Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Mica 1 - William Kelly

de William Kelly - 02 Decembrie 2016

Mica 1

Profeția lui Mica, asemenea celorlalte, are caracteristicile ei deosebite, deși se înscrie în curentul general al mărturiei pentru Israel și, ca și celelalte, diferă de profeția lui Iona, pe care am studiat-o ultima dată. La prima vedere putem observa o mare asemănare între linia urmată de Mica și cea a profetului Isaia. Pe de altă parte, există diferența evidentă că, pe când Isaia este mult mai cuprinzător, Mica prezintă mărturia sa într-o formă mai scurtă și mai comprimată, dacă nu deosebită. Diferitele aspecte ale adevărului pe care a primit sarcina de a-l vesti sunt toate împreună exprimate pe scurt.

Profeția se împarte în două, dacă nu chiar în trei părți bine delimitate: primele două capitole cuprind introducerea, apoi Mica 3, 4 și 5 ne conduc la punctul culminant al mărturiei profetului, după care Mica 6 și 7 constituie încheierea potrivită.

În prima parte, profetul cheamă tot poporul și chiar pământul și tot ce există pentru a auzi mărturia lui Yahve – vai! – împotriva Samariei și a Ierusalimului. Din templul Său cel sfânt, Adonai „iese din locul Său și va coborî “. Este o expresie izbitoare. Lucrările Sale în har sunt în legătură cu locul Său; Dumnezeu este la locul Său atunci când arată îndurarea Sa suverană. Pentru judecată El „iese din locul Său“. Nu este în firea Lui să fie judecător, ci Acela care dă și binecuvântează. Pentru el judecata este o lucrare ciudată, după cum spune Isaia 28.21, o lucrare pe care, dacă trebuie să o facă, o va face repede. După cum spune Isaia, trebuie să termine repede judecata deoarece nu Îi place să rămână la judecată. Este o necesitate dureroasă impusă de răutatea omului, și aceasta deoarece dacă El ar renunța la a judeca nedreptatea ar fi nevoit să renunțe la caracterul Său moral. Dar harul este lucrarea Lui normală, activitatea iubirii divine în pofida răului, nu apropiindu-se de rău, ci înălțându-se deasupra lui. Harul I se potrivește lui Dumnezeu și El Își găsește plăcerea în har, care este și puterea Lui în fața falimentului. Judecata este măsura pe care o ia în caz de necesitate, fiind ceea ce se cere din cauza nedreptății făpturii Sale, fie că este vorba de îngeri căzuți, fie de om. Astfel, aici profetul spune că „Yahve iese din locul Său şi va coborî şi va călca pe înălţimile pământului. Şi munţii se vor topi sub El şi văile vor crăpa ca ceara înaintea focului, ca apele revărsate pe un povârniş“ (v. 3-4).

Prin urmare, zadarnic se întărește Israel în încrederea că nu vor fi pedepsiți: așaceva nu este posibil când Yahve este judecător. „Toate acestea, pentru fărădelegea lui Iacov şi pentru păcatele casei lui Israel“. Păcatul este rău întotdeauna, dar nicăieri nu este mai umilitor decât când se manifestă la poporul lui Dumnezeu. „Care este fărădelegea lui Iacov? Nu este Samaria? Şi care sunt înălţimile lui Iuda? Nu sunt ele Ierusalimul?“ Samaria era sediul guvernării lui Israel, iar Ierusalimul cel al lui Iuda, unde domnea casa lui David. Dar acestea erau și sedii ale înălțimilor nedreptății împotriva lui Yahve, Samaria cu desăvârșire, iar Ierusalimul din ce în ce mai mult. „De aceea, voi face Samaria ca o grămadă de pe câmp, ca nişte plantaţii de vie; şi-i voi rostogoli pietrele în vale şi-i voi dezgoli temeliile. Şi toate chipurile ei cioplite vor fi sfărâmate şi toate darurile ei din curvie vor fi arse cu foc; şi pe toţi idolii ei îi voi pustii. Pentru că din plata unei curve i-a adunat şi ca plată a curvei se vor întoarce. Pentru aceasta voi plânge şi voi urla; voi umbla desculţ şi gol; voi face o plângere ca şacalii şi o jelire ca struţii. Pentru că rana ei este fără vindecare; pentru că a venit chiar până la Iuda, ajunge până la poarta poporului meu, chiar până la Ierusalim“.

Unii comentatori raționaliști, din motive pe care numai ei le cunosc, sunt dispuși să considere că Mica este un profet târziu, dar nu trebuie să ne facem nici un fel de scrupule în respingerea teoriilor lor. Profetul însușii spune că era „în zilele lui Iotam, ale lui Ahaz şi ale lui Ezechia“ și nu există nici cea mai mică dovadă că aceste cuvinte, care arată că el a fost unul dintre profeții timpurii, nu sunt adevărate. Dar raționaliștii găsesc întotdeauna un motiv cât de neîntemeiat pentru a ajunge la orice concluzie le dă ghes inima: fie că este un alt autor fie orice altă problemă pe care și-ar putea-o imagina! Pentru că, în fond, cine oare este mai credul decât un raționalist? Se poate demonstra ușor că minunile pe care sistemul lor de gândire îi obligă să le creadă sunt mai puțin raționale și mai puțin demne de încredere decât mărturia în fața căreia credința se pleacă în mod implicit, dar minunile în care cred ei sunt minuni ale imposturii și relei credințe. Oamenii pot crede orice scade credibilitatea unei profeții, și aceasta chiar afișând pretenția de a-l onora pe scriitor și de a nu pune la-ndoială buna credință și sfințenia. Ce idee deosebită pot avea ei despre adevăr și sfințenie! Dacă un om care se declară a fi om al lui Dumnezeu pretinde a profeți într-o epocă în care nici nu se născuse și dădea drept profeție ceva care fusese scris după împlinirea în fapt a evenimentelor, nu este acela un șarlatan și nu este scrierea lui o impostură?

Dacă li se cer dovezi, atunci se poate descoperi că, dincolo de o grămadă de detalii care țin de stil și de frazeologie, dificultatea reală pe care o au ei toți este faptul că ei presupun că, de fapt, nu există profeție. Dacă profetul se prezintă ca unul care a trăit înainte de acele evenimente, ei își imaginează că numai o figură de stil ar da un efect poetic mai deosebit pentru mintea omului din popor, dar, de fapt, scriitorul a scris despre fapte care avuseseră deja loc ca și cum ele ar fi de domeniul viitorului. Astfel, vedem că necredința ascunde întotdeauna această marcă: având cele mai mari pretenții de a căuta adevărul, ea neagă orice măreție morală și frumusețe a revelației lui Dumnezeu, distrugând demnitatea și chiar și bunul simț al omului. În graba cu care ea dorește să-L excludă pe Dumnezeu din însușii cuvântul Său, ea îi frustrează pe credincioși de cea mai puternică mărturie a faptului că El cunoaște viitorul și a harului care transmite celor de pe pământ această cunoștință. Prin această pseudo-critică degradantă, ceea ce este cu adevărat divin este eliminat prin explicații și redus la nivelul unei imposturi ipocrite. Unii pot nega, dar acestea consider eu că sunt rezultatele necredinței moderne care și-a luat numele frumos de „critică elevată“ dar este numai rezultatul lăudăroșeniei omenești. Este posibil ca liderii acestui curent, dar mai ales cei care-i urmează, să nu fie conștienți că nu este altceva decât o recondiționare și modernizare a armelor teismului din vechime. Așa este, fiind adăugată o poleială după gustul epocii. Nu este oare o mare grozăvie să gândești că apostazia se manifestă din ce în ce mai mult printre cei care mărturisesc a studia Biblia? Dacă oameni amăgiți de o falsă siguranță merg în biserica romano-catolică, Germania cea educată și protestantă îi cufundă pe oameni în nesiguranța la care papalitatea îi conduce pe cei care se întorc dinspre Hristos spre Maria și sfinți și îngeri și spre ceea ce se pretinde a fi biserica, ci și neagă focul cel sfânt – nu unul furat printr-o legendă mitică, ci cel dat de iubirea divină - și îi ține pe oameni departe de cuvântul scris al lui Dumnezeu, căruia, prin neologisme răsunătoare, îi impută multe erori de tot felul.

Pe de altă parte, pentru credincios, acest subiect nu prezintă nici o dificultate semnificativă. El înțelege că lui Dumnezeu Îi este la fel de ușor să vorbească despre viitor ca și despre trecut și că a exclude viitorul din viziunea văzătorului este de fapt o negare a profeției. Din nou, faptul că Dumnezeu le face cunoscut alor Săi viitorul este unul dintre cele mai importante semne ale dragostei Sale. Așa a procedat cu Avraam, spunându-i nu numai ceea ce îl privea pe el personal ci și ceea ce privea lumea. Acesta este un mare avantaj, ceea ce contează fiind nu atât informația, cât mai ales harul care a dat-o. Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci este destul de simplu ca El să ne descopere ceea ce ne revine nouă, dar este un semn deosebit care ne arată interesul Său și apropierea Lui când ne face cunoscut lucruri cu privire la alții, așa cum face în profeție. Prin acest mijloc, creștinul și biserica lui Dumnezeu trebuie să cunoască bine ceea ce se va întâmpla pe pământ. Niciodată nu se cuvine să nu recunoaștem semnele timpurilor. Este deosebit de important să cunoaștem importanța lor morală, dar se cuvine și să cunoaștem timpurile profetice, și, dacă Îl onorăm pe Dumnezeu și cuvântul Său, cu siguranță le vom cunoaște.

Aceasta nu este îngâmfare, ci îngâmfare este a vorbi despre viitor fără a fi învățat cu smerenie din profețiile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat în cuvântul Său, iar a crede vreo parte din cuvântul Său nu reprezintă îngâmfare, ci autentica smerenie a credinței. Ține de a onora cuvântul lui Dumnezeu. El a vorbit și, chiar de le început, a spus despre sfârșit. Să luăm ca exemplu primul cuvânt rostit în Eden, în care avem adevărul sub două aspecte. Găsi oare ceva mai măreț în tot Vechiul Testament? Pe de-o parte, șarpele avea să îi zdrobească Seminței femeii călcâiul, iar Sămânța femeii urma să îi zdrobească șarpelui capul. Una dintre acestea s-a împlinit, iar cealaltă rămâne să se împlinească. Ceea ce constituie baza morală pentru tot, și anume ceea ce a făcut Dumnezeu atunci când șarpele a zdrobit călcâiul lui Mesia și El a suferit chinul suprem pe cruce, sub mâna lui Dumnezeu – ceea ce a făcut Dumnezeu acolo pentru gloria Sa și spre binecuvântarea omului constituie baza pentru pacea sufletelor noastre astăzi și pentru cea a oricărui sfânt al lui Dumnezeu din orice timp. Dar o parte rămâne să se împlinească în viitor. Putem spune că împlinirea completă va fi în viitorul îndepărtat, deoarece este evident că, deși la începutul mileniului șarpele va fi rănit greu la cap, el nu va fi complet zdrobit până la sfârșitul mileniului. Astfel, vedem că prima profeție a lui Dumnezeu merge până la sfârșit. Și este tare departe de adevăr ideea că Dumnezeu nu transmite acestea spre binele practic și bucuria și binecuvântarea celor mai simpli dintre copiii Săi.

Din nou, este complet falsă ideea că profeția trebuie primită și studiată numai după ce s-a împlinit. Adevărul este că, odată împlinită, ea capătă o altă formă și altă utilitate, încetând să mai fie profeție și devenind istorie, o istorie care poate închide gura unui necredincios. Dar adevărata valoare a profeției este aceea că, înainte de a se împlini, ea îi dă copilului lui Dumnezeu certitudinea privilegiului său deosebit al comuniunii cu El, care cunoaște cele care încă nu sunt ca și cum ar fi deja. Dacă avem această poziție, atunci, cu siguranță, se cuvine să o prețuim și să ne folosim de ea. Aceasta poate fi un răspuns suficient și destul de clar nu numai cu privire la cele specifice profeției lui Mica, ci cu privire la principiile generale ale tuturor profețiilor.

În ultima parte a lui Mica 1 avem o relatare foarte dinamică a apropierii marelui inamic simbolizat de asirianul din acele zile. Știm că asirienii au fost unul dintre cei mai grozavi adversari pe care i-a avut vreodată Israel. Când privim la Salmanaser sau la Sanherib, asirianul era vrăjmașul care era înaintea ochilor lui Israel. Mai târziu a fost Babilonul, dar lucrurile stau cu totul altfel față de Asiria și nu trebuie niciodată să le confundăm pe cele două. Dumnezeu a folosit în profeții Asiria și Babilonul în scopuri diferite, după cum și acestea sunt diferite. În mod obișnuit ele au fost confundate, dar în scriptură nu există nici un temei pentru această confuzie. Și nu numai că Asiria istorică și Babilonul istoric au fost două puteri diferite, ci și viitorii inamici pe care pentru care acestea constituie antetipuri sunt diferiți. Dacă Asiria a fost un regat puternic înaintea Babilonului și liderul unei coaliții de nații căreia i s-a permis să răstoarne cele zece seminții ale lui Israel și să amenințe pe Iuda, Babilonul a fost acea putere care s-a ridicat nu numai ca suzeran al unei coaliții de națiuni constituite pe baza unor tratate încheiate între ele, ci fiind un conducător suprem al regilor supuși lui. Pe scurt, demnitatea imperială nu a avut-o Asiria ci Babilonul. Această putere a Babilonului s-a ridicat după ce Israel a fost desființat, și aceasta spre a-l duce pe Iuda în captivitate atunci când nu mai era nici o speranță în legătură cu casa lui David deoarece urmașul lui David ajunsese să fie cel mai important instrument folosit de diavol pentru a introduce idolatria în Iuda și chiar în Ierusalim. Atunci a permis Dumnezeu Babilonului să se ridice căpătând rangul suprem de cap de aur al acelei statui a cărei semnificație i-a explicat-o Daniel lui Nebucadnețar. Aceasta a fost în principal în relație cu Iuda și așa va fi ți în viitor. Capul puterilor dintre națiuni simbolizate de acea imagine se va înălța și se va alătura în apostazie omului păcatului, unul fiind capul imperial al puterilor occidentale sau Imperiul roman reînviat, iar celălalt fiind șeful religios de la Ierusalim, primit ca Mesia, dar care este, de fapt, antihristul. După ce Domnul va fi judecat acestea (Apocalipsa 19), ultimul asirian va veni nu numai împotriva iudeilor, ci împotriva Israelului, deoarece evreii se vor fi strâns în țara lor, sau, oricum, cred că reprezentanți ai celor zece seminții vor fi în țară.

Despre acest asirian (nu despre puterea Babiloneană intermediară, care vine după primul asirian și înaintea celui din urmă) vorbește Mica, nu atât despre asirianul din trecut cât despre cel din viitor. Acesta este un fapt de o importanță imensă. Trebuie să reținem că statuia cea mare din Daniel este un sistem intercalat – ceea ce se poate spune că este o paranteză care cuprinde perioada de după primul Imperiu asirian și înainte de asirianul din zilele din urmă. Aceasta poate explica situația prezentată. Cele patru mari imperii își au existența între aceste două repere, iar acest sistem dintre cele două nu este prezentat în Mica. Isaia ne prezintă și împăratul Babilonului și pe cel al Asiriei. Fiind unul dintre cei mai cuprinzători profeți, ne prezintă ambele subiecte și legătura dintre unul și celălalt, dar și la Isaia întâlnim exact aceeași problemă. După ce Domnul Își va fi încheiat toată lucrarea Lui la Ierusalim doborând pe ultimul din reprezentanții puterilor care au început cu Babilonul, cel care avea rostul de a lua captiv Ierusalimul și Iuda, ce urmează? El va pedepsi privirile îndrăznețe ale împăratului Asiriei. După cum vom vedea, asirianul este ultimul vrăjmaș de pe pământ înainte de instaurarea împărăției, după cum moartea este ultimul vrăjmaș de judecat (v. 1 Corinteni 15.26) care rămâne până la sfârșit. Dar asirianul este tratat cu toată rigoarea în final: aceasta este afirmația clară a lui Isaia. Cel din urmă și cel mai mare este cel descris aici istoric sub Salmanaser și Sanherib din trecut. S-ar părea și că acest vrăjmaș din final este împăratul de la nord din Daniel 11.

Deși se știe bine că deseori asirianul este confundat cu împăratul Babilonului sau cu capul imperial, aceasta este o mare greșeală. Astfel, împăratul din nord este altul decât împăratul sau „omul păcatului“ care va fi aliat cu cornul cel mic al imperiului Babilonean din zilele din urmă. Adevărul este că omul păcatului va fi falsul rege al evreilor, acela care va veni în numele lui însuși și va fi primit de națiunile care L-au respins pe adevăratul Mesia. El va fi la Ierusalim, puterea apostată (ce care a început la Babilon), fiind nu în este ci în vest. Roma și Ierusalimul sunt cele două mari orașe din cuvântul profetic, Ierusalimul de cea mai mare importanță în toate, iar Roma având rol important în ultima fază a profeției intermediare. Dar atunci când acești lideri vor fi fost nimiciți prin puterea lui Dumnezeu la arătarea Domnului Isus, atunci împăratul din nord va veni în calitate de conducător al alianței națiunilor pământului, acesta nefiind cuprins în imaginea puterilor din Daniel. Aceasta trebuie ținut întotdeauna: Asiria, în calitate de conducătoare a națiunilor confederate este împotriva lui Israel atunci când el este recunoscut ca fiind poporul lui Dumnezeu, iar Babilonul și toate celelalte puteri imperiale sunt până la nimicirea fiarei, perioadă în care poporul nu este primit de El. După ce fiara și profetul fals vor fi în iazul de foc, împăratul din nord va veni pentru un nou atac având cele mai mari speranțe, iar de el se va ocupa Domnul în persoană, care Își va fi reluat relația Lui cu Israel și care va lucra prin intermediul lui Israel, deși va fi în mod evident o intervenție divină în judecata asirianului pe munții lui Israel. Totuși, asemenea ultimului lider al puterii care a început cu Babilonul, și asirianul personal va fi aruncat de viu în groapă. Cei care îl vor urma vor fi suferi o judecată care nu va fi atât de clar divină, deși nimicirea lor va depăși mult ceea ce a mai fost. Indiferent ce mijloace va folosi – ca regi și armate -, armata asirianului va fi bătută prin intermediul lui Israel. Dumnezeu va folosi pe poporul Său ca instrumente cu toate că și El Însuși va lupta din cer împotriva lor. În Ezechiel ni se spune despre grindină și foc – fulgere și tunete de la Dumnezeu – care marchează acel moment, deși El se folosește de Israel, iar înfrângerea lui este condusă direct de Yahve.

Atacul națiunilor numite Gog și Magog (Apocalipsa 20) este clar la sfârșitul mileniului, deci deosebit de ceea ce descriem acum. Dar, din Ezechiel 38 și 39 auzim despre efortul final aflăm despre un efort final înainte de începutul mileniului propriu-zis. Nu sunt pregătit să spun că acesta nu va fi ultima sforțare a împăratului din nord. Pare a fi aceeași politică. Împăratul din nord este descris având forța drept cea mai remarcabilă caracteristică a lui și cred că nu poate fi altă putere decât Rusia, dar aceasta este în planul secund ca aceea care va sprijini pe împăratul din nord sau pe asirian. Atunci împăratul Asiriei va fi stăpânitorul a ceea ce este acum sub stăpânirea Sultanului sau a Porții otomane. Acest potentat aflat la nord de Țara Sfântă va ajunge să aibă multă putere și va fi într-o stare complet diferită de decrepitudinea pe care o vedem acum. Printre politicieni umbla vorba că Turcia moare din lipsă de turci, dar atunci nu va mai fi așa. Presupun că, în Europa, Grecia și Turcia, cuprinzând probabil și Asia Mică, vor constitui o putere destul de mare în locurile unde fusese odată Imperiul bizantin, turcii propriu-ziși fiind probabil împinși înapoi în deșerturile lor.

Dacă va fi așa, atunci turcii vor fi izgoniți din Pera și noul regat siro-grec își va avea conducerea la Constantinopole și va avea un rol în marea dramă din viitor și, nu am nici un dubiu, va fi la fel de fără scrupule în forma lui finală pe cât a fost în forma lui mahomedană. Știm cu toții că starea grecilor este destul de tristă, dar vorbesc numai în legătură cu ceea ce ni se descoperă în Daniel 8 și în alte locuri din Scriptură. Dacă, sub aspect moral, sunt cel mai degradat popor al Europei, cu toată agerimea și șmecheria lor, amestecul lor în chestiunea evreiască va precipita rezultatele grozave. Dacă au mândria și vanitatea grecilor din antichitate, ce va fi cu creștinii corupți care nu vor mai avea morala elementară, așa slabă cum era, pe care au avut-o păgânii?

Astfel, națiunile care au avut un rol în istoria din Vechiul Testament vor ajunge în scurt timp în forma lor finală și vor suferi judecata pe pământ a lui Dumnezeu la sfârșitul veacului, când se va arăta împărăția Domnului, aducând pentru toate națiile omenirii odihnă și binecuvântare. Venirea Fiului omului este nu numai pentru judecata creștinătății, ci pentru împlinirea tuturor scopurilor pe care Și le-a propus Dumnezeu, atât pentru cer cât și pentru pământ. Aceasta prezintă, fără-ndoială, o importanță deosebită, pe care totuși omul o poate neglija când gândește că înaintea noastră stă numai hotărârea divină cu privire la eternitatea fiecărui individ. Ce teren propice pentru eroare este mintea care uită de gloria lui Hristos și asupra căreia cuvântul lui Dumnezeu nu are autoritatea care se cuvină să o aibă! Atunci judecata creștinătății va precede judecata națiunilor, iar atunci Israel va ajunge în prim-planul căilor lui Dumnezeu. Vorbesc despre judecata celor vii și nu despre judecata morților. Creștinătatea, fără-ndoială, a fost o sferă privilegiată, care s-a bucurat de mărturia adevărului lui Dumnezeu în moduri din cele mai remarcabile, cu toate că admit că multe părți ale pământului care s-au bucurat odată de acea mărturie au ajuns demult apostate în mahomedanism, într-un mod mai evident decât vestul care a alunecat în papalitate. Toate națiunile vor fi judecate de Dumnezeu când va veni ziua lui Yahve. Cei care sunt cu adevărat ai lui Hristos vor fi fost atunci deja luați în cer, astfel încât ei nu vor mai fi în scena judecății.

Dintre evrei se vor remarca aceia care vor fi martori deosebiți pe pământ, în zilele din urmă, după luarea în cer a celor sfinților din Vechiul Testament înviați și ei împreună cu biserica spre a-L întâmpina pe Domnul în aer. Deoarece Duhul va începe atunci să lucreze din nou în acea națiune și o rămășiță se va întoarce spre a fi poporul pământesc al lui Yahve atunci când Hristos va veni să domnească împreună cu sfinții Săi glorificați. Un număr dintre ei vor fi fost pregătiți în timpul grozăviilor apostaziei și ale omului păcatului, unii murind pentru adevăr, iar alții fiind păziți pe parcursul acelor zile în care Satan se va manifesta cu toată puterea și plin de furie. Pământul va fi binecuvântat în întregime, iar Israel, care acum este nevoit să aștepte numai îndurarea, va avea parte de împlinirea tuturor promisiunilor. Ei și nu noi, creștinii, sunt poporul pe care Dumnezeu l-a ales pentru pământ. Speranțele lor se leagă de gloria pe care Dumnezeu a prevăzut-o pe pământ, iar speranțele noastre sunt complet diferite. Noi așteptăm să fim cu Hristos în casa Tatălui, în cer. De fapt, biserica începe cu Hristos Domnul înălțându-Se la cer și trimițând Duhul Sfânt din cer spre a ne uni cu Hristos în cer. Până ce Hristos nu Și-a ocupat locul de om glorificat în cer, după împlinirea răscumpărării, nu a existat nimic asemănător cu creștinismul în sensul propriu al cuvântului. Nu neg credința sfinților Vechiului Testament, nici faptul că sufletele lor au fost aduse la viață, nici speranța lor că vor avea parte de ceva ceresc, dar creștinul care nu cunoaște alte privilegii dincolo de acestea are multe de învățat.

Astfel, creștinismul are caracteristica de a fi ceresc. Cel care este exemplul esențial și viața lui este Hristos, așa cum Îl cunoaștem ca înviat și așezat pe tron la dreapta lui Dumnezeu, iar, de când Hristos a fost glorificat, Duhul Sfânt a venit pe pământ spre a fi puterea și îndrumătorul creștinului și al bisericii în lume. Creștinului, atât în mor individual cât și colectiv, îi revine să mențină mărturia ca adevăr și practică. Dar ei nu numai că nu au păstrat mărturia, ci s-au lăsat iudaizați. A avut loc acel fenomen împotriva căruia apostolul Pavel a luptat cu toată puterea lui pe tot parcursul slujirii sale și s-a ajuns la cel mai trist amestec de adevăr ceresc cu guvernare, practici și speranțe pământești. Rezultatul este acest conglomerat pe care îl numim acum „creștinătate“, care cuprinde bisericile Romei, cele orientale și protestante de toate nuanțele, fie ele naționale, fie dizidente. Unde mai este mărturia despre un singur trup însuflețit de un singur Duh? Aceste comunități diferite și opuse au diferite măsuri de lumină, dar în nici una dintre ele nu se arată o mărturie așa cum se cuvine, în supunere față de Domnul Isus, fie că este vorba de prezența și puterea Duhului Sfânt, fie de cuvântul lui Dumnezeu. Acestea sunt de fapt o mărturie a stării de ruină care a pătruns puternic în casa lui Dumnezeu, cu toate că se vede, fără-ndoială, și infinita Lui răbdare și harul Lui.

Orice credincios sobru (indiferent cine ar fi el, și am avut o comuniune reală cu mulți copii ai lui Dumnezeu - mă bucur să o spun – în pofida mai multor lucruri care sunt opuse convingerilor mele) trebuie să recunoască faptul că nici măcar o fărâmă nu corespunde cu ceea de dorește Domnul, iar întregul nici atât. Cunosc persoane care simt această realitate dureroasă și ar mărturisi-o, nu numai persoane de rang inferior în biserică, ci și înalți ecleziaști care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul. Și aici, permiteți-mi să spun, în aceeași măsură în care deplâng idolatria lor în forme (și formele fiind ele însele complet greșite și căi ale iudaismului și păgânismului), nu pot să nu mărturisesc faptul că prefer ecleziasticii înalți care se bucură de comuniunea cu Dumnezeu față de oameni mai puțin evlavioși care se laudă a avea sentimente liberale și ceea ce se numește biserică modestă [N. tr.) În original „low-churchism“ și „high-churchism“ – concepții legate în principal de rolul pe care se consideră a-l avea clerul și sacramentele (frângerea pâinii sau liturghia sau împărtășania).] și doctrină evanghelică. Este doar o iluzie și spirit de partidă când numele și conceptele capătă prioritate față de ceea ce este în mod evident de la Dumnezeu. În prezent este extrem de important pentru copiii lui Dumnezeu să se întemeieze și să fie zidiți în adevărul divin. Mai există oare altceva pentru care să merite să trăiești? Mai există oare ceva în situația actuală a creștinătății care să aibă dreptul de a atrage afecțiunile spirituale ale copiilor lui Dumnezeu? Nu vorbesc despre sentimente sau atașamentul prin obișnuință față de lucruri vechi, ci de ceea ce leagă de Hristos. Ceea ce doresc deci este ca noi să ținem numai la Domnul și să căutăm, prin harul Lui, să arătăm că noi nu avem o comoară pe pământ ci comoara noastră este în ceruri, că nu prețuim nimic mai mult decât Îl prețuim pe Hristos Însuși, iar de pe pământ prețuim numai ceea ce este cel mai aproape de El și Îl reprezintă pe El cel mai bine. Singura cale sigură de a face aceasta este să avem grijă să avem privirile ațintite asupra lui Hristos, predându-ne astfel cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Puteți fi siguri că nimic altceva nu merită mai multă grijă. Cât de curând au început sfinții din primele zile să caute lucrurile lor și nu cele ale lui Hristos! Urmarea a fost decăderea care s-a răspândit larg, care, când va ajunge la maturitate va duce la apostazie și la omul păcatului, pe care Domnul îl va judeca la venirea Lui.

Dar la acea judecată se va face deosebirea despre care am vorbit. Vestul, care va fi scena principală a apostaziei creștine și Ierusalimul, care este centrul nelegiuirii evreiești (după cum putem observa, atât creștinii cât și evreii ajung la culmea apostaziei) vor fi judecate atunci. Și la acea judecată va fi nimicită fiara, puterea apostată dintre națiuni, omul păcatului, capul apostaziei religioase. După ce se va fi încheiat această judecată va veni marea coaliție condusă de asirian și de Gog. Cel din urmă ar părea să fie puterea protectoare care îl incită pe împăratul din nord și îl folosește ca instrument la început, după care, în cele din urmă, ajunge să cadă lovit de mâna lui Yhave.

Acesta cred că este planul viitorului prezis. După nimicirea acestor vrăjmași va veni împărăția pașnică a Domnului Isus. Astfel, este clar că în viitor se vor îmbina două calități: Mesia va corespunde lui David, regele victorios, înainte de a Se arăta a fi ceea ce este simbolizat prin Solomon – regele pașnic. El îi va doborî pe vrăjmași și va domni în pace când nu va mai fi nici unul care să aducă întinare, care să se opună sau care să trebuiască a fi nimicit.

Prin urmare, judecata creștinătății va fi mult mai mult decât o nimicire a națiunilor care se opun Domnului, în vecinătatea Ierusalimului. De exemplu, judecata Babilonului va implica umilirea și pedepsirea diferitelor segmente ale creștinătății mărturisitoare și, bineînțeles, apostate, sub cel de-al șaptelea potir vărsat înainte de arătarea lui Hristos. Căderea Babilonului are loc înainte ca El să vină pentru a judeca lumea. Va mai rămâne atunci fiara și profetul mincinos, cu toți cei care îi vor urma, care vor fi nimiciți când El se va arăta în glorie. Ultima judecată providențială va fi urmată în scurt timp de arătarea lui Hristos în glorie. Astfel, nu numai că în forma Babilonului va fi lovită creștinătatea coruptă, având Roma drept centru, așa cum va fi până la sfârșit, ci ultima și cea mai mare răzvrătire, când ei se vor alinia sub conducerea fiarei și a profetului mincinos, iar acea judecată nu este cea a corupției Babilonului, ci a unora aflați într-o opoziție fățișă contra lui Dumnezeu și a Hristosului Său. Aceasta din urmă va cuprinde capul Imperiului roman reînviat în acele zile, care va sprijini antihristul împotriva împăratului din nord, iar scena nimicirii lor va fi Ierusalimul sau împrejurimile lui.

Judecata creștinătății va fi. Într-un sens, judecată providențială înainte de arătarea strălucită a Domnului, când El îi va nimici cu suflarea gurii Lui. Cine oare și-ar imagina că America, Australia sau India vor scăpa neatinse de judecățile din ziua din urmă? Adevărul este că nici un loc și nici o națiune care poartă numele lui Hristos sau căreia i-a fost predicată evanghelia nu va scăpa.

Este drept că unele din aceste țări, cum ar fi America, nu sunt menționate pe nume în profeție, dar aceasta nu împiedică să li se aplice și lor principiile generale. Judecata lumii locuite îi va cuprinde pe toți și Dumnezeu nu este oprit de un ocean. Mâna Lui îi va pedepsi pe toți cei care Îl disprețuiesc, fie ei din est sau din vest. Nu întotdeauna se înțelege că atunci când este judecat Babilonul, femeia stă nu numai pe șapte coline ci și pe multe ape. Consider că apele înseamnă curente ale mărturiei creștine care izvorăsc din principiile babiloniene. Acestea constituie principala corupție a creștinătății. Urmează apostazia, dar aceasta este o opoziție mai fățișă decât aceea a creștinătății corupte, deși pare a fi numai reacția la aceasta. Aceasta ar părea să fie mult mai centralizată decât influența Babilonului și pare a avea un loc mai limitat. Apoi, după judecata fiarei și a Babilonului, coaliția de națiuni va cuprinde din nou o sferă extinsă deoarece aceasta nu mai este în mod necesar creștinătatea mărturisitoare. Se poate să fie națiuni păgâne sau nu. Presupun că toate națiunile din Asia centrală vor ceda Rusiei și vor pieri în modul cel mai remarcabil pe munții lui Israel. Este un fapt binecunoscut că până și chinezii și alte nații din orient [N.tr.) La sfârșitul secolului al XIX-lea extremul orient era cu populație majoritară mongoloidă și nu era încă în totul sub controlul Rusiei.] ajung sub controlul Rusiei, nu fără a opune rezistență, dar, în final ajung sub dominația ei în urma politicii pe care ea nu o abandonează niciodată. Nu este sigur că Poarta sau Persia vor fi absorbite în imperiu, dar toate vor accepta conducerea Rusiei. Cât de uimitoare este orbirea oamenilor față de ceea ce va veni! Acesta va fi rolul jucat de asirian, care apare ca fiind instrumentul puternic din nord-est folosit de Rusia, dar toți vor fi judecați de Dumnezeu. Realitatea este că, la timpul potrivit, toate națiunile trebuie să fie judecate, dar vor fi diferite măsuri de judecată, după cum sunt diferite măsuri ale privilegiilor. Cu cât avem mai multe favoruri din partea lui Dumnezeu, cu atât va trebui să dăm mai mult socoteală. Oricine poate înțelege că așa este drept și la judecată se pune problema dreptății. Dar creștinul are parte de harul care domnește prin dreptate și, de aceea, el își va avea locul alături de Hristos. Toți creștinii vor fi luați de pe pământ și, după ce vor fi trecut prin lume prin diferite necazuri, Îl vor întâlni pe Domnul și vor locui cu El în casa Tatălui. Aceasta nu este descoperit în Vechiul Testament, ci numai în Noul Testament avem revelația propriu-zisă a creștinismului.