un duh pasiv și insensibil.

Pe de altă parte, nu este înțelept să așteptăm mai mult decât ca, prin harul lui Dumnezeu, să fie unele împliniri parțiale și ceva bine pentru anumite persoane. Binecuvântarea dată, care este un mare motiv de mulțumire pentru suflet și un motiv pentru a lăuda îndurarea Lui, pentru aceia care o resping are ca efect aceea de a-i aduce într-o stare mult mai rea decât aceea în care erau înainte. Binecuvântarea nu face decât să accelereze lunecarea la vale a masei poporului conducând la un faliment și mai profund. Și vedem că a fost numai un scurt interval de timp de la scurta izbucnire de efort evlavios a lui Iosia pentru gloria lui Dumnezeu până la relele care au urmat aducând judecata insuportabilă a lui Dumnezeu asupra poporului vinovat. Țefania a fost unul dintre cei care au vorbit în numele lui Yahve în acele timpuri promițătoare, dar el își începe mesajul astfel: „Voi şterge cu desăvârşire totul de pe faţa pământului, zice Yahve“.

Nu am nici o îndoială că perioade asemenea celei al lui Iosia corespund, mai mult sau mai puțin, unor treziri religioase sau trezirilor din zilele noastre sau din alte perioade sub evanghelie. Și sigur că este solemn sentimentul că, deși sunt binecuvântări pe care le primesc, ici și acolo, sufletele, rezultatul general este doar creșterea responsabilității celor care nu profită de mărturia pe care o dă Dumnezeu. Putem să-I mulțumim pentru roadele harului Său, dar nu trebuie să uităm că ele par a fi numai pe fondul unei judecăți care va avea consecințele cele mai grave pentru cei care au disprețuit harul.

În același timp, cred că există o mare asemănare cu felul în care a lucrat Dumnezeu prin Reformă. O trezire este în principal o lucrare de trezire a păcătoșilor, în timp ce aceasta a fost o rechemare adresată poporului lui Dumnezeu pentru a se separa de idolatrie și a-și ocupa poziția cuvenită. Fără-ndoială, au fost păcătoși care au fost treziți, dar a fost o chemare puternică adresată poporului lui Dumnezeu în general pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu în loc să se complacă în decădere și dezonoare. Nu întotdeauna este așa. Aflăm despre efecte locale de acest fel. De exemplu despre trezirea pe care Dumnezeu a lucrat-o prin Jonathan Edwards și prin alții din vremea lui în regiunile lor din America. Mișcarea Whitfield-Wesley a lucrat o mare trezire printre păcătoși, dar a nu a avut mari efecte în ceea ce privește starea generală a poporului creștin. Ambele mișcări, cu tot zelul lor, au manifestat prea multă ignoranță cu privire la căile lui Dumnezeu pentru a putea ajuta în mod semnificativ biserica lui Dumnezeu. Nu trebuie să spun prea multe despre trezirea relativ recentă din Irlanda de Nord, care s-a răspândit în diferite părți ale lumii, dar pare clar că, indiferent câtă bunătate manifestă Dumnezeu lucrând o trezire, aceasta este o manifestare excepțională a harului, dar, în general, este o mustrare a răutății omului în ziua lui și o condamnare de către Dumnezeu a rutinei maselor care consimt să continue pe aceeași cale. Dar efectul nesocotirii unor asemenea chemări din partea Lui, nu numai la alții, ci chiar la cei care au avut parte de trezire și s-au bucurat de binecuvântarea lui Dumnezeu, îi lasă, de regulă, mai rău decât fuseseră înainte. Aceasta pare să fi fost istoria dintotdeauna a unor asemenea mișcări.

