Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Țefania 3 - William Kelly

de William Kelly - 02 Decembrie 2016

Țefania 3

Dar urmează o amenințare și mai apropiată pentru evreu: „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare!“ Nu este vorba despre Ninive, ci de Ierusalim. Cel mai solemn cuvânt al lui Dumnezeu este întotdeauna cel adresat poporului Său, cetății Sale și sanctuarului. Judecata trebuie să înceapă de la casa Lui. Se poate ca denunțurile să se încheie cu aceasta, dar cu aceasta începe judecata. De aceea, cu acest vai se încheie toate. „N-a ascultat glasul, n-a primit corectarea, nu s-a încrezut în Yahve, nu s-a apropiat de Dumnezeul ei! Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt lei care răcnesc; judecătorii ei sunt lupi de seară, care nu lasă nimic pentru dimineaţă“. Vedem întâi cum au eșuat față de Yahve și apoi față de toți ceilalți: prin cruzime în asuprire, și au și persistat în aceasta. Nerușinarea în rău odată ce se dedau la rău caracterizează întotdeauna căderea celor care au avut o lumină mai clară dar sau abandonat-o. Nu există nimic mai binecuvântat ca lumina de la Dumnezeu atunci când inima se scaldă în ea și conștiința este mișcată de ea, dar nu este nimic mai grozav decât atunci când această lumină este disprețuită și ajunge să numai o expresie verbală. „Profeţii ei sunt deșerți [N. tr.) Darby „deșerți“, KJV aprox. „ușuratici“, Segond „îndrăzneți“, Diodati ca și Darby.], oameni înşelători“. Ei erau cei care s-ar fi cuvenit să cunoască mai bine decât oricine gândul lui Dumnezeu. „Preoţii ei profanează locaşul sfânt, încalcă legea. Yahve cel drept este în mijlocul ei; El nu face nici o nedreptate. Dimineaţă de dimineaţă scoate la lumină judecata Sa; ea nu lipseşte; dar cel nedrept nu ştie de ruşine“. El rămâne credincios, ceea ce este cu atât mai rău când cel nedrept este un israelit și nu unul dintre păgâni.

În consecință, urmează ceea ce Yahve va face nu numai păgânilor ci Ierusalimului. „Am nimicit naţiuni, turnurile lor sunt pustiite; le-am pustiit străzile, încât nimeni nu trece pe ele. Cetăţile lor sunt distruse, încât nu este nici un om, nu este nici un locuitor. Am zis: «Numai teme-te de Mine, primeşte corectarea»; astfel locuinţa ei nu va fi nimicită, oricum aş pedepsi-o. Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor“. Dacă Yahve S-a ridicat devreme pentru a le adresa mesaje și avertismente, ei s-au ridicat devreme pentru a-și face poftele lor rele. Urmează deci sentința: „De aceea, aşteptaţi-Mă, zice Yahve, până în ziua în care Mă voi ridica pentru pradă. Pentru că hotărârea Mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să-Mi vărs furia asupra lor, toată mânia Mea aprinsă; pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele“.

Dar ziua judecății celor vii introduce epoca binecuvântării pământului, după cum spune un profet anterior: „anul de îndurare al lui Yahve și ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru“ (Isa. 61.2). Cât de ciudat că oameni buni au trecut cu vederea ceea ce cuvântul lui Dumnezeu spune atât de clar! Dar așa este puterea de a orbi a tradiției. „Pentru că atunci voi da popoarelor o buză curată, ca toate să cheme Numele Domnului, să-I slujească într-un gând“. Aceasta nu înseamnă poporul Israel, ci relația lui Yahve cu națiunile. Dar de aici nu rezultă că este o prezicere despre răspândirea creștinismului și limitarea idolatriei în lume. Când s-a răspândit creștinismul nu a avut loc nici o desființare a idolatriei nici aici, nici în alte regiuni de pe glob, și aceasta cu atât mai puțin va putea opri ridicarea sistemelor anti-creștine cu toate urâciunile lor, în timp ce regiuni întinse vor rămâne încă scena pe care se vor desfășura cele mai degradante acte de idolatrie. Scriptura ne spune despre o epocă viitoare, deosebită de cea actuală și înainte de judecata de la tronul cel mare și alb (Apoc. 20), în care îndurarea divină va binecuvânta națiunile pe toată întinderea pământului. Aceasta nu este perioada creștină.

