Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Capitolul II

de J. G. Bellet - 07 Aprilie 2016

Capitolul II

Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi” Ioan 1:14

Umanitatea Sa

De-a lungul istoriei cărnii şi sângelui care ne este oferită în Scriptură învăţăm că moartea a intrat în lume prin păcat. Pentru toţi cei reprezentaţi ca fiind în Adam, sentinţa a fost aceasta: “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Cu privire la Sămânţa promisă a femeii, care nu era astfel reprezentată, a fost spus şarpelui: “Tu Îi vei zdrobi călcâiul”. Vedem deci că moartea acestei Seminţe avea să fie la fel de neobişnuită ca şi naşterea Sa. Prin naştere, El urma să fie Sămânţa femeii; în moarte, urma să aibă călcâiul zdrobit. La împlinirea timpului El, Cel făgăduit, a fost “născut din femeie”. Fiul lui Dumnezeu, Cel care sfinţeşte, a luat parte la carne şi sânge; El a devenit “Sfântul” sau “lucrul sfânt” (Luca 1:35).

A avut moartea vreun drept asupra Lui? Nici unul. Conform legământului veşnic, călcâiul Lui a trebuit să fie zdrobit, însă moartea n-a avut nici un drept asupra cărnii şi sângelui Său. În El, Cel binecuvântat, a existat capacitatea de a împlini planul divin, pentru ca astfel călcâiul să trebuiască să-I fie zdrobit; altfel însă El n-a fost nicidecum expus morţii în vreun fel.

Sub legământ, pentru a împlini planul dumnezeiesc, El S-a predat pe Sine, de bună plăcere, spunând: “Iată-Mă, vin”. Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, El a luat “un chip de rob”. Şi, prin urmare, la timpul potrivit a fost făcut “asemenea oamenilor”, şi fiind găsit astfel la “înfăţişare”, El a mers pe drumul smeririi de sine, chiar până la “moartea de cruce” (Filipeni 2).

Astfel a fost cursul vieţii Lui. El Şi-a ascuns slava, Şi-a ascuns chipul de Dumnezeu sub cel de rob. N-a căutat cinste de la oameni. L-a cinstit pe Tatăl care-L trimisese, nu pe Sine Însuşi. Nu a vrut să Se facă cunoscut şi nu a dorit să Se arate lumii. Aşa citim despre El. Iar toate acestea au ţinut de “forma” pe care El o luase şi sunt desăvârşit ilustrate în istoria din evanghelii.

El Şi-a ascuns forma de Domn a tot ceea ce este pe pământ şi în mare sub cea a unui plătitor de taxă. I s-a cerut să plătească taxa, sau cel puţin Petru a fost întrebat dacă Învăţătorul lui nu o plăteşte. Domnul arată că era scutit, însă, ca să-i nu facă să se poticnească, plăteşte taxa pentru Petru şi pentru El. Dar cine era Cel ce făcea asta, în tot acest timp? Nimeni altul decât Cel despre care se scrisese: “Pământul este al Domnului, împreună cu tot ce cuprinde el”. Căci El porunceşte unui peşte să-I aducă acea monedă de care avea nevoie, pe care apoi o dă celor ce strângeau darea (Matei 17).

Ce ilustrare a tainei scumpe că El care avea “chipul lui Dumnezeu” şi care “n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”, – folosind astfel comorile adâncului şi poruncind creaturilor mâinii lui Dumnezeu ca fiind toate ale Sale – a luat “chipul unui rob”! Ce rază de slavă străbate norul cu ocazia acestei împrejurări atât de banale! Totul s-a întâmplat între Domnul şi Petru, însă a constituit arătarea “chipului lui Dumnezeu” de sub “chipul robului” sau al celui supus autorităţilor (Romani 13:1). Tot ce cuprindea pământul era tributar Lui în momentul când El a consimţit să plătească tribut către alţii. La fel s-a întâmplat cu o altă ocazie, când invitatul neobservat la sărbătoarea de nuntă a îngrijit de vin, nu ca şi cum El ar fi fost “Mirele”, ci chiar ca Creatorul tuturor lucrurilor. Acolo El Şi-a arătat din nou slava şi ucenicii Lui au crezut în El (Ioan 2).