Știu că unii cred că într-o mare parte din creștinătate a avut loc o schimbare vizibilă deoarece trezirea din Irlanda de Nord și America, dintre 1857 și 1860, mai ales prin desfășurarea ei, prin faptul că mulți predicatori au ieșit afară din clerul diferitelor denominațiuni oficiale. Dar sunt înclinat să atribui impulsul dat predicatorilor laici unei mărturii mult diferite, cu toate că se poate ca zbuciumul sufletelor trezite în acel timp să fi căpătat o formă mai practică. Și aceasta continuă. Elanul predicării libere nu pare să se fi epuizat, cel puțin în ceea ce se vede. Uneori s-a pus întrebarea dacă aceasta va continua până spre sfârșitul vremii și cât de departe va merge. Cel mai rău semn general, chiar în evanghelizarea care continuă, este o mare ostilitate împotriva adevărurilor care condamnă eul. Cei cate face aceasta nu pot decât să sprijine laodiceanismul creștinătății din aceste zile. Opțiunile arbitrare vor fi o cursă tot mai periculoasă, iar contribuția cea mai sistematică la aceasta o vor avea cei care s-ar cuveni să știe mai bine, dar sunt mult mai ră tocmai deoarece îndurarea lui Dumnezeu le-a arătat calea de eliberare de tradiționalismul sec. Ce întoarcere nerecunoscătoare a inimii față de care s-a manifestat o asemenea bunătate a lui Dumnezeu! Ce gravă este să abuzezi de har pentru a nesocoti ceea ce I se cuvine lui Hristos și adevărului și sfințeniei lui Dumnezeu, care ne cheamă la o lepădare de sine și la separarea de lume pentru numele Său. Până acum nu s-ar putea spune că acesta a fost efectul mișcării, dar oare nu va fi așa odată cu trecerea timpului? Oricum, o răspândire a adevărului care nu are ca efect acela de a lepăda caracterul lumesc și a separa pentru Hristos, abandonând formele care nu țin seama de Duhul Sfânt, trebuie, în cele din urmă, să conducă la o apostazie mai mult sau mai puțin declarată. De fapt, după cum putem vedea, totul se mișcă în ace direcție.

Ar fi greu să spui ce anume nu tinde, într-un fel sau altul, să scadă autoritatea pe care o are în mintea oamenilor adevărul divin. De pildă, Consiliul Ecumenic. Promulgarea unor decrete absurde cu privire la infailibilitatea Papei va duce, fără-ndoială, la întărirea partidei superstițioase, la îngâmfarea inimii lor și la orbire. Pe de altă parte va fi reacția celor care disprețuiesc superstițiile și le iau în derâdere, cunoscând cine și ce sunt cei care vin cu asemenea pretenții enorme și că pretenția de a deține adevărul lui Dumnezeu este cea mai mare impostură menită să justifice lucrarea unui grup de preoți ambițioși care urmăresc propria lor glorie și pervertesc în cel mai flagrant mod cuvântul lui Dumnezeu în așa fel încât să înșele pe cât mai mulți, deoarece ei spun multe lucruri care sunt, indiscutabil, adevărate și bune. Ei vorbesc despre biserică de parcă aceasta ar fi o realitate în sistemul romano-catolic și deplâng scandaloasa mândrie și ireverența științei moderne care se pune contra lui Dumnezeu, astfel încât există o imensă înșelăciune a nedreptății în ei, care vor pieri. Astfel, din toate părțile se vede ceea ce duce, fie în mod direct, fie indirect, la abandonarea revelației divine și în special a creștinismului, ceea ce este apostazie.

Domnul spune apoi prin Țefania despre distrugerea care va veni, nu numai pronunțând o sentință generală, ci descriind în amănunt caracteristicile specifice. „Voi nimici pe om şi pe animal; voi nimici păsările cerurilor şi peştii mării, şi pietrele de poticnire împreună cu cei răi; şi voi nimici omenirea de pe faţa pământului, zice Yahve“. Desăvârșirea distrugerii va arăta că este mâna lui Yahve, pentru că, altfel, de ce să fie nimicite și animalele ca și omul? De ce să fie nimicite și păsările cerurilor și peștii mării? Dar cauza o constituie pietrele de poticnire (sau idolii) celor răi, care vor pieri cu toții împreună. Așa se face că sentința răspicată a lui Yahve se încheie cu nimicirea omului din țară (sau de pe fața pământului). Judecata va fi universală.