Apoi mai citim: „De dincolo de râurile din Cuş Îmi vor aduce un dar de mâncare cei care se roagă Mie“. Acești închinători care se roagă vor veni de dincolo de râurile lui Cuș, adică Nilul și Eufratul, care sunt în jurul lor [N. a.) Sensul nu este acela spre care înclină Dr. Henderson, că ar fi un popor la vest de Abisinia, numit Falashas. Isaia (18.1) spue că o națiune de dincolo de râurile lui Cuș (deoarece era un Cuș asiatic și un Cuș african) va interveni pentru Israel, dar aceasta nu va avea rezultat. Aici Yahve promite că evreii vor aduce jertfele lor de dincolo de sediile vechilor lor vrăjmași puternici.]. În ziua aceea va fi înlăturată rușinea din trecut a evreilor. Nu numai că ei vor trece printr-o pocăință profundă și se vor jeli, ci ocara lor va fi înlăturată. Va dispărea orgoliul deșert și ei vor fi cei blânzi pe pământ. Este vorba nu despre evanghelie ci despre perioada mesianică, după executarea judecății de care am vorbit. Este deci imposibil să introducem aici extinderea creștinătății, care nu a desființat idolatria, ci, după răsturnarea Imperiului roman, a căzut într-o apostazie larg răspândită. Prin urmare, până și adepții unei interpretări atât de largi sunt nevoiți să recunoască faptul că această profeție s-a împlinit numai parțial. În nici un caz nu se poate spune că în creștinătate există „un singur gând“ în slujba Domnului. Nu înțeleg ei că numai după ce judecata divină se va fi revărsat asupra națiunilor strânse laolaltă va aduce Yahve marea schimbare în bine spre gloria Sa? Este vorba despre binecuvântarea împărăției de pe pământ a Domnului nostru.

Odată cu judecata lui Dumnezeu asupra națiunilor Israel va căpăta o inimă nouă și Ierusalimul va fi apărat de glorie. Atunci va avea loc schimbarea fluxului îndurării divine, când se vor împlini deplin și pentru totdeauna toate promisiunile. „În ziua aceea nu te vei ruşina de toate faptele tale, cu care ai păcătuit împotriva Mea. Pentru că atunci voi îndepărta din mijlocul tău pe cei care se veselesc de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa datorită muntelui Meu celui sfânt“. Fără nici o îndoială, acesta este rodul harului, dar cine vede în aceasta o imagine a stării sub evanghelie nu a înțeles bine. Trebuie să lăsăm loc pentru diferitele dispensațiuni ale cuvântului lui Dumnezeu. Este o altă epocă decât veacul cel rău din prezent. „Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit“. Trebuie să fie integritate morală alături de smerenie autentică pentru ca lor să le fie încredințat tronul. Ei au destinul de a domni: de aceea ei vor cunoaște umilința nu numai prin împrejurări, ci prin har, prin duhul care îi va pregăti pentru măreția viitoare.Iar poporul „smerit și sărac“ își va „pune încrederea în numele lui Yahve. Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni“ – păcatele lor au fost atât de notorii pe parcursul lungii și tristei lor pribegii printre națiuni și înșelăciunea a marcat în mod special pe evreii în exil: aceasta poate fi caracteristica unui popor călcat în picioare. Cei cărora le merge cum vor ei își pot permite să fie cinstiți în felul cărnii, dar în cazul unui popor care a fost urmărit timp de secole spre a fi distrus și a fost obiectul jafului și cruzimii, cum au fost evreii, nu trebuie să ne mirăm de necinste. Acolo unde nu este cunoscut harul în Hristos persecuția duce la acest gen de înșelăciune prin vorbă și la nedreptate sub multe alte forme. Dar se apropie schimbarea care este anunțată aici: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta“. Va fi înlăturat orice factor exterior care în trecut producea teama și chiar înainte de aceasta harul lui Dumnezeu va produce schimbarea lor morală lăuntrică. Oricum ar fi, nu factorii exteriori vor schimba inima, ci atunci când mintea și conștiința sunt depravate, împrejurările constituie ocazii pentru desfășurarea în practică a răului din lăuntru, care se agravează astfel. Pe de altă parte, în îndurarea Lui, Yahve va face lucrarea lăuntrică și tot El îi va secera pe vrăjmași. Împrejurările se vor schimba în favoarea lor chiar atunci când Yahve va face acea lucrare mare în lăuntrul lor. Aceasta este ceea ce Domnul Isus numește „înnoirea“ (sau regenerarea – Matei 19.28), când cele douăsprezece seminții ale lui Israel vor judeca și vor fi binecuvântate cu o glorie mai mult decât împărătească sub Fiul omului. Deoarece trebuie să reținem că „regenerarea“ nu înseamnă ceea ce se presupune în mod obișnuit, adică o schimbare subiectivă sau o fire nouă căpătată prin nașterea din nou, ci o poziție binecuvântată în care suntem aduși acum prin puterea divină a lui Hristos sau în care vom fi în final în mod public atunci când El va veni în glorie. Sigur că acum numai credința cunoaște aceasta, dar aceasta este nu atât de mult lucrarea Duhului, ci mai curând poziția pe care o căpătăm în virtutea morții Lui.

