Mica 2

În Mica 2 avem încheierea primei părți a profeției. „Vai de cei care plănuiesc şi pregătesc răul în paturile lor! Când se luminează dimineaţa o înfăptuiesc, pentru că este în puterea mâinii lor. Şi poftesc ogoare şi le iau prin violenţă; şi case, şi le răpesc; şi asupresc pe om şi casa lui, chiar pe om şi moştenirea lui“. Cu siguranță, asemenea cuvinte ar suna tare ciudat să fie adresate unui creștin. În Noul Testament nu găsim niciodată un asemenea avertisment. Motivul este clar: legea era regula pentru evreu. Iar legea, în mod natural, cere dreptate și pedepsește nedreptatea. Iar ei nu au reușit să arate dreptatea practică. Dar creștinul, chiar dacă ar fi cât se poate de drept în ceea ce privește îndatoririle naturale, este departe de a ajunge prin aceasta la standardul care se cuvine pentru un creștin. Noi se cuvine să umblăm potrivit cu Hristos atât în cele spirituale cât și în cele naturale. Prin urmare avem nevoie de lumina care S-a arătat prin El și de adevărul Noului Testament ca regulă și îndrumător pentru umblarea noastră, nu numai legea morală care tratează omul în carne.

Înaintea lui Dumnezeu noi nu suntem în carne, după cum ni se spune, cu toată grija, în Romani 8, unde se insistă asupra umblării prin Duhul. Sigur că nimeni nu poate nega prezența cărnii în noi, dar, fiind creștini, noi nu suntem în carne. Așa este învățătura apostolului Pavel și numai necredința ar gândi să anuleze prin explicații sau măcar să încerce să corecteze expresiile lui. Credincioșii care sunt binecuvântați din belșug nu se cuvine să dezbată exactitatea lui, nici să uite de îndurările de care au parte. Apostolul Pavel spune clar despre toți creștinii: „voi nu sunteți în carne ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi“ (Romani 8.9). Aceasta înțelege clar orice creștin. Și ce înseamnă aceasta? Este clar că eu, fiind creștin, am caracteristica de a fi în Hristos și, în loc să mă definească apartenența la rasa căzută a lui Adam, în Hristos am o viață nouă și o poziție nouă. Pe scurt: în Hristos avem o nouă poziție înaintea lui Dumnezeu. Când vom merge în cer nu numai că vom fi în Hristos ci vom fi și cu Hristos, dar noi suntem în Hristos cât timp suntem pe pământ.

Este necesar să luăm aminte la deosebirile pe care le face și pe care ni le prezintă scriptura. Temeți-vă ca nu cumva să nu credeți cuvântul! Cârcotașii pot spune și chiar spun că acestea sunt finețuri, dar, dacă Dumnezeu ne-a descoperit așa cuvântul Său (și numai scriptura decide că El a făcut așa), se poate să fie distincții extrem de fine, dar ele sunt potrivit cu gândurile Lui, în a cărui înțelepciune și bunătate ne încredem. Suntem datori să facem deosebiri acolo unde Dumnezeu face deosebiri, iar dacă nu reușim, atunci vom descoperi mai târziu pierderea pe care am suferit-o. Adevărul este că există multă necredință latentă în aceia care cârcotesc atunci când este vorba despre deosebirile pe care le face cuvântul lui Dumnezeu. Orice înaintare reală în cunoaștere este testată prin a face deosebirea între lucruri diferite, deoarece aceasta este caracteristica principală a înțelepciunii. Cuiva care învață o limbă străină, la început sunetele îi par a fi la fel și caracterele sunt atât de asemănătoare încât el nu reușește să facă deosebirea. Astfel, cine aude prima dată limba ebraică sau privește la cuvintele lor scrise este izbit de monotonia lor văzând caractere pătrate ciudate, multe dintre ele atât de asemănătoare încât încurcă ochiul.

