Rut 1

Prima propoziţie: „Pe vremea judecătorilor a fost o foamete" ne spune ceva despre vremurile în care s-au petrecut cele istorisite în această carte. Vremea judecătorilor a fost o perioadă foarte lungă! Ea a început după moartea lui Iosua (Judecători 2.6-23) şi a durat până la sfârşitul vieţii lui Samuel, când poporul a dorit un împărat (1 Samuel 8). Deşi acestă delimitare nu ne dă posibilitatea să marcăm o perioadă foarte bine definită, este suficient să ştim că cele prezentate de cartea Rut se referă la zilele de atunci.

Dacă cercetăm cartea Judecători putem observa că prezentarea istorică în ordinea ei sfârşeşte cu capitolul 16. Capitolele 17 şi 21 redau două incidente care sugerează că idolatria şi adulterul erau trăsături ale poporului din acea vreme.

Dumnezeu S-a îngrijit să ne arate că acestă situaţie a precumpănit nu la sfârşitul perioadei judecătorilor, sub starea de confuzie produsă de asuprirea străinilor, ci a precumpănit îndată după moartea lui Iosua si a bătrânilor. Iar ruina era generală, ea nu cuprinsese numai poporul de rând.

Tânărul levit din Judecători 17 şi 18 era nepotul lui Moise (Judecători 18.30). El a introdus idolatria în seminţia lui Dan şi ea a rămas până ce cele zece seminţii au fost duse în robie, adică mai bine de sase sute de ani. întâmplările din Judecători 19-21 au avut loc când era mare preot Fineas, nepotul lui Aaron. Unde este oare râvna lui pentru slava lui Dumnezeu pe care o arătase în pustie? (Numeri 25.1-13). Putem vedea că aceste evenimente în care apar numele de mai sus, au avut loc la începutul, nu la sfârşitul perioadei judecătorilor. în cele din urmă cinci capitole ale cărţii Judecători este repetat de patru ori: „în vremea aceea nu era împărat în Israel" (17.6, 18.1, 19.1, 21.5) iar de două ori se spune: „Fiecare făcea ce-i plăcea".

Să ne mirăm oare că în acele zile a venit o foamete în ţară? Desigur, aceasta nu era o condiţie normală. Dumnezeu le spusese că vor avea o ţară „vinde curge lapte şi miere", unde „vor mânca pâine din belşug", unde „vor bea apele ploilor din ceruri, o ţară de care Se va îngriji Domnul Dumnezeu, având totdeauna ochii asupra ei, de la începutul până la sfârşitul anului" (Deuteronom 6.3; 8.9; 11.11,12). Dar în acelaşi capitol Dumnezeu a spus că dacă se vor depărta de la El, Dumnezeu „va închide cerurile şi nu va mai fi ploaie, pământul nu-şi va mai da rodele şi veţi pieri în curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul" (Deuteronom1.17). Nu trebuia oare ca Dumnezeu, în cârmuirea Sa să trimită foamete când poporul s-a îndepărtat de El, slujind altor dumnezei? Nu trebuia să facă aceasta ca să le mişte inimile şi să se întoarcă iarăşi la El?

În acele zile în Betleemul lui Iuda trăia o anumită familie: ei erau efratiţi: Elimelec, Naomi, soţia lui si cei doi fii ai lor, Mahlon si Chilion. Numele acestor patru persoane nu le mai găsim nicăieri în Scriptură.

Din primele versete din Evrei 7, înţelegem că numele mentionate în Cuvântul lui Dumnezeu au o semnificaţie în dezvăluirea gândurilor, a planurilor lui Dumnezeu; altfel, ele nu ne-ar spune nimic. Betleem însemnează „Casa Pâinii", Iuda însemnează „Laudă" sau „El să fie lăudat", Efrata însemnează „Locul rodniciei", Elimelec însemnează „Dumnezeu este împăratul", Naomi înseamnă „Cea pe care o iubesc" sau „Cea plăcută".

Nu ne dau oare aceste nume o imagine minunată cu privire la ceea ce a dat Dumnezeu poporului său, lui Israel şi Adunării? Este un loc, am putea spune, unde Dumnezeu Şi-a depozitat bogăţiile, unde este belşug de pâine (Mica 5.2; Ioan 6.32-58). Acest loc este şi un loc de închinare, unde aducem laudă, adorare si mulţumiri Domnului. Ce rodnicie este în acest loc! Ce roade bogate cresc aici! Iar în acest loc se află Cineva al cărui nume proclamă că Dumnezeu este împărat, chiar dacă în prezent Israel este fără împărat şi a respins pe Adevăratul împărat. în acest loc se află o femeie care este iubită de Dumnezeu, cea plăcută lui Dumnezeu.

Realizezi oare, iubite cititor, ce minunat este locul unde Domnul Isus îi adună pe ai Săi în jurul Său (Matei 18.20)? Acolo îşi are El casa pâinii unde sufletele sunt mereu hrănite de El. Acolo îi putem aduce laudă şi mulţumiri din inimile noastre, acolo îl putem adora. în mijlocul celor care îl mărturisesc pe El ca Domn (Romani 10.9) este chiar El. înţelegi oare ce înseamnă să-L ai pe El într-un asemenea loc? însuşi Dumnezeu îşi găseşte toată plăcerea numai în Hristos, căci El este „Preaiubitul" Lui.

Dar Dumnezeu vrea ca adevărul să locuiască în adâncul inimii. Când ne strângem laolaltă în locul binecuvântării şi ne bucurăm acolo de ceea ce ne dă El, când îi aducem mulţumirea cuvenită sau îi cântăm laude, El vede dacă inimile noastre sunt în starea potrivită cu lauda Lui sau dacă cuvintele pe care le rostim sunt departe de starea reală a inimilor noastre. Câteodată, în felul Lui de a lucra cu noi, El trimite foamete, ca să ne facă conştienţi de nevoile noastre şi să ne facă să ne judecăm în lumina Lui cercetătoare.

N-am experimentat noi asemenea situaţii? N-am fost niciodată în condiţia că, deşi în Betleem, în casa pâinii, ne găsim totuşi flămânzi, lipsiţi de hrană?

Ce avem de făcut atunci? Desigur, o asemenea situaţie nu este normală, să rămâi flămând fiind adunat în jurul persoanei Domnului Isus. Ne-am întors oare către Domnul ca să găsim pricina acestei stări? Dacă am făcut-o, cu siguranţă că El ne-a spus. Poate că inima mea s-a întors de la El şi nu-şi găseşte plăcerea în pâinea cerească pe care o dă El. Sau poate că, împreună, ca ceată de credincioşi ne-am statornicit laolaltă, fără El, şi de aceea El a „zdrobit toiagul pâinii noastre." Sau poate am lucrat ca si Elimelec, care în ciuda frumosului lui nume („Dumnezeul meu este împărat"), şi-a ales propria lui cale şi a părăsit Casa Pâinii, ajungând să cunoască foametea. Elimelec nu întreabă de ce a venit foametea. Când Dumnezeu trimite încercarea peste el, el nu întreabă care este voia lui Dumnezeu, ci se uită pentru el după un loc unde să găsească hrană.

Este posibil să dăm o mărturie frumoasă că Isus este Domnul nostru sau că suntem adunaţi pentru Numele Domnului Isus (luându-ne locul într-o asemenea strângere laolaltă şi lăudându-ne sau chiar îngâmfându-ne puţin cu asta). Ei bine, când mărturisim că suntem adunaţi în jurul Domnului Isus arătăm că El are locul cel mai de cinste, că El este singura autoritate pentru noi, că El este Cel care are ceva de zis, nu noi. Dar este cu adevărat aşa? îl recunoaştem practic pe El în strângerea noastră laolaltă, în viaţa adunării (ca şi în aspectele vieţii noastre practice), pe El ca Domn? îl întrebăm: „Doamne, ce vrei să fac?" Facem noi numai ce ne cere El? Să ştim bine că Dumnezeu caută adevăr şi sinceritate în inimă.

Dumnezeu şi chiar şi vin israelit cu gândire duhovnicească detectase că în viaţa lui Elimelec lipsea ceva. De ce şi-a numit el pe fiii săi Mahlon — boală — şi Chilion — cel care pierde? Aceasta nu vorbea nici de o credinţă vie, nici de o stare de sănătate lăuntrică.

Cât de adesea în cercul familiilor noastre devine evident că este ceva rău, ceva foarte serios în starea noastră. La foarte mulţi dintre noi coborâsul nostru devine public după ceea ce îngăduim copiilor noştri să facă. Acesta însă arată că înainte de fi fost ceva rău la copii, a fost mai întâi la părinţi. Citiţi Numeri 11.10: „Moise a auzit pe popor plângând, fiecare în familia lui".

Dumnezeu a trimis o mare încercare: a venit foamete în ţară. Ce face Elimelec? A lucrat el potrivit cu mărturia care trebuia să-i caracterizeze viaţa prin numele „Dumnezeul meu este împărat?"

Nu. El a dovedit o mărturie numai cu buzele, nu si cu inima, nu era vorba de un adevăr al inimii. El n-a căutat voia lui Dumnezeu, căci a părăsit Casa Pâinii, locul adevăratei închinări si rodnicii.

O, da! El putea aduce argumente cu care să-şi îndreptăţeasă felul de a se purta. Nu părăsise doar cu puţin înainte Betleemul chiar nepotul lui Moise, levitul din Judecători 17.8? Putea să greşească un nepot al lui Moise, un levit? Nu şi-a părăsit ţara şi Avraam, „tatăl tuturor celor credincioşi" şi nu s-a dus el în Egipt când a fost foamete în ţară (Geneza 12.10)? Dar Elimelec va fi evitat cu grijă să menţioneze urmările tragice ale purtării de atunci a lui Avraam ca şi cea a lui Ionatan, nepotul lui Moise. Ba mai mult, putea spune Elimelec, el nu se duce în Egipt, ci în câmpiile Moabului, la 40-50 kilometri depărtare de Betleem. Şi Moab nu era înrudit de departe cu Israel? Nu erau câmpiile Moabului locuri binecuvântate? Nu spusese Balaam, inspirat de Duhul, când a văzut poporul în câmpiile Moabului: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove, locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă un râu, ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape". „Domnul Dumnezeul lui este cu el şi un cântec de triumf împărătesc este în mijlocul lui" (Numeri 24.5,6 şi 23.21)? Şi mai mult, n-a dat Moise aproape toate îndemnurile din ultima parte a cărţii Numeri şi din Deuteronom din câmpiile Moabului? Şi apoi, nu de bine părăsea el Betleemul si tara. El nu se va amesteca cu moabitii, ci va locui ca străin printre ei, până ce va trece foametea, apoi se va întoarce.