De aceea citim că suntem mântuiți prin spălarea regenerării (Tit 3, cpmparați cu 1 Petru 3). Nu numai că suntem născuți din nou, ci am abandonat ceea ce este vechi și suntem acum o creație nouă. Sigur că aceasta presupune nașterea din nou, deoarece altfel este doar o formă goală. Acestea două sunt confundate în scrierile ecleziastice și deseori și în slujbele de botez vedem aceeași greșeală pe care au introdus-o mai întâi părinții bisericii. Ei confundau întotdeauna nașterea din nou cu regenerarea. Și puțini protestanți au scăpat de această eroare. Dar ecleziasticii post-apostolici au introdus această eroare. Regenerarea este mai mult decât nașterea din nou, ea presupunând trecerea într-o nouă ordine a lucrurilor sub Hristos, ordine al cărei semn este botezul. Prin urmare, trebuie să spun că toți sfinții au fost născuți din nou de la început, dar nici unul (în singurul sens adevărat al cuvântului) nu a fost „regenerat“ până la moartea și învierea lui Hristos, când a fost instituit botezul creștin pentru a ilustra acest adevăr. Astfel, consider că este deosebit de important. Deși pot fi botezați mulți care nu au fost născuți din nou, oricine este regenerat trebuie să fi fost anterior născut din nou. Teologii, asemenea părinților bisericii, susțin că oricine este botezat este născut din nou , folosind cele două expresii ca interschimbabile. Dacă un om este botezat, atunci, potrivit sistemului lor, el este regenerat sau născut din nou. Ar părea să fie adevărat că apa regenerării din Tit 3 se referă la botez, dar atunci, după cum consider eu, limbajul din acest pasaj arată că introducerea într-o ordine nouă a lucrurilor în Hristos este însoțită de o fire nouă sau o viață nouă, adică, pe scurt, că această creație nouă presupune viața cea nouă și că ambele sunt legate una de cealaltă. „Dar, când s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit, nu pentru fapte, împlinite în dreptate, pe care le-am făcut noi, ci după propria Sa îndurare“. Nu este vorba numai de omul care este mort în păcate și se recunoaște a fi astfel, ci „ne-a mântuit prin spălarea regenerării“. Nu trebuie să neutralizăm mântuirea, nici să-i scădem importanța. Ar fi periculos ca, atunci când este vorba despre creștin, să luăm mântuirea ca fiind numai în sensul de salvare de ceva exterior.

