Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Rut 2 - H. L. Heijkoop

de H. L. Heijkoop - 19 Martie 2016

Rut 2

Primul verset ne dezvăluie că scopul celui de al doilea capitol este de a-l face cunoscut pe Boaz lui Rut. Boaz era omul „bogat şi puternic". In versetele următoare ne este prezentată această întâlnire. Această metodă este folosită adesea în Scriptură când este tratat un subiect, mai ales în psalmi. Primul verset descrie o situaţie sau un adevăr, iar celelalte versete desfăşoară felul cum psalmistul a ajuns la înţelegerea acestei situaţii sau la acest adevăr. De ce este folosită această metodă în Scriptură? Pentru că Duhul Sfânt vrea să cunoaştem cu claritate ce are să ne comunice.

Când totul a ajuns la starea de moarte, res¬taurarea nu este posibilă decât prin puterea învierii şi prin intrarea în legătură cu cineva care are drep¬tul de a răscumpăra. Aceste lucruri sunt simbolizate în Boaz. El este o imagine a Hristosului cel înviat. A fi scăpat de Moab şi să vii la Betleem pe vremea culesului orzului, este desigur începutul răscumpărării. Dar dacă cineva doreşte din plin bucuria răscumpărării, dacă vrea să fie un martor adevărat al Domnului nostru din cer, sufletul trebuie să-l cunoască pe El ca Răscumpărător, în chip personal. Este de atras atenţia că este o mare deosebire între a te ocupa cu răscumpărarea şi a te ocupa cu Răscumpărătorul.

Boaz înseamnă „In El este putere", el este „omul viteaz şi puternic" sau „omul viteaz şi de preţ". Este interesant că expresii asemănătoare sunt folosite cu privire la Ghedeon şi Iefta, amândoi eliberatori ai lui Israel (Judecători 6.12;11.1). Ca eliberatori, ei ne duc cu gândul la Domnul Isus, care a putut să spună: „Mi s-a dat toată puterea, în cer şi pe pământ." Numai El a putut să spună: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, am fost mort şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor" (Matei 28.18; Apocalipsa 1.17,18).

Dumnezeu vrea să ne îndrepte privirile către o Persoană: slăvitul si veşnic viul Om din cer. Această Persoană, ca Fiu al Omului a primit puterea şi tot ce dragostea divină dorea să dea omenirii. Şi mai mult, Dumnezeu l-a aşezat la dreapta Sa, drept Căpetenie peste toate lucrurile.

Această persoană minunată era rudă cu Naomi şi avea drept să răscumpere (Evrei 2.11-15). Ce gând minunat pentru Naomi! Dar ce minunat gând pentru noi, într-o vreme când poziţia pe care Dum¬nezeu o conferă alor Săi, nu este nici cunoscută, nici apreciată. Să fim atenţi: Boaz era rudă cu Elimelec. Naomi putea să facă apel la el prin Rut, prin credinţa pe care o semnifica Rut. Ea putea veni la Boaz numai recunoscând autoritatea absolută a Domnului (Elimelec — Dumnezeul Meu este împărat).

Rut nu-l cunoştea încă pe Boaz. Totuşi, instinctiv, prin credinţă, ea dorea şi căuta o Persoană care să fie subiectul afecţiunilor ei. Ea îl căuta pe Cel în ochii căruia să găsească îndurare.

S-a dus vestea că Domnul a dat pâine poporului Său. Naomi si Rut s-au încrezut în acest cuvânt si iată-le ajunse în Betleem: Naomi, ca una care nu avea nimic, iar Rut ca o străină. Şi au găsit că ceea ce auziseră era adevărat. Credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi în bunătatea lui Dumnezeu nu este niciodată dată de ruşine. Ele sosiseră în timpul secerişului. Dar cum puteau ele să fie părtaşe la pâine? Ele pierduseră moştenirea. Ele nici nu araseră, nici nu semănaseră. Dar din nou, şi aici, Dumnezeu a lucrat în harul Său pentru ele. Este mişcător să vedem în Deuteronom cum Dumnezeu Se îngrijeşte de străin şi de sărac. Vorbind despre recoltă, el spusese că snopii nestrânsi trebuiau să fie pentru străini, pentru văduve şi pentru orfani, în Levitic 19.9,10 şi 23.22, El a dat străinilor şi săracilor grâul care era la colţurile câmpului sau tot ce rămânea pe câmp sau în vie. Desigur, străinul şi săracul nu aveau nici un drept la ele, străinul nu avea nici un drept să împărtăşească moştenirea cu poporul lui Dumnezeu. Nici săracul nu avea nici un drept, căci Dumnezeu împărţise moştenirea fiecă rui Israelit, aşa că israelitul nu trebuia să fie sărac. Sărăcia sugera vină şi pedeapsă din partea lui Dum nezeu. Cum putea o persoană săracă să vorbească despre drepturile sale?

Aceste îndrumări le dăduse Dumnezeu celor care, prin îndurarea Sa erau proprietari ai câmpurilor şi viilor. Iar aceştia trebuiau să arate îndurare către cei ce n-aveau drepturi. Ei erau cei care erau chemaţi să le arate harul şi îndurarea lui Dum¬nezeu. Este de remarcat că iniţiativa de a-şi pleca urechea către Cuvântul lui Dumnezeu a aparţinut lui Rut, nu lui Naomi. Naomi, fără îndoială, cunoştea mai bine decât Rut Cuvântul lui Dumnezeu, dar inima Iui Rut dorea mai mult să cunoască toate lucrurile bune pe care le dăduse Dumnezeu poporului Său, deşi ştia mai puţin despre ele. Din pricina râvnei ei în a căuta aceste lucruri, ea l-a întâlnit pe Boaz. Prima condiţie pentru creşterea spirituală (duhovnicească) într-vin credincios, este o dăruire simplă şi sinceră faţă de adevărul cunoscut. Ce frumos se arată acestă trăsătură la Rut! Ea şi-a sacrificat toate nădejdile fireşti ca s-o urmeze pe Naomi şi ca să se alăture ei cu tot ce personifica ea.

Când adevărul susţine vin suflet, o face cu o tenacitate irezistibilă. Acel suflet cumpără adevărul ca să nu-l vândă niciodată şi apoi face un rapid progres, căci celui „ce are i se va da."

Dăruirea către un subiect de preţ va ridica tot deauna pe o femeie, căci o înalţă din punct de vedere spiritual tot mai sus. Dacă nu are această dăruire, ea rămâne sub înălţimea poziţiei care i s-a dat. Dacă se gândeşte numai la ea şi cade, aşa cum s-a întâmplat cu Eva sau cu Adunarea, atunci ur¬mează dezastrul. Dăruirea către adevăr, către ceea ce înţelegem că este cu adevărat bun şi adevărat, este prima indicaţie reală că suntem gata să dăm mărturie şi să slujim Domnului. Dacă ne lipseşte mărturia, lucrările noastre vor fi defectuoase, pentru că nu avem un temei hotărât, nu suntem puternic ancoraţi de El cu privire la acţiunile noastre. Oamenii au crezut totdeauna minciunile lui Satan şi au mers potrivit lor. Oamenii s-au slăvit pe ei în ele, mergând în vrăjmăşie împotriva lui Hristos. Ca să dăm mărturie pentru Dumnezeu în mijlocul lor este nevoie să fim curajoşi şi să susţinem adevărul. Dacă nu facem asta, cu toată siguranţa nu putem da o mărturie eficientă. De fapt, compromitem numele pe care spunem că-l slujim când dăm „mărturie". Dacă nu avem acestă dăruire, ne lipseşte acea inimă neschimbătoare, care se străduieşte să se păstreze în condiţia cea mai bună pentru slujbă. O! s-ar putea să avem chiar ceva afecţiune, ca cea exprimată de sărutul Orpei, dar simţirile noastre nu simt bazate pe ceea ce este adevărat, şi dacă ne luăm după simţiri, mai curând sau mai târziu pornim pe propriile noastre căi. Importanţa unui devotament simplu faţă de adevăr nu poate fi subliniată îndeajuns.

Ce lucru frumos să vezi tineri care doresc să culeagă spice de pe câmpul secerişului! Şi ce mare câmp de secerat avem în Cuvântul lui Dumnezeu! Ei trebuie încurajaţi pe toate căile să culeagă aici, căci mergând pe urmele secerătorilor, vor găsi o mulţime de spice. Secerătorii simt credincioşii mai înaintaţi în adevăr. Ei lasă neculese unele spice, care devin hrană pentru tinerii culegători, la timpul lor.

Primeşte aceste adevăruri cu credinţă simplă şi cu toată inima. Din ceea ce cunoaştem ne este destul să recunoaştem îndurarea lui Dumnezeu. Rut n-a zis: „Nu mă socotesc vrednică, de aceea nu cred că pot fi primită printre culegătorii de spice în moştenirea poporului lui Dumnezeu". Nu, ci ea a contat pe harul, pe îndurarea lui Dumnezeu, deşi se socotea nevrednică. In acest fel, ea a slăvit pe Dumnezeu, pentru că a gândi la dragostea şi la harul lui Dumnezeu înseamnă a-l preamări.

Dar nu sunt mulţi credincioşi tineri mulţumiţi cu locul mai de jos de culegător. Ei vor să ia locul secerătorilor (învăţători şi evanghelişti), „ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul" (Evrei 5.13,14). O astfel de cale nu duce nicidecum la cunoaşterea Domnului Isus. El este smerit cu inima şi El ne spune să învăţăm de la El (Matei 11.29). El arată calea Lui celor blânzi.

Din istoria lui Rut vedem o a doua condiţie a creşterii spirituale şi anume ascultarea simplă, fără obiecţii. Rut a văzut că nu era nici o altă cale către binecuvântare, decât să culeagă spice şi ea a făcut exact acest lucru. Dar cât era acest lucru de umil, şi deşi era singurul lucru pe care îl putea face, ea n-a vrut să lucreze independent de aceea care avusese o binecuvântare spirituală aşa de mare în viaţa ei. Un duh gata să se supună este un semn sigur că Dumnezeu este la lucru. Când ai dragoste, nu este greu să te supui. Când Dumnezeu vede într-un credincios devotament faţă de adevăr, unit cu ascultarea, El îi dă creşterea spirituală, El îl pune într-un contact personal cu Domnul.

„S-a întâmplat" că Rut a început să strângă spice de pe câmpul care aparţinea lui Boaz. Dumnezeu cârmuieşte toate împrejurările în providenţa Sa. Dar El nu vrea ca noi să ne lăsăm cârmuiţi numai prin providenţă (Psalmul 32.8,9). El vrea să ne călăuzească cu ochiul Său, ca să umblăm în mod înţelept înaintea Lui.

Dar dacă umblăm în credinţă, El va lucra în chip providenţial, potrivit cu credinţa noastră. Şi, deoarece abia am început să mergem pe căile credinţei, şi încă nu-l cunoaştem cum ar trebui pe El, Cuvântul Lui, călăuzirea Duhului Lui, El va lucra providenţial, potrivit cu starea inimii noastre.

Rut a împlinit condiţiile despre care s-a spus mai înainte, de aceea Dumnezeu a îndrumat-o în chip providenţial către câmpul lui Boaz. Aici va găsi ea mulţumire şi împlinirea dorinţelor ei spirituale. Dar era câmpul lui Boaz diferit de oricare alt câmp din Betleem? Da! El reprezintă recunoaşterea drep¬turilor şi autorităţii Domnului Isus. In câmpurile LUI lucrătorii sunt slujitorii LUI. Dacă Dumnezeu însărcinează pe unul să facă o anumită lucrare, El trebuie s-o împlinească în supunere faţă de acel Unul care i-a dat-o. Acel lucrător este în slujba LUI, şi aceasta îl deosebeşte de toţi ceilalţi lucrători, care au acceptat însărcinări omeneşti. El nu este ca ceilalţi lucrători care se conduc după îndrumări omeneşti şi care împlineşte însărcinări primite de la oameni care îi sunt superiori.