Desigur, toate aceste scuze erau adevărate, dar ele erau în totală neascultare de Dumnezeu. Dacă Elimelec ar fi urmărit voia lui Dumnezeu, El n-ar fi plecat de fel. Dumnezeu a dat o ţară poporului Său, ca s-o locuiască pentru totdeauna.

Deşi câmpiile Moabului erau numai la o mică depărtare de Betleem, totuşi între Betleem şi aceste câmpii era râul Iordanului care făcea o despărţire. Ca să treci din Canaan în Moab trebuia să traversezi Iordanul, simbol al îngropării şi învierii noastre cu Hristos. Desigur, aşa ceva nu era pentru Moab. In Moab poate intra omul natural aşa cum este el. Da, Moab era înrudit cu Israel, atât după mamă cât şi după tată, dar acesta era rezultatul unor relaţii nenaturale, produse în stare de beţie şi în incest (Geneza 19.30-38).

Zeul Chemos al Moabului nu era Iehova.Cuvântul „Moab" înseamnă „al tatălui", dar mai înseamnă şi „care tată?" Cui îi aparţinea Moab? Nu lui Dumnezeu. Dumnezeu ura pe Moab şi a interzis lui Israel să introducă vreun moabit în adunarea poporului până la a zecea generaţie. Egipteanul, desi nu era înrudit si israelitii nu aveau voie să se încuscrească cu ei, căci aceasta era o urâciune, totuşi putea fi primit în adunarea poporului lui Dumnezeu, după a treia generaţie (Deuteronom 23.3-8). Chiar dacă moabiţii puteau să primească cu căldură pe un israelit care ar fi călătorit prin ţara lor, ei erau, totuşi, cei mai mari duşmani ai poporului lui Dumnezeu. N-au făcut ei tot ce le stătea în putinţă să nimicească poporul lui Dumnezeu prin vrăjitorii, imoralitate, idolatrie şi război (Numeri 22-25; Judecători 3.12-14)? Şi tot aşa vor face si în viitor. în Psalmul 83 Moab este mentionat printre popoarele care vor zice: „Veniţi să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai rostească numele lui Israel". Şi, cum putem privi ameninţarea pe care popoarele arabe o îndreaptă tot mai intens împotriva lui Israel? Iată ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu-ţi pese nici de pacea lor, nici de bunăstarea lor, toată viaţa ta, pe vecie" (Deuteronom 23.6).

Fără îndoială, câmpiile Moabului au fost locuri binecuvântate pentru poporul lui Dumnezeu până ce a intrat în ţară, dar acum nu mai sunt. Dumnezeu Şi-a condus poporul în plinătatea moştenirii lui, în ţară. Să te întorci la lucruri vechi după ce Dumnezeu te-a scos din ele, însemnează să dispreţuieşti dragostea şi harul lui Dumnezeu. „De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi" (Evrei 6.1).

Dar oare noi suntem mai buni decât Elimelec? Nu găsim şi noi uneori multe motive să părăsim Jocul", „poziţia"? înaintea lui Dumnezeu, nici unul dintre aceste motive nu stă în picioare. Ceea ce pare că este al poporului lui Dumnezeu, adică o mărturie de formă, pentru că izvorăşte din omul natural şi pentru că autoritatea Domnului Isus nu este recunoscută, chiar dacă este o strângere laolaltă care se vrea în jurul Domnului Isus, este ceea ce urăşte Dumnezeu. Lui Ii este neplăcut ca o asemenea stare să fie legată de poporul Lui, El nu poate tolera o asemenea stare.

Înaintea lui Dumnezeu nu rămâne în picioare nici un motiv: El vrea numai ceea ce EL a poruncit. Tot ceea ce avem de făcut este să ascultăm. Elimelec nu s-a dus la Moab pentru că voia ca el şi familia sa să crească în harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, nici ca să poată slăvi pe Dumnezeu în mijlocul obiceiurilor si căilor unei lumi asa-zise credincioase, în zilele noastre în mijlocul creştinătăţii de nume. El vroia să-si satisfacă dorinţele naturale.

Dacă ne cercetăm inimile în lumina lui Dumnezeu, în curând se descoperă care sunt gândurile care ne însufleţesc. Se va vedea dacă singura noastră dorinţă este de a asculta de Dumnezeu sau urmărim alte scopuri. Dacă Dumnezeu a oprit ploaia în Betleem din pricină că n-a fost cinstit aşa cum se cuvine acolo, era el mai cinstit în Moab? Foametea venită în Betleem putea fi pentru Moab un prilej de a-şi dovedi credinţa prin faptele sale (Iacov 2.18). Ba mai mult, în Lege şi în rânduielile lui Dumnezeu erau îndrumări privitoare la purtarea faţă de cei săraci (de exemplu Deuteronom 15.711; 24.12; etc). Şi nu trăia în Betleem o rubedenie bogată şi puternică în stare să ajute? Ei îl ştiau bine şi ştiau că el este gata să facă asta. Când Naomi, după ce a trecut prin disciplina lui Dumnezeu s-a întors în ţară, putem înţelege ce efect a avut asupra ei numele Boaz. Ei nu se gândiseră la El şi nu-şi puseseră încrederea în El.

Dar nu este tot aşa şi cu noi? Dacă ne-am încrede în El, Adevăratul nostru Boaz, dacă ne-am gândi la El, n-am porni pe alte căi, căutând să rezolvăm greutăţile ce se ivesc prin puterea noastră proprie.

De ce s-au dus în realitate Elimelec si Naomi în Moab? Pentru că în acele vremuri când greutăţile deveneau tot mai mari iar vecinii nu-i puteau ajuta, credinţa lor nu s-a putut ridica deasupra împrejurărilor. Dar lucrul acesta nu se poate spune doar despre ei. Ce mulţi sunt cei care, deşi mântuiţi prin credinţă, nu sunt în stare să şi umble prin credinţă în vremea încercării şi a greutăţilor! Ce mulţi sunt cei care se încred în Dumnezeu pentru mântuire, dar nu şi pentru problemele mici sau mari ale familiilor lor! A încetat oare EL să existe? N-a zis El: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi"?

Ce mare este necunoaşterea noastră, pierdem chiar ceea ce am cunoscut odată, când ne abatem privirea şi 11 uităm pe adevăratul Răscumpărător şi când inimile noastre doresc lucrurile lumii!

Elimelec avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum avem şi noi. Poate că în Moab se găsea hrană, dar să nu uităm că viata, suflarea si toate lucrurile sunt în mâna Domnului. Să-L părăseşti pe El, să pierzi viaţa şi suflarea în căutare de hrană, este mai mult decât nebunie. Dar Elimelec a ales o asemenea cale, o cale pe care mulţi o aleg. El voia să stea pentru o vreme ca „străin" în câmpiile Moabului, dar acolo a murit si acolo s-au stabilit fiii lui, căsătorindu-se cu moabite. Elimelec, tatăl a umblat după lucrurile din lume; copiii lui au umblat după LUME. A venit moartea şi le-a dărâmat planurile. Nu este asta experienţa multora? N-am mărturisit noi oare niciodată ceva asemănător? „Multe căi par omului bune, dar până la urmă duc la moarte" (Proverbe 14.12; 16.25). Cu totul altfel ar sta lucrurile, dacă am face ca israeliţii în Numeri 9.15-23.

Elimelec a căutat să scape de disciplina lui Dumnezeu şi a căzut în plasa lui Satan. Şi aşa va fi totdeauna. „Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs, sau care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe" (Amos 5.19).

Dacă lucrăm în chip egoist, vom experimenta că „ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă corupţia, dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică" (Galateni 6.7,8).

Elimelec s-a întors de la izvorul vieţii şi a găsit că paharul pe care singur şi-l preparase era umplut cu moarte, cu o moarte nefericită, aşa cum ar fi experimentat şi Iona fără intervenţia lui Dumnezeu în har. Este cea mai mare nebunie pentru noi să socotim că mergem în părtăşie cu Dumnezeu, dar să ne alegem propriile noastre căi şi să nu ţinem seama de sfaturile Lui. „Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!"

Ce deosebire putem vedea când privim la Domnul Isus! El era flămând şi Satan voia să-L scoată din starea Lui de dependenţă de Tatăl, făcându-L să Se manifeste independent, prin prefacerea pietrelor în pâini. Dar Domnul i-a răspuns: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4.4; Deuteronom 8.3). Să fi uitat Elimelec acele cuvinte spuse nu cu mult timp în urmă de Moise? Oricum, Scriptura ne spune că noi trebuie să mergem pe urmele Domnului Isus (1 Petru 2.21). în Moab era pâine. Tot acolo era vin (Isaia 16; Ieremia 48), ceea ce simbolizează bucuria. Acolo erau turme mari, păşune, câmpii, vii (2 împăraţi 3.4). Nu seamănă oarecum cu Canaanul, ţara unde „curge lapte şi miere?", unde erau ciorchinii de struguri aceia mari (Deuteronom 11. 10-15; Numeri 13.23)?

Dar să privim ceva mai departe. Moabiţii erau un popor foarte mândru şi se pare că aveau pricini să fie asa. Ei n-au cunoscut niciodată robia si încercările pe care le-au cunoscut Israel. „Moab era netulburat din tinereţea lui, nu era turnat dintr-un vas în altul şi nu era dus în captivitate. De aceea şi-a păstrat gustul şi nu i s-a schimbat mirosul" (Isaia 16.6; Ieremia 48.11).

Inima care nu este aproape de Domnul nu doreşte greutăţile şi încercările credinţei; doreşte doar o odihnă plăcută. Dar nu acesta este planul lui Dumnezeu. „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El, căci Domnul disciplinează pe cine-L iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-1 primeşte... Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii" (Evrei 12.5-11). Şi unde aflăm mai multe încercări şi exerciţii ale credinţei, decât acolo unde copiii lui Dumnezeu sunt adunaţi în Numele Domnului Isus?