Citim de asemenea că El nu S-a luat la ceartă, nici nu a strigat, şi nici nu Şi-a ridicat glasul pe străzi. N-a vrut să frângă trestia ruptă, ci mai degrabă S-a ţinut pe Sine în umbră. Şi toate acestea, din nou, fiindcă El luase “chip de rob”. Prin urmare, în chiar această ocazie, este citat locul din Scriptură care spune: “Iată Robul Meu pe care L-am ales” (Matei 12).

Toate aceste întâmplări arată într-un fel foarte semnificativ cum a fost drumul Lui. “Arată-ne un semn din cer” a fost o altă ispită de a-L face să Se înalţe pe Sine (Matei 16). Atunci L-au pus la încercare fariseii, aşa cum diavolul făcuse atunci când Îi ceruse să Se arunce de pe marginea templului; sau rudele Sale, îndemnându-L să se arate lumii (Ioan 7). Dar cum a răspuns Slujitorul perfect? Nici un semn nu le va fi dat decât cel al lui Iona – un semn al umilinţei, un semn că lumea şi prinţul ei vor câştiga o aparentă biruinţă asupra Lui, în locul unui semn care ar fi putut uimi lumea, aducând-o la picioarele Sale.

Cu adevărat excelente sunt aceste urme ale Slujitorului perfect al lui Dumnezeu. David şi Pavel, care stau de o parte şi de cealaltă a Lui, precum Moise şi Ilie pe muntele sfânt, reflectă ceva din slava Lui manifestată prin a Se ţine pe Sine ascuns. David a omorât leul şi ursul, iar Pavel a fost răpit în al treilea cer; însă nici unul din ei nu s-a grăbit să vorbească despre aceste lucruri. Asemenea atitudine reprezintă o frumoasă imagine a Slujitorului desăvârşit. Totuşi ei, şi toţi cei ca ei pe care-i găsim pe paginile Scripturii, ori printre sfinţi, se află faţă de marele Original la distanţe mult mai mari decât avem noi măsuri să măsurăm. El Şi-a ascuns “chipul de Dumnezeu” sub “chipul de rob”. Isus a fost tăria lui David atunci când acesta a ucis leul şi ursul; şi El era Domnul acelui cer la care a fost răpit Pavel. Însă aici El a fost ca unul care nu avea “unde să-Şi plece capul”.

La fel pe vârful “muntelui sfânt” şi apoi la poalele lui. Sus pe munte, înaintea privirilor aleşilor Săi, pentru un moment pasager, El a fost “Domnul slavei”; la poalele lui, a fost “Isus singur”, poruncindu-le să nu spună nimănui despre viziunea pe care o avuseseră până când Fiul Omului avea să învie dintre cei morţi (Matei 17).

Priviţi-L din nou în corabie pe mare, în timpul furtunii. Se afla acolo ca un lucrător cu ziua ostenit, al cărui somn este dulce. Acesta era chipul în care El S-a manifestat ochilor oamenilor. Dedesubt însă se afla “chipul lui Dumnezeu”. S-a trezit şi, fiind Domnul care adună vântul în pumnii Lui şi adună apele în haina Lui, a certat marea şi a liniştit-o (Proverbe 30:4; Marcu 4).

Isus ni Se înfăţişează adesea în slăvile depline şi felurite ale lui Iehova, Dumnezeul lui Israel. Odinioară acesta poruncise făpturilor din adâncuri şi “un peşte mare” a fost pregătit pentru a-l înghiţi pe Iona, oferindu-i un mormânt pentru o vreme hotărâtă. La fel, în zilele Sale, Isus a dovedit că El Însuşi este Domnul “mării celei întinse şi largi” poruncind “vietăţilor mici” din ea să intre în năvodul lui Petru (Psalm 104:25; Luca 5). “Vietăţile mari şi mici” au recunoscut şi acum, precum odinioară, vocea lui Iehova-Isus.

Tot aşa, Dumnezeul lui Israel, Domnul a tot ce cuprinde pământul şi marea, S-a folosit de o măgăriţă necuvântătoare pentru a mustra pe proroc în nebunia lui. Avem un alt exemplu al acestui lucru atunci când chivotul a trebuit să fie adus acasă din ţara filistenilor. Dumnezeul lui Israel a dirijat atunci natura, forţând vacile înjugate la carul pe care fusese aşezat chivotul, să apuce pe drumul bun către Bet-Şemeş, măcar că ele au luat acest drum în totală opoziţie cu instinctul lor natural (1Samuel 6).