Un câmp al lui Boaz este un câmp unde Boaz are dreptul să rânduiască orice lucru şi unde oricine întreabă: „Doamne, ce vrei să fac?" şi „Doamne, cum vrei să fac aceasta?" în acest câmp vei găsi pe „slujitorul care era mai mare peste secerători" (1 Corinteni 12.1-11, Galateni 5.17).

În Faptele Apostolilor 16.6-10 ni se dă un ex¬emplu practic cu privire la ce înseamnă lucrarea Lui şi lucrătorii Lui. Da, Domnul Isus are dreptul să conducă şi va veni o zi când totul va fi pus sub picioarele Lui, când orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domn (Filipeni 2.9-11). Dar Dumnezeu vrea ca încă de pe acum să-i fie recunoscute drepturile şi autoritatea de către aceia care L-au primit ca Domn şi Stăpân. „Pentru ca în toate să aibă întâietatea". Tocmai de aceea Dumnezeu i-a dat toată puterea şi L-a pus „căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii".

În adunare, Domnul Isus îşi exersează autori¬tatea Sa prin Duhul Sfânt. Câmpul lui Boaz este locul unde credincioşii sunt strânsi laolaltă ca mădulare ale trupului lui Hristos în dependenţă de El, şi unde este recunoscut dreptul Lui de a călăuzi şi a conduce aşa cum vrea El.

Ce legătură minunată este între El şi cei ce lucrează în câmpurile Lui! Oricine lucrează în câmpul lui Boaz ştie ce minunat este să te afli acolo (versetul 4), căci acolo şi niciunde în altă parte poate fi experimentată bunătatea Lui, înţelepciu nea Lui, ajutorul Lui, compasiunea Lui, mângâierea Lui. Cu câţiva ani în urmă mă întorceam cu un alt frate de departe, unde lucrasem pentru câteva săptămâni. Eram încărcaţi cu multe probleme şi eram extenuaţi şi fizic şi spiritual. „Să nu intri în lucrul Domnului dacă urmăreşti o viată de confort!" a zis el. „N-am fi folosit noi timpul mai bine în alte condiţii?" „Da, dar schimbarea slujbei ar însemna schimbarea Stăpânului." „Atunci să rămânem cu orice preţ la această slujbă..." Aceasta a fost con¬cluzia. Persoana Celui ce cheamă la lucru este infinit mai importantă decât greutăţile slujbei.

Boaz a venit la câmpul lui, la tinerii şi tinerele care lucrau acolo si le-a zis: „Domnul să fie cu voi!" Nu ne aminteşte aceasta de Ioan 20.19-23?

Cei care se identifică pe ei înşişi cu poporul lui Dumnezeu care este adunat în Numele Lui (Matei 18.20) vor ajunge foarte curând să cunoască bucuria de a avea părtăşie cu Cel ce de drept este Stăpânul câmpului şi vor afla cât de mult este El interesat de toate lucrurile care îl privesc.

„Cel pus peste secerători" este o imagine a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a fost trimis din ceruri să dovedească lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata şi să ne călăuzească în tot adevărul (Ioan 15.26; 16.7-14). El este cu adevărat reprezentantul Domnului în lume. El ex ersează în strângerile laolaltă ale adunării auto ritatea asupra slujitorilor Domnului (Corinteni 12.4-11; Galateni 5.17; Faptele Apostolilor 16.610). Acest lucru îl vedem încă din Geneza 24. Ce fapt minunat ne este arătat acolo! Este o convorbire a Treimii Divine. în Geneza 1.26 Dumnezeirea stă de vorbă despre creaţia omului. în Evrei 10.5-10 convorbirea este despre răscumpărarea omului. În Zaharia 6.13 este o discuţie a Dumnezeirii despre binecuvântările împărăţiei de 1000 de ani. La Ioan 17 Fiul vorbeşte cu Tatăl despre noi. Dar aici, la Geneza 24.6 vedem, în imagine, că atunci când Biserica va fi mutată în casa Tatălui, Duhul Sfânt îi va istorisi Domnului cum a chemat şi cum a pregătit mireasa pentru întâlnirea cu Mirele, cum a însoţit-o prin pustie, în drumul către Mire.

Aici, în Rut ne este redată o conversaţie care se referă la o singură persoană, o tânără credincioasă. Iar Boaz n-a întrebat „Cine este acea tânără?" ci „Cui îi aparţine acea tânără?" Domnul Isus cunoaşte pe fiecare, chiar şi pe cel mai neînsemnat credincios. Dar El vrea să ştie cui aparţinem: lumii, nouă înşine sau Lui?

Întrebarea aici nu este dacă suntem întorşi la Dumnezeu. Desigur, cei întorşi la Dumnezeu apar¬ţin Domnului Isus Hristos şi sunt daţi în stăpânirea Lui (1 Corinteni 6.20). Aici însă întrebarea este, mai de grabă: Este dovedit în viaţa noastră practică adevărul că aparţinem Domnului Isus? La Romani 8.9 se spune: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui." Asta înseamnă că, potrivit Scrip¬turii, numai cei care au primit Duhul Sfânt pot fi numiţi creştini. A fi creştin, vom vedea mai departe că înseamnă să fii cu adevărat identificat cu Hristos, în moartea si învierea Sa.

Domnul Isus este puternic interesat în buna stare spirituală a fiecărui credincios. El vrea să ştie cui aparţinem. Ne întrebăm oare şi noi vreodată despre aceasta? Când lucrurile lumii domină inimile noastre, cui aparţinem? Când vrem să ne trăim viaţa pe cont propriu, să ne alegem ce ne place, nu ne aparţinem oare nouă înşine?

Dacă într-adevăr aparţinem Domnului Isus în viaţa noastră practică, atunci îl întrebăm pas cu pas ce trebuie să facem si suntem cu totul consacraţi Lui. Inima Lui doreşte aceasta. Duhul Sfânt care locuieşte în noi doreşte şi El acelaşi lucru, pentru că El urmăreşte slăvirea Domnului Isus (Ioan 16.14).

Este de remarcat răspunsul minunat al mai marelui peste secerători. El nu spune cum a lucrat el cu Rut şi cum a îndrumat-o, ci vorbeşte despre Rut, despre purtarea şi faptele ei. Era încă „tânăra moabită"; ea părăsise Moabul, ca să vină în Betleem. Ea se identificase cu Naomi, cea care dăduse faliment în mărturie. Nu era încă identificată cu Boaz, de aceea rămâne încă moabită.

Când cineva s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, este sfinţit, adică separat de lume, prin naşterea din nou (1 Petru 1.2; 2 Tesaloniceni 2.13), el nu mai este în came (firea păcătoasă), dar nu este încă nici în Duhul şi spiritual (1 Corinteni 2.15). El poate fi carnal (Romani 7.14; 1 Corinteni 3.3). El poate fi pecetluit cu Duhul Sfânt, dar firea mai are atracţiile ei pentru el (de exemplu înţelepciunea omenească, unele îndemânări etc). Toate acestea sugerează minte si voinţă carnală.

Israeliţii fuseseră la adăpostul sângelui mielului şi trecuseră Marea Roşie, care simbolizează moar¬tea şi învierea lui Hristos PENTRU NOI. În chip figurativ, deci, ei au împărtăşit toate rezultatele minunate ale lucrării Domnului Isus Hristos. Dum¬nezeu îi recunoscuse ca pe poporul Său la Horeb. Dar înaintea lui Dumnezeu ei erau încă acoperiţi cu ruşinea Egiptului (Iosua 5.9). Această ruşine a fost dată la o parte atunci când ei, cu bună ştiinţă au intrat în râul Iordanului cu chivotul si au trecut de partea cealaltă. Cu alte cuvinte, ruşinea a fost dată la o parte când şi-au însuşit pentru ei, în mod conştient moartea şi învierea lui Hristos, în aşa fel încât să poată spune: „Am fost răstignit şi am înviat CU Hristos" şi când au fost circumcişi (aceasta înseamnă că au aplicat practic moartea lui Hristos la vieţile lor (2 Corinteni 4.10-12). Acesta este locul unde vrea Duhul Sfânt să conducă pe orice credin cios. Este poziţia pe care o găsim descrisă în Efeseni: înviat împreună cu Hristos şi aşezat împreună cu El în locurile cereşti (Efeseni 2.6). Aceasta sugerează identificarea cu El, Omul slăvit în ceruri (Efeseni 1.23).

Rut va fi adusă la acest punct, dar până când ea nu-i va ceda complet lui Boaz ca să fie unită cu el, ea va purta încă din trăsăturile strămoşilor ei. Ea era încă o femeie tânără, moabită.

Este adevărat, ea nu era încă perfectă (matură). Oricum, s-a dat o frumoasă mărturie despre ea. Se întorsese din ţara Moabului cu Naomi.

Din nou este folosit termenul „s-a întors" ca şi în Rut 1.22. Este ca şi când s-ar înţelege că Rut n-a aparţinut vreodată Moabului, deşi era o moabită. Nu mai avea duhul mândru, de independenţă al moabiţilor (Isaia 16.16). Acum ea îşi dădea seama că tot ce putea realiza era doar prin har, şi cerea în mod respectuos să poată culege spice. Duhul Sfânt a socotit foarte de preţ această smerire, de aceea faptul este menţionat pentru a doua oară. Dar Rut a cerut nu numai să culeagă spice printre snopi, ci şi să meargă şi pe urma secerătorilor. Să culegi spice este primul lucru, dar apoi urmează punerea lor laolaltă în snopi. Rut era ca un suflet mereu doritor după bine, care doreşte să vadă cum se leagă între ele, ca într-un tot, lucrurile bune care vin de la Domnul. Ea dorea să fie cuprinsă în gândurile de binecuvântare ale Domnului. Ea putea găsi binecuvântările unde erau snopii, pe urmele secerătorilor. Şi pentru noi se cade să dorim să fim acolo unde sunt cei ce au mai multă experienţă, cei care au o înaintare mai bună în înţelegerea gândurilor Domnului Isus şi ale lui Dumnezeu, cei care ca slujitori ai adevăratului Boaz seceră grâul.

Duhul Sfânt ştie dacă un tânăr credincios doreşte Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă merge în acele locuri unde această dorinţă poate fi împlinită. Aces¬ta este un semn de sănătate. Foamea şi sănătatea merg împreună. Când un credincios, mai ales unul tânăr, nu este flămând după Cuvântul lui Dum¬nezeu, aceasta înseamnă o mare slăbiciune spirituală.

Rut avea această foame. De fapt, foamea era atât de puternică în ea încât, dis-de-dimineaţă, am putea spune de la întoarcerea ei la Dumnezeu, ea a fost plină de dorinţa de a culege şi de a aduna. Ea era harnică în împlinirea acestei lucrări.

Duhul Sfânt dezvăluie înaintea Domnului dacă viaţa noastră este sau nu legată de lucrurile Sale, căci aceasta este adevărata măsură a interesului şi râvnei noastre pentru Domnul. Aşa ne învaţă în multe locuri Scripturile: Ne amintim fără încetare de lucrarea credinţei voastre, de munca dragostei voastre şi de tăria nădejdii voastre în Domnul Isus Hristos (1 Tesaloniceni 1.3).