Când cineva urmeză o ordine constituită în biserică după principii omeneşti şi o mărturisire de credinţă formulată de oameni (chiar dacă acea persoană este încredinţată că stă pe temeiul Scripturii), atunci simt la îndemână reguli şi rânduieli pentru orice fel de situaţii, iar dacă se ridică obiecţii este stabilit şi cum se poate acţiona în continuare. Dar când cineva este adunat în NUMELE LUI si când îi recunoaşte autoritatea, când el doar execută ceea ce Domnul a hotărât pentru fiecare moment, dacă El ne-a îngăduit să luăm parte la masa Domnului trebuie să întrebăm: „Doamne, ce doreşti să facem?" Şi, desigur, trebuie să-L întrebăm pe Domnul ce vrea să facem în orice lucru, mare sau mic. Totodată, orice hotărâre făcută în adunare sau în întâlnirile administrative ale fraţilor trebuie să fie interpretarea gândului Domnului în acel caz care este discutat. Când asa stau lucrurile, discuţiile nu degenerează în dorinţa de a ne impune părerile noastre, ci se crează un spirit de unitate, în căutarea împlinirii voii Domnului. Avem deci nevoie de exersarea inimilor noastre, ca să nu ne lăsăm gândurile s-o ia razna şi să nu exprimăm gânduri, opinii sau interese ale noastre, ci ceea ce gândeşte Domnul în cazul specific. Când sfatul unei biserici are un regulament cu privire la felul de procedare şi când el este practicat întocmai, nu vor rămâne multe probleme nesoluţionate. Dar când lăsăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzeasă şi să ne conducă, când El trebuie să aleagă ce să facă şi prin cine anume, atunci este nevoie de exerciţii ale inimii. Cum însă putem să deosebim şi să recunoaştem călăuzirea Duhului Sfânt, dacă nu trăim în strânsă legătură cu Domnul şi nu ne supunem în mod conştient călăuzirii Lui? Cum poate cineva să ştie dacă Duhul Sfânt vrea să-1 folosească sau nu într-un anume moment? Pentru aceasta este nevoie de atenţie, de dependenţă de Domnul, dorinţa de a fi folosit numai prin Duhul Sfânt.

Cum poate o adunare să ştie că cineva lucrează sub îndemnul Duhului Sfânt? Pentru aceasta ea trebuie să fie foarte aproape de Domnul. Ca să deosebeşti călăuzirea Duhului Sfânt, trebuie să fii duhovnicesc (spiritual).

Dar cum trebuie să acţioneze o adunare când se manifestă firea păcătoasă? Şi unde are firea mai mult loc să se desfăşoare, decât acolo unde Duhul Sfânt dă deplină libertate? Acolo unde totul este din Duhul şi duhovnicesc, firea păcătoasă nu mai are prilejul să se manifeste în nici un fel. Dar totodată, acolo unde credincioşii mărturisesc că Domnul Isus este singura autoritate şi că ei personal n-au nici un cuvânt, tocmai acolo Cel Rău caută să corupă, şi nicăieri în altă parte. Cei care sunt adunaţi pentru Numele Lui sunt totuşi oameni, pe pământ, au încă o fire păcătoasă şi, ce trist! Ei mai sunt uneori fireşti. Nu este nici o îndoială că printre ei simt soli ai Satanei, prefăcuţi în îngeri de lumină, care s-au strecurat din nevegherea credincioşilor sau din lipsa lor de dependenţă de Domnul. Cum trebuie să acţioneze adunarea când se manifestă firea păcătoasă?

Cum putem şti dacă un frate a acţionat din neştiinţă sau din slăbiciune sau el a lucrat împins de voinţa lui? Fată de slăbiciune si neştiinţă trebuie să dovedim răbdare si să încercăm să învăţăm cu dragoste pe fraţi; voinţa proprie însă nu trebuie nicidecum tolerată, ci mai degrabă corectată prin mijloace duhovniceşti. Dar cum să procedăm, ca unii care suntem răspunzători înaintea Ivii Dumnezeu, când apare slăbiciunea, neştiinţa, voinţa proprie în mijlocul credincioşilor? Până la ce limită trebuie să dăm dovadă de răbdare şi când, în ascultare de Domnul, trebuie să ne separăm de vasele cu întrebuinţare de necinste?

Când te afli în Betleemul Ivii Iuda sunt exerciţii ale credinţei şi ale vieţii spirituale. Aşa doreşte Dumnezeu. El stie ce înclinate sunt inimile noastre spre independenţă. Tocmai de aceea, El nu ne-a lăsat o carte cu reguli pentru adunare şi cu instrucţiuni cum să lucrăm în fiecare caz în parte. Şi iată de ce, în Noul Testament avem mai ales principii, ca să ne punem mereu întrebarea care principiu este cel potrivit pentru o anume situaţie. Iar Duhul Sfânt locuieşte atât în fiecare credincios, cât şi în adunare, astfel că putem avea un răspuns divin, concis si clar. Dar trebuie să ascultăm si să plecăm urechea la şoaptele Duhului Sfânt.

Suntem într-o asemenea stare când nu avem lucruri de judecat în inimile noastre şi când trăim în părtăşie practică cu Domnul. Asemenea exerciţii nu pot fi făcute în ţara Moabului. Citim despre Moab: „Moab şi-a făcut o viaţă uşoară din tinereţe şi s-a odihnit pe drojdiile lui." Nu doreşte inima firească o asemenea odihnă, mai ales când lupta spirituală este puternică şi când cineva poate fi obosit, istovit?

Elimelec a fugit de greutăţi şi s-a dus la odihnă în Moab, gândind că va putea găsi pâine, lapte şi vin (bucurie). Erau desigur podgorii în Moab, dar nu era vinul nou şi untdelemnul pe care Dumnezeu îl dă poporului în ţara Sa (Deuteronom 11.14). Poţi să iei drept hrană viţa sălbatică, dar aceasta duce la moarte (2 împăraţi 4.38-40). Era pâine în Moab, dar era aceasta hrană pentru „omul cel nou"? Era hrană bună pentru omul natural, pentru cei care nu trecuseră niciodată Iordanul (în sens spiritual, oameni care n-au murit împreună cu Hristos şi n-au înviat împreună cu El). Omul nou, omul vieţii de înviere are nevoie de o altfel de hrană. El are nevoie de grâul pe care îl dă Dumnezeu, de grâul care creşte în ţara făgăduinţelor Lui şi care este udat cu ploi din cer — Duhul Sfânt (Deuteronom 11.11-14; Iosua 5.2-12; 2 împăraţi 4.41).

Elimelec nu putea să facă deosebirea între pâinea Moabului şi cea a Betleemului. Cum poate cineva care nu priveşte ţintă la Domnul Isus să vadă limpede? Când ai un ochi curat, tot trupul este plin de lumină, însă numai atunci. N-au fost scrise aceste lucruri „spre învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Corinteni 10.11)?

În limbajul simbolic al Scripturii putem vedea pe femeile prezentate în diferite împrejurări ca arătând poziţia, iar bărbaţii energia credinţei sau eşecul ei. Cu alte cuvinte vedem în bărbat starea practică a celor care sunt într-o anumită poziţie. In cazul lui Elimelec şi Naomi acest lucru se poate vedea foarte limpede. Elimelec, care însemnează „Dumnezeul Meu este împărat", moare. Când în neascultare practică şi pe drumul voinţei proprii am părăsit locul unde fusesem aşezaţi de Dumnezeu, mai putem avea totuşi o arătare din afară a lucrurilor; dar când alegem un drum care ne duce departe de Dumnezeu, unde s-ar sfârşi acest drum, dacă nu ne-ar opri El şi nu ne-ar aduce înapoi?

Primul pas poate fi numai o mică deviaţie, atât de mică încât inimile noatre împietrite nici nu o iau în seamă. Totuşi, în părtăşia cu Domnul se produce o fisură. Dacă Domnul nu ne-ar opri, aceasta ar însemna separare de El.

Când ne ducem la Moab şi începem să ne hrănim cu pâinea Moabului, devenim tot mai fără rezultat în mărturia noastră. Efectul mărturiei noatre este mai mic şi mai mic, până moare. Ce rămâne? Este aspectul public sau poziţia: o văduvă fără nici o nădejde, fără nici o perspectivă, fără arătare a vieţii, fără rodnicie, fără speranţă de schimbare. Ce mare deosebire dacă ne gândim la Betleemul din Iuda, Casa Pâinii, locul închinării, unde este o mărturie vie cu privire la autoritatea Ivii Dumnezeu şi a Domnului Hristos, în timp ce de jur împrejur „nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea".

Naomi simboliza poziţia publică: fusese Naomi, „Plăcerea mea", dar devenise Mara, ,,Amărăciune".

În orice credincios este atractia către Moab. Am citit cândva că o oaie căuta să părăsească turma când auzea behăit de capră. Păstorul şi-a adus aminte că fusese alăptată de o capră până ce a fost în stare să pască iarbă. Atunci, a fost aşezată în turmă, dar cum auzea behăit de capră, încerca să iasă din turmă. Nu este asa si cu noi?

Dumnezeu ne-a asigurat că nimeni nu ne poate smulge din mâna Bunului Păstor. Dacă un credincios s-a rătăcit şi a luat-o razna, el tot se întoarce, dar ce mare pagubă aduce! Desigur, pentru el însuşi, pentru cei dragi ai Ivii şi pentru mărturia pe care o are de dat. Să privim la Avraam în Geneza 12. Faraon s-a gândit la el ca la un mincinos, un om în care nu te poţi încrede! Ce pagubă adusă mărturiei despre Dumnezeul lui Avraam! Când Lot s-a dus spre câmpiile Sodomei şi Gomorei, nu era asta urmare a faptului că Avraam îl luase cu el în Egipt? Lot a privit câmpia Iordanului şi a văzut că era „ca grădina Eden, ca ţara Egiptului". El nu mai putea vedea deosebirea dintre Egipt şi grădina Edenului.

Dar trista istorie a lui Agar şi Ismael n-a fost rezultatul coborârii lui Avraam în Egipt şi a minciunii lui în fata lui Faraon? Chiar si în ziua de astăzi evreii gustă din amărăciunea urmării faptei lui Avraam. Ce puţin ne gândim la urmări, când facem primul pas către o direcţie greşită! Părinţii credincioşi se pot ridica după ce au alunecat, dar foarte rar se mai pot redresa copiii lor, care s-au depărtat de Domnul, datorită exemplului trist al părinţilor. Elimelec dorea să stea în Moab doar pentru un timp. Dar fiii lui s-au stabilit acolo, si-au luat soţii dintre moabite. Ei s-au pierdut din poporul lui Dumnezeu. Iar dacă ei ar fi avut copii (ceea ce Domnul n-a îngăduit), aceşti copii ar fi făcut parte dintre vrăjmaşii lui Dumnezeu, căci moabiţii nu trebuiau primiţi în adunarea poporului lui Israel până la a zecea generaţie. Totodată, trăind în Moab (Neemia 13), şi-au pierdut dreptul de moştenire.