Cred că marea greșeală predominantă în prezent este aceea de a face „mântuirea“ un cuvânt mult prea ieftin și obișnuit. Mulți creștini evanghelici spun că atunci când un om este convertit este mântuit, deși probabil aceasta este o afirmație prematură. Dacă este cu adevărat convertit, atunci el va fi mântuit, dar este nejustificat să spui că orice persoană convertită este și mântuită deoarece se poate ca acea persoană să mai aibă încă îndoieli și temeri, fie fiind mai mult sau mai puțin sub lege, fie în conștiință. Mântuirea îl eliberează pe cineva de orice sentiment că ar fi condamnat și îl plasează acea persoană înaintea lui Dumnezeu având conștiința eliberării prin Hristos, nu numai înaintea lui Dumnezeu având o dorință sinceră de a duce o viață evlavioasă. Un suflet este convertit numai dacă i-a fost adusă conștiința înaintea lui Dumnezeu, dar se poate ca așa să se simtă mult mai nenorocit și să fie disperat. Spune oare Scriptura că un asemenea om este mântuit? Sigur că nu. Cel care este mântuit ca în Tit este cineva care a fost îndreptățit prin credință și are pace cu Dumnezeu. De aceea pare să fie de folos diferența dintre ceea ce unii numesc a fi în siguranță și a fi mântuit. Nu că aceia care sunt în siguranță se poate să fie pierduți, dar cei mântuiți se poate să nu fi fost eliberați de toate dificultățile și sufletul lor poate să nu aibă odihna credinței. Ei nu sunt în siguranță, ci numai mântuiți. Dar este clar că nu este posibil ca unul care a fost convertit să fie pierdut deoarece viața pe care a căpătat-o este eternă. Se poate întâmpla ca unul care este iluminat și chiar părtaș Duhului Sfânt să fie totuși pierdut. O asemenea afirmație s-ar putea să fie surprinzătoare pentru unii, dar aceasta este ceea ce ne spune clar Evrei 6 și nici un credincios nu trebuie să se teamă câtuși de puțin să stea înaintea cuvântului lui Dumnezeu. A afirma aceasta înseamnă numai a repeta ceea ce spune scriptura: dacă îi putem ajuta pe unii să înțeleagă, aceasta este altă chestiune. Indiferent cât de clar și de sigur ar fi adevărul, cu unii se poate să nu reușim. Este destul de ușor să prezentăm scriptura și aceasta ar trebui să fie suficient.

De aceea este o greșeală să consideri ca fiind mântuită vreo persoană care nu are o relație fericită cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus. Astfel, de exemplu, Corneliu, în mod evident, înainte ca Petru să fi venit la el, era convertit și nu numai un om care se auto-îndreptățea, dar este evident că el nu a fost mântuit până ce Petru nu i-a predicat cuvântul și el și casa lui au primit evanghelia lui Dumnezeu. Nu în acel moment au ajuns ei să fie născuți din nou, ci atunci au primit Duhul lui Dumnezeu și atunci cine mai putea opri apa? Ei erau mântuiți. Așa consider eu că stau lucrurile. Nu este vorba de o diferență între convertire și naștere din nou, cuvinte care prezintă doar aspecte diferite ale aceleiași realități. Nașterea din nou este ceea ce are loc în om, pe când convertirea este întoarcerea la Dumnezeu. Dar sufletul născut din nou este convertit și sufletul convertit este născut din nou. Asemenea deosebiri pot fi destul de adevărate, dar se cere să fie tratate cu mult mai multă atenție decât sunt tratate de obicei deoarece aceia care le-ar putea trata așa cum se cuvine cu greu ar gândi că merită efortul. Cum aceste diferențe nu prezintă o valoare practică pentru suflet sau înaintea Domnului și nu dau un sens deosebit cuvântului lui Dumnezeu, mai bine evităm să ne ocupăm cu ele. A insista asupra lor mi se pare că ar însemna a trata sufletele în mod ușuratic. S-ar cuveni chiar să ne cerem scuze pentru a fi spus prea multe pe această temă, asupra căreia îi avertizez pe toți, în special pe cei tineri care se bucură de adevăr, pentru ca să nu se preocupe cu nuanțe de deosebire care nu sunt deloc semnificative. Cuvântul produce convertirea în orice suflet care îl primește sau putem spune că are loc întoarcerea la Dumnezeu și pentru ca aceasta să fie reală trebuie să fie viață adevărată, nu numai un efort al firii. Și dacă este viață, atunci acea persoană se întoarce la Dumnezeu. Numai dacă viața este slabă se poate întâmpla ca întoarcerea la Dumnezeu să nu se manifeste. Nu putem afirma că există viață dacă nu se manifestă întoarcerea la Dumnezeu. Putem spera că viața și convertirea sunt prezente, dar trebuie să simțim că este ceva profund în neregulă dacă există ceva îndoielnic cu privire la un suflet. Este periculos să fim prea optimiști sau să nutrim speranțe neîntemeiate atunci când nu este nimic care să înlăture îndoielile. Nesiguranța în această privință este o stare nefericită, dar cea mai slabă mișcare spre Dumnezeu nu trebuie să fie oprită. Este bine să te îngrijești de un suflet care se află într-o asemenea stare, să îndemni și să avertizezi pentru a-l ajuta să depășească dificultățile.