In cele din urmă, Boaz a început să vorbească cu Rut (versetul 8). Rut n-a făcut altceva decât că s-a lăsat împinsă de nevoie, ca să culeagă spice, pe când providenţa lui Dumnezeu a condus-o în câmpurile lui Boaz, iar bunăvoinţa lui Boaz fată de ea a fost o sursă de binecuvântare bogată. Boaz i-a încurajat pe cei ce erau deja în câmp. Ei erau săraci, dar Boaz era bogat şi el voia ca cei ce-i aparţineau să aibă încredere în el, căci voia să le dea potrivit bogăţiilor sale de dragoste şi de putere.

Boaz i-a vorbit lui Rut atât de prieteneşte, încât ea a simţit de la început că a căpătat favoarea lui. Ce lecţie minunată pentru noi! Facem şi noi la fel cu tinerii credincioşi din mijlocul nostru? Suntem preocupaţi de binele lor spiritual? Ii încurajăm ca să poată creşte în omul dinlăuntru? Desigur, să încurajezi pe alţii nu este numai treaba bătrânilor. „Neliniştea din inima omului îl doboară, dar un cuvânt bun îl înveseleşte" (Proverbe 12.25). Lumea este plină de împovăraţi şi, de ce să nu recunoştem, printre ei sunt şi mulţi credincioşi. Şi este atâta sărăcie de cuvinte de mângâiere, că parcă fiecare vorbă bună pronunţată de cineva l-ar costa cel puţin 10 dolari! V-aţi gândit cu privire la roadele care au fost aduse de semnele şi minunile Domnului Isus? Domnul Isus a făcut multe semne şi minuni, dar nu ni se spune că datorită lor s-ar fi întors mulţi la Dumnezeu. Iată ce citim la Ioan 2.23: „Mulţi au crezut în Numele Lui văzând semnele pe care le făcea." în versetul următor se spune însă: „Dar Isus însuşi nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi." Semnele şi minunile pot lucra foarte puternic ca să influenţeze simţirile şi uneori chiar şi gândirea, dar numai rareori ele ating conştiinţa. Dimpotrivă, milioane şi milioane de oameni au fost aduşi la Dumnezeu şi mângâiaţi prin cuvintele Domnului. Şi El vrea să-L urmăm şi noi în această lucrare. La Isaia 50.4 se spune: „Stăpânul, Domnul mi-a dat o limbă de ucenic ca să ştiu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El îmi trezeşte urechea ca să ascult ca un ucenic."

Mă tem că mulţi dintre noi doresc o limbă iscusită ca să arătăm cât de multe ştim şi ce inteligenţi suntem. Dumnezeu nu dă o limbă iscusită pentru asemenea scopuri. De aceea fiii Iui care cântă despre Domnul Isus: „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale, de aceea Dumnezeul Tău Te-a binecuvântat pe vecie" (Psalmul 45.2). V-a izbit vreodată textul de la Coloseni 3.17. „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta"... ? Adesea nu considerăm cuvintele noastre ca lucrări. Dar Cuvântul Iui Dumnezeu le consideră uneori. Ce mult putem lucra cu vorba! Putem face fie bine, fie rău. Ca să învăţăm că facem bine prin vorbirea noastră trebuie să fim în strânsă părtăşie cu Domnul Isus. El spune: „învăţaţi de la Mine" aşa cum am învăţat şi Eu de la Tatăl când am fost pe pământ.

„Să nu te duci să culegi în alt câmp". Domnul Isus nu vrea să mergem să lucrăm în câmpuri unde autoritatea Lui nu este deplin recunoscută şi unde Duhul Sfânt nu are libertatea deplină să călăuzească orice lucru. Domnul Isus este cel „foarte bogat". El este stăpân peste câmpuri întinse, este atâta abundenţă la El, încât El este deplin în stare să împlinească toate nevoile noastre.

Dar în câmpul LUI, EL rânduieşte orice lucru şi nu lasă nici un loc pentru voinţa omului. Aici este principiul: „Duhul este cel ce dă viaţă, carnea nu foloseste la nimic." Unui credincios carnal nu-i place aşa ceva. „De atunci, mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El." (Ioan 6.6069). Domnul Isus i-a întrebat atunci pe cei doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?" Este de ţinut seama că cei care au plecat de la Domnul Isus erau ucenici. Mai înainte fuseseră ucenici, dar ei n-au mai vrut să umble cu El. Să nu ai nimic de spus, ci pur şi simplu să asculţi, este prea de tot pentru firea păcătoasă. Ce mult trebuie să se fi bucurat inima Domnului nostru, când Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!" Domnul era de ajuns pentru inimile alor Săi. Ei înţeleseseră că viaţa adevărată putea fi aflată numai în părtăşia cu El. Ei doreau o viaţă călăuzită numai de înţelepciunea, dragostea şi puterea Lui. „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni... Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Luca 16.13). Nu putem să slujim şi Domnului Isus şi lumii sau nouă înşine. Totuşi, uneori încercăm să facem aşa şi din cauza aceasta sunt atâtea inimi reci, atâta amărăciune între noi. Prima dată când israeliţii au plâns după ieşirea din Egipt a fost datorită unor asocieri rele cu „adunătura de oameni care se aflau în mijlociii lor" (Numeri 11.4). în Neemia 13.23-24 se spune: „în zilele acelea am văzut si pe nişte iudei care îsi luaseră soţii asdodiene, amonite şi moabite. Jumătate din fiii lor vorbeau limba asdodiană şi nu puteau să vorbească limba evreiască, ci limba cutărui sau cutărui popor." Ce mulţi credincioşi simt în situaţii asemănătoare! Pentru cinci minute, pare că vorbesc limba vorbită numai pe câmpurile lui Boaz, dar următoarele cinci minute vorbesc o limbă învătată pe alte câmpuri. Şi repede vom vedea că nici copiii lor nu mai vorbesc limba „ţării". Putem în public să luăm poziţia de separare şi să fim în câmpul unde are autoritate Boaz, dar dacă în acelaşi timp mer¬gem şi în alte câmpuri unde nu este căutată numai voia Domnului şi unde Duhul Sfânt nu are deplina libertate, arătăm prin aceasta că nu avem încredere că dragostea şi puterea Domnului ne oferă tot ce ne este de trebuinţă, că nu suntem gata să renunţăm la ce vrem noi şi să întrebăm numai: „Doamne, ce vrei să fac?"

Dumnezeu vrea sfinţirea şi despărţirea noastră. „Este un popor care locuieşte deoparte" (Numeri 23.9). „Fiţi sfinţi (separaţi)'căci Eu sunt sfânt" (1 Petru 1.14-17). El doreşte adevărul în inimă, în omul dinlăuntru. Dacă am luat în chip public locul separării, hai să-1 şi practicăm, în aşa fel încât Dumnezeu să poată spune şi despre noi: „Ei sunt aceia care urmează pe Miel oriunde merge El" (Apocalipsa 14.4).

Poate doriţi să spuneţi că n-aţi văzut prea multă putere demonstrată de cei care se strâng laolaltă într-o astfel de separare. Dintr-un punct de vedere, aveţi dreptate: puterea nu aparţine omului, ci lui Dumnezeu. Şi cum să aşteptăm să arate în afară putere, când Domnul însuşi spune despre ei: „Ai puţină putere" (Apocalipsa 3.8).

Ce este cu adevărat puterea lui Dumnezeu? Citiţi 1 împăraţi 19. Ilie nu era mulţumit cu manifestările puterii lui Dumnezeu. „Şi Domnul i-a zis: Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului. Şi iată, trecea Dom nul şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile: Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, un cutremur de pământ: Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, un susur blând şi subţire. Când l-a auzit, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi, iată, un glas i-a vorbit zicând: Ce faci, Ilie?"

Omul firesc sau credinciosul carnal ar putea să spună: Ce mare energie este desfăşurată în vânt, în cutremurul de pământ, în foc! Aici este puterea Celui în stare să desfăşoare aceste imense forţe.

Dar, deşi Dumnezeu le folseşte, El nu era în ele. Despre susurul blând şi subţire, omul firesc va fi spus: Ce slab! Dar iată, acest susur slab l-a făcut pe Ilie să-şi acopere faţa cu o manta şi să iasă la gura peşterii. Aşa a învăţat Ilie să se supună să se lase învăţat de Domnul pentru viitor. „Nu prin tărie, nici prin putere ci prin Duhul, zice Domnul oştirilor" (Zaharia 4.6).

„Să nu te depărtezi de aici, ci să rămâi aici cu slujnicele mele." La prima vedere, aceasta ar fi o repetare a celor spuse mai înainte: Nu te duce în alt câmp! Nu este însă aşa. Ce se spune aici este că pe câmpul lui Boaz trebuie să căutăm asocierea şi părtăşia. Vai! nu toţi cei care se află pe câmp au aceeaşi condiţie spirituală.

Rebeca, simbol al Bisericii, era fecioară, nu avusese relaţii cu vreun bărbat. Aşa se spune, cu toată claritatea în Geneza 24.16; de fapt aceasta era o cerinţă pentru căsătoria ei cu Isaac. Marele preot se putea căsători numai cu o fecioară (Levitic 21.13-14). Pe de altă parte, la 2 Corinteni 11.2 apostolul scrie: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată." Iar la Apocalipsa 14 citim despre cei 144000: „ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini." Ce înseamnă deci adulterul în limbajul simbolic al Scripturii? Ezechiel 16.26-29 arată lim¬pede că înseamnă a da la o parte separarea şi a avea părtăşie cu alte lucruri sau cu lumea, în afara lui Hristos.

Putem să ne aflăm într-o poziţie în care să nu fim separaţi numai pentru Hristos şi să avem părtăşie cu lumea, fie în caracterul ei în mod deschis lipsit de evlavie, fie sub o mască aşa zis „creştină". Acesta nu este câmp al lui Boaz. în câmpul lui Boaz totul este supus autorităţii Domnului, căci Boaz este o imagine a Domnului Isus. Dar din punct de vedere practic, printre cei ce simt în câmpul lui Boaz sunt mulţi care nu şi-au păstrat virginitatea. Ei nu sunt numai pentru Domnul, căci au părtăşie şi cu lumea. „Căci de multe ori v-am spus şi vă spun şi acum plângând, sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos... crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume." (Filipeni 3.18 şi Galateni 6.14).

Dumnezeu doreşte să căutăm asocieri duhov niceşti. „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte drep tatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce caută pe Domnul dintr-o inimă curată" (2 Timotei 2.22). Aceste cuvinte sunt spuse celor ce trăiesc în separare faţă de cei din afară, pentru că este posibil să avem în afară o poziţie de separare si totuşi înlăuntrul nostru să fim necuraţi,neurmărind dreptatea, credinţa, dragostea şi pacea. Nu putem creşte în har, câtă vreme avem relaţii strânse cu credincioşi carnali, lumeşti sau ig¬noranţi. Dacă vrem să creştem duhovniceşte, trebuie să urmărim prietenia celor care în viaţa lor practică realizează ceea ce învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi care au o inimă neîmpărţită pentru Domnul Isus. Atunci, Domnul poate să binecuvinteze.