Cam așa este, într-o oarecare măsură cu cine citește Biblia pentru prima dată și caută să crească în cunoașterea adevărului. Cei mai ignoranți pot să-și închipuie că este totul numai calea pentru a fi iertat de Dumnezeu și îndatoririle noastre și atunci orice este forțat spre a fi transformat în acestea deoarece așa gândesc ei cu mintea lor. Dar, când suntem îndreptățiți prin credință avem pace cu Dumnezeu și atunci începem să facem deosebirea între adevărurile scripturii și aflăm că unele pasaje vorbesc în principal despre natura divină, altele despre răscumpărare, altele despre preoție, altele despre îndreptățire, altele despre bogățiile harului, altele despre grozăviile antihristului, altele despre mântuire, altele despre umblare și altele despre speranță. Evreii, cei dintre națiuni și biserica își au fiecare locul lor. Atunci încep să se înmulțească deosebirile, după ce nevoile sunt satisfăcute, după ce conștiința a fost exersată și curățită și inima este țintită spre Hristos. Dar este clar că lucrurile spirituale nu sunt de natură să poată fi înțelese în toată plinătatea lor de cineva care nu și-a găsit odihna în Hristos, ci numai omul cel nou care cunoaște aceasta poate să nu fie oprit de egoism la anumite aspecte și să folosească pacea și odihna credinței spre a spori în cunoștința lui Dumnezeu, spre a „în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos“ (2 Petru 3.18).

Astfel, vom afla curând marea deosebire că, în cazul evreului, răul denunțat este de o natură mai curând exterioară: asuprire, caracter apucător și idolatrie. Acestea sunt marile nedreptăți de care sunt ei acuzați. Dar acestea nu sunt pericolele la care suntem noi cel mai expuși, cu toate că, bineînțeles, putem cădea în oricare dintre ele. Ci, în Noul Testament, descoperim o nouă categorie de rău, și anume învățătura rea și falsă care distruge comuniunea și subminează și strică apoi și umblarea. În Vechiul Testament nu se vorbește despre așaceva. De ce? Pentru că avem o poziție deosebită. Sigur că avem toate vechile oracole spre a ne fi de folos, dar avem o învățătură specială și un ajutor și o bucurie în Noul Testament pe care cei din vechime nu le aveau, iar chemarea noastră este ceva deosebit, care cere scripturi deosebite spre a ne da lumina care se cere spre gloria lui Dumnezeu. Fac această remarcă în trecere. Prin urmare, ceea ce doresc să spun este că există anumite principii morale imuabile, care rămân pentru totdeauna. În consecință, ceea ce este adevărat în primul capitol din Geneza rămâne valabil până la sfârșitul cărții Apocalipsa, dar noi avem cuvinte și îndemnuri care ni se adresează nouă în mod special și trebuie să facem deosebirea între lucrurile vechi și cele noi. Adevărurile generale ale lui Dumnezeu care îl conduc pe evreu sau pe cel dintre națiuni sunt, cu siguranță, valabile și pentru creștin, dar, în afară de acestea, el are chemarea lui Dumnezeu în Isus Hristos, care știm că este în numele Lui și prin Duhul lui Dumnezeu.

După cum Israel este cel mai important subiect în Amos, lucrurile stau invers la Mica, care nu omite regatul Samariei, dar are Iuda și Ierusalimul ca principalul subiect al mustrărilor. Ei sunt în primul rând avertizați în legătură cu ofensele aduse în ceea ce privește căile morale ale lui Dumnezeu, pe care falșii profeți nu numai că le tolerau, ba chiar le și primeau cu drag. Ei află că profeții le vor fi luați, aceia care flatau poporul profețindu-le lucruri frumoase și înșelăciuni. Cu siguranță, ei nu erau slujitori ai lui Dumnezeu, ci doar unii ieșiți din școala profeților. Când a intrat în tradiție, profeția a ajuns să fie coruptă. Aceia pe ca re Dumnezeu îi ridica în mod excepțional răspândeau pe pământ adevărata lumină a lui Dumnezeu. „De aceea nu vei avea pe nimeni care să arunce funia de măsurat peste un sorţ în adunarea lui Yhave“.