Aș mai adăuga o remarcă în legătură cu „convertirea“ și anume că scriptura folosește acest termen nu numai în legătură cu prima întoarcere la Dumnezeu ci și pentru o nouă întoarcere spre El a cuiva care s-a depărtat. Aceasta este de fapt principala deosebire dintre convertire și nașterea din nou deoarece nașterea din nou are loc o singură dată pe când convertirea se poate repeta. Cu toate că acest cuvânt are și alte întrebuințări în limba noastră, fapt este că scriptura folosește cuvântul atât pentru întoarcerea la Dumnezeu cât și pentru întoarcerea din nou spre El a cuiva care s-a depărtat de El. Adică ea cuprinde nu numai ceea ce noi numim restaurarea sufletului, cum și Petru, după prima sa convertire a fost convertit (Luca 22). Aici restaurarea poate fi o parafrazare reușită, dar adevăratul sens al cuvântului este acela de convertire. Cu toate acestea, în frazeologia modernă, mai ales în mediul calvinist, este considerată a fi numai lucrarea de la început. Dar nu este bine așa. Aceia care consideră că nașterea din nou este tot una cu mântuirea ajung la o folosire nepotrivită a limbajului scripturii dacă nu chiar la o învățătură rea. Orice eroare are efecte de acest fel: te pune împotriva scripturii. Și aceasta nu trebuie considerat a fi ceva neînsemnat. Deși nu trebuie niciodată să forțăm pe cineva, nu trebuie să avem nici cea mai mică îndoială că nașterea din nou nu este același lucru ca mântuirea și că această deosebire este importantă. Dacă identifici nașterea din nou cu mântuirea atunci poți ajunge să gândești că atunci când se spunea despre Corneliu că era un om evlavios și care se ruga și dădea milostenie, el era, de fapt, numai un om al formelor. Dar Dumnezeu ținea cont de ceea ce făcea el. Sigur că el era un om desosebit între cei dintre națiuni și nu am nici o îndoială că a fost o alegere înțeleaptă ca el să fie primul dintre națiuni căruia să îi fie vestită evanghelia. Eu nu am nici cea mai mică dificultate deoarece același principiu se aplică la orice sfânt din Vechiul Testament. Aici particularitatea este aceea că un om evlavios dintre națiuni devine creștin și primește ceea ce numim mântuire nu când a fost născut din nou sau convertit, ceea ce se poate să fi avut loc cu mult timp înainte, ci odată ce aude evanghelia.