„Uită-te unde vor secera pe câmp şi du-te după ele." In câmpul lui Boaz este un seceriş şi un treierat continuu. Totuşi, ochii noştri să fie aţintiţi numai pe câmp, ca nu cumva să rătăcească, dacă vrem să creştem în har, nu să dăm înapoi. Trebuie să mer gem pe urma secerătorilor, ca să fim părtaşi la toate, să nu fim nehrăniţi sau să ne alegem cu metehne. „Să nu aduci Domnului ceva care are un defect, căci nu ţi-ar fi primit." (De citit Levitic 21.17-23; 2 Petru 1.9; Filipeni 3.3.) Domnul Isus nu vrea infirmi spirituali sau „creştini" deformaţi. El ne vrea desăvârşiţi. (în Noul Testament, cuvântul „desăvârşit" înseamnă în general întreg sau matur.) Cu alte cuvinte, trebuie să creştem până ce condiţia noastră practică se potriveşte cu poziţia noastră aşa cum ne este prezentată îndeosebi în epistola către Efeseni. De aceea trebuie să ne însuşim practic adevărurile şi din alte epistole, ca de pildă Romani, Corinteni etc.

„Am poruncit slugilor să nu se atingă de tine". Cuvântul slugă din acest text s-ar fi putut traduce şi cu cuvântul „tânăr". Slujitori ai lui Dumnezeu, plini de vigoare sunt cei care au biruit pe Cel Rău, cei în care rămâne Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan 2.14). Ei însă sunt în pericolul să uite că au fost şi ei odată prunci în Hristos şi să nu înţeleagă, să nu tolereze pe prunci. Avem asemenea exemple în Matei 15.23, Luca 9.55 şi Luca 18.15. Cum ne putem aştepta ca cei de curând întorşi la Dumnezeu sau cei care vin din medii unde n-au fost învăţaţi în Cuvântul Iui Dumnezeu, să aibă o vedere clară a lucrurilor? Să arătăm răbdare faţă de ei, să-i instruim ca, crescând, să devină tineri sau, poate, chiar părinţi în Hristos. Adesea dăm greş în această privinţă. Dar ce frumos că Boaz s-a îngrijit s-o încurajeze pe Rut, aşa ca să fie fără frică.

„Şi când îţi va fi sete, du-te la vase şi să bei din ce vor scoate tinerii." Culesul spicelor, aşa cum am văzut, reprezintă vestirea Cuvântului prin viu grai sau exercitarea darurilor spirituale. Dar, când lucrarea a fost împlinită potrivit cu gândul lui Dumnezeu, ea aduce răcorire, înviorare. Adevă ratul nostru Boaz şi slujitorii lui au pregătit vase pline cu băutura răcoritoare a bucuriei de Hristos, ca să putem veni la ele ca însetaţi şi să ne înviorăm sufletele.

Mai întâi, aceste vase sunt Cuvântul lui Dumnezeu, dat prin Duhul Sfânt şi care ne comunică lucrurile duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti (1 Corinteni 2.9-13). Dar, putem spune că am mai primit mari resurse de înviorare în meditaţiile (cugetările) tinerilor, ale celor care au fost tari şi Cuvântul lui Dumnezeu a rămas în ei şi au biruit pe Cel Rău (1 Ioan 2.14). înţelegem noi oare ce mari comori ne-a pus Dumnezeu în mână? Şi totuşi, ce puţin folosim noi aceste comori! Asta poate însem¬na că nu este interes pentru minunatele adevăruri ale lui Dumnezeu şi pentru ce ne-a dăruit El în Domnul Isus. Totuşi, darurile Lui ne stau încă la dispoziţie.

„Atunci ea s-a aruncat cu faţa la pământ şi a zis: Cum am căpătat eu trecere înaintea ochilor tăi, ca să te îngrijeşti de mine, o străină!" Ce puţin este sufletul pregătit să ia în stăpânire îndurările nebănuite ale lui Dumnezeu! Şi ce mici sunt îndurările trecute, în comparaţie cu cele viitoare! Este însă frumos să vedem cât de scumpă îi apare lui Rut bunătatea Iui Boaz, faţă de ea, cea nevred¬nică. Acelaşi simţământ l-a avut şi Mefiboşet, când a stat înaintea Iui David, strănepotul Iui Boaz. „Cine este slujitorul tău, ca să te uiţi la un câine mort, ca mine?" (2 Samuel 9.8). Totdeauna când un suflet ajunge în prezenţa Domnului, efectul care rezultă este smerenia. Dumnezeu spunea despre Iov: „Nu este nimeni ca el; este un om integru şi drept, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău" (Iov 1.8). Dar ce spune Iov? „Urechea mea a auzit vorbindu-se despre tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut, de aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă" (Iov 42.5-6). într-adevăr, cum am putea să gândim ceva bun despre noi înşine, când ne aflăm înaintea unei Persoane atât de vrednică de adorare? Dacă gândim că suntem ceva, dacă este mândrie în inimile noastre, s-o ştim bine, este pentru că în acel moment nu-l vedem pe Domnul. Privirea la Domnul şi mândria în inimă nu pot merge împreună. Ceea ce ne smereşte este numai harul Său. Când ne vedem pe noi înşine în prezenţa Lui, întrebăm şi noi ca şi Rut: Cum am găsit eu atâta har la Tine?

Prin aceast har nemărginit pot şi eu să spun despre Domnul Isus: Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine (Galateni 2.20). Cât timp îmi aţintesc privirile către mine, nu pot înţelege asta. Nu pot găsi în mine nimic care să fi putut chema iubirea Lui. Dimpotrivă, văd în mine lucruri care pe drept ar fi fost să atragă mânia şi lepădarea Lui faţă de mine! Numai privind la El şi învăţând să-l cunosc mai bine pe El pot să-I înţeleg mereu mai mult iubirea Lui. Abia atunci înţeleg de ce Această Persoană minunată m-a iubit atât de mult încât a binevoit să meargă la cruce pentru mine şi să poarte în locul meu judecata Dum¬nezeului Celui Sfânt, care urăşte cu desăvârşire păcatul.

Totul cu privire la El este nemărginit şi perfect. El nu numai că lucrează în dragoste, El ESTE dragoste. Ce mare este El, când il contemplez, şi cât de mic devin eu, în comparaţie cu El! Harul Lui, îndurarea Lui, iată ce mă smereşte, mă face mic în ochii mei.

„Şi Boaz a răspuns: „Mi s-a spus ce ai făcut pentru soacra ta, de la moartea soţului tău şi cum ai părăsit pe tatăl tău şi pe mama ta şi ţara în care te-ai născut, ca să mergi la un popor pe care nu-l cunoşteai mai dinainte". Iată mărturia lui Boaz despre Rut. Când nu ne vestim şi nu ne preţuim pe noi înşine, ci spunem numai despre harul prin care am primit absolut toate lucrurile, atunci Domnul însuşi va da mărturie pentru noi. Niciodată nu ne cheamă Dom nul să mărturisim despre ceea ce facem sau am făcut, nici să ne apărăm pe noi înşine. Noi suntem chemaţi să mărturisim despre El şi lucrarea Lui şi de a lupta pentru El. Dacă facem asta, El va mărturisi pentru noi şi ne va apăra cauza. Şi El poate să facă acest lucru pentru noi mai bine decât am putea noi să-l facem. Totodată, El ne va spune personal ce gândeşte despre noi. Ce încurajare a găsit Rut în aceasta! Niciodată nu şi-ar fi închipuit ea că istorisirea despre o fată săracă şi străină o să ajungă până la urechile unui om aşa de puternic şi de bogat. Şi fără îndoială că ea nici nu-şi putea da seama ce preţios era acest lucru.

Rut probabil că nu considerase vreodată că a făcut un sacrificiu să părăsească Moabul, ca să meargă cu Naomi în Betleem. Nici un copil al lui Dumnezeu nu consideră că a fost un sacrificiu pentru el că a venit la Domnul Isus cu păcatele şi vinovăţia sa şi că L-a primit pe El ca Stăpân şi Mântuitor. Copilul Iui Dumnezeu este conştient de un singur lucru: a fost condus la Hristos numai prin harul Lui nemărginit. Dar Dumnezeu, în harul Său ne conferă nouă ca o faptă bună, faptul acceptării Domnului Isus, în această vreme când El este respins de lume. Dumnezeu ne dă o mare răsplătireşi, desigur, ne va da una şi mai mare. Avem de pe acum si în veşnicie vom avea cu atât mai mult o poziţie mai înaltă decât a celor care au crezut înainte de cruce sau a celor care vor crede după răpirea bisericii.

Şi ce încurajator să ştim că El ştie toate despre noi şi despre lucrarea noastră! Poate sunt lucruri care, omeneşte trec nebăgate în seamă, poate tot¬deauna suntem în umbra altcuiva. Dar El vede toate şi nu uită nimic. Surâsul aprobării Sale este mai de preţ decât multe laude din partea oamenilor, oricine ar fi ei. Ce scump este momentul când înţelegem că Domnul cunoaşte totul despre noi! Cu cât creştem mai mult în înţelegerea acestui adevăr, el ne devine şi mai preţios.

Cât de perfect cunoaşte şi cântăreşte Domnul toate despre noi!

Boaz ştia că Rut făcuse atât de mult pentru soacra ei, după ce soţul lui Rut murise şi relaţia ei naturală cu soacra ei încetase. El ştia că mergând Rut cu Naomi, ea părăsise pe tatăl ei, pe protectorul ei, singurul de care, în chip firesc mai era înrudită. Ea lăsase, pe de altă parte pe mama ei, centrul afecţiunilor şi înclinaţiilor ei naturale, ca să meargă cu soacra ei. Şi-a părăsit ţara în care s-a născut, ca să meargă la un popor pe care nu-l cunoştea, numai pentru că era poporul lui Naomi. Remarcile lui Boaz o apropie pe Rut de Avraam, tatăl tuturor celor credincioşi (Geneza 12.1; Evrei 11.8). Da, Domnul ştie toate cu privire la împrejurările, greutăţile şi la pericolele la care suntem expuşi. Şi El ne înţelege în chip desăvârşit, pentru că El a coborât în condes¬cendenţa harului Său la împrejurările noastre (Evrei 2.10,14,18.4.15). Atunci, de ce să ne mai temem?

Dacă inima este sinceră si dacă ochii sunt aţintiţi către Domnul Isus, El este în stare să facă din viata unui credincios sărac şi slab o mărturie pentru El însuşi. De multe ori, rătăcim dorind cu toată străşnicia să fim martori pentru Domnul.In realitate, când ne ocupăm cu noi înşine, chiar cu intenţii bune, nu suntem cu adevărat martori pentru Hristos. Sursa reală de tărie ca să fim mar¬tori puternici pentru Domnul constă în a nu ne ocupa cu noi înşine, ci a ne ocupa numai şi numai cu Domnul Isus.

Rut nu urmărea cu toată străşnicia să fíe un martor. Ea căuta în mod simplu să-şi facă datoria de fiecare zi. Dar făcea asta din dragostea ei sinceră, afectuoasă pentru Naomi. In gândirea ei, înda toririle ei nu erau separate de slava adevăratului Dumnezeu. Când trăim în ascultare simplă, izvorâtă din dragostea pentru Domnul Isus, aceasta înseamnă adevărata mărturie pentru El. Când facem ceea ce ne spune El să facem, atunci El este arătat lumii prin vieţile noastre. Când suntem devotaţi în totul voii Lui, lumea vede că Persoana Lui umple inima noastră şi primeşte mărturie cât este El de minunat pentru noi.