Întâlnim uneori oameni care au dat o mărturie minunată. Ei par îngeri coborâţi din ceruri. Dar când cad, se pare că nu se mai ridică. Adevăraţii credincioşi se ridică după ce cad. Vom vedea acest lucru mai departe cu privire la Naomi.

În Geneza 8.6-9, atât un porumbel cât şi un corb au părăsit corabia. Cel care s-a întors a fost porumbelul. Corbul nu s-a întors niciodată. El are o fire diferită de cea a porumbelului. Corbul a găsit loc de odihnă şi hrană pe trupurile moarte care pluteau încă pe ape. Să nu ne gândim de fel că nu pot fi corbi care se strecoară pe furiş printre „fraţi". Istoria mai îndepărtată sau mai recentă cunoaşte astfel de cazuri triste.

Să ne gândim la Naomi. Tăciunele ei se stinsese (2 Samuel 14.11). Ea nu mai avea nume, nici moştenire pe pământ. Aşa s-a întâmplat şi cu creaţia, ca urmare a căderii. întreaga creaţie este lipsită de binecuvântare, este o creaţie decăzută. Asupra ei, binecuvântarea poate veni numai pe temeiul răscumpărării. Naomi trebuia să ştie asta din cartea Exodul; dar Dumnezeu, în harul Său, a folosit eşecul ei ca s-o ducă la un adevăr mai adânc. In cele din urmă, ea ajunge nu numai la răscumpărare, ci chiar la Răscumpărătorul.

Când o vedem pe Naomi în sărăcia ei, nu putem să nu ne amintim de cuvintele Domnului către biserica din Sardes, din Apocalipsa 3. „îţi merge numele că trăieşti, dar esti mort. Ia seama dar să întăreşti ce rămâne şi care este pe moarte". Nu caracterizează aceste cuvinte situaţia acestei familii?

A mai rămas din această familie doar o văduvă fără nădejde şi al cărei viitor era doar moartea în singurătate. Acesta era rezultatul celor zece ani în Moab.

Numărul 10 însemnează răspundere. Cinci este numărul omului (4) controlat şi susţinut de Dumnezeu (1). Este răspunderea creaturii faţă de Creatorul, care vrea să ajute creatura să-şi împlinească răspunderea. Zece este de două ori cinci: deplina manifestare a responsabilităţii.

Dar nu recunoaştem noi că oricând ne dă Dumnezeu o răspundere dăm faliment? Numai harul lui Dumnezeu ne poate păstra. Şi ce recunoscători trebuie să-i fim lui Dumnezeu, că harul trece dincolo de eşecurile noastre. Harul ne pune înainte „o usă deschisă". Iar această usă nu înseamnă întoarcerea la ceea ce am ruinat, ci ceva cu totul nou, ceva mai bun decât am avut înainte.

După Sardes, care nu s-a pocăit, Domnul a dat o usă deschisă către Filadelfia. Nu era o întoarcere la începutul Sardesului, ci la o situaţie nouă. Sensul expresiei „o uşă deschisă" nu este acela de libertate pentru vestirea Evangheliei şi nici că nu vom întâmpina nici o împotrivire. Dimpotrivă, Apostolul Pavel spune: „Căci mi s-a deschis o uşă mare şi largă şi sunt mulţi împotrivitori" (1 Corinteni 16.9). O uşă deschisă înseamnă că Domnul ne arată cu toată claritatea pe ce cale avem de mers. într-o lume în care Satan îşi are căile lui, este firesc să fie împotrivire foarte puternică şi multe probleme de soluţionat.

Apocalipsa 2 şi 3 se ocupă cu poziţia bisericii ca martoră responsabilă a lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos. Cele trei biserici de la urmă, Sardes, Filadelfia si Laodiceea sunt îndeosebi privite astfel. Şi tocmai în acest context este uşa deschisă: uşa deschisă este lumina pe care o dă Dumnezeu Filadelfiei să fie un martor adevărat pe pământ, într-o vreme în care pretenţia mândră de a fi BISERICA (Tiatira şi Sardes) este înlăturată.

Acelaşi adevăr îl găsim în cartea Rut. Primele versete de la început ne prezintă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Biserica pe pământ, loc pe care l-a pierdut. Dar acum, în ţara Moabului, după ce Naomi a experimentat durerea amară a căilor ei, Dumnezeu deschide o uşă a restaurării. Ea află că Dumnezeu a căutat pe poporul Său şi că le-a dat pâine.

Da, după plecare poate fi, totuşi, restaurare. Dar restaurarea vine numai după ce ne-am dat seama care sunt urmările căilor noastre, că ele sfârşesc în moarte, când ne prezentăm smeriţi înaintea lui Dumnezeu şi când bietele noastre inimi înţeleg că putem găsi pâine numai la Dumnezeu. Ce exerciţii ale inimii putem vedea la biata Naomi! Când a părăsit Betleemul, ea credea că este săracă, dar o aştepta un viitor strălucit. Curând şi-a dat seama că Satan şi lumea cer un preţ mare pentru ceea ce oferă. „La plecare eram în belşug şi acum Domnul mă aduce înapoi cu mâinile goale" (versetul 21). Când era în Betleem avea cu ea pe soţul ei, fiii, avea o moştenire în mijlocul poporului. Numele ei era „Plăcerea mea": era conştientă de favoarea lui Dumnezeu. Acum, numele ei era Mara, „amără ciune". Toate resursele ei naturale se duseseră şi experienţa dureroasă prin care a trecut îi întunecă orizontul. Nu poate vorbi decât de necaz, de vârstă, de lipsa oricărui ajutor. Nu avea nici un cuvânt de încurajare pentru cei iubiţi, nurorile ei, care erau şi ele văduve.

În general, ne dăm seama ce am avut, când am pierdut lucrurile posedate altădată, datorită greşelilor noastre. „Căci buzele femeii străine strecoară miere şi cerul gurii ei este mai alunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascutită ca o sabie cu două tăişuri. Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în Locuinţa Morţilor. Aşa că ea nu poate găsi calea vieţii, rătăceşte în căile ei şi nu ştie unde merge... Depărtează-te de drumul care duce la ea şi nu te apropia de uşa casa ei, ca nu cumva să-ţi dai altora cinstea ta şi unui om crud anii tăi" (Proverbe 5.3-9). Nu este aceasta exact descrierea a ceea ce se întâmplă când ne depărtăm de Domnul şi părăsim locul unde ne-a aşezat El? Ce mulţi sunt cei care ar fi trebuit să spună aceleaşi cuvinte! Suntem oare conştienţi de minunatele privilegii de care avem parte? Prin har, avem un loc vinde ne putem aduna în jurul Domnului Isus, un loc unde chiar de pe acum, pe pământ, putem fi cu El, din pricină că El personal este prezent acolo. Iarăşi şi iarăşi, acolo El deschide cămările Sale ca să ne dea din bogăţiile Sale ceea ce ne poate hrăni. Prin har, noi locuim în Betleemul lui Iuda, casa Pâinii, acolo unde El este adorat. Da, există restabilire! Când sub disciplina lui Dumnezeu am înţeles că am pierdut totul, iar inimile noastre se duc cu amărăciune cu gândul la vremurile când eram aşa de bogaţi, atunci Dumnezeu deschide uşa. Nu, El nu dă Pâinea Lui în Moab. Când El dă pâine, El o face numai din Betleemul Iudeii, Casa Pâinii. Dar El a făcut să se ducă vestea până în Moab, la Naomi, că Dumnezeu Şi-a arătat bunăvoinţa faţă de poporul Său şi le-a dat pâine. El este o prezenţă personală nu numai în Betleemul Iudeii, dar El guvernează peste tot asupra împrejurărilor, prin providenţa Lui, pentru ca inimile noastre să fie îndemnate să se întoarcă.

Iar acum vedem ceva minunat. Amândouă nurorile lui Naomi au însoţit-o. Ne-am putea întreba: „Ce fel de mărturie putea veni de la femeia aceasta?" Adevărata mărturie, Elimelec, Dumnezeu este împăratul meu, murise. Era numai o mărturie publică de sărăcie şi de moarte. Dar vedem acum puterea unei mărturii personale, individuale. Naomi este încă o figură de credincioasă, dar este figura vinei rămăşiţe „care este pe moarte".

Harul lui Dumnezeu era la lucru în inima Naomei. Ea se gândea la acele zile binecuvântate când ea era „cea plăcută", când era conştientă de favoarea lui Dumnezeu. îşi amintea de lucrurile scumpe pe care le dăduse şi încă le mai dădea Dumnezeu poporului Său. Ea vorbea cu nurorile ei despre aceste binecuvântări şi era adânc îndurerată că nu le mai putea împărtăşi. Fără nici o îndoială că ea le-a spus nurorilor ei despre Betleemul din Iudeea, despre poporul lui Dumnezeu care locuia acolo, despre Dumnezeul lui Israel.

Ceea ce spunea Naomi despre Dumnezeu nu era în totul adevărat. Vedem din versetele următoare ce rău îl judeca ea pe Dumnezeu. Ea îl socotea pe Dumnezeu cauza împrejurărilor dureroase din viata ei. Totuşi, cuvintele ei, ca si dorinţa ei de a se întoarce a produs o impresie puternică asupra nurorilor ei. Ele au văzut că ea credea în ceea ce spunea!

Iată una dintre trăsăturile reale ale puterii unei mărturii personale! Desigur, Cuvântul lui Dumnezeu are putere vitală. El împlineşte plăcerea lui Dumnezeu. In ceea ce priveşte însă mărturia noastră, ea este vitală numai când cei din jur simt că ea este vie în inimile noastre. Gândiţi cumva că şi copiii voştri vă cred când le spuneţi că numai Domnul Isus face pe om fericit cu adevărat, dacă nu văd această fericire în viata voastră? Credeţi că au vreun preţ cuvintele voastre, când le spuneţi altor credincioşi despre înalta poziţie pe care am primit-o prin harul lui Dumnezeu şi despre nevoia de a fi ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, când ei văd că aceste lucruri n-au nici o influenţă în viaţa voastră practică?