După aceea cele două fenomene au avut loc concomitent. Dar este uneori important s ne amintim acest fapt deoarece, se poate să aibă loc nu numai convertirea și nașterea din nou ci și mântuirea odată cu aceasta, deși cred că niciodată exact în aceeași clipă. Mă îndoiesc că vreodată de la începutul lumii vreun suflet a cunoscut exact în aceeași secundă și convertirea și mântuirea. Și admir înțelepciunea lui Dumnezeu că nu este așa deoarece, dacă ar fi așa, atunci ar fi vătămător pentru suflet ca acesta să nu-și simtă nici o clipă vinovăția și toate felurile de păcate, ci să ajungă imediat într-o pace desăvârșită cu Dumnezeu fără nici o perioadă de timp în care să treacă prin cel mai necesar exercițiu moral. Consider că o asemenea tranziție instantanee ar fi o adevărată pierdere și nu un câștig. Este adevărat că sufletul capătă viața imediat ce Îl primește pe Domnul Isus și, tot așa, capătă iertarea imediat ce se pleacă sub evanghelie. Dar se cuvine să lăsăm fiecare lucru la locul cuvenit fără să ne grăbim să alcătuim un sistem care nu este în acord nici cu scriptura, nici cu experiența.

Cele mai multe epistole ne vorbesc despre mântuire ca despre ceva viitor. Dar aici am vorbit despre mântuire ca fiind un fapt împlinit, cum este prezentată în Epistola către efeseni și în epistolele pastorale. Dar cei doisprezece care au constituit primul nucleu al bisericii de la Efes este clar că fuseseră convertiți și că au fost într-o stare de tranziție până să primească darul Duhului Sfânt în numele Domnului Isus. ei erau ucenici care se strângeau laolaltă fără a cunoaște altă mărturie decât cea a botezului lui Ioan. Nu erau ei oare convertiți? Erau tot atât de întorși la Dumnezeu pe cât era Botezătorul și convertirea lor era reală, dar, cu toate acestea, ei nu primiseră încă Duhul Sfânt. Acesta este u caz clar și a fost cu mulți ani după Cincizecime.

Cuvântul „mântuire“ mai are și alt sens în Timotei, și anume unul providențial. „Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor“ (1 Tim. 4.10). Pentru Timotei și Tit adevărul mântuirii avea deja efecte și acest subiect este privit din același punct de vedere. Dar este greșit să gândim în felul obișnuit oamenilor. Deoarece este scris „El ne-a mântuit“ ei presupun că imediat ce am crezut am și ajuns să avem toate binecuvântările. Nu știu ca scriptura să spună vreodată așa ceva. Dacă vorbesc fără scriptură, atunci ei nu au dreptul să spună într-un mod atât de categoric că „El ne-a mântuit“, deoarece aceasta nu se spune când am fost atrași prima dată fiind cu sufletul zdrobit și când am fost convertiți cu adevărat, ci este atunci când ne-am supus dreptății lui Dumnezeu și am primit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii noastre.

„Domnul adăuga în fiecare zi la adunare pe cei care urmau să fie mântuiți [N. tr) Așa este în Darby și KJV; Segond și Diodati: „care erau mântuiți“, aproximativ la fel și NIV și NASB]“. Aceasta este, fără-ndoială, p expresie deosebită, care spune despre cei dintre iudei care erau destinați să fie mântuiți, iudeii ca popor fiind pe cale să fie judecați și să fie închiși, cum sunt și în prezent. Cei care vor fi mântuiți sunt rămășița credincioasă, iar ei sunt în prezent adăugați la biserică în loc să fie lăsați în vechea lor poziție de evrei. Trebuie să ne amintim că erau mulți frați, nu numai o sută douăzeci, ci mulți alții din Ierusalim. Aflăm despre cinci sute care L-au văzut odată pe Domnul, toți în același timp, care trebuie să fi venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Se poate să fi fost mai mulți. Fără-ndoială toți făceau parte din adunarea peste care a coborât la început Duhul Sfânt. Apoi au fost trei mii de suflete care s-au convertit și a fost adăugate la cele de mai înainte și au constituit adunarea în ziua Cincizecimii. Dar aici mântuirea este prin spălarea regenerării. „El ne-a mântuit prin spălarea regenerării“. Nu este o expresie a unui om, ci a lui Dumnezeu, iar botezul este semnul pentru această schimbare a poziției.