Dar aceasta nu este totul, ci: „Îmi voi întinde mâna asupra lui Iuda şi asupra tuturor locuitorilor Ierusalimului; şi voi nimici din locul acesta rămăşiţa lui Baal şi numele chemarimilor [N. a.) Eru preoți ai idolilor, care mai sunt menționați numai în 2 Împărați 23.5 și Osea 10.5. Genesius presupune că numele lor provenea de la veșmintele lor preoțești negre] împreună cu preoţii“. Ceea ce făcea ca acea idolatrie să fie extrem de ofensatoare era faptul că idolii națiunilor erau asociați cu Yahve. A fi sută la sută idolatru nu este atât de rău ca a avea cunoștință despre Dumnezeul cel adevărat și a-l pune pe El la același nivel cu dumnezeii falși. Aceasta este ofensa adusă lui Dumnezeu care este în mod special descrisă aici: „şi pe cei care se închină înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri şi pe cei care se închină lui Yahve, care jură pe El şi jură şi pe Malcam“. Și, cu siguranță, putem aplica acest principiu și în zilele noastre, după cum am spus despre trezirile ca aceea de sub domnia lui Iosia și despre semnificația lor în legătură cu criza viitoare a creștinătății, similară cu criza lui Iuda. Această confuzie caracterizează în mod remarcabil ambele epoci. „Și pe cei care se întorc de la a-L urma pe Yahve şi nu-L caută pe Domnul, nici nu întreabă de El“. Se poate să fie două categorii destul de diferite: pe de-o parte cei care Îl recunosc pe Yahve într-o oarece măsură, dar care L-au părăsit nesocotindu-L și ofensându-L și, pe de altă parte, cei care niciodată, nici măcar în mod formal, nu s-au interesat de El și nu le-a păsat deloc de El. Urmează apoi avertismentul: „Taci înaintea lui Yahve, Domnul! Pentru că ziua lui Yahve este aproape, pentru că Yahve a pregătit o jertfă, Şi-a sfinţit oaspeţii Şi va fi aşa: în ziua jertfei lui Yahve voi pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine“. El va începe cu aceia care au cea mai mare responsabilitate.

„Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune. Şi în ziua aceea, zice Yahve, va fi zgomotul unui strigăt de la Poarta Peştilor şi un urlet din Mişne şi un trosnet mare dinspre dealuri“. Va fi o consternare universală și pedeapsa lui Dumnezeu peste toți. „Urlaţi, locuitori din Macteş, pentru că tot poporul Canaanului este distrus; toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi. Şi va fi aşa: în timpul acela voi cerceta Ierusalimul cu lămpi“. Pedeapsa va fi nu numai asupra celor care manifestă în mod vizibil violență, ci nimeni nu va scăpa, indiferent de categorie sau clasă socială. Ei „zic în inima lor: «Domnul nu va face bine, nici nu va face rău»“. Este spiritul saducheilor înainte de apariția saducheilor. „Şi averea lor va fi de pradă şi casele lor o pustietate; şi vor construi case şi nu le vor locui şi vor planta vii şi nu vor bea vinul lor“, adică vor fi loviți exact în temeiul necredinței lor. „Ziua cea mare a lui Yahve este aproape, este aproape şi se grăbeşte foarte mult. Este glasul zilei lui Yahve“. Ei au negat toate acestea și au spus că Yahve nu va face nici bine nici rău ci că este un Dumnezeu care o ia ușor, cum făceau și ei. „Este glasul zilei lui Yahve: omul viteaz va striga acolo cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de strâmtorare, o zi de ruină şi de pustiire, o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nor şi de negură deasă“.

Este foarte important ca noi să mărturisim despre „ziua aceea“, nu numai despre venirea Domnului, ci despre ziua Lui. Deși, fără-ndoială, venirea Domnului este scumpă inimii noastre, fiind speranța noastră cerească, se poate să nu fim tocmai dornici să privim în față realitatea solemnă a zilei lui Yahve. Cine cunoaște adevăruri înalte dar are o practică la pământ nu poate da niciodată o mărturie cinstită despre ziua lui Yahve și atunci această zi nu poate avea în slujirea lui acel loc pe care îl are în cuvântul lui Dumnezeu. Inima nu va fi mulțumită dacă speranța noastră este înlocuită cu ceea ce privește lumea în aplicarea sentinței judecătorești de extirpare a răului din lume; aceasta nu va di niciodată suficient pentru a întreține viața deoarece nu este hrana potrivită pentru suflet. Cu toate acestea, este un adevăr solemn și necesar pe care trebuie să îl avem în vedere și pe care să îl arătăm și tuturor celorlalți. Dacă am ține la adevăr cu o inimă exersată în har, atunci nu numai că am fi într-o așteptare fericită a venirii lui Hristos, ci nu ne-am permite să avem nimic despre care știm că nu corespunde cu gândurile Lui și care ar atrage judecata Lui. Această auto-amăgire o întâlnim mereu la creștinii care trăiesc lumește, stil de viață care îi face să spună că inima lor nu se preocupă cu nimic din toate aceste evenimente.