Ioan 1.29-37 este foarte clar în această privinţă. La versetul 29, loan Botezătorul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii." Este un adevăr foarte important. El merge mai departe decât se gândesc cei mai mulţi dintre credincioşi, pentru că ne duce până în veşnicie, la cerurile şi pământul nou, în care va domni dreptatea. Ne duce la acea vreme când cerurile, pământul şi toate lucrurile vor fi împăcate (reconciliate) cu Dumnezeu si când vor manifesta armonia si slava divină. Apostolul loan n-a uitat niciodată acest adevăr. După zeci de ani, el a scris acest cuvânt spus de loan, iar în Apocalipsa vorbeşte iarăşi despre Mielul care „părea înjunghiat."

Când loan a pronunţat aceste cuvinte, ascultătorii lui n-au dat nici un răspuns. Dar a doua zi, când loan a spus numai „Iată Mielul lui Dumnezeu", fără să mai adauge vreun alt adevăr, ascultătorii l-au părăsit pe loan şi L-au urmat pe Miel. Ei erau convinşi că dacă acest om avea o influentă asa de mare asupra marelui profet loan, El trebuia să fie o Persoană slăvită.

Acelaşi lucru era adevărat şi cu privire la Naomi. Când ea a pornit să se întoarcă înapoi în Betleem, s-au alăturat Orpa şi Rut. Ce mult trebuie să fi fost răcorită inima ei de acest lucru! Aceste femei moabite erau ataşate de ea şi erau gata să renunţe la orice, ca să-şi lege soarta de poporul lui Dumnezeu. Ele erau gata să se întoarcă de la idoli către Dumnezeul cel viu.

Mai departe vedem efectul ruinător al depărtării de Dumnezeu. Pe măsură ce Naomi se apropia de Betleem, paşii ei deveneau mai înceţi. Noi putem fi ori o binecuvântare, ori un blestem pentru alţii. Neutralitatea este imposibilă. Putem ori să-i conducem pe alţii la Domnul Isus, ori să-i îndepărtăm de El. Orpa vroia să se ducă în Betleem, dar cineva care fusese în ţara Moabului o face să se întoarcă îndărăt. Şi Naomi ştia ce se petrece acolo vinde o întorcea pe Orpa. In versetul 15 citim că ea i-a spus lui Rut: „Iată, cumnata ta se întoarce la poporul ei şi la dumnezeii ei". Cine s-ar fi gândit mai înainte, când ea era în Betleem, că Naomi ar fi putut pronunţa asemenea cuvinte? Primul pas al depărtării de Domnul poate fi foarte mic, dar nimeni nu poate sti unde duce. Naomi nu vroia să le ia pe Orpa şi pe Rut cu ea în Betleem. De ce oare? Era ruşinată că-si lăsase fiii să se căsătorească cu moabite? Vroia să tină ascuns acest lucru de prietenii ei din Betleem? O! ce înfricoşătoare mândrie este în noi! Am lăsa mai degrabă pe alţii să piară, numai să nu ne mărturisim ruşinea. Să ne gândim la David, în 2 Samuel 11. El preferă să ucidă pe un slujitor drept şi credincios, numai să nu-şi mărturisească public păcatele.

Cât de mulţi sunt aceia care sunt opriţi de a veni la Domnul din pricină că părinţii umblă cu multă înfocare după prosperitatea lumii sau după plăcerile firii păcătoase (carnale), în timp ce cu buzele se fălesc că ei cunosc „adevărul". „Prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători" (Romani 16.18). Mulţi îşi pun copiii chiar în gura leului, în dorinţa după o poziţie mai bună pe pământ, apoi se roagă ca leul să nu le facă nici un rău.

Ce mare nevoie este ca noi, care trăim într-o lume care L-a lepădat pe Dumnezeu, să veghem asupra cuvintelor şi faptelor noastre, ca să fim pentru cei din jur un ajutor şi nu o piedică. Să fim cu luare aminte să nu permitem firii să lucreze în noi şi să nu încurajăm în copiii sau prietenii noştri manifestări fireşti. Dacă îl slujim pe Hristos în felul acesta „vom fi plăcuţi lui Dumnezeu şi cinstiţi de oameni" (Romani 14.17).

Naomi a simţit că poziţia nurorilor ei era diferită de a ei: ea era israelită, care se întorcea la poporul ei, la locul unde se născuse, la Dumnezeul ei, dar care acum sau în viitor ar trebui să accepte consecinţele necredincioşiei ei. Orpa şi Rut trebuiau să-şi părăsească poporul, părinţii, dumnezeii şi să meargă într-o ţară străină, la un popor despre care auziseră foarte vag de la Naomi. Afecţiunea şi ajutorul lui Naomi nu puteau fi puse alături de sacrificiul pe care îl făceau, lăsând totul, sacrificând chiar şi sursele lor de existenţă.

In continuare, vedem cât de mult se afundă credincioşii dacă se plasează nu pe principiile lui Dumnezeu, ci sub nivelul acestora. Naomi era plină de plângeri cu privire la soarta ei şi încerca să-şi ferească nurorile să împărtăşească aceeaşi soartă. Ea le-a sugerat că aveau perspective mai bune in ţara Moabului. In Canaan şi în mijlocul poporului ei, ele vor fi mereu nişte străine. Afară de aceasta, ea nu mai are fii ca să refacă legătura pe care moartea o rupsese. De ce, deci, să meargă cu ea? Nu era Domnul în stare să le binecuvânteze chiar şi în Moab? Ce teorie periculoasă! Ce bunăvoinţă otrăvitoare! Nu s-a ţinut seama de suflet; a fost uitată veşnicia, iar Dumnezeu şi evlavia şi harul sunt lăsate de o parte pentru moment. Vai, i s-a părut o atitudine sinceră Orpei, dar a fost spre ruinarea ei. Adesea convingerea despre păcat şi o conştiinţă trezită sunt înnăbuşite. Mulţi tineri sunt rău îndrumaţi sau chiar rătăciţi chiar de părinţii lor, care doresc pentru ei un loc sigur şi foloasele lumii acesteia.

Aşa cum s-a mai menţionat, femeia în chip simbolic prezintă sau sugerează poziţia, în timp ce bărbatul sugerează starea practică. Naomi vorbeşte despre casa mamei. în relaţiile de familie este o ordine dumnezeiască. Când vorbeşti despre casa părintească este normal să vorbeşti despre casa tatălui, şi în legătură cu aceasta să avem în gând toate aspectele din ea. Iată de ce, la Rut 2.11, Boaz vorbeşte de casa tatălui său. Faptul că Naomi vorbeşte de casa mamei, ne face să gândim la poziţie, la acea legătură atrăgătoare şi plină de dulceaţă a dragostei naturale pe care vroia s-o sublinieze.

Naomi nu atrage atenţia spre adevărata stare, ea nu aminteşte fetelor că ea a găsit numai moarte şi întuneric în Moab si că Dumnezeu a anunţat că acolo va fi numai pustiire (Ţefania 2.9). Aceasta le-ar speria şi ar vroi mai mult să meargă cu ea în Betleem, Casa Pâinii, acolo unde Dumnezeu este adorat. Când un rob al Satanei, aflat sub condamnarea Dumnezeului celui Sfânt şi Drept este comparat cu un copil al lui Dumnezeu, primit înaintea lui Dumnezeu în Preaiubitul Lui, cum poate un asemenea păcătos să fie descurajat să nu alerge la Domnul Isus? Sau poate fi un credincios adus în starea de a alege Tiatira sau Sardes, când le pune alături de Filadelfia şi când vede judecata lui Dumnezeu asupra Tiatirei şi Sardesului, oricât de slabă ar fi Filadelfia?

Naomi vroia să-şi convingă nurorile să rămână în Moab, de aceea le-a vorbit despre lucruri care nu erau rele, ci atrăgătoare, aşa cum le dăduse la început Dumnezeu. Acum, ea voia să se folosească de aceste lucruri ca să le tină în Moab. Vinul în el însuşi nu este rău. „El înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni" (Judecători 9.13). Dar cine voia să fie nazireu, cu alte cuvinte în întregime separat pentru Domnul, nu trebuia să folosescă deloc vin sau băuturi tari (Numeri 6; Luca 22.8). Intr-o lume în care Dumnezeu este lepădat, cei care doresc să fie aproape de El trebuie să renunţe la lucruri care în ele însele nu sunt rele. Pot fi chiar lucruri bune, dar într-un fel sau altul ne pot împiedeca să fim cu totul pentru Domnul.

Naomi le-a amintit fetelor de casa mamelor lor si chiar a adus vorba de căsătorie, dar când fetele s-au arătat încă neconvinse că nu trebuie să meargă cu ea, Naomi a mers mai departe. Ea ştia punctul slab al fetelor moabite. însăşi existenta Moabului a venit din dorinţa primei mame din Moab care a voit cu orice preţ să aibă legătură cu un bărbat şi să aibă copii (Geneza 19.30-38). Iar fiicele lui Moab dădeau la iveală aceeaşi dorinţă (Numeri 25.1). Cu siguranţă cuvintele lui Naomi din versetele 11 până la 13 au produs un efect puternic şi asupra lui Rut. Ce mulţi simt tinerii credincioşi care, din cauza căsătoriei n-au urmat calea despărţirii de sistemele religioase sau au părăsit această despărţire! Şi mai mult, ce mulţi sunt părinţii care îi îndeamnă pe tinerii credincioşi să renunţe la locul de separare, pentru presupuse avantaje imediate. „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10.37).

Naomi a accentuat apoi poziţia ei izolată: ea nu are soţ, nici copii, n-are nici o nădejde, şi aceasta din cauza lui Dumnezeu. Oare nu ştia ea din Scriptură acel încurajator cuvânt că Dumnezeu Se îngrijeşte de văduve şi de străini? Să fi uitat ea de Boaz, „omul puternic şi bogat?" Naomi nu numai că a încercat să le reţină pe Rut şi pe Orpa de a o însoţi, făcându-le să gândească la faptul că nu vor avea nici o nădejde de ajutor, dar le-a dat şi o imagine cu totul falsă despre Dumnezeu:..." pentru că mâna Domnului s-a întins împotriva mea." După cum se exprima ea, Dumnezeu era răspunzător de toate greutăţile şi de toată starea ei deznădăjduită. Mai potrivit ar fi fost să recunoască faptul că ea şi-a atras disciplina lui Dumnezeu asupra ei din pricină că L-a părăsit pe Dumnezeu, locul unde El a aşezat-o şi binecuvântările Lui. Nu Dumnezeu a dus-o în Moab. Ei şi-au ales să plece din locul unde ar fi făcut aceeaşi experienţă ca şi psalmistul: „Iată, ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte şi să-i ţină cu viaţă în mijlocul foametei" (Psalmul 33.18 şi 19).