Dar, alături de „spălarea regenerării“, mai este și „înnoirea prin Duhul Sfânt“. Consider că spălarea regenerării reprezintă introducerea noastră în poziția cea nouă, care ne este acordată în Hristos, iar înnoirea prin Duhul Sfânt este lucrarea puternică a Duhului în lăuntrul nostru, care ne face să fim potriviți cu acea poziție. Aceasta însoțește acea unire, dar nu cred că acesta este aspectul urmărit aici. Regenerarea este deci noua ordine a lucrurilor în Hristos cel înviat, care face toate lucrurile noi. Fiind creștini, noi avem această poziție nouă în Hristos. Așa spune Romani 8.1: „nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus“. Aceasta este poziția, dar, bineînțeles, mai este și o realitate lăuntrică a celor care au această poziție. Faptul că este o poziție, deci ceva obiectiv, nu înlătură o schimbare subiectivă: rămâne totuși o poziție. Creștinul nu mai este în Adam: el este (adică nu este doar vorba că va fi odată) în Hristos Isus. Alături de aceasta el a primit și o viață adevărată. Despre aceasta spune versetul 2, care corespunde înnoirii prin Duhul Sfânt. „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii“.

Astfel, este lucrarea Duhului și nu numai că această lucrare este autentică într-o fire nouă, ci lucrarea lăuntrică a Duhului este în acord cu poziția noastră nouă. De aceea despre lucrarea de înnoire prin Duhul Sfânt este scris: „L-a turnat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru“ (Tit 3.6). Aceasta este poziția deplină și viața creștinului în puterea Duhului Sfânt.

Astfel, în acest text sunt trei lucruri. În primul rând este afirmată clar mântuirea; în al doilea rând este poziția căpătată prin spălarea regenerării și; în al treilea rând, este firea cea nouă și puerea creștinului prin Duhul Sfânt. Mântuirea o avem prin harul lui Dumnezeu. Urmează apoi ceea ce ne așează în poziția cea nouă și dă o mărturie exterioară despre această poziție, iar, în ultimul rând, este puterea cea nouă a Duhului, manifestată în firea cea nouă, aceasta însoțind poziția creștinului. Consider că este prezentat rezultatul general și apoi mijloacele prin care s-a ajuns la acest rezultat. Cel mai important fapt este că El ne-a mântuit și aceasta aduce bucurie din belșug. În Ioan 10, în schimb, este „viață din belșug“, adică viața în puterea deplină a învierii. Aici se spune că Duhul Sfânt este turnat din belșug. Principala învățătură la Ioan este viața în Hristos, iar aici este plinătatea puterii Duhului în legătură cu lucrarea de regenerare. Cred că expresia „spălarea regenerării“ face și aluzie la botez (sunt de acord cu A.V. în sensul că sensul este acela de „spălare“, nu de lavoar, cum s-au pripit să spună unii critici), deoarece cred că aceasta este ceea ce ilustrează botezul. Botezul nu numai că ilustrează moartea lui Hristos și că eu am murit împreună cu El, ci, după cum vedem aici, țintește spre poziția cea nouă. Nu este numai moarte, ci mai mult decât atât și nu este vorba de moarte în păcate, ci de a fi mort față de păcat împreună cu Hristos. A gândi că este numai moarte reprezintă încă un exemplu de situație în care omul își însușește o parte și socotește că acea parte este întregul.