Rut a fost răsplătită mai mult pentru devotamentul ei decât pentru munca (lucrarea) ei. Dacă ar fi cules numai spice ca şi celelalte femei, ar fi primit roada culesului şi nimic mai mult. Dar pentru că devotamentul faţă de o persoană a fost forţa care a împins-o în toate acţiunile ei, ea a primit mult mai mult, aşa cum vom vedea mai departe. Oricum, ce mare răsplată va primi cel a cărui lucrare este pornită din devotament faţă de Domnul! Şi aşa cum vom vedea la Rut, devotamentul creşte până când sfârşeşte în deplină pace şi în onoare, când, ca final devenim deplin identificaţi cu obiectul devotamen tului nostru. „Domnul să-ţi răsplătească ce ai făcut şi plata să-ţi fie deplină din partea Domnului, Dumnezeul lui Israel, sub ale cărui aripi ai venit să te odihneşti" (versetul 12). Boaz a binecuvântat-o pe Rut, iar mai târziu a împărtăşit cu ea binecuvân tarea. Boaz, care a pronunţat această binecuvân tare pentru Rut, a vrut s-o facă să vadă că n-a fost zadarnic că şi-a căutat refugiu sub aripile Dum nezeului lui Israel. Prin aceste cuvinte, Boaz face din nou referire la Avraam (Geneza 15.1).

Ce simbol minunat foloseşte Boaz ca să ilustreze grija lui Dumnezeu faţă de ai Săi! Dumnezeu însuşi folosise acest simbol (Exod 19.4; Deuteronom 32.11). Domnul Isus însuşi a folosit această ex presie când Şi-a exprimat grija Lui pentru Ierusalim (Matei 23.37). Ce siguri se simt puişorii sub aripile cloştii! Iar aripile vulturului nu sunt ele destul de puternice ca să poarte puii în zbor? De ce deci să ne îngrijorăm cu privire la noi înşine? Dacă Rut s-ar fi preocupat de bunăstarea ei personală, ea n-ar fi găsit lucrurile trebuitoare aşa de uşor şi aşa de repede.

„Şi ea a răspuns: O! să capăt trecere înaintea ochilor tăi, domnul meu! Căci tu m-ai mângâiat şi cuvintele tale au ajuns la inima slujnicei tale. Şi totuşi, eu nu sunt nici ca una din slujnicele tale." Vedem în aceste cuvinte marea încurajare pe care cuvintele lui Boaz au adus-o în inima lui Rut. Nu răsplata este scopul şi obiectul adevăratei credinţe, dar răsplata încurajează şi întăreşte credinţa. Credinţa recunoaşte că tot ce am primit avem prin har şi credinţa vrea să primească şi mai mult har. Acesta este adevăratul caracter al credinţei.

Firea păcătoasă, de altă parte, nu doreşte har, din pricină că este umilitor să accepţi harul. Dacă firea păcătoasă realizează că singurul ajutor este prin har, ea refuză ajutorul, socotind nepotrivit să ai parte de un asemenea dar. De fapt, aceasta este mândrie. Firea păcătoasă, eul, este în centrul tuturor acestor discuţii. Ea măsoară harul Dom nului cu măsuri omeneşti.

Harul încurajează sufletul, îl inspiră să se încreadă cu totul în Dumnezeu şi apoi îi aduce deplină mulţumire. Credinţa biruie lumea şi aduce o încredere deplină în Dumnezeu. Credinţa pri meşte orice cuvânt al lui Dumnezeu, îl ia ca pe un cuvânt de har. Iar apoi, doreşte şi mai mult har. Prin aceasta este slăvit Dumnezeu, căci El este Dum nezeul oricărui har. Iar credinţa arată astfel că-l cunoaşte pe Dumnezeu ca pe Marele Dăruitor.

Harul lui Boaz s-a întâlnit cu credinţa lui Rut. Rut crede cuvintele lui Boaz, deşi ea ştia şi mărturisise că totul este prin har. Ea ştia că găsise favoare la Boaz. Dar şi noi ştim că suntem sub favoarea lui Dumnezeu. Suntem într-o stare de har, din moment ce „credem în Cel ce a înviat dintre cei morţi pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră" (Romani 4.24-25).

Rut era fericită cunoscând ce avea, dar nu era mândră. Ea a mărturisit şi a recunoscut autoritatea lui Boaz, şi s-a declarat slujnica lui. Să remarcăm că Boaz s-a adresat inimii ei. Aşa face Dumnezeu totdeauna. El nu Se adresează prea mult minţii, intelectului. El se adresează inimii şi conştiinţei: inimii, ca să pună în mişcare afecţiunile noastre, şi conştiinţei, ca să putem înţelege în ce stare ne aflăm. Este bine să învăţăm acest lucru! întoarcerea la Dumnezeu numai cu mintea nu este de ajuns. Este important ca şi conştiinţa să vină în lumina lui Dumnezeu şi afecţiunile noastre să fie puse în mişcare.

Aşa cum am spus, Rut a recunoscut autoritatea lui Boaz şi s-a declarat slujnica lui. Rut cunoscuse pe fiicele lui Moab. Ea fusese dintre ele; dar în câmpul lui Boaz cunoscuse pe fiicele Betleemului şi preţuia curăţia vieţii lor.

O soră mi-a spus: „Când m-am întors la Dum nezeu şi am mers pentru întâia dată la adunarea de închinare, am fost foarte mişcată să văd chipul sfânt al surorilor; mi se părea că eu n-am ce căuta între ele." Dar a rămas, pentru că şi-a dat seama că acolo era prezent adevăratul Boaz. Când o credincioasă doreşte din toată inima să fie devotată Domnului, purtarea ei şi îmbrăcămintea ei vor arăta acest lucru. Ea se va găti cu decenţă şi sfială, cu modestie şi discreţie nu cu împletituri de păr, cu aur sau pietre scumpe, nici cu haine foarte scumpe, ci cu fapte bune, aşa cum se cuvine pentru femeile care spun că sunt evlavioase (1 Timotei 2.9-10). Ea va purta părul lung şi îşi va acoperi capul (1 Corinteni 11).

Bunătatea şi gingăşia omului puternic şi bogat din Betleem s-a arătat fată de biata femeie moabită, atât în vorbe cât şi în fapte. El şi-a îndreptat toată atenţia lui asupra ei şi harul lui neaşteptat i-a atins inima. Dar ea nu abuzează de bunătatea lui. Ea rămâne sobră, atât în vorbele cât şi în faptele ei. Harul lui o smereşte, îl face pe el mai mare în ochii ei. Ea se aruncă la picioarele lui, recunoscându-şi micimea. Ea era o „străină", nu se putea compara cu slujnicile lui. Cu admiraţie crescândă, ea primeşte cu smerenie tot ce făcuse el pentru ea. Ea este sora de preţ a multor femei din evanghelii.

„La vremea prânzului Boaz a zis către ea: „Apropie-te de mănâncă pâine şi moaie-ţi bucata în oţet." Ea a şezut lângă secerători. Şi el i-a dat grăunţe prăjite; ea a mâncat şi s-a săturat, şi a strâns ce a rămas." Am mai văzut că Rut a mers pe drumul smereniei şi al devotamentului. Dar Boaz se gândea la ea şi vroia să arate celorlalţi ce împlinea harul Său pentru această moabită. Acesta era scopul pentru care a invitat-o la masa lui. Ce mare favoare i se făcea ei, o străină! Rut n-a refuzat.

Ea a făcut totdeauna ce-i spunea el, şi aceasta i-a adus binecuvântări multe. Ea n-a spus că nu poate primi invitaţia din pricină că este prea săracă sau că nu este bine îmbrăcată. Şi pentru noi, secretul binecuvântării şi creşterii în har constă în ascul tarea de Domnul. El nu ne spune niciodată să facem un lucru care nu-I este plăcut Lui pentru noi. Iar puterea de a fi ascultători ne-o dă tot El.

Rut era o culegătoare de spice harnică. Aşa ne vrea Domnul, să fim activi. El vrea ca noi să ne facem timp să stăm la masă cu El, să fim împreună cu El. Când au venit ucenicii la Domnul Isus să-I spună „atât ce făcuseră cât şi ce învăţaseră pe oameni" (Marcu 6.30), Domnul Isus le-a spus: „Veniţi singuri la o parte într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin!" Deseori suntem atât de ocupaţi cu ceea ce spunem şi cu ceea ce facem, încât suntem înclinaţi să credem că puterea este în noi şi să fim mulţumiţi de noi înşine şi nu de El şi de atotputer nicia Lui. Atunci, este nevoie şi pentru noi să fim singuri cu El pentru un timp, ca să ne odihnim.

Cu cât stăm mai mult la picioarele Lui ca să-I ascultăm cuvintele şi să avem părtăşie cu El, cu atât slujba noastră va fi mai binecuvântată, mergând în lucrare în tăria care vine din părtăşia cu El. Rut n-ar fi adunat mai multe spice, dacă ar fi lucrat în pauza de prânz. Dimpotrivă, ea a adunat mai mult, încurajată de purtarea atentă a lui Boaz. Ea a fost mulţumită cu ceea ce i-a dat Boaz şi a pus deoparte ceva şi pentru Naomi.

In viaţa noastră de fiecare zi nu ne gândim deloc ca întreaga săptămână doar să muncim, ca să petrecem duminica în singurătate, mâncând. Dar, mulţi creştini fac acest lucru când este vorba de lucrurile spirituale. Ei gândesc că este de ajuns să stai la picioarele Domnului şi să iei hrană spirituală duminica. Iată de ce ei sunt slabi şi lipsiţi de putere. Viaţa cea nouă, duhovnicească pe care am primit-o la naşterea din nou trebuie să fie hrănită în fiecare zi cu hrana potrivită. Hristos este Pâinea Vieţii (loan 6.27; Iosua 5.11). Rut îşi adunase hrana culegând: aceasta este partea credinciosului. Putem primi mult citind cuvântul, ascultând lămuriri temeinice ale Cuvântului, stând de vorbă asupra Cuvântului lui Dumnezeu, citind meditaţii asupra lucrurilor din Cartea Sfântă. în fiecare zi trebuie să ne luăm partea noastră "de mană, să luăm ca hrană din grâul patriei noastre cereşti şi să asimilăm pentru noi hrana duhovnicească. Dar Cuvântul ne spune ceva mai mult despre Rut. Ea a fost invitată să stea la aceeaşi masă cu Boaz, să ia masa împreună cu el. Aceasta însemnează comuniune, părtăşie. Cel mai adesea Scriptura leagă de ter-menul „masă" ideea de partăşie.

La masă, Rut a văzut cum purta Boaz grijă de slujitorii şi slujitoarele lui. Ce bogăţie din cele mai bune alimente au primit ei din mâinile acelui om puternic şi bogat! Dar şi pentru ea erau toate câte se aflau în cămările îndestulate ale lui Boaz. Deşi ea se simţea nevrednică, inima si mâna lui Boaz erau deschise să-i dea şi ei tot aşa ca şi celor care lucraseră de mult timp în câmp. Ea putea să stea alături de secerători, acei vrednici slujitori din câmpul lui Boaz, şi să se bucure împreună cu ei de toată bunătatea lui Boaz. Era o masă oferită tuturor celor ce-şi legaseră soarta lor de Boaz, masă la care, locul de frunte îl ocupa Boaz. Aceasta ne aminteşte de jertfa de mulţumire din Levitic 3 şi 7. în aceste capitole se arată că întreaga familie a Iui Dumnezeu (fiii lui Aaron) se strângea în jurul altarului, şi oricine era curat din poporul lui Dumnezeu. Dar însuşi Dumnezeu îşi are partea Sa, care este numită în Levitic 3.11 şi 16 chiar „pâinea lui Dumnezeu." De asemenea Aaron, imagine a Domnului Isus, îşi avea porţia sa (Levitic 7.31).