Domnul Isus a acţionat mai târziu demonstrând aceeaşi slavă şi putere a Dumnezeului lui Israel. Fiindcă în zilele vieţii Sale pământeşti, El, adevăratul Chivot, a trebuit să fie purtat către casă. A fost un moment când El a avut nevoie, precum chivotul din zilele lui Samuel, să fie purtat din locul în care Se afla. Trebuia să viziteze Ierusalimul în slava Sa. Era necesar ca El, fiind Împăratul Sionului, să intre în cetatea împărătească. Şi Se foloseşte pentru asta de o măgăriţă şi de mânzul ei, însă Se comportă cu toată demnitatea şi autoritatea pe care le are ca Domn a tot ce cuprinde pământul. Proprietarii animalelor au trebuit să asculte de cuvintele: “Domnul are trebuinţă de el”, şi, contrar firii, contrar oricărui sentiment al inimii omeneşti într-o astfel de ocazie, ei l-au trimis “îndată” (Marcu 11; Luca 19).

Astfel a strălucit Isus din nou în slava proprie Dumnezeului lui Israel. Vălul poate că era foarte gros, şi aşa a şi fost. Era constituit din Isus din Nazaret, tâmplarul, fiul tâmplarului (Matei 13:55; Marcu 6:3). Norul care acoperea totul era opac într-adevăr, însă slava de sub el era infinită. Era slava deplină a lui Iehova, şi nici o rază din întreaga strălucire divină n-ar fi refuzat să o exprime şi să o afirme. El “n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” ci “S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi”. Credinţa pricepe această slavă acoperită, iar afecţiunea o protejează ca şi cu un zid de foc. “Cine S-a suit în ceruri şi cine S-a coborât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii Lui? Cine a strâns apele în haina Lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte El şi care este numele Fiului Său? Ştii tu lucrul acesta?” (Proverbe 30). Nu vom încerca să răspundem, ci, precum Moise odinioară, vom învăţa şi noi, atunci când trece Isus, să ne plecăm capetele şi să ne închinăm (Exod 34).

Cât de minunate sunt locurile din Scriptură care ne învaţă să observăm cum “chipul de rob” ascundea “chipul lui Dumnezeu”. Însă la fel de minunate, îndrăznesc să spun, sunt acele cazuri în care El pare că a încercat să Se pună la adăpost de pericol, sau să-Şi scape viaţa. A descoperi şi în astfel de situaţii frumuseţea şi slava Lui, care sunt ascunse de ochiul omului, ar trebui să fie o îndeletnicire nespus de plăcută pentru sufletul nostru. Însă mulţi dintre noi, deşi pentru nimic în lume nu am păta această slavă, putem fi încă incapabili de a o pricepe, şi adesea îi înţelegem greşit căile sau forma pe care o ia. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o perfectă contradicţie cu cel care urmează să vină şi despre care citim că toată lumea îl va admira. Aşa cum Domnul Însuşi spune: “Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). Potrivit cu asta, dacă viaţa Lui este ameninţată, El nu face imediat o minune care să uimească lumea, ci dimpotrivă, Se dezbracă pe Sine Însuşi şi vrea să fie nimeni şi nimic. El refuză cu desăvârşire să facă ceva de care oamenii să se minuneze – mare şi slăvită contradicţie cu cel a cărui rană de moarte va fi vindecată, aşa încât întreaga lume se va minuna şi se va închina înaintea aceluia a cărui icoană va avea viaţă şi va vorbi, astfel ca toţi, mici şi mari, să-i poarte numele pe frunţile lor (Apoc.13).

Fiul lui Dumnezeu S-a aflat în totală contradicţie cu toate acestea. El a venit în numele Tatălui Său, nu în al Lui Însuşi. El avea viaţa în Sine. Era egal cu Cel despre care este scris: “Care singur are nemurirea”; însă El a ascuns această strălucire a slavei divine sub chipul unuia care a părut că-şi apără viaţa prin cele mai obişnuite şi mai de dispreţuit metode. Acest gând ne-ar fi preţios dacă am avea inimi gata de închinare. Cel care trebuie să vină “în propriu său nume” va primi o rană de moarte, şi totuşi va trăi, pentru ca lumea să se minuneze; însă Fiul lui Dumnezeu fuge în Egipt.

