Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

01 Eliminarea „clerului" ca o clasă distinctă de credincioşi

de Mark A. Frees - 07 Aprilie 2016

1. Eliminarea „clerului" ca o clasă distinctă de credincioşi

Biserica primară în simplitatea ei, aşa cum poate s-o constate orice cititor sincer al Noului Testament, nu cunoştea un lucru ca acela de a fi cineva „cleric" sau de profesiune slujitor al religiei. Ideea unei adunări de credincioşi condusă de un om care să fi fost declarat „slujitor al religiei" sau preot, având o formaţie profesională în acest sens şi un salariu atribuit, lipseşte cu totul din Noul Testament. Modelul preconizat mai degrabă de Noul Testament este că adunarea trebuie condusă nu de un singur păstor, ci de un grup de oameni, numiţi de obicei „bătrâni" deşi în Noul Testament mai apare şi numele de „păstori" şi supraveghetori. (Nu denumirea este importantă aici.) Implicaţia evidentă a celor arătate mai sus este că bătrânii trebuie ridicaţi de Dumnezeu din mijlocul adunărilor locale şi nu angajaţi sau importaţi de adunări, din afară.

Adunările de fraţi încearcă să menţină acest model şi, de fapt, aceasta a fost cauza care m-a atras către ele. În timp ce-mi exercitam rolul tradiţional de pastor al unui cult religios, cercetarea Noului Testament m-a dus la încredinţarea că ocupam un post nebiblic. Cu ajutorul modelului nou-testamental pe care îl avem înainte, am început să văd într-o lumină nouă unele rezultate triste care au apărut, pentru că oamenii au îmbrăţişat în bloc un model nebiblic cu privire la conducerea bisericii. Mulţi pastori ai bisericilor locale fac — în general — parte dintre cei mai pioşi şi predaţi credincioşi, dar sistemul clerical, această împărţire între „clerici" şi „laici" a adus pagube de necalculat Adunării lui Dumnezeu.

Un cunoscut antrenor a definit jocul de fotbal ca reprezentând: „Douăzeci şi doi de oameni pe teren, care au nevoie disperată de odihnă, înconjuraţi de 50,000 de oameni care au nevoie disperată de exerciţiu." Cam aşa stau lucrurile în prezent în multe biserici, din cauză că se consideră că numai slujitori ai religiei de meserie pot prezenta în public evanghelia, pot învăţa pe alţii din Cuvântul lui Dumnezeu sau pot avea grijă de turmă. În acest fel, o armată a lui Dumnezeu care ar putea fi puternică, esteîntr-o mână de ostaşi activi şi o mare masă de spectatori, care îi încurajează pe cei activi prin prezenţa la strângerile laolaltă şi prin suport financiar.

Ca să fim drepţi, trebuie acum să spunem că mulţi dintre pastori deplâng această situaţie. Ei înţeleg că rolul lor este nu să monopolizeze lucrarea de slujire, ci ca pe o pregătire a sfinţilor, ca să fie şi ei înşişi părtaşi la această lucrare. Dar, deşi dorit, acest rezultat se realizează foarte rar, pentru că distincţia dintre „clerici" şi „laici" are un mare efect demobilizant asupra sfinţilor. S-a înrădăcinat prea puternic înţelegerea că anumite elemente ale lucrării creştine sunt rezervate numai câtorva „chemaţi" să aibă o poziţie specială faţă de sfinţi.

Atunci când începusem să descopăr adevărul Noului Testament cu privire la aceste lucruri, am împărtăşit greutatea cu câţiva oameni din biserică, sugerându-le că şi alte persoane, în afara „pastorului" ar trebui implicaţi, de pildă, în predicarea şi învăţarea din Cuvânt, la strângerile laolaltă ale bisericii. Unul dintre ei a răspuns în final cu sinceritate: „Dar, domnule pastor, noi n-am studiat ca dumneavoastră." Prima mea reacţie a fost să-1 întreb: „Cum adică?" Aş putea spune fără nici o ezitare că 99 procente din ce cunosc din Biblie am învăţat nu la seminarul teologic, ci cercetând personal Scripturile şi scrieri ale oamenilor evlavioşi, iar aceste resurse sunt la îndemâna fiecărui sfânt, care poate profita în chip regulat de ele. În fapt, mulţi oameni formaţi la seminar sunt de acord cu mine ca să admită că formarea lor la seminar, departe de a-i califica pentru ca să explice bogăţiile spirituale ale Cuvântului lui Dumnezeu, mai degrabă a fost o experienţă copleşitoare, de care au trebuit să se refacă sub aspect spiritual, pentru a fi roditori în vestirea Cuvântului.

În adunări, supravegherea spirituală a turmei este executată de un grup de fraţi maturi şi cu răspundere, iar vestirea publică a Cuvântului este împărţită între bărbaţii din adunare care au dovedit că au dar în această privinţă. Un bărbat nu este nevoie să fie bătrân ca să predice sau să dea învăţătură si invers sunt destui bătrâni ai adunărilor care nu iau parte la scrierea sau la învăţarea publică din Cuvânt (deşi ei „sunt în stare să înveţe pe alţii" în lucrarea personală cu sufletele). Mai mult, cum vom vedea, la strângerea săptămânală pentru frângerea pâinii, chiar şi cei care nu iau Cuvântul în mod regulat în public, pot împărtăşi un gând din Biblie sau un alt cuvânt, pe scurt. Desigur, există şi lucrători care folosesc tot timpul pentru vestirea Cuvântului, cum sunt misionarii, evangheliştii, cei ce învaţă din Cuvânt, dar în cea mai mare parte supravegherea şi lucrarea publică în fiecare duminică este desfăşurată de oameni care în timpul săptămânii merg să-şi practice meseriile lor pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele.

Atunci care este calitatea lucrării publice în adunări, dacă ea este dată pe seama unor oameni care n-au primit niciodată o şcolarizare teologică, n-au învăţat omiletica si n-au fost „ordinaţi" sau „hirotonisiţi" niciodată? Iată părerea mea în această privinţă: învăţătura Bibliei în adunări, deşi nu este caracterizată printr-un stil rafinat care să atragă publicul, cum ar face un vestitor al Cuvântului de meserie şi plătit este, în ansamblu, superior în ceea ce priveşte conţinutul. Dincolo de toate, aşa cum spunea cineva, este o diferenţă imensă între „a fi savant în Scripturi şi a avea inteligenţă în Biblie."

În multe cursuri de seminar si la amvonul multor pastori se accentuează asupra acestei deosebiri, mai ales când păstorii au de pregătit două sau trei „mesaje" pe săptămână, pentru o asistenţă care este total dezinteresată în adevărurile adânci ale Cuvântului lui Dumnezeu. Vorbitorul obişnuit dintr-o adunare de fraţi nu ştie să-şi înceapă punctele planului său prin aceeaşi literă din alfabet sau chiar că trebuie să aibă un plan, să dea predicii un titlu lesne de reţinut, să facă o introducere atrăgătoare şi să încheie cu o concluzie puternică. Ceea ce ştie el să facă este să se ridice simplu şi să desfăşoare Cuvântul lui Dumnezeu, verset cu verset şi rând cu rând. Iar ascultătorii au urechea obişnuită să găsească plăcere în adevărurile Scripturilor, nu în ambalajul care le înfăşoară.

Înainte de a încheia acest subiect (asupra căruia am scris mai pe larg în broşura: Este scripturistic sistemul unui singur pastor?) aş vrea să mai menţionez un efect mai avantajos, căruia i-am fost martor, al acestui sistem care constă în împărţirea lucrării publice între bărbaţi: este vorba de efectul lui asupra familiilor din adunare. Cine ar putea măsura impresia profundă produsă asupra copilului care, săptămână după săptămână, îşi vede tatăl (nu pe „predicator" sau pe „slujitor" ci pe tatăl său) ridicându-se, fie pentru a explica din Cuvântul lui Dumnezeu, fie pentru a împărtăşi gânduri simple cu privire la gloria lui Hristos, la Masa Domnului. Iar binecuvântarea adusă prin această practică este oare mai puţin adâncă în soţia şi mama evlavioasă care îşi are copilul lângă ea? Nu este în zilele noastre un strigăt real în atâtea soţii credincioase: „O! de ar fi soţul meu mai interesat în lucrurile spirituale!" Este în adunările noastre o astfel de nevoie!

Este pentru noi, bărbaţii, un lucru apăsător: am fost rânduiţi să exercităm îndrumarea spirituală în casele noastre, dar suntem lăsători a împlini acest lucru. Dacă femeile ar fi să ia iniţiativa, mulţi bărbaţi s-ar complace în această stare. Dacă un pastor de profesie este însărcinat şi cu predicarea şi cu învăţătura şi cu mărturia publică şi cu sfătuirea, atunci cea mai mare parte dintre bărbaţi se mulţumesc cu rolul confortabil de spectator. În adunările de „fraţi" bărbaţii sunt încurajaţi să-şi exercite darul, sunt aşteptaţi să facă asta şi li se oferă prilejul — pentru că nimeni n-o poate face în locul lor.

Iar bărbaţii pot vedea practica aceasta ca pe un model înfăţişat înaintea lor de alţi bărbaţi, care este ştiut că n-au fost formaţi în seminarii si n-au fost ordinaţi sau plătiţi ca să prezinte Cuvântul sau să exercite alte lucrări în câmpul lucrului pentru Domnul. Ce minunat să constaţi că bărbaţii folosesc aceste ocazii, contribuind astfel la bunul mers al adunării, cu avantajele care se revarsă în propriul lor cămin.