În Ioan 6.27-35 vedem că Boazul nostru, Domnul Isus ne dă mana, amintindu-ne de viaţa pe care a trăit-o aici pe pământ. Mana este hrana de care avem nevoie zilnic în timpul călătoriei noastre prin pustie, prin lume. El a venit pe pământ ca om şi a trecut prin orice fel de situaţii prin care am putea trece şi noi, cei credincioşi, cât suntem pe pământ. El a fost ispitit şi încercat ca şi noi, dar El a fost fără păcat. El a flămânzit, a fost însetat, a obosit (Ioan 4); a stat şi El la mormântul unuia pe care îl iubea şi l-a plâns (Ioan 11). A fost şi El un părăsit (Psal mul 102.7-8), a aşteptat şi El mângâiere (Psalmul 69). Da, El a trecut prin toate durerile prin care trecem şi noi (Isaia 63.9; Evrei 2.10,14^18). Când ne aţintim privirile astfel către El şi il adorăm, căpătăm putere. Aceasta este mana, hrana celor viteji, a îngerilor, a slujitorilor lui Dumnezeu tari în putere; numai prin El primesc putere pentru slujbă robii lui Dumnezeu (Psalmul 78.23-25). Tot aşa, hrănindu-ne cu Domnul Hristos primim şi noi putere să slujim lui Dumnezeu şi să-I împlinim voia, într-o lume condusă de Satan şi care L-a respins pe Domnul. Avem atâta nevoie de Hristos, hrana noastră în această lume, iar Dumnezeu ne acoperă din belşug această nevoie!

Dar lui Rut i s-a îngăduit să-şi înmoaie pâinea în oţet. Alături de cuvântul de aici, găsim echivalentul în evreieşte şi greceşte al cuvântului „oţet" în Numeri 6.3; Proverbe 10.26; 25.20; Psalm 69.21; Matei 27.48 — şi poate 34; Marcu 15.36; Luca 23.36; si Ioan 19.29-30. Toate textele mentionate din Noul Testament şi din Psalmul 69 se referă la suferinţele de pe cruce ale Domnului Isus, când El a primit judecata în locul nostru, făcându-Se păcat pentru noi. Oare faptul că lui Rut i s-a permis să-şi moaie pâinea în oţet nu ne aminteşte de timpul când copiii lui Israel au trecut Iordanul şi au fost circumcişi (Iosua 4 şi 5)? Marea Roşie simbolizează moartea şi învierea Domnului Isus PENTRU NOI: iată cum intrăm în pustie! Iordanul înfăţişază iden tificarea noastră în moartea şi învierea lui Hristos: iată cum luăm în stăpânire, în chip practic, ţara făgăduinţelor lui Dumnezeu! îndată ce poporul a ajuns în ţară, a trebuit să fie circumcis. Când am înţeles identificarea noastră cu moartea şi învierea Domnului Isus, în viaţa noastră practică trebuie să se vadă că suntem morţi cu Hristos şi înviaţi cu El.

Când am intrat în ţară, circumcişi, primim o altfel de hrană: mana încetează; acum ne hrănim cu „grâul vechi al ţării", cu azimi şi boabe prăjite. Boaz i-a dat şi această hrană lui Rut. Ea simbolizează pe Hristos ca fiind slăvit în ceruri. El este hrană peste cei aşezaţi în locurile cereşti. Şi ştim că fiecare credincios este aşezat în locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 2.6). Şi totuşi, ce puţini credincioşi realizează acest lucru în inimile lor! Sunt mulţi care se mulţumesc că au ajuns la Paşti (Exod 12). Ei s-au recunoscut păcătoşi şi şi-au aflat scăparea la adă¬postul binecuvântat al sângelui mielului; datorită acestui fapt, ei nu mai vin la judecată. Ei văd în Dumnezeu un Judecător vrednic de temut si TRAG NĂDEJDE că peste ei nu va mai veni judecata. Dar au mereu nesiguranţă, căci se ştiu slabi.

Alţii, au trecut prin Marea Roşie: ei se ştiu scăpaţi de judecată şi realizează că Dumnezeu este înfri coşător pentru vrăjmaşii Lui; pentru ei însă EL ESTE PRIETEN, căci Dumnezeu L-a dat pentru ei chiar pe Fiul Său, pe Domnul Isus. Acest adevăr este prezentat la Romani 8. Suntem în pustie, dar avem un Dumnezeu PENTRU NOI, ca în Exodul 15-18.

Simt puţini care realizează înţelesul profund al Epistolei către Efeseni cu toată inima lor. In această epistolă ni se spune că eram morţi, dar am fost înviaţi împreună cu Hristos şi aşezaţi în El, în locurile cereşti. Noi trăim prin credinţă deja în ceruri şi luăm în stăpânire toate comorile cerului, care sunt ale noastre (Efeseni 1.3). Aceasta este adevărata poziţie creştină. Dumnezeu doreşte să ne facă să înţelegem cât de scumpă este această poziţie. De aceea şi Boaz i-a dat lui Rut măsurile de orz despre care spune istorisirea. Este belşug de hrană pentru cei ce sunt aşezaţi în locurile cereşti. Dacă gustăm din acea minunată hrană spirituală care este Hristos cel slăvit în ceruri, nu putem decât să continuăm să ne hrănim cu El, cu alte cuvinte ne bucurăm de stăpânirea lucrurilor pe care ni le oferă poziţia noastră.

Este o parte care aparţine tuturor credincioşilor, ca trup, şi din care poate lua fiecare: această parte este pregătită pentru toţi şi reprezintă tot ce este în legătură cu poziţia creştinului. Orice creştin se poate hrăni cu mană, poate lua ca pentru el, per¬sonal, moartea şi învierea lui Hristos. El poate să mănânce din grâul cel vechi al ţării. El are un loc la masa Domnului, poate lua Cina Domnului, dacă nu simt în viaţa lui motive care îl pot reţine de la acest lucru.

Avem însă parte şi de binecuvântări personale, individuale. Părtăşia noastră cu Domnul este per¬sonală şi este legată de felul cum ne trăim, practic, viaţa de fiecare zi. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom face locuinţa împreună cu el" (Ioan 14.23). Iată binecuvântări care pot fi ale noastre, iată părtăşia de care ne putem bucura, alături de părtăşia generală a tuturor credincioşilor.

Biruitorului din Pergam, Domnul îi spune: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mană ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte" (Apocalipsa 2.17). Iată o favoare personală din partea Domnului. în Scriptură sunt asemenea exemple, cum sunt şi exemple de corectări personale, care fac parte din căile folosite de Tatăl pentru a ne educa. Nu suntem numai mădulare într-un trup unic, ci avem în acelaşi timp o părtăşie personală cu Tatăl şi cu Fiul Său. El doreşte să ne educe şi să ne călăuzească pe fiecare, personal (vezi Faptele Apostolilor 23.11; 2 Corinteni 12.2-9; 2 Timotei 4.17).

Inimile noastre se leagă mai strâns de Domnul nostru când primim binecuvântările vieţii de fiecare zi din mâna Lui. Nu sunt ele mai scumpe când le luăm astfel? Putem şti asta din experienţă proprie.

Dumnezeu dă din belşug, aşa ca nu numai să avem pentru noi înşine, ci să putem da şi altora. Rut a mâncat ea pe săturate, şi a păstrat ceva să dea mai târziu şi lui Naomi. Tot aşa este şi cu noi. Ceea ce primim în părtăşia noastră strânsă şi personală cu Domnul ne ajută să fim o binecuvântare şi o încu¬rajare pentru alţii. „Şi când s-a sculat să culeagă spice, Boaz a poruncit slujitorilor săi: „Lăsaţi-o să culeagă spice chiar şi dintre snopi şi n-o opriţi; şi chiar voi să-i scoateţi din snopi câteva spice; s-o lăsaţi să culeagă spice şi să n-o înfruntaţi" (ver¬setele 15 şi 16).

Rut a ajuns să înţeleagă că bunăvoinţa lui Boaz era esenţială pentru ea, oricât de mare i-ar fi fost strădania. „Binecuvântarea Domnului îmbogă¬ţeşte". In urma vestirii evangheliei prin Pavel şi Barnaba, a crezut în Domnul Isus o mare mulţime (Faptele Apostolilor 14.1). Dar cu numai cinci ver¬sete mai înainte se spune: „Şi toţi cei care erau rânduiţi pentru viaţa veşnică au crezut." Cel ce face să crească este Dumnezeu (1 Corinteni 3.5-8). Rut era harnică. După prânz, ea şi-a continuat munca până seara. Totuşi, n-ar fi avut absolut nimic fără bunăvoinţa lui Boaz.

Este demnă de reţinut ascultarea lui Rut. Ea s-a supus dorinţelor lui şi în acelaşi timp a lucrat cu toată hărnicia: dorinţa ei era să strângă cât mai multe boabe de pe ogorul lui Boaz.

Cu câtă gingăşie, cu câtă înţelepciune, cu cât tact s-a purtat Boaz cu Rut! El n-a spus slujitorilor săi să pună la dispoziţia lui Rut o căpiţă de snopi gata strânşi: ar fi însemnat mai puţin de lucru şi pentru Rut şi pentru slujitori. Dar Boaz ştia că lucrul în ogorul său îi era de folos lui Rut. Tot aşa şi noi: avem, prin grija, prin binevoinţa lui Dumnezeu, Cuvântul Său, care este la îndemâna noastră. Dar hrănirea cu Scriptura presupune hărnicie, studiu, peocupare permanentă. Cine se îndeletniceşte cu cunoaşterea Scripturii, va fi binecuvântat din belşug prin înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu.

Tot aşa şi în lucrul Domnului: El ne umple mâinile cu daruri ale Sale, dar ne cere să lăsăm să ne cadă din mână stropi din ceea ce am primit, ca să fie de folos şi pentru alţii. Iată un principiu pe care îl învăţăm din istoria lui Boaz şi Rut. „Noi care sun¬tem tari să purtăm infirmităţile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine" (Romani 15.1). „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos" (Galateni 6.2). Vezi de asemenea 1 Tesaloniceni 5.14,15.

Dacă fraţii care prezintă Cuvântul la strângerile laolaltă au pe inimă pe cei de curând întorşi la Dumnezeu sau slabi, acest lucru se va vedea după felul cum fac lucrarea. Atunci ei urmează exemplul lui Boaz şi dau din hrana care este la dispoziţie pentru toţi ceilalţi, câteva boabe care pot hrăni pe cei începători. Şi fac asta fără să se vadă că o persoană sau un anumit grup de persoane sunt vizate. Prezentarea Cuvântului trebuie făcută fără a se atrage atenţia către anumite persoane, căci Cel ce aduce Cuvântul în inima oamenilor este nu instrumentul folosit de Dumnezeu pentru transmitera mesajului Său, ci Duhul Sfânt.

„Ea a cules spice de pe câmp până seara şi a bătut ce culesese; era aproape o efă de orz" (2.17). Am înţeles până acum că Rut era harnică, stăruitoare. Ea dorea să intre în stăpânirea a tot ceea ce îi pusese la dispoziţie harul divin. Acum, din nou iese la iveală hărnicia ei: a cules spice până seara. Suntem si noi tot atât de harnici?