Urmează apoi cel mai înflăcărat apel din ultima parte a acestui capitol: „Tu, care te numeşti casa lui Iacov, este Yahve nerăbdător? Sunt acestea faptele Sale? Nu fac bine cuvintele Mele celui care umblă cu dreptate?“ Astfel, le este adresat un apel solemn: „Ridicaţi-vă şi plecaţi! pentru că acesta nu este locul de odihnă, din cauza întinăciunii“. Aici este un principiu solemn și important: poporul lui Dumnezeu nu trebuie niciodată să se odihnească într-o stare care nu este vrednică de El. Chiar de la început vedem , marcat chiar în timpul care a trecut, că Dumnezeu, când a sfințit ziua a șaptea, sabatul de odihnă, a dat un semn clar care rămâne pentru poporul Său până la sfârșitul lumii. Prin urmare sabatul are un loc important în ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru om pe pământ. Aceeași greșeală se repetă în creștinătate. Dar nu este același lucru. Indiferent ce am avea înaintea lui Dumnezeu în Hristos, noi suntem încă în locul războiului și al trudei. Odihna noastră nu este aici, nici acum. Ce își închipuie, în îngâmfarea lor, că vor aduce oamenii cu descoperirile și invențiile lor? Ei speră că vor transforma pustiul moral al lumii într-un paradis și că astfel vor ajunge la odihnă aici. Oare nu după aceasta tânjesc ei? De regulă, oamenii neîntorși la Dumnezeu sunt lăudăroși și umblă după glorie deșartă și mă tem că pre mulți oameni convertiți se lasă atrași de visele carnale ale acestei lumi. Toate vor fi nimicite. Adevărul este că Dumnezeu vrea să aducă odihnă, dar aceasta nu va fi rodul lucrărilor omului, ci al lucrărilor Sale. După șase zile în care El a făcut cerurile și pământul, Dumnezeu a sfințit odihna Sa la început. Dar, după cum a spus Domnul nostru „Tatăl Meu lucrează, și Eu lucrez“, deci El este activ continuând lucrarea harului, creația cea nouă și numai după ce se va fi încheiat această lucrare va fi odihna cea adevărată și finală a lui Dumnezeu, de care va avea parte și poporul lui Dumnezeu, atât cei cerești cât și cei de pe pământ. Mica se adresează poporului pământesc, pe care îl avertizează să nu caute odihna înainte de timpul Domnului.

Astfel, și creștinul se va odihni în final, dar până atunci se cuvine să lucrăm. Acum este timpul pentru a trudi și trebuie să ne ferim de la a urmări să ajungem la o odihnă a noastră. În final ne vom bucura de odihna deplină a lui Dumnezeu, când adevărata căpetenie a mântuirii ne va conduce în odihnă, nu anticipativ, ca acum, ci la odihna deplină atât a trupului cât și a sufletului.

Pentru a aduce această odihnă trebuie să vină cel care face spărtura, Cel care nimicește orice odihnă falsă. „Unul care sparge s-a suit înaintea lor“. „Voi aduna negreşit, Iacove, pe toţi ai tăi; voi strânge negreşit rămăşiţa lui Israel“. Nici unul din poporul lui Dumnezeu nu va fi exclus când va fi să fie introduși în odihna lui Dumnezeu. Dar înaintea lot trebuie să vină cel care face spărtura. „Ei au spart și au trecut pe poartă și au ieșit pe ea. Și împăratul lor a trecut înaintea lor și Yahve în fruntea lor“. Odihna lui Dumnezeu va fi atunci când El va fi terminat cu tot ceea ce se străduiește să o înlocuiască și, evident, după ce va fi înlăturat orice piedică și va fi reparat toate spărturile, alăturându-Se El însușii poporului Său și aducându-i pe ei la odihnă, fie că este vorba despre cea pământească sau despre cea cerească. Pentru că lungul război împotriva lui Dumnezeu se va fi încheiat și tot universul lui Dumnezeu se va odihni, cel de sus și cel de pe pământ. Așa este, potrivit scripturii, ziua milenară.