Prietenia Domnului Isus

„Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut". (Ioan 15.15)

Domnul Isus ne spune despre privilegiul acesta, că ucenicii Săi, credincioşii Săi sunt prietenii Săi. Relaţia aceasta extraordinară dă celui care Îi este prieten un sentiment minunat de intimitate şi de siguranţă. Când ne rugăm, simţim că avem nevoie de ceva; când îi slujim sau ÎI adorăm, simţim că îi datorăm ceva - sau cel puţin că EI este demn să primească ceva. ,Dar când primim unele destăinuiri de la un prieten - nu porunci, ca de la un stăpân - doar ascultăm, simplu, fără a avea nevoie să ne gândim la propria noastră situaţie, eliberaţi de orice sentiment de nevoie sau de obligaţie. Atitudinea potrivită atunci este de a ne aşeza: nu de a rămâne în picioare, ca Marta pentru slujire, nici de a îngenunchea, ca Maria pentru adorare, ci ca Lazăr, să stăm cu El (Ioan 12.2).

Inspiraţia primită de un profet este departe de a fi la acelaşi nivel cu aceste destăinuiri pe care le primeşte un prieten. Inspiraţia aceasta nu presupune aceeaşi apropiere, nici aceeaşi demnitate. Un profet primeşte o inspiraţie ca un mijloc prin care vorbeşte Dumnezeu şi el poate să înţeleagă sau nu profeţia făcută, aşa cum ne arată 1 Petru 1.10-12. Un prieten, dimpotrivă, ia cunoştinţă de lucruri secrete pe baza încrederii personale de care se bucură şi întotdeauna le înţelege.

Prietenia Domnului Isus este partea noastră chiar de pe pământ, cu toate că, din cauza răcelii propriilor noastre simţăminte, cei mai mulţi dintre noi n-o gustăm decât în momente foarte rare. Dar, pentru a o plasa în perspectiva eternă, suntem invitaţi împreună cu cei trei ucenici pe muntele cel sfânt şi acolo vedem pe sfinţii glorificaţi în bucuria deplină a acestui privilegiu. Moise şi Ilie „ vorbesc cu El" (Luca 9.30).