Se poate să fie cazuri în care putem înțelege că este o încredere smerită și sunt sentimente sincere, cum ar fi în cazul unei soții sau al unui copil care are responsabilitatea de a asculta. Să presupunem că o asemenea persoană se află în palatul unui creștin lumesc de rang înalt: atunci este clar că cineva care se află sub autoritatea unei asemenea persoane nu poate porni o cruciadă împotriva mobilei luxoase, a trăsurilor sau a stilului general de viață caracteristic unei case mari. Cu toate acestea, un copil creștin ar trebui să caute, fiind personal un nazireu, să se abțină de la demonstrațiile ostentative ale luxului. Aceasta nu l-ar împiedica să fie în mod hotărât de partea a ceea ce este disprețuit și respins ori de câte ori se ivește o ocazie. Și acum, ca întotdeauna, credința suferă necazurile poporului lui Dumnezeu și, în special, separându-se de lume, se identifică cu ceea ce este batjocorit și urât. Dar este extrem de foarte bine când, în afară de fidelitate față de Domnul, cineva vede un suflet blând și smerit onorându-și în mod clar tatăl și mama, îndatorire de la care Hristos nu absolvă nicidecum pe cineva. În același timp însă, trebuie să se arate continuu că inima este cu Hristos, care este comoara ei din cer. Dacă vin avuții, un asemenea suflet va ști cum să se folosească de ele pentru a da mărturie nu manifestând un spirit lumesc sfânt, ceea ce nu este posibil, ci o dând mărturie pentru Cel care a suferit pe cruce, prin care el este răstignit față de lume și lumea față de el. Iubirea arătării lui Hristos îl întărește pe călător pe calea lui, deși numai iubirea lui Hristos îl face pe cineva să fie călător. Dar este rău când cineva persistă într-o practică a unor lucruri care Îl întristează pe Domnul și face aceasta spunând că El va pune totul în ordine în ziua Lui.

Nici nu trebuie să avem îndoieli că în ziua Domnului va fi ceva care va răspunde la căile pe care le-am avut pe pământ: pierdere în cazul infidelității și recompensă pentru slujbele împlinite pentru numele Lui. Dar cred că din Noul Testament rezultă că, pentru noi, această zi se numește ziua lui Hristos, ceea ce reprezintă o deosebire față de ziua lui Yahve. Sigur că Hristos este Yahve, dar această exprimare, cum o găsim în Apocalipsa, prezintă un gând diferit. Și este remarcabil faptul că Țefania – așa este utilizarea comparativă a termenului – nu Îl vedem deloc pe Yahve prezentat ca fiind Hristos, ci întâlnim numai numele Yahve. De aceea este mai mult aspectul judiciar. Dacă și „ziua lui Hristos“ poate fi privită sub aspectul judiciar, totuși chiar și sub acest aspect are aplicații suplimentare bazate pe ceea ce a venit prin Hristos. „Ziua lui Hristos“ este acel aspect al „zilei Domnului“ în care cei care au trăit, au umblat și au suferit în har își vor primi partea care le-a fost rezervată de Stăpânul lor. De aceea apostolul Pavel spune multe despre „ziua lui Hristos“ în Epistola către filipeni. Acolo avem rezultatele slujirii și suferinței prin identificarea în prezent cu Hristos.

