Introducere

Este un privilegiu pentru mine să prezint cititorului acestei broşuri adunările de creştini credincioşi, denumiţi uneori „fraţi" (N. tr. în vest „fraţii din Plymouth"). Scriu aceste rânduri cu oarecare ezitare, pentru că nu doresc cu nici un chip să înalţ pe om sau vreo grupare de oameni. Totuşi, mă simt îndatorat să împărtăşesc cu alţii binecuvântările pe care eu însumi le-am primit pe calea părtăşiei cu această ceată din poporul lui Dumnezeu.

Timp de şase ani am exercitat funcţia de pastor în cadrul unei importante denominaţii religioase, pentru că m-am născut, am fost adus la Hristos şi am fost crescut în acea denominaţie care, vorbind în general, crede Biblia şi predică evanghelia. Totuşi, cercetarea personală cu privire la învăţătura Noului Testament cu privire la Biserică (Adunare) şi la slujirea în Domnul m-a condus la faptul de a avea întrebări substanţiale cu privire la caracterul biblic al multor tradiţii si metode din bisericile (adunările) noastre. În acelaşi timp, intram tot mai mult în cunoştinţă cu existenţa acelor adunări simple de credincioşi, ale căror convingeri şi practici corespund în chip surprinzător cu convingerile care creşteau în mine ca urmare a cercetării Scripturilor. După multe rugăciuni şi frământări, m-am simţit îndemnat de Duhul Sfânt să demisionez din postul meu de pastor şi să părăsesc denominaţia din care făceam parte, spre marea dezamăgire a unora, ca să încep să mă adun cu un mic grup al acestor fraţi şi surori. N-am regretat niciodată că am făcut acest pas şi nici n-aş putea niciodată să exprim în cuvinte cât de mult am fost binecuvântat eu si familia mea prin această schimbare. Socotesc că ar fi fost o ingratitudine şi egoism să păstrez pentru mine ceea ce am găsit, cu atât mai mult cu cât un mare număr de creştini simte că se petrece ceva în sânul tradiţiilor din Biserică, dar sunt în ,necunoştinţă de faptul că există adunări care se adună respectând Scriptura.

Expresia „fraţii din Plymouth" este un nume dat de alţii, ca să desemneze aceste adunări; ei înşişi nu şi-au pus nici un nume pe care să-l fi adoptat. În fapt, ei se consideră în mod simplu credincioşi în Domnul Isus Hristos, care se adună fără vreun titlu denominaţional, numai în numele Lui. Dacă este nevoie de folosirea unei etichete, este preferat termenul „fraţii", pentru că el nu este un nume care-i dă la o parte pe alţii, ci un nume care poate fi aplicat deopotrivă tuturor credincioşilor. Pentru a nu da loc nici unei confuzii arătăm că numele de fraţi, fără majusculă (F), subliniază că acest nume nu se referă la o denominaţie, ci la credincioşi care se adună în simplitate nou-testamentală, recunoscând unitatea lor esenţială cu toţi ceilalţi credincioşi în Hristos, fără să intre în discuţie afilierea denominaţională sau locală.

Mişcarea a început în Anglia la începutul anilor 1800 (N. tr. În fapt a început cu aproape 2000 de ani în urmă, la Ierusalim, odată cu coborârea ,Duhului Sfânt). Plymouth — în Anglia era unul din primele şi marile centre ale lucrării. Lucrarea a început prin retragerea credincioşilor din denominaţiile (sistemele) şi tradiţiile oamenilor care dominau creştinătatea. În ciuda faptului că au început ca o mică ceată, „fraţii" au adus foarte repede o influenţă de netăgăduit asupra creştinătăţii evanghelice. Multe din temele care au devenit comune creştinilor care preţuiesc Biblia, care sunt alipiţi de ea, ca binecuvântata nădejde a venirii în curând a lui Hristos, deosebirea marcantă dintre lege şi har, poziţia aparte a Adunării în planurile lui Dumnezeu, binecuvântarea în viitor a lui Israel sunt adevăruri care au fost în bună parte recuperate şi popularizate de scriitori şi învăţători ai Scripturilor dintre fraţi ca J. N. Darby, F. M. Grant, H. A. Ironside, William Kelly, C. H. Mackintosh, Samuel Ridout, W. E. Vine şi mulţi alţii. Este imposibil să fie supraestimat efectul pe care aceşti oameni evlavioşi şi dotaţi l-au exercitat asupra gândirii evanghelice de-a lungul anilor.

Menţionez aceste lucruri nu ca să-i fac să se mândrească oamenii aceştia sau mişcarea „fraţilor", ci pentru că cei ce aud pentru întâia oară despre aceste adunări, pot gândi — în mod greşit — că ei sunt o sectă extremistă sau o întovărăşire religioasă ce trebuie evitată. Nu aşa stau lucrurile; aceşti credincioşi au avut un rol cheie în istoria creştinismului biblic în cursul ultimelor două secole şi ei continuă să fie alipiţi fără nici o abatere învăţăturilor fundamentale ale credinţei: Dumnezeirea lui Hristos, moartea Lui ca jertfă, învierea Lui fizică şi venirea Lui din nou, mântuirea prin credinţă, inspiraţia literală a Scripturilor etc.

Adunările nu sunt cu nici un chip reprezentări perfecte ale creştinismului nou-testamental, iar istoria lor nu este de fel lipsită de slăbiciuni omeneşti, pentru că, dincolo de toate, strângerile laolaltă locale sunt alcătuite din sfinţi nedesăvârşiti şi mişcarea, în ansamblu, a cunoscut partea ei de dispute şi dezbinări regretabile. Nimeni nu este mai profund conştient de aceste lucruri decât „fraţii" înşişi. Multe dintre lucrurile pe care le arăt în această broşură, ei ar fi foarte reţinuţi în a le arăta. Şi aşa trebuie să fie. Domnul Isus a spus: „Cine vorbeşte despre el însuşi îşi caută gloria Lui însuşi!" Dar, întrucât eu sunt nou venit în mijlocul adunărilor, socotesc că pot vorbi fără stânjenire despre ceea ce am găsit, fără a fi în pericolul de a mă arăta mare. Ceea ce scriu este o mărturie, iar eu nu mă simt obligat de a trata într-un mod sistematic credinţele şi practicile adunărilor. Mai degrabă, aş vrea să fac câteva comentarii asupra a patru caracteristici specifice, pe care le-am găsit deosebit de remarcabile şi importante.