Ceea ce confirmă aceasta este modul în care privește lucrurile Petru. El spune „această imagine, botezul, vă salvează şi acum“ (v. 1 Petru 3.21). Nu este vorba numai despre ceea ce creștinismul spune despre întreaga omenire, ci este semnul lucrării lui Hristos în har, lucrare care este împlinită deplin în ceea ce privește sufletul – mântuirea sufletului. Noi nu avem încă mântuirea trupului, dar avem ceea ce este mult mai important decât orice ar putea fi trupul dacă sufletul nu ar fi mântuit. Prin urmare, nu este numai un act de spălare pentru a înlătura murdăria cărnii. După cum ni se spune, este cererea unei conștiințe bune prin învierea lui Isus Hristos. Expresia folosită este complicată și de obișnuința noastră de a citi cum este în A.V. [N. tr.) K.J.V. „răspunsul unei conștiințe bune către Dumnezeu“; Darby: „cererea înaintea lui Dumnezeu a unei conștiințe bune“; Segond: „angajamentul înaintea lui Dumnezeu a unei conștiințe bune“; Diodati ca și Darby; NASB tot ca Darby; NIV aproximativ ca și Segond.], aceasta aducând dificultăți suplimentare. Considerăm că mai bine ar fi fost mai curând cererea decât răspunsul. Este ceea ce cere o conștiință bună. Atunci când Dumnezeu se ocupă de conștiință aducând mântuirea ei, omul nu se poate mulțumi cu mai puțin decât a fi primit în Hristos. Este într-adevăr „cererea unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu“. Cel mântuit vrea să fie asemenea lui Hristos, să fie eliberat de eul său, să fie eliberat și de păcat după cum a fost salvat de la condamnare. Acesta este adevăratul sens sensul expresiei „cererea înaintea lui Dumnezeu a unei conștiințe bune, prin învierea lui Isus Hristos“. Consider că învierea este atât în legătură cu mântuirea cât și cu cererea. Cu acestea trebuie să încheiem lunga digresiune, reținând unde ne-a adus „regenerarea“. Știm că în Hristos, iar Israel se va bucura în mod vizibil de aceasta când se vor împlini profețiile.

Profeția se încheie cu o chemare la bucurie. Fiica Sionului este îndemnată să strige de bucurie: „Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele!“ Aceasta confirmă ceea ce am spus deja, faptul că este o binecuvântare generală viitoare și nu o binecuvântare specială. Aflăm apoi de o poziție specială a lui Iuda, adus din captivitate și supus la o încercare la care Israel nu a fost supus, după care este prezentat Mesia. Dar Țefania nu spune despre aceasta, ci de la el aflăm numai că Mesia va veni și va aduce gloria Sa în calitate de Yahve, totul dintr-odată. De fapt nici nu este numit Mesia, ci este folosită expresia „împăratul lui Israel, Yahve“. Versetele 15-17 explică de ce să se bucure astfel. „Yahve a îndepărtat judecăţile tale, a alungat pe vrăjmaşul tău. Împăratul lui Israel, Yahve, este în mijlocul tău: nu vei mai vedea răul! În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme! Sionului: Să nu-ţi slăbească mâinile! Yahve Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie“. Ce ar mai lipsi? În Biblie nu găsim o descriere mai frumoasă a satisfacției Sale după ce, în îndurarea Lui, a făcut totul pentru poporul pe care îl iubește. Dar versetul 18 implică noaptea întunecată și rece a opresiunii. Dumnezeu nu ascunde faptul că până la eliberare va fi pustiire și sub aspectul adunărilor solemne (de sărbătoare) ca și în alte privințe. „Voi strânge pe cei care se întristează pentru adunările de sărbătoare, care erau din tine: dispreţul era o povară asupra lor“. Acum El Se prezintă pentru ridicarea lor din țărână și pentru a-i doborî pe vrăjmașii lor. „Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor acelora care te întristează; şi voi salva pe cea şchioapă şi voi aduna pe cea alungată; şi le voi face o laudă şi un nume în toate ţările unde au fost făcute de ruşine. La timpul acela vă voi aduce înapoi, da, la timpul când vă voi strânge; pentru că vă voi face un nume şi o laudă printre toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri, înaintea ochilor voştri, zice Yahve“. O promisiune cum nu se poate alta mai plină de îndurare! Yahve Își va aminti de toate durerile și, când va întoarce captivitatea lor, lucru care se va desfășura înaintea ochilor tuturor oamenilor, îi va face pe evrei să fie un nume lăudat în toate țările pământului și de toate limbile.