Unii tineri se gândesc adesea că cercetarea mai adâncă a Bibliei este potrivită pentru credincioşii mai bătrâni. Este un gând cu totul greşit. Cel mai potrivit timp pentru cercetarea Bibliei este între 15 şi 35 ani. La tinereţe, totul este proaspăt şi intere¬sant şi binecuvântările primite prin cercetarea Cuvântului sporesc. Apoi, vieţile tinerilor sunt în formare, iar gândurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt de mare folos, pentru că mişcă inimile şi vieţile. Pe lângă toate acestea, memoria este la tinereţe mai activă: reţinem cu mai mare uşurinţă ceea ce citim. Mulţi fraţi bătrâni care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu regretă că nu l-au cercetat cu şi mai multă stăruinţă în vremea tinereţii. Dar Rut a şi bătut spicele pe care le-a cules. Cerealele nu pot creşte fără paie. Dar paiele nu pot hrăni pe oameni. Aşa se întâmplă că în mesajele cu privire la Cuvânt, pentru a ajuta înţelegerea, uneori este nevoie să se recurgă la ilustrări sau să se repete anumite idei de mai multe ori, pentru a fi înţelese sau fixate. Apoi, cei care prezintă Cuvântul au slăbiciuni în felul lor personal de exprimare. Uneori vorbitorul caută cu bună stiinţă să fie interesant sau popular, caută să fie original, să spună lucrurile altfel decât le spun alţii sau să scoată „lucruri noi". In aceste cazuri simt atâtea paie, încât trebuie să cauţi boabele.

Este numai o singură cale să poţi da cât mai mult grâu: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie după puterea pe care i-o dă Dum nezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Hristos" (1 Petru 4.11). In original, pentru expresia „cuvintele lui Dumnezeu" este folosit termenul „oracolele lui Dumnezeu". La greci, oracolul reprezenta un răspuns, o vorbă ex¬presă venită direct de la zei. Este cunoscut în istoria antică Oracolul de la Delphi. Acest termen îl găsim folosit şi la Faptele Apostolilor 7.38; Romani 3.2 şi Evrei 5.12. Din textul din 1 Petru înţelegem că cine vorbeşte trebuie să exprime gânduri din partea lui Dumnezeu, cu grija ca exprimarea să fie şi ea potrivită cu voia lui Dumnezeu. Cuvintele din par¬tea lui Dumnezeu trebuiesc exprimate la timpul, în locul, cu conţinutul şi în felul voit de Dumnezeu. „Cel care aude cuvintele Iui Dumnezeu, cel care vede viziunea Celui Atotputernic" (Numeri 24.4). Să comparăm acest text cu 1 Corinteni 2.13! Numai când suntem călăuziţi de Duhul Sfânt putem vorbi astfel, dar niciodată când lucrăm potrivit cu propria noastră voie.

De multe ori, când ne întoarcem de la adunare, luăm cu noi paiele în loc să luăm boabele: ne amintim de slăbiciunile şi de greşelile vorbitorului sau de forma exterioară frumoasă a mesajului. Rut nu era interesată să ia cu ea paiele. Ea a bătut orzul, l-a separat, căci ea dorea orz; ea dorea adevărată hrană, pe care s-o aducă acasă.

În Levitic 11 se arată că numai animalele care rumegă erau curate. Digerăm noi hrana pe care o primim din citirea Scripturii sau din meditaţia la cele de sus, sau din vestirea Cuvântului în adunare? Mai mult, lepădăm noi paiele ca să purtăm cu noi numai bob curat? Despre Isaac se spune că „ieşise pe câmp să mediteze" (Geneza 24.63).

Acum Rut ştia preţul exact a ceea ce culesese. Potrivit cu Exodul 16.16,36 ea avea hrană îndeajuns pentru zece zile sau ca dar de mâncare pentru consacrarea a zece preoţi. Ea se întorcea acasă acum, să împartă belşugul ei cu Naomi. Când ştim cu adevărat ceea ce am primit şi când asimilăm prin meditaţie hrana spirituală, putem să împăr tăşim şi noi cu alţii bogăţiile primite.

,A luat-o şi a intrat în cetate şi soacra ei a văzut ce culesese. Rut a scos şi rămăşiţele luate după ce se săturase şi i le-a dat" (versetul 18).

La Romani 14.7 se spune: „Căci nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nu moare pentru sine." Rut a cules si a adunat: acum nu se ruşinează să care ceea ce a cules. Pot şi alţii să vadă ce strânge un culegător de spice din câmpul lui Boaz. Ea a dus în cetatea în care locuia belşugul de care avea parte, pentru ca şi alţii să se bucure de acest belşug. Ea se poartă cu totul deosebit de cum voiau să se poarte oamenii răi şi de nimic din 1 Samuel 30.22. Ei fuseseră cu David atunci când omorâse pe amaleciţi, aşa că aveau în mâinile lor prada. Dar ei nu voiau să dea nici o parte celor ce n-au putut merge cu David, din pricină că erau foarte obosiţi. David nu s-a împăcat deloc cu această atitudine! El a dat o parte egală tuturor. Şi iată că şi Rut doreşte să împartă cu alţii bunurile pe care le-a obţinut prin bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Oricum, ajunsă în cetate, ea aduce totul în casa lui Naomi. Acolo îşi trăia viaţa. Aşa cum am văzut, Naomi simbolizează mărturia; şi Rut aduce tot ce a adunat la Naomi. Rut nu se gândeşte la ea însăşi, ci la mărturie. Tot ceea ce Rut a primit ca energie spirituală şi ca îndrumare spirituală era pentru binele mărturiei, al comunităţii (cetăţii). Faptul că la Naomi au fost aduse toate bunurile, spune despre faptul că Rut se identifica cu „mărturia" pe care o personifica Naomi.

Cuvântul lui Dumnezeu ne arată foarte clar că asa doreşte Dumnezeu si de la noi. Iată câteva texte în acest sens: Coloseni 2.19; Efeseni 4.11-16; 1 Corinteni 14.14-27. „Din El (Hristos), tot trupul bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste."

Aceasta nu înseamnă că trebuie să împărtăşim toate acestea în adunare, în chip public. Dacă ar fi asa, toate surorile si mulţi bărbaţi dintre fraţi, n-ar putea avea nici o contribuţie. Dar să luăm seama că la Efeseni 4.16 este folosit cuvântul „fiecare", de două ori. In stările noastre de vorbă, în vizitele reciproce, cu fiecare prilej, ne putem împărtăşi unii altora din ceea ce am primit şi putem lua parte împreună la creşterea în har. Aceasta va avea cu siguranţă efect asupra închinării noastre în comun. Atmosfera strângerii laolaltă va fi pătrunsă de harul primit.

Chiar şi experienţele noastre personale cu Dom nul, părtăşia noastră cu El, bunăvoinţa pe care ne-a arătat-o nouă, personal, poate hrăni pe alţii. Rut i-a dat lui Naomi ceea ce pusese deoparte, după ce se săturase, din grăunţele prăjite pe care le primise de la Boaz. N-am vrea să înţeleagă cineva că trebuie să vorbim totdeauna despre simţirile şi emoţiile noastre, despre experienţele noastre sau despre presupuse experienţe. Oricum însă, legătura per¬sonală cu Domnul şi experienţele trăirii cu El in¬fluenţează purtarea şi slujirea noastră. Uneori, Domnul întrebuinţează o experienţă deosebită prin care trecem ca să putem astfel să-i încurajăm pe alţii. Pavel a trecut prin astfel de situaţii, şi ne referim iarăşi la Faptele Apostolilor 23.11; 2 Corinteni 12. 2-9; 2 Timotei 4.17.

„Soacra ei a întrebat-o: „Unde ai cules astăzi spice şi unde ai muncit? Binecuvântat să fie cel ce s-a îngrijit de tine!" Şi Rut a spus soacrei ei la cine muncise şi a zis: „Omul acela la care am muncit se numeşte Boaz" (versetul 19).

Apostolul Pavel putea să le scrie tesalonicenilor: Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat de la voi, nu numai prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că nu avem nevoie să mai spunem ceva. Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din cer pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare" (1 Tesaloniceni 1.8-10). Lumea spunea despre ei că s-au întors la Dumnezeu şi consecinţele acestui fapt. Aşa s-a întâmplat şi cu Rut. Când s-a întâlnit cu Naomi, ea n-a spus nici un cuvânt înainte de a fi întrebată de Naomi. Roadele pe care le adusese cu ea erau în ele însele o puternică mărturie! Dacă culegem spice în ogoarele lui Boaz şi avem părtăşie cu El, cei din jur vor observa, negreşit. Faţa noastră, îmbrăcămintea noastră, pur¬tarea noastră, bogăţiile duhovniceşti care ni se dau, spun despre faptul că avem părtăşie cu Domnul Isus şi că ne-am găsit hrana şi rostul în câmpurile Lui.

„De ce cântăriţi argint pentru ceva care nu este pâine şi de ce daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă cu atenţie şi veţi mânca ce este bun şi sufletul vostru se va desfăta din belşug" (Isaia 55.2). Deşi Rut n-a pronunţat nici un cuvânt, Naomi a realizat că cineva trebuie să fi văzut-o şi să-i fi făcut bine. Iar acel „cineva" trebuie să fie o persoană minunată. De aceea, Naomi l-a bine cuvântat.

Dar cum a acţionat Rut? Ea ştia ce culesese şi mai ales ea ştia cu cine lucrase. Naomi a întrebat-o unde a lucrat, iar ea răspunde cu cine a lucrat. Pentru ea era mai importantă persoana şi nu locul. Desigur, era important şi locul: acolo L-a găsit pe EL şi acolo era ogorul LUI.

Locul în care Domnul Isus este în mijlocul alor Săi (Matei 18.20) este scump inimii care cunoaşte într-adevăr valoarea Lui. Şi este scump nu pentru că acolo găseşte mari binecuvântări, lucru care este foarte adevărat, ci pentru că acolo putem fi cu El, chiar aici, pe pământ.

Se pare că Rut nu ştia că Naomi îl cunoştea pe Boaz şi că Naomi nu-i pomenise acest nume. Boaz nu avusese niciodată un nume mai presus de alţii în inima şi viaţa ei.

Pot cei din jurul nostru să vadă că îl cunoaştem pe Domnul Isus Hristos? Pot ei să înţeleagă CINE este El, văzând ce este El pentru noi?

Prin experienţa din acea zi, Rut a ajuns să-l cunoască pe Boaz în chip personal. Ea ştia acum că Boaz înseamnă: „în El este putere". Ce mângâiere, ce încurajare pentru o biată văduvă, săracă, slabă, care nu avea pe nimeni pe care să se poată bizui. Ce minunat era că aflase favoarea unui astfel de om ca Boaz şi că poate experimenta purtarea lui de grijă şi bunătatea Lui. Nu este nici o îndoială că atunci când a pronunţat numele lui către Naomi, a făcut-o cu mare bucurie. „Numele tău este o mireasmă vărsată", spune în chip profetic mireasa din Cântarea Cântărilor despre Domnul Isus (1.3). Iar fiii lui Core cântă în Psalmul 45.2: „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale".

Cine poate să exprime în cuvinte adâncimea sem¬nificaţiei numelui Isus? Cine poate să descrie ce se petrece într-o inimă care ajunge cu adevărat să-L cunoască pe El? Este, desigur, minunat să-L cunoşti ca Mântuitor. Dar când ajungem să cunoaştem cine este El şi ce este El pentru noi în toate împrejurările vieţii — în toate greutăţile, suferinţele, primejdiile, înfrângerile sau bucuriile — atunci înţelegem că este infinit de minunat să-L cunoşti pe El. Mai mult, putem să-L cunoaştem în ceea ce este El în slăvile Lui personale şi în slava lucrării Sale de la cruce, aşa cum L-a revelat Tatăl atât prin cuvintele Sale cât şi prin mii de tipuri şi de asemănări în Sfintele Scripturi.

Apostolul Ioan exprimă cu uimire: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr, şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui" (Ioan 1.14). Dum nezeu i-a făcut parte lui Ioan şi altora să vadă slava Domnului Isus, ca să poată scrie despre ea şi astfel s-o putem vedea şi noi. Ai văzut-o? O vezi chiar azi?