Când cei din jurul nostru vor în mod pozitiv să fie de partea Domnului, să fim cu luare aminte să nu-i îndrumăm greşit. Să nu-i facem să-şi îndrepte paşii spre alte direcţii ca să le fie mai bine, când nu ştim deloc ce bine poate fi. Desigur, noi trebuie să ne ocupăm de ei, îndemnându-i să meargă pe calea dreaptă, oricât i-ar costa. Trebuie să-i ajutăm să vadă dacă au „conştiinţele curăţite de faptele moarte, ca să slujească Dumnezeului celui Viu" (Evrei 9.14). Dar nu trebuie să-i descurajăm niciodată cu preziceri sumbre. Dacă trebuie să le spunem de noaptea durerilor, să nu uităm să le spunem şi despre dimineaţa bucuriei. Dacă trebuie să le spunem despre ruşinea celor ce sunt în afara taberii, să le spunem şi despre slăvile care sunt acolo. Şi când vorbim de numărul mic, de slăbiciunea celor adunaţi pentru Numele Domnului Isus, trebuie să nu uităm să le spunem despre slava Celui care este în mijlocul lor şi despre privilegiul minunat al folosirii credinciosului, sub călăuzirea Duhului Sfânt, potrivit scopului Său.

Când vorbim despre despărţirea de lume, lumea în general şi cea religioasă sau despre renunţarea la unele lucruri care nu simt rele în ele însele, da, şi care au fost date de Dumnezeu în creaţia sa, să spunem şi ce scump este să te ştii aprobat de Dumnezeu şi ce dulce este să ai părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. De aceste lucruri te poţi bucura numai când eşti despărţit de rău. „Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu dreptate, cumpătare şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos; El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit 2.1114). învăţaţi astfel, cei din jurul nostru vor fi în stare să rabde ispita şi, după ce vor fi găsiţi buni „vor primi cununa vieţii, pe care a promis-o Dumnezeu celor ce-l iubesc" (Iacov 2.12).

Cuvintele şi faptele Naomei au impresionat adânc pe Rut şi pe Orpa. Amândouă au plâns, iar Orpa a cedat ispitei. Ea începuse bine, ca şi Rut. în aparenţă ea iubea pe Naomi şi poporul ei, pentru că spusese: „Nu, noi vom merge cu tine, la poporul tău". Acum însă vedea că aceasta o va costa, şi preţul i se părea prea mare. îi lipsea credinţa „care vede pe Cel ce este nevăzut" (Evrei 11.27). „Vedem deci că n-au putut să intre, din pricina necredinţei" (Evrei 3.19). Acesta a fost marele test al vieţii Orpei şi ea a căzut la acest test. A fost momentul deciziei ei, şi ea a luat o decizie. Şi deşi îşi mărturisea atât de puternic dragostea ei, ea a rupt toate legăturile care o ţineau de obiectul iubirii ei şi s-a întors înapoi. S-a întors pentru totdeauna.

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune multe despre Orpa, dar dedică întreagă această carte, Rut, istoriei cumnatei ei. Totuşi, Dumnezeu n-o nedrep tăţeşte pe Orpa. Avem înscrisă buna mărturie a Naomei pentru ea, tot ceea ce făcuse ea, atât pentru cei în viaţă cât şi pentru cei ce muriseră. S-a purtat admirabil atât ca soţie cât şi ca noră, atât în timpul căsătoriei ei cât şi ca văduvă. Este drept înaintea lui Dumnezeu să recunoaştem binele în fiecare. Binecuvântatul nostru Mântuitor ne este exemplu şi în această privinţă. Singura dată când se spune că Isus a iubit un necredincios este când Isus S-a uitat ţintă la tânărul acela bogat (Marcu 10.17-22). Totuşi, însuşirile naturale, cât de pornite spre bine ar fi ele, nu se supun niciodată voii lui Dumnezeu. Firea (carnea) pofteşte împotriva Duhului (Galateni 5.17).

Suferinţele Naomei întăriseră dorinţa ei pentru ceva mai bun decât Moabul. Ea vroia să-şi reconsidere căile ei şi să se întoarcă la Domnul, care cu o dragoste neschimbătoare a dat iarăşi pâine poporului Său. Iată însă că a venit testul Orpei: inima ei era în Moab; ea ar fi fost în stare să fie însoţitoarea pe drum a Naomei, dar când Naomi şi-a îndreptat afecţiunile ei către Dumnezeu, către poporul Lui, către ţara Lui, atunci a devenit limpede adevărata poziţie a Orpei. Cu cuvinte amabile, cu arătarea în afară a celei mai pline de dragoste atitudini, ea s-a despărţit de cei pe care în aparenţă îi iubea şi s-a întors la poporul ei, la dumnezeii ei. în această împrejurare „EUL" a biruit.

Probabil că tot aşa a fost cu tânărul bogat. El a rămas întristat, chiar foarte întristat. Necredinţa poate fi amabilă, atrăgătoare, dar ea nu se poate ridica niciodată peste principiile acestei lumi.

Adesea vedem si astăzi aceleaşi lucruri. Ce mulţi credincioşi au văzut ceva din Adevărul lui Dumnezeu cu privire la strângerea laolaltă a credincioşilor şi care aparent vor să fie ascultători, dar se întorc înapoi, pentru că preţul este prea mare. De obicei, ei nu se mai întorc niciodată. Când cineva refuză, din lipsă de credinţă să meargă prin uşa deschisă de la Apocalipsa 3.8, în general nu mai este cale de revenire. Ce important este ca în ziua deciziei să-i spunem Domnului cu credinţă: „Doamne, ce vrei să fac?" şi apoi să mergem pe calea arătată de El, văzându-l pe Cel ce este nevăzut!

Foarte probabil că Orpa înseamnă „gâtul ei". Ea n-avea o voinţă zdrobită. Iată de ce s-a întors în Moab, locul unde omul nu-l recunoaşte pe Dumnezeu şi unde ea putea găsi satisfacţie pentru dorinţele ei naturale. Sfârşitul a fost că a devenit părtaşă la judecata asupra Moabului. S-a încrezut şi a fost pornită către lume, şi a devenit una cu lumea. Biserica din Sardes s-a sprijinit pe lume şi s-a identificat cu ea: astfel va fi tratată ca si lumea.

Domnul va veni la ea ca un hoţ, noaptea, la fel cum va veni pentru lume (Apocalipsa 3.3; 1 Tesaloniceni 5.4).

Orpa se putea hotărî să se întoarcă în Moab, dar Rut rămâne alipită de Naomi. Acum, Naomi vine cu ultimul argument: izolarea, singurătatea care o aşteaptă pe Rut. Desigur, nu erau cuvinte plăcute. Este ceva mai rău decât singurătatea?

Când Domnul nostru era pe pământ, El Se simţea ca o rândunică pe acoperişul casei. Aştepta pe cineva să-i fie milă de El şi nu găsea pe nimeni. „Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele" (Psalmul 69.8). Dacă Dom nul Isus a simţit această singurătate, El care era în permanentă părtăşie cu Tatăl, cu mult mai mult o simţim noi. Şi singurătatea creşte pe măsură ce viata noastră de ascultare de Domnul creste.

„Credeţi că am venit să .aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare! Căci de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei". Aşa stă scris la Luca 12.51-53.

Dar toate aceste argumente n-au putut s-o oprească pe Rut. Rut nu dorea idoli, ci dorea să-şi potolească dorurile inimii ei. Numele „Rut" înseamnă „satisfacţie". Ea nu năzuia după satis-facerea dorinţelor trupului ei, ci după împlinirea dorinţelor vieţii celei noi care era în ea. Poate un idol să-i dea ceva? Poate căsătoria sau familia să împlinească aspiraţiile inimii? Mulţi tineri socotesc că da. Abia după ce cunosc deziluzia, ei se pocăiesc pentru nesocotinţa lor. Atunci însă este prea târziu. Rut n-a căzut în cursa Diavolului. Rut n-a putut fi oprită, deşi ştia că soacra ei era o biată văduvă.

Am văzut că Naomi înfăţişează aici mărturia despre Dumnezeu pe pământ. Ea a pierdut în Moab, locul acela străin, totul. Ca o mică rămăşiţă, ea se întorcea acum la locul unde trebuia stabilită mărturia Iui Dumnezeu. Disciplina lui Dumnezeu o apăsa. Rut a înţeles bine aceasta şi inima ei s-a întristat: a plâns şi ea. Dar ea a văzut uşa deschisă pregătită de Domnul (Apocalipsa 3.8). Şi a mai văzut că această uşă nu poate fi închisă.

Filadelfia este mică şi are puţină putere. Sinagoga Satanei (cei întemeiaţi pe tradiţii şi ritualuri, care pretind că sunt ai lui Dumnezeu) n-o recunoaşte. Ea n-a făcut lucrări mari. Cei care tin de Filadelfia nu simt mai buni ca alţii, dimpotrivă, ei îşi recunosc slăbiciunile si nimicnicia, si ei se supun disciplinei lui Dumnezeu asupra bisericii. Nu este nimic în ea care să atragă firea păcătoasă, omul natural. Dar la cei în a căror inimă se găseşte dorinţa: „O! Doamne! dă-mi acest singur lucru: de a putea merge cu credincioşie cu Tine!" nu se lasă opriţi când Domnul le arată poarta deschisă.

Rut a adus o mărturie minunată! Din cuvintele ei vedem că în ea nu era o lucrare doar la suprafaţă, ci în inima ei era deplin hotărâtă pentru Domnul, cu orice preţ. Este adevărat că ea nu putea să explice semnificaţia cuvintelor ei altora. Ea încă nu-l cunoştea pe Boaz, ca pe omul viteaz şi puternic care trăia în Betleem. Ea nu cunoştea nici Betleemul, dar a fost atrasă de ceea ce a văzut în Naomi. Ea si-a dat seama că Naomi trebuie să aibă ceva foarte preţios, ceva care ea, Rut, nu avea. Cuvintele ei nu ieşeau dintr-o cercetare amănunţită a gândurilor lui Dumnezeu, nici din experimentarea a ce înseamnă Filadelfia. Ele veneau mai de grabă din instinctul credinţei, care sesizează adevăruri adânci, fără să le poată dovedi cu Cuvântul lui Dumnezeu sau fără să le fi învăţat prin experienţă. Prin ungerea Celui Sfânt, chiar copilaşii stiu toate lucrurile si nu au nevoie să-i înveţe nimeni (1 Ioan 2.20,27). Rut s-a adresat lui Naomi. Vroia să fie una cu ea, mai târziu avea să experimenteze ce însemnează să fie una cu Boaz. Numai atunci va înţelege ea deplina semnificaţie a propriilor ei cuvinte.

Când o persoană se întoarce din lume la Dumnezeu sau cu atât mai mult, când un credincios din Sardes vede uşa deschisă, n-are încă o înţelegere clară a gândurilor lui Dumnezeu. Şi cum ar putea s-o aibă? Căci, în căile lui Dumnezeu noi nu învăţăm să cunoaştem bine gândurile lui Dum nezeu decât prin ascultare. De cele mai multe ori, numai o parte a adevărului este văzută: simpla Evanghelie, cunoaşterea mântuirii pe care o aduce oamenilor. Adesea chiar, unele persoane nu sunt atrase decât pentru că găsesc hrană mai bună pentru sufletele lor sau pentru că văd mai multă afecţiune între credincioşi. Dacă au o inimă sinceră şi acultătoare de Domnul, vor fi conştiente de mult mai mult. Instinctul credinţei lor le va face să simtă ceea ce este drept în aprecierea acestor lucruri, chiar dacă nu au clare toate lucrurile din Scriptură.

„Instinctul credinţei" nu însemnează simţiri, fără nici o îndoială. Instinctul credinţei este spiritual, în timp ce simţirea este ceva firesc. Dacă perceperea instinctivă a gândurilor lui Dumnezeu nu este urmată de verificarea şi confirmarea cu Cuvântul lui Dumnezeu, Satan se poate să se folosească de acest lucru ca să ne ducă pe calea umblării prin simţiri.

Din pricina adevăratei ei mărturii de credinţă, Rut este încadrată printre eroii credinţei, deşi ea nu face parte din Israel. La 2 Samuel 15 citim despre Itai Gătitul. Când David a trebuit să fugă din pricina răscoalei fiului său, mulţi din popor l-au lepădat pe David şi l-au urmat pe Absalom. Dar acest străin, vin gătit, a spus: „Viu este Domnul şi viu este Domnul meu, împăratul, că în locul vinde va fi domnul meu împăratul, fie că moare fie că trăieşte, acolo va fi şi slujitorul tău" (2 Samuel 15.21). Vedem aceeaşi predare a inimii la Elisei (2 împăraţi 2.2,6). Iar Petru răspunde aşa de frumos în loan 6.68: „Doamne, la cine să plecăm? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!" în inima fiecărui credincios este dorinţă de a-l urma pe Domnul Isus. Acolo vinde lipseşte cu totul această dorinţă este o dovadă lămurită că acea persoană nu este un credincios sau o credincioasă, nu are naşterea din nou. Oricum, pentru noi se poate pune marea întrebare dacă ni se potrivesc şi nouă cuvintele din Apocalipsa 14: „Ei sunt aceia care urmează pe Miel oriunde merge El."

În Matei 14.29 citim despre cei doisprezece ucenici că erau în corabie. Insă numai Petru a părăsit corabia ca să fie cât mai aproape de Isus. Dar ceilalţi nu-l iubeau pe Domnul? Ştim cu siguranţă că-l iubeau. Dar pentru a fi aproape de El, ei trebuiau să plătească un preţ, iar preţul era prea mare pentru ei.

Ar fi trebuit să părăsescă corabia, care era singurul mijloc omenesc să poată pluti pe apă fără să se înece. Deci trebuia să părăsească un bun în care îşi puseseră toată încrederea şi să se încreadă numai în EL. Se cerea prea mult de la inimile lor slabe. Pentru Rut aşa ceva nu era prea mult. „încotro vei merge tu, voi merge şi eu".

Ce pline de semnificaţie simt cuvintele care ur mează: „Unde vei poposi tu, voi poposi şi eu"... Rut nu foloseşte cuvântul „vei locui" căci noi nu avem o cetate stătătoare sau loc pe pământ, aşa cum Capul Adunării n-a avut, El, Domnul cel lepădat. Adunarea este străină pe pământ, căci cetăţenia ei este în ceruri. Timpul pe care îl are de petrecut în lume este numit de Scriptură „noapte", căci timpul în care Fiul lui Dumnezeu este încă respins, nu poate fi decât noapte (Romani 13.11-14; 1 Tesaloniceni 5.4-7; Ioan 13.30; 2 Petru 1.19). Pentru Adunare, noaptea se sfârşeşte când Luceafărul de dimineaţă vine s-o ia din locul unde stăpâneşte întunericul. Pentru pământ, noaptea încetează când va răsări Soarele Dreptăţii, cu vindecarea pe aripile Sale (Maleahi 4.2). Acum însă, adunarea este într-o lume care L-a lepădat pe Dom nul. Ea este părtaşă la lepădarea şi suferinţele Lui. Asta însemnează „noapte". Iar acest lucru este cu atât mai mult real, cu cât creştinătatea de nume, în ansamblu, nu mai recunoaşte autoritatea Domnului şi s-a identificat de mult cu lumea. Rut s-a identificat însă cu mărturia, când putea fi socotită o văduvă, într-o vreme de întuneric, de noapte. Ea se aştepta să aibă de suferit din partea lumii. Ea ştia că fraţii şi surorile nu se arată totdeauna plini de iubire şi că adesea în mijlocul lor se manifestă carnea, firea păcătoasă. Mai ştia că Satan caută pe toate căile să aducă tulburare între ei. Şi totuşi, era vorba de mărturia lui Dumnezeu, de aceea ea ţinea să fie legată de ea, în ciuda tuturor acestor slăbiciuni. De aceea ea putea să spună: „Poporul tău va fi poporul meu, Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu." Rut nu şi-a ales pe cei de care voia să fie legată: cei care aparţineau mărturiei, care făceau parte din familia lui Dumnezeu, care aparţin Domnului Isus, aceia erau poporul ei. Ea vroia să fie legată de ei, oricare ar fi fost personalitatea lor, caracterul lor, condiţia lor socială şi oricum ar fi fost ţara în care trăiau. Dumnezeul rămăşiţei credincioase, putem spune că însuşi Dumnezeul Domnului Isus Hristos era Dumnezeul ei. în Noul Testament Dumnezeu este numit „Dumnezeu şi Tatăl Domnului Isus". însuşi Domnul Isus a spus la învierea Sa „.. .Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru."

„Unde vei muri tu, voi muri şi eu." Unde moare credinciosul? Aici nu este vorba de poziţia noastră întemeiată pe lucrarea Domnului Isus, căci privitor la aceasta se spune că toţi credincioşii au murit împreună cu Hristos (Romani 6.8; Coloseni 3.3). Aici este vorba de înfăptuirea practică a acestui adevăr în inimile şi în vieţile noastre. Apostolul Pavel spune în Galateni 2.20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul Iui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine." Să luăm seama: nu se spune „noi" ci „eu". Este vorba de realizarea personală a unui principiu care este valabil pentru toţi creştinii, în Galateni 6.14 Pavel continuă: „Mă laud cu crucea Iui Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume." La cruce s-a pecetluit relaţia lui Hristos cu lumea. El venise pe pământ cu un mesaj de har pentru lume. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5.19). Lumea însă nu l-a voit nici pe El şi nici harul Iui Dumnezeu. Răspunsul lumii a fost crucea: „Ial, ia-l, răstigneşte-L!" Apoi a venit mormântul, căci ceea ce oferă lumea în cele din urmă este doar vin mormânt: a terminat cu el, nu-şi mai aminteşte nici nu se mai gândeşte la el.

Rut se împăcase cu gândul să moară şi să fie îngropată împreună cu Naomi. Era deplin pregătită să-şi ia locul alături de Naomi, chiar dacă aceasta însemna separare de viaţa pe care o trăise înainte, chiar dacă urma să fie uitată de toţi cei de care fusese altădată legată.

Suntem şi noi tot atât de gata să ne luăm locul alături de Domnul Isus? Suntem gata să fim lepădaţi aşa cum a fost El şi să terminăm cu toate legăturile noastre dinainte? Lumea a respins orice legătură cu Domnul Isus, de aceea El n-are nimic cu lumea. El nu Se roagă pentru lume (Ioan 17.9). In viitor El va cere marginile pământului drept moştenire (Psalmul 2.8) şi va judeca pământul. In ziua aceea vom împărtăşi această poziţie cu El (1 Corinteni 6.2).

In botez, noi am mărturisit acest adevăr. Am fost botezaţi pentru moartea Domnului Isus şi îngropaţi împreună cu El (Romani 6.3,4). Nici unul dintre noi n-a realizat în acel moment ce implică actul botezului, aşa cum Rut nu realiza întreaga sem nificaţie a cuvintelor ei. Rut a pronunţat acele cuvinte prin acelaşi instinct al credinţei: Rut nu dorea nimic altceva decât să fie identificată cu Naomi. Dar este oare în noi, care am primit actul botezului ca simbol al morţii şi îngropării cu Hristos, cu adevărat dorinţa şi practica identificării cu El? Putem şi noi să-i spunem: „Unde ai murit Tu voi muri şi eu şi voi fi îngropat împreună cu Tine? Doamne, Te voi urma oriunde vei merge, chiar dacă drumul însemnează o completă lepădare de către lume şi chiar dacă voi fi cu totul despărţit de ea"? Acum, Naomi a încetat să încerce s-o descurajeze pe Rut. Putea ea să stea în calea unei hotărâri aşa de ferme? Au plecat împreună la Betleem. Amândouă doreau să fie acolo: Naomi, pentru că îşi amintea ce fusese ea odinioară şi binecuvântările din trecut, iar Rut pentru că înţelesese din spusele mamei ei ce minunat este să trăieşti ca popor al lui Dumnezeu în Betleemul din Iudeea, să te bucuri de tot ce Dumnezeu dă acolo poporului, în bunătatea Lui. Nu este greu să gândeşti că acesta era subiectul discuţiei lor pe drum. Probabil că Rut vroia să afle mai mult şi mai mult, iar pentru Naomi era foarte plăcut să răspundă la întrebările lui Rut.

Au ajuns la Betleem şi au găsit acolo adevărata atitudine a locuitorilor Betleemului. Ei erau ca Boaz. Căci şi noi, când avem zilnic părtăşie cu adevăratul Boaz, când trăim cu El, ne asemănăm tot mai mult cu El. Cine trăieşte cu Domnul Isus, cine are clipă de clipă părtăşie cu El, este schimbat în acelaşi chip al Lui. Dragostea lui Hristos ne constrânge! Primim cu bucurie pe cel care se depărtase, când el vine înapoi. îl vom numi cu toată inima „Naomi", „cel (cea) iubit(ă)" sau „cea plăcută".

La Betleem însă, Naomi a realizat adevărata ei stare, când compara prezentul cu situaţia ei din trecut şi vedea ce aveau foştii ei prieteni. Din cuvintele ei înţelegem că era încă amărâtă. Dar ea învăţase ceva: ea recunoştea că ea personal părăsise Betleemul, dar Domnul o adusese înapoi. Da, se întorsese, dar nu din propria ei iniţiativă. Dumnezeu făcuse ca ea să audă că Dumnezeu cercetase pe poporul Său şi le dăduse pâine. Versetul 6 ne face să înţelegem că întoarcerea ei era rezultatul direct al acestei veşti.

Ce face ca sufletele noastre să se întoarcă înapoi? Este mijlocirea şi harul Domnului Isus Hristos. „îmi înviorează sufletul şi mă călăuzeşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său" (Psalmul 23.3). Nu ne putem întoarce niciodată prin noi înşine. Voinţa proprie este cea care ne-a dus în rătăcire şi ea ne ţine departe de Domnul, căci ea este în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit şi îndurările Lui n-au ajuns la capăt" (Plângeri 3.22).

Da, când coborâm în Moab, pierdem numele de Naomi şi devenim Mara — amărăciune — pentru că pierdem bucuria. Dar să mulţumim Domnului pentru aceasta, căci altfel am rămâne poate în Moab şi acolo am fi îngropaţi.

Moab este ţara amărăciunii pentru credincioşi. Naomi a văzut limpede acest lucru, acum când s-a întors înapoi în Betleem. Când a plecat din Betleem, ce îndestulată era, dar ce goală, ce lipsită de resurse era la întoarcere! Şi-a pierdut soţul şi cei doi copii, era bătrână, nu mai putea avea copii, îşi pierduse moştenirea. De fapt, singurul lucru pe care îl mai avea era viaţa; în plus, mai aducea cu ea o altă văduvă, şi încă o moabită.

Harul lui Dumnezeu este infinit, dar trebuie totuşi să purtăm rezultatele şi consecinţele depărtării noastre. Dumnezeul Adevărului spune: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în carne (sau în „firea păcătoasă") va secera de la ea corupţia, dar cine seamănă în Duhul va secera prin Duhul viaţa veşnică" (Galateni 6.7,8). Apoi, trebuie să învăţăm prin experienţe dureroase ceea ce vroia Dumnezeu să ne înveţe prin lumina Cuvântului Său (de exemplu „nimic bun nu locuieşte în mine, adică în carnea (firea păcătoasă) mea (Romani 7.18). Singura cale a păcii şi prosperităţii este calea ascultării. Naomi a spus că Dumnezeu a mărturisit împotriva ei şi a folosit acelaşi cuvânt ca în Exodul 20.16: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!" Cu siguranţă că Dumnezeu era împotriva ei prin disciplina Lui, dar cu o mărturie adevărată. Tocmai de aceea inima ei a început să dorească după binecuvântările casei lui Dumnezeu, după Betleem, Casa Pâinii.

Dumnezeu i s-a descoperit lui Avraam ca „Cel Atotputernic", când a vrut să-l încurajeze şi să-i întărească credinţa; Dumnezeu îi făgăduia lucruri care erau omeneşte imposibile. A folosit şi Naomi acest nume, dar l-a folosit greşit când a spus: „Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune" şi „Cel Atotputernic m-a întristat". Ea il învinuia pe Dumnezeu de amărăciunea şi de pierderile suferite.

Pentru ea, atotputernicia lui Dumnezeu nu era nici mângâiere, nici încurajare, nici întărire în credinţă. Ea gândea că toate împrejurările prin care trecea sunt din pricina lui Dumnezeu.

Ce nebună este inima omului, când nu este luminată de prezenţa Domnului! Depărtarea de Domnul este totdeauna însoţită de pierderea luminii şi a înţelepciunii şi, odată pierdută lumina, cu greu mai este iarăşi găsită. Vedem asta nu numai la Naomi, ci şi la David. Nu trebuia Naomi să fie convinsă de harul lui Dumnezeu când a sosit la începutul culesului orzului? Orzul era prima cereală care se cocea (Exod 9.31,32; Rut 2.23); apoi se cocea grâul şi în cele din urmă strugurii. A ajuns la ei în Moab ştirea că Dumnezeu a dat pâine poporului Său. în mod logic, ele trebuiau să se aştepte ca recolta să fi fost mai mult sau mai puţin culeasă. Dar ele au găsit că întreaga recoltă era încă pe câmp. Era ca şi cum Dumnezeu le-a aşteptat pe ele să vină, să se bucure de bogăţia recoltei. Ce bun este Dumnezeu, pe care îl adorăm!

Dorim să ne oprim asupra câtorva puncte. Mai întâi, peste tot când se vorbeşte de timp, se face referire la recoltă, cu excepţia versetului 4.In versetul 4 este vorba de şederea în tara Moabului, sub influenta si dominaţia lumii. Când este vorba despre Betleem, timpul este legat de vremea culesului roadelor. Aceasta ne aminteşte de Deuteronom 16, unde Dumnezeu a împărţit anul potrivit cu vremea culesului recoltelor. Mai întâi este jertfa de Paşte, iar după ce toată recolta este strânsă şi gata de folosit, anul se sfârşeşte cu Sărbătoarea Corturilor. Tot astfel, cartea Rut sfârşeşte cu căsătoria, după încheierea treieratului. Apoi, încă o remarcă: în versetul 22 se arată foarte limpede că Rut s-a întors din ţara Moabului. Ar părea ceva neclar, dar pentru cine înţelege cât de cât profeţiile din Vechiul Testament, lucrurile sunt foarte clare (vezi 1 Corinteni 9.9,10). Rut şi restaurarea ei ne duc cu gândul la rămăşiţa credincioasă a lui Israel, în zilele de la urmă. Rămăşiţa lui Israel este asemănată cu o moabită, ca să realizăm cât de mult s-a depărtat Israel de Dumnezeu. Dar nu stăruim asupra acestui gând, căci nu vrem să amănunţim în aceste rânduri sensul profetic al cărţii Rut.

Ce deosebire între Rut şi Naomi! Naomi este imaginea credinciosului care a alunecat. Rut este experimentatoarea „dragostei dintâi." Ea nu are cunoştinţa Naomei. Tot ceea ce învăţase, ea învăţase de la Naomi. Dar instinctul credinţei a făcut-o să înţeleagă lucrurile aşa cum simt. Prin trista ei experienţă, începută cu plecarea ei, Naomi învăţase că „firea (carnea) nu foloseşte la nimic." Rut a învăţat aceasta prin întoarcerea ei la Dumnezeu, prin părtăşia ei cu Domnul. Ea a mers în înfăptuirea practică a acestui adevăr şi a fost scutită de trăirile dureroase prin care a trecut Naomi. Ea n-a exprimat nici o plângere, deşi, la drept vorbind, ea era într-o situaţie mai grea decât Naomi. în inima ei stăpânea credinţa şi pacea, şi astfel ea a fost ridicată deasupra împrejurărilor.

Aşa cum am văzut mai înainte, orzul era prima cereală care trebuia recoltată. Dacă facem legătura cu Deuteronom 16 şi cu Levitic 23, putem primi învăţături însemnate. Culesul orzului începe în luna Abib. Abib înseamnă „spice verzi". Era timpul când a fost sacrificat mielul pascal; numai pe temeiul jertfei Mielului poate exista rod pentru Dumnezeu pe pământ şi binecuvântare din partea Lui pentru omenire. Vedem acest adevăr şi în 2 Samuel 21.3,9. Moartea ca ispăşire pentru păcat trebuia să vină la începutul culesului orzului. Coşul cu cele dintâi roade era adus înaintea preotului, după ce a fost sacrificat mielul pascal. Este imaginea lui Hristos cel răstignit, înviat şi aducând în credincioşii Lui viaţa de înviere (compară cu 2 împăraţi 4.40-43).

Când au ajuns la Betleem, Naomi şi Rut, abia fusese sacrificat mielul de Paşti şi oamenii evlavioşi din Betleem prezentaseră coşurile cu cele dintâi roade la preot. Era începutul culesului orzului. Ce înţelegem este că trăirea în Betleem este caracterizată prin viaţa de înviere, întemeiată în întregime pe lucrarea deplin înfăptuită de la cruce.

Să facem acum un scurt rezumat al celor spuse cu privire la capitolul 1.

Mai întâi, vedem condiţia bisericii aşa cum este arătată în scrisoarea către Efes din Apocalipsa 2. In afară, totul era în ordine. Se purta numele „Elimelec — Dumnezeul meu este împărat", era şi Naomi ("Cea iubită, cea plăcută"), dar Domnul vede că era o depărtare de la dragostea dintâi, şi simt sugestive în acest sens numele date copiilor lor. În versetul 3 vedem Pergamul: locuieşti acolo unde este scaunul de domnie al Satanei.

Elimelec, care semnifică recunoaşterea autorităţii absolute a lui Dumnezeu în viaţa personală şi în viaţa adunării a murit. Adevărata mărturie cu privire la drepturile Domnului, care este acum lepădat, s-a stins. Poate că în versetul 4 găsim Tiatira: adunarea complet identificată cu ţara Moabului, cea idolatră. în versetul 5 este Sardesul („îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort"), iar din versetul 6 avem Filadelfia, adunarea întorcându-se la ce a fost la început. Nu se întoarce la slava de la început, ci în slăbiciune, conştientă că a fost vinovată de o îndepărtare egoistă. Aceasta este Naomi. Iar in Rut vedem dragostea dintâi şi sensul instinctiv al gândurilor Domnului. Betleemul era „Casa Pâinii" şi chiar atunci era timpul culesului orzului. Simbolic, aceasta înseamnă cunoaşterea lucrării deplin înfăptuite de la cruce, învierea şi caracterul vieţii de înviere. Acestea caracterizează Filadelfia. În capitolele următoare vom vedea mai pe larg caracteristicile Filadelfiei, arătate în unirea lui Rut cu Boaz.