În versiunea noastră pentru Epistola a doua către tesaloniceni (2 Tes. 2.2) este o dublă greșeală a prezenta eroarea care era răspândită printre sfinți că „ziua lui Hristos este aproape [N. tr.) Așa este în KJV, Darby: „ziua Domnului este prezentă“, Segond ca și Darby, la fel și NASB și NIV]“. Dacă învățătorii falși ar fi spus așa, atunci ei nu ar fi rătăcit, dar ei își asumau autoritatea apostolului și a Duhului pentru a susține cp ziua Domnului venise deja, că era „prezentă“ - și nu doar aproape -, după cum dintr-o altă epistolă aflăm despre unii care afirmau cp învierea avusese deja loc. Astfel, ei voiau să spună că ziua venise deja. Fără-ndoială, ei aveau o imagine simbolică în legătură cu ziua Domnului, probabil destul de asemănătoare cu aceea pe care o are în zilele noastre creștinătatea în general. Deși pare ciudat, destul de mulți teologi susțin că în prima înviere sunt cuprinși cei botezați și că în toată era creștină noi împărățim cu Hristos! Iar cei o mie de ani sunt, desigur, interpretați, într-un mod la fel de vag, ca fiind o perioadă nedefinită. Diferența esențială este că sfinții de la Tesalonic aveau cunoștințe mai bine întemeiate decât cei care au acum asemenea gânduri. Ei vedeau ziua Domnului ca o zi de întuneric și de necaz și, simțind că asupra lor veneau mari necazuri (c. 1 Tes. 3.3-5), erau înclinați să creadă că trebuie că era măcar începutul zilei Domnului. Fiind persecutați, ei gândeau că ziua Domnului venise deja, dar însăși eroarea lor arată că ei erau atât de dominați de venirea Domnului încât, din cauza lipsei de cunoștință, ei erau expuși la această amăgire. De observat însă că, în cazul lor, era speranță înflăcărată și nu groază, deoarece, când veneau necazurile, ei gândeau cp ziua Domnului venise deja asupra lor. Lor trebuia să li se amintească de speranța că sfinții vor fi luați cu toții la Domnul pentru ca apoi să vină împreună cu El în acea zi. Așa îi corectează apostolul, nu anulând speranța (cum fac cei mai mulți în zilele noastre), ci făcând deosebirea între venirea Domnului și ziua Domnului, pe care puțini par să o înțeleagă. Deoarece acea zi nu poate veni înainte ca răul să fie copt, pentru că numai atunci el va fi nimicit.

Astfel, „ziua aceea“, „ziua lui Hristos“, va avea un aspect special pentru cei care sunt acum creștini, care vor fi cu El în glorie în cer. Ceea ce îl privește în special pe creștin este „ziua lui Hristos“. În scripturi, „ziua lui Yahve“ este, invariabil, aceea care judecă lumea, oamenii în viață și lucrările lor pe pământ și, în cele din urmă, elementele universului însușii, aceasta având loc la sfârșitul zilei Sale și nu la început, după cum putem înțelege comparând mai multe scripturi. „Ziua cea mare a lui Yahve este aproape, este aproape şi se grăbeşte foarte mult. Este glasul zilei lui Yahve: omul viteaz va striga acolo cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de strâmtorare, o zi de ruină şi de pustiire, o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nor şi de negură deasă, o zi de trâmbiţă şi de alarmă, împotriva cetăţilor întărite şi împotriva turnurilor înalte. Şi voi aduce strâmtorare peste oameni şi vor umbla ca orbii, pentru că au păcătuit împotriva lui Yahve; şi sângele lor va fi vărsat ca ţărâna, şi carnea lor ca gunoiul. Argintul lor şi aurul lor nu-i vor putea scăpa în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, pentru că va aduce un sfârşit deplin, da, un sfârşit năprasnic tuturor locuitorilor ţării“. Nu se poate spune mai clar. Este cert că este judecată asupra lumii locuite. „Ziua lui Hristos“ are și ea un sens de a face discriminare, iar aceasta este în legătură cu răsplătirea sfinților care vor fi lucrat pentru Domnul și vor fi suferit până la acea zi. Atunci ei vor fi răsplătiți. Se poate ca acest aspect să fi fost trecut cu vederea, dar ce anume nu a fost scăpat din vedere? Oameni eminenți, din dorința de a sublinia importanța harului în răscumpărare și îndreptățirea prin credință au omis, ici și acolo, să lase loc pentru un alt principiu la fel de clar. Apostolul Pavel, dacă este să cercetăm, prin Duhul, ne-ar ține și cu o inimă largă și ne-ar și păzi de a confunda lucrurile care diferă. El este cel care insistă că „prin har suntem mântuiți“ (v. Efes. 2.8) și că „noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut“ (2 Cor. 5.10). Nu numai că Dumnezeu va fi îndreptățit prin aceea că noi vom face bilanțul potrivit cu Hristos, ci lucrarea și suferința cu Hristos a celor care sunt ai Săi vor primi ca răsplată poziția cuvenită și se vor arăta, în final, în glorie în împărăție.