Una din temele cărţii Rut este aceea că harul mişcă inima, trezind simţiri şi emoţii, iar acestea cer să fie împlinite. Dacă asemenea simţiri şi emoţii sunt într-o inimă, credinţa apelează la har ca să le satisfacă. Şi nu este nimic mai plăcut pentru har, decât să răspundă cerinţelor credinţei. Iată ce vedem în capitolele 3 şi 4 ale cărţii Rut. Aici vedem, foarte simplu, iubirea inimii lui Rut, produsă de harul lui Boaz.

„Şi Naomi a zis nurorii sale: „Să fie binecuvântat Domnul, care nu Şi-a încetat bunătatea pentru cei vii, ca şi pentru cei morţi." „Omul acesta este rudă cu noi — i-a mai spus Naomi — este unul dintre cei care are drept de răscumpărare asupra noastră" (versetul 20).

Rut îl întâlnise pe Boaz, care o ajutase. Naomi vedea în aceasta mâna Iui Dumnezeu. In capitolul 1.20 ea spunea că Cel Atotputernic a umplut-o de amărăciune. Acum ea înţelege că Domnul disciplinează „ca să facă apoi bine" (Deuteronom 8.16).

Boaz, cel care fusese atât de binevoitor cu Rut, le era rudă. Ba, mai mult, era unul dintre cei ce avea drept de răscumpărare asupra lor. Cuvântul din limba ebraică tradus aici ca „răscumpărare" înseamnă de asemenea „răscumpărător", „a răscumpăra" sau „răzbunătorul sângelui". Acest termen este folosit în capitolele 3 şi 4 şi în alte locuri. Dar, în mod deosebit, ceea ce spune Dumnezeu despre cel ce are dreptul de răscumpărare („răzbunătorul sângelui") este scris la Levitic 25, Numeri 35 şi Deuteronom 25.

Dacă, din pricina sărăciei, cineva şi-a vândut moştenirea, ea trebuie răscumpărată, aşa cum israelitul care se vânduse pe sine ca rob trebuia să fie răscumpărat. însă cel ce răscumpăra trebuia să aibă drept de răscumpărare. Totodată, el era obligat să răzbune sângele unuia omorât de o mână ucigaşă. Totodată, el trebuia să se căsătorească cu soţia unuia care a murit fără să lase moştenitori, ca să ridice moştenitori celui care a murit. Dumnezeu nu vroia ca numele celui care a murit să se şteargă, nici ca moştenirea lui să cadă pe mâna străinilor (Deuteronom 25.5,6). De aceea, un frate, un unchi, un văr sau altă rudă a unuia lovit de sărăcie sau a unui mort avea drept de răscumpărare (Levitic 25.48, 49).

Răscumpărătorul lui Israel este Domnul Isus. El va răscumpăra moştenirea. Domnul Isus va salva pe Israel, va ridica o sămânţă nouă şi va nimici prin judecată pe ucigaşii poporului Său. Toate acestea sunt simbolizate în chip profetic în istoria lui Boaz şi Rut, excepţie făcând exercitarea judecăţii.

Dar Domnul Isus este şi Răscumpărătorul nostru, în Evrei 2.14, 15 îl vedem pe Domnul Isus ca răzbunător al sângelui. „Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a luat parte la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să elibereze pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor." în Evrei 10 şi în 1 Petru 1.18-20 îl vedem pe El ca Răscumpărător plătind preţul răscumpărării noastre. în Efeseni 1.14 şi Coloseni 1.20 putem vedea răscumpărarea moştenirii. Şi nu înţelegem din 1 Corinteni 15.45 şi Romani 5.12 că El, ca Frate ridică moştenitor ca să ia în stăpânire moştenirea ruinată de cel dintâi Adam, cel mort în păcate şi fărădelegi?

In sfârşit, în Apocalipsa 2 şi 3II vedem pe Domnul Isus ca Răscumpărător al Bisericii în declin. Ea şi-a părăsit dragostea dintâi şi a intrat în sărăcie. Şi-a vândut moştenirea şi locuieşte acolo unde este scaunul de domnie al Satanei (2.13); îi merge numele că trăieşte, dar e moartă (3.1). In această situaţie, vine Răscumpărătorul, adevăratul Boaz. El are cheia Ivii David; El deschide şi nimeni nu poate închide, El închide şi nimeni nu poate deschide. în locul Sardesului mort, El a ridicat un nou moştenitor. El i-a dat o usă deschisă către moştenire şi a legat Filadelfia de El personal şi de Cuvânt. El este răzbunătorul sângelui în sinagoga Satanei. Cred că acestea sunt prezentate ca imagini (tipuri) în istorisirea vieţii Iui Rut.

Naomi auzise cu mulţi ani în urmă despre dreptul de răscumpărare, dar nu dăduse nici o importanţă acestui lucru. Altfel, s-ar fi gândit, poate, şi ar fi acţionat potrivit cu acest drept, cu mult timp înainte. Ca urmare, ea a trecut prin încercări şi disciplină, în starea ei de declin, şi toate acestea au curăţit-o. Acum însă, văzând cât de bun era Boaz, ea şi-a amintit de el şi de dreptul Iui de răscumpărător. Desigur, ea nu avea gânduri clare încă, dar putem învăţa, totuşi, o lecţie valoroasă de la ea: când mergem de capul nostru şi uităm de adevărul lui Dumnezeu, ne lipseşte lumina. Dar când ne întoarcem de pe căile proprii spre îndrumările lui Dumnezeu, lumina revine, încetul cu încetul. Naomi spunea că Boaz era unul dintre cei care aveau drept de răscumpărare: atâta vedea ea atunci, nu realiza că Boaz era singurul care putea ajuta în toate privinţele şi în toate împrejurările.

„Şi Rut moabita a spus: „El mi-a mai zis: Rămâi cu slugile mele până vor termina de secerat" (versetul 21). Slugile erau ale lui Boaz şi seceratul era al lui. Totul îi aparţinea, iar pentru Rut era important tot ce era al lui Boaz.

Să observăm că Rut este chemată aici, încă, moabită. Nu ajunsese la cunoştinţa poziţiei care i se acorda prin har. Ea nu ştia despre bogăţia pe care o oferă Dumnezeu prin lucrarea de răscumpărare. Aşa se întâmplă când nu cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum pentru Rut toate binecu¬vântările veneau prin Boaz, pentru creştini, toate binecuvântările pe care Dumnezeu vrea să le dea oamenilor sunt în Domnul Isus Hristos (Efeseni 1.3-11). Iar înţelegerea noastră cu privire la valoa rea acestor binecuvântări este direct proporţională cu cunoaşterea slavei Celui care singur are aceste binecuvântări. La Rut, la început a fost o cunoaştere vagă a ce însemna Boaz pentru ea, dar ea se afla pe drumul creşterii în cunoaşterea lui Boaz.

„Şi Naomi a zis către nora ei, Rut: „Este bine, fiica mea, să ieşi cu slujnicele lui şi să nu te întâlnească cineva în alt ogor." Ea s-a ţinut, dar, de slujnicele lui Boaz ca să culeagă spice, până la sfârşitul seceratului orzului şi al seceratului grâului. Şi locuia cu soacra ei" (versetele 22 şi 23). Rut nu făcea deosebire între slujitorii şi slujitoarele lui Boaz. De altfel, ei aveau foarte multe lucruri în comun. Ei aparţineau deopotrivă lui Boaz, lucrau în ogorul lui, la acelaşi seceriş; erau însă şi deosebiri între ei. Bărbaţii simbolizează puterea, ocrotirea, iar Boaz îi recomandase să stea printre ei. Se vede că lui Rut i-a fost mai la îndemână să asculte de soacra ei. Când adunarea este în declin, vocea Lui nu mai are autoritate asupra multora. „Cine are urechi de auzit, să audă ce zice bisericilor, Duhul!" (Apocalipsa 2.7,11,29; 3.6,13,22). Avem de învăţat din aceasta o lecţie însemnată: ascultarea de Domnul, înaintea oricărei alte ascultări!"

Rut a ascultat de Naomi în loc să fi luat seama la ce-i spusese Boaz să facă. De fapt, el i-ar fi spus: „Mută-te mai sus!" (Luca 14.10) Dar ea a rămas în vechiul ei loc, lucrând cu slujnicile şi locuind cu Naomi. Bine însă că a fost ascultătoare în celelalte privinţe. Dumnezeu a ajutat-o să crească în felul ei de a înţelege şi de a trăi.

La sfârşitul capitolului 1 am văzut ceremonialul primelor roade, inaugurat imediat după Paşti, prin culegerea orzului. Aceasta vorbeşte de învierea Domnului Isus, căci după Paştele iudaic, simbol al morţii Domnului Isus, vine învierea Lui. Iar Naomi şi Rut s-au întors la Betleem, chiar în acel timp. Asta arată că întoarcerea la Dumnezeu este posibilă numai în temeiul morţii şi învierii Domnului Hristos.

Capitolul 2 se încheie cu terminarea secerării grâului. După şapte săptămâni de la aducerea celor dintâi roade era Cincizecimea (Exod 34.22, Levitic 23.15-21, Deuteronom 16.9-12). Gândesc că Cinci zecimea marca încheierea secerişului grâului, căci la Cincizecime se aduceau nu spice, ci pâini. Trebuia ca chiar si treieratul să fi fost încheiat. Mai mult, fiecare bărbat trebuia să se ducă la Ierusalim pentru sărbătoare. Aşa ceva n-ar fi poruncit Domnul când poporul era în toiul lucrului.

Capitolul 2 a arătat şapte săptămâni între Paşte şi Cincizecime, între lucrarea Domnului Isus (moar¬tea şi învierea Lui) şi revărsarea Duhului Sfânt descrisă la Faptele Apostolilor 2, când a fost for¬mată Biserica (1 Corinteni 12.13) şi când Biserica a fost unită cu Capul ei ceresc (Efeseni 1.20-23). Fiecare israelit trebuia să socotească aceste şapte săptămâni (Deuteronom 16.9). Şi ucenicii le numărau. Aşa citim în capitolele de la sfârşit din Evanghelie, ca şi în primele capitole din Faptele Apostolilor. Ce mult au crescut ei în aceste şapte săptămâni! Citiţi Luca 24.26-27; Ioan 20.17-23; Faptele Apostolilor 1.2-4, 9-11; apoi, Domnul îi conduce la experienţa din Faptele Apostolilor 2.

Există progres în viaţa noastră spirituală. Pecet¬luiţi cu Duhul Sfânt care este arvuna moştenirii noastre, noi ajungem, prin lucrarea Duhului Sfânt în inima noastră, să ne bucurăm de unirea cu Hristos în mod conştient, ajungem să realizăm şi să ne însuşim adevărurile spirituale. Creştinătatea a pierdut aceste scumpe adevăruri care devin ale noastre numai în măsura în care Duhul Sfânt îsi face lucrarea în noi.

În Filadelfia, Duhul Sfânt lucrează şi caută să aducă înapoi la Cincizecime rămăşiţa credincioasă a Bisericii. In Rut 2.1-21 se vorbeşte despre sece¬ratul orzului. Aceasta simbolizează cunoaşterea lui Hristos ca înviat, ca pe Omul slăvit în ceruri; înseamnă să primim hrana direct de la El şi să învăţăm să preţuim binecuvântările cereşti. în ver¬setul 23 este vorba despre strângerea grâului. Asta spune despre credincioşi ca fiind ca Domnul Isus. Acesta este temeiul unităţii, în acesta constă cel mai înalt caracter al adunării, acela de a fi una cu Domnul Isus, Omul slăvit în ceruri. În capitolele următoare vom vedea Cincizecimea.