Suntem oare atât de lipsiţi de pricepere spirituală încât să nu înţelegem acest lucru? Ar trebui oare să fim forţaţi pentru a înţelege viziunea slavei astfel ascunsă? Chiar şi aşa dacă ar sta lucrurile, Domnul tot ne va îngădui şi ne va da viziunea acestei glorii. Fiindcă sub văl se află o slavă care, dacă ar vrea, ar putea, precum cuptorul caldean, să-şi nimicească vrăjmaşii pe loc. Căci atunci când venise momentul, când era ceasul puterii întunericului, slujitorii acestei puteri, în prezenţa slavei, “s-au dat înapoi şi au căzut la pământ”, lucru care ne învaţă că Isus a fost atunci în întregime un prizonier de bună voie, aşa cum mai târziu a fost victimă de bună voie.

În legătură cu asta, priviţi-L în împrejurarea despre care am pomenit deja, în Matei 12. S-a temut Domnul în acel moment de mânia fariseilor, simţindu-Se ca unul care trebuie să facă ceva pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Nu pot întreţine un asemenea gând. El Şi-a început acolo încă o etapă în drumul Său minunat de slujitor, alegând nu un nume de cinste în această lume, ci unul (prin umilinţă şi moarte), în care neamurile să se poată încrede; şi prin credinţa în acest nume păcătoşii să fie mântuiţi.

Priviţi la El în alt moment, atunci când sabia unui Irod L-a ameninţat pentru a doua oară (Luca 13). Cum Se înalţă Domnul deasupra ei? Fiind conştient de aceasta: fie regele oricât de viclean, chiar dacă ar adăuga subtilitatea la forţă, El trebuie să-Şi termine călătoria, trebuie să-Şi încheie lucrarea încredinţată, iar a treia zi va sfârşi. Iar acest sfârşit avea să vină, aşa cum ştim, nu prin biruinţa lui Irod sau a iudeilor asupra Lui, ci prin predarea Sa de bună voie pentru a deveni Căpetenia mântuirii noastre, făcut desăvârşit prin suferinţă. Şi cu aceeaşi ocazie El recunoaşte următorul lucru: că, deşi ca Proroc avea să moară la Ierusalim, asta s-a întâmplat pentru ca cetatea să umple măsura păcatelor ei; căci El, în tot acest timp, era Dumnezeul Ierusalimului, care de-a lungul veacurilor Se purtase cu îngăduinţă faţă de cetate, o chemase la pocăinţă, iar acum în curând avea s-o lase pustie prin judecată (vers.31,35).

Spun din nou: Ce glorii sunt ascunse aici sub chipul smerit al Celui care era ameninţat cu mânia unui rege, şi care a trebuit să facă faţă dispreţului şi vrăjmăşiei propriului Său popor!

Voi face însă referire la încă unul sau două cazuri, chiar mai marcante decât acesta. Priviţi-L la începutul lucrării Lui, în cetatea Sa. Acelaşi principiu măreţ este ilustrat; căci muntele Nazaretului este, după părerea mea, nu un loc care punea în pericol viaţa lui Isus, ci exact ceea ce fusese mai înainte streaşina templului (Luca 4:9,29). Diavolul nu s-a gândit deloc că Domnul ar fi căzut în curtea templului şi ar fi murit. Nicidecum. El L-a ispitit – aşa cum o ispitise pe femeie în grădină – să Se mărească pe Sine, să Se facă, dacă pot spune astfel, aşa cum diavolul i-a spus Evei, Dumnezeu. A căutat să corupă izvoarele din Hristos, aşa cum le corupsese în Adam, şi să facă astfel ca “mândria vieţii” să devină cel mai important dintre ele. Însă Isus Şi-a păstrat “chipul de rob”. N-a vrut să se arunce jos, ci a reamintit, ascultător, cuvintele: “Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău”.