Apostolul avea această certitudine și în temeiul acestui fapt aprecia toate cele din prezent. Vedeți 1 Cor. 4-7, 11 și 15 – dacă este să luăm numai o epistolă, iar aceasta nu este cea mai abundentă în exemple cum se întrețese viitorul cu trăirea în prezent. „Ziua aceea“ este și mai mult în gândurile lui pe măsură ce el se apropie de sfârșitul lucrărilor sale, deși știm că chiar de la început el a predicat împărăția. Admir cât de multe cuprinde Pavel și, de asemenea ceea ce este de admirat la oricine evită laxitatea morală și falsitatea având capacitatea spirituală pentru a face acestea. Nu este potrivit ca un creștin să fie îngust, dar cine oare nu poate vedea tendințe de a fi îngust într-o privință sau alta? Puteți fi siguri că aceasta nu numai că reprezintă slăbiciune, ci chiar este un pericol indiferent unde s-ar manifesta. Oricum ar fi, consider că până și îngustimea dacă este pentru adevărul lui Dumnezeu este mult mai bună decât nesiguranța indiferentă și liberalismul prefăcut în lucrurile divine, care sunt din ce în ce mai mult o cursă în aceste zile rele.

La apostol și în predicarea lui vedem contrariul acestor atitudini. Tocmai omul față de care suntem cel mai profund îndatorați pentru evanghelia harului lui Dumnezeu prezentată așa cum nu a mai făcut-o nimeni sub acel aspect cere se numește evanghelia gloriei lui Hristos, a predicat în același timp, în mod cât se poate de hotărât, și împărăția lui Dumnezeu. Niciodată nu s-a temut de revolta celor ignoranți că acesta ar fi un lucru inferior. Numai cei pripiți și cu mintea îngustă spun așa ceva, nefiind capabili să cuprindă mai mult decât o singură idee și fiind dispuși să fie plini numai de aceea. Dar apostolul prezintă o minunată lărgime și elasticitate, care acordă importanța cuvenită fiecărui mesaj al revelației lui Dumnezeu, care nu își permite să aleagă din scriptură ci ia și folosește mărturia lui Dumnezeu așa cum este dată. Cred că noi chiar reducem efectele adevărurilor redescoperite prin har când ne permitem să gândim că în zilele noastre numai acest adevăr sau acela este important. Binecuvântarea noastră are caracteristica specială că am ajuns la un loc larg - deși această poziție este disprețuită de necredincios - și că nici un adevăr nu este nepotrivit ci tot adevărul are valoare astăzi. Susțin că acesta este un aspect important pentru noi ca să evităm îngustimea de a ne închipui că acele lucruri care au mai mare influență asupra minților noastre ar avea o valoare deosebit de mare în raport cu altele.

Aceasta este o cursă de temut deoarece a condus la constituirea multor secte pornind de la câte o minte care și-a însușit, sau, mai curând a fost captivată, de o idee favorită sau chiar de un adevăr favorit. Consider că preferințele pentru câte un adevăr constituie înclinații sectare și că adevărata binecuvântare pe care Dumnezeu ne-a dat-o în aceste zile nu stă atât în a ne însuși un adevăr sau altul, pe care să îl considerăm a fi mai importat decât îl socotesc alții a fi, ci în aceea că inima este deschisă pentru a primi adevărul în toată întinderea lui și a primi adevărul legat de persoana lui Hristos ca fiind singurul mijloc de eliberare, dacă prin har umblăm în puterea Duhului evitând orice îngustime. De asemenea, vom descoperi că aceasta este deosebit de important pentru sfințenia practică deoarece suntem atât de slabi încât am lua numai ceea ce ne place și ceea ce, la un moment dat, se potrivește caracterului, obiceiurilor, poziției, împrejurărilor și capacităților noastre, pe când ceea ce dorim este să detectăm și să judecăm eul spre a fi salvați de dominația lui. Este nevoie nu de ceea ce cruță întotdeauna carnea, ci de ceea ce dă morții mădularele noastre pământești și de ceea ce, în iubirea divină, se potrivește nevoilor sufletelor din jurul nostru și, mai presus de orice, se potrivește gloriei Lui, care ne-a revelat nu numai o parte a gândurilor Sale, ci totul. Astfel, după cum bine s-a spus, particularitatea poziției pe care se cuvine să o avem este tocmai universalitatea ei. Adică, nu numai o anumită parte sau fază a adevărului, indiferent cât de binecuvântată ar fi aceasta, ci adevărul în toată plenitudinea lui, așa cum este dat ne este mijlocul divin prin care suntem feriți de a ne forma imagini particulare și ne transmite lărgimea harului și adevărului lui Dumnezeu și căile lui pentru noi în lume. „Toate sunt ale voastre“. Orice, punând accent pe ceva specific, tinde să constituie un partid scoțând în evidență o anumită persoană sau concepțiile cuiva ca centru pentru grupare este condamnat.

De aceea consider că, în timp ce ținem cu tărie, de exemplu, speranța scumpă a gloriei lui Hristos și tot ce ține de descoperirea ei, și anume biserica în relațiile și cu privilegiile ei cerești, este important să privim orice alt aspect la locul lui. Apoi, individul este important, după cum și trupul este important, și, într-un anumit sens, este chiar mai important. Dar, mai presus de orice, consider că a-L avea pe Hristos înainte este mult mai important decât creștinul individual sau decât trupul. Și, într-adevăr, pentru ca atât sfinții în mod individual cât și trupul să aibă toate beneficiile, trebuie menținută gloria lui Hristos, și aceasta în egală măsură ca om înălțat în cer și ca persoană divină în plinătatea harului Său pe pământ, dar fiind, în același timp, și om în ascultare deplină, care niciodată nu a căutat să-Și facă voia Lui și nu dorit nimic altceva decât voia Tatălui care L-a trimis.

Cum am atins acest subiect, voi mai face o remarcă spre a fi de folos celor care doresc să cunoască gândurile pe care ni le-a descoperit Dumnezeu, și anume că o frază este deseori înțeleasă greșit deși sensul ei este extrem de clar. În 1 Ioan 1.1: „Ceea ce era de la început“ – nu se referă la Hristos în eternitate sau în cer, ci la El pe pământ: atât de greșit este principiul de a ne îndrepta atenția spre ceea ce pare a fi cel mai apropiat obiect sau cel mai înalt punct de vedere. Realitatea este că aceasta constituie o cursă deoarece lucrarea puternică a răscumpărării și poziția pe care a ocupat-o Hristos pot fi privite prea mult sub aspectul consecințelor ei pentru noi. Există pericolul ca tocmai ceea ce ne aduce binecuvântări atât de mari să ajungă să devină pentru noi mai important decât ceea ce L-a glorificat sub aspect moral pe Dumnezeu Tatăl. Pentru a înțelege acestea trebuie să privim nu la locul nostru în cer și la privilegiile noastre ci la persoana lui Hristos și la lucrarea Lui în toată întinderea ei. În această privință, manifestarea lui Hristos pe pământ are cea mai mare importanță. Acesta este începutul prezenței Sale și al căii Sale pe pământ. La începutul Evangheliei după Ioan El este prezent înainte să fi fost creat vreun lucru. Singurul Fiu care este în sânul Tatălui a spus despre El. Lucrarea pune temelia pentru asocierea cu El, dar manifestarea Lui pe pământ este începutul revelației lui Dumnezeu în har. Urmează, la timpul potrivit, răscumpărarea și unirea cu El în locurile cerești și toate celelalte. Trebuie astfel să lăsăm loc pentru tot adevărul. Dacă cineva se ocupă numai cu un aspect al adevărului rezultă mult rău pentru sufletul lui și pentru ceilalți.

Aici s-ar potrivi câteva cuvinte cu privire la subiectul menționat destul de des: diferența dintre evanghelia harului și evanghelia gloriei. Evanghelia harului lui Dumnezeu este expresia cea mai cuprinzătoare, iar evanghelia gloriei lui Hristos este o parte a celei dintâi. De aceea este greșit să punem una în opoziție cu cealaltă, deși putem face deosebirea între ele și fiecare își are rostul ei deoarece ambele sunt în cuvântul lui Dumnezeu. Ideea că una dintre ele ar fi mai avansată decât cealaltă este o gafă. Evanghelia harului lui Dumnezeu include și evanghelia gloriei lui Hristos, dar cuprinde mult mai multe aspecte. Ea cuprinde descoperirea răscumpărării, așa cum este, de pildă, în Epistola către romani – ispășirea prin sângele Lui (v. Rom. 3.25) și cuprinde moartea și învierea Lui cu toate consecințele ei extrem de importante. Pe de altă parte, privind numai la evanghelia gloriei, toate aceste aspecte sunt omise, iar sufletele transportate de ceea ce este nou sunt în pericol să socotească a fi puțin important ceea ce este foarte profund, și aceasta chiar în mod neintenționat. Să fim atenți să nu cumva să construim un sistem în loc să ne supunem adevărului. Sigur că o persoană evlavioasă ar construi un asemenea fără să-și dea seama, dar faptul în sine este ceva grav.