La fel s-a întâmplat şi pe sprânceana muntelui din Nazaret. Acel munte nu era mai înalt decât streaşina templului. Isus nu a fost mai în pericol într-un loc decât în celălalt. Ar fi rămas la fel de teafăr la poalele muntelui ca şi în curtea templului. Dar cum ar fi fost astfel împlinită Scriptura, care spunea că El n-a venit ca să Se înalţe pe Sine? De aceea, “trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo”. S-a retras neştiut şi nebăgat în seamă, confirmându-Şi chipul de rob şi manifestându-Şi astfel harul în gândurile sfinţilor Săi.

Nu îndrăznim să spunem un asemenea lucru, cum că El a făcut asta ca să-Şi salveze viaţa. Numai gândul la aşa ceva este contrar slavei persoanei Sale, “Dumnezeu arătat în trup”. Isus a fost iarăşi şi iarăşi, în zilele vieţii Sale pământeşti, răcorit în duh atunci când credinţa Îi descoperea slava ascunsă în spatele vălului. Când Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu, sau Iehova al lui Israel, ori Creatorul lumii, devenea cunoscut credinţei sub forma lui Isus din Nazaret, Isus Se bucura în duh. La fel şi astăzi, am putea spune, în vremea de acum, când chipul de rob este din nou prezentat gândurilor noastre, El Se va bucura ori de câte ori sfinţii Săi vor descoperi slava de dincolo de nor.

“Fuga”, ca să o numim aşa, în Egipt, în vremea de la început, în zilele “Copilaşului” din Betleem, constituie un incident de o frumuseţe şi un caracter cu totul speciale. Ne aducem aminte că, în timpul lui Moise, Israel era în această ţară ca un rug în flăcări. Însă din pricina simpatiei şi prezenţei Dumnezeului părinţilor lor, rugul nu se mistuia. Iehova era deasupra lui faraon, iar când acesta din urmă a vrut să nimicească poporul, Iehova l-a păzit şi l-a făcut să se înmulţească chiar în inima ţării acestuia. Şi acest lucru nu s-a făcut “nici prin tărie, nici prin putere”, căci Israel nu era acolo nimic mai mult decât un rug, un rug de mărăcini căruia i-ar fi fost îndeajuns o scânteie ca să fie mistuit. Însă Fiul lui Dumnezeu Se afla în rug. Acesta era secretul. El a fost cu Israel în Egipt, aşa cum apoi a fost în cuptor cu Şadrac, Meşac şi Abednego; iar mirosul de foc, măcar că rugul ardea iar cuptorul era încălzit de şapte ori mai tare, nu s-a lipit de ei.

O “privelişte minunată”, aşa încât Moise s-a întors s-o privească. Putem şi noi astăzi, în duhul lui Moise, să ne întoarcem către acelaşi loc. Putem citi Exod 1-15, şi apoi să privim din nou la această privelişte neobişnuită, cum rugul ardea şi totuşi nu se consuma; cum sărmanul rug al lui Israel era păstrat teafăr în mijlocul cuptorului egiptean, din pricina prezenţei Fiului lui Dumnezeu.

Oricât de mare ar fi focul, el niciodată nu va birui. Şi cum părăseşte în cele din urmă Israel Egiptul? La fel cum cei trei tineri au ieşit din cuptorul pe care Nebucadneţar îl încinsese: în triumf, fără nimic altceva ars decât legăturile care-i ţineau. Faraon şi oastea egipteană pier în Marea Roşie, însă Israel porneşte mai înainte sub stindardul Domnului.

A fost însă Israel în Egipt, bucurându-se de simpatia Fiului lui Dumnezeu, mai în siguranţă decât a fost Isus, ca “Dumnezeu arătat în trup”? Va fi rugul israelit o dovadă împotriva tăriei focului egiptean, şi nu va fi trupul smerit al lui Isus, în ciuda vrăjmăşiei depline a omului, a urii regelui, a invidiei cărturarilor şi a furiei mulţimii, de nebiruit atunci când Dumnezeu Însuşi este manifestat în acest trup? Taina deplină a rugului care ardea şi nu se mistuia stă în acest lucru. Israel nu putea fi atins mai mult decât cerul stabilise, din pricina simpatiei Fiului lui Dumnezeu; iar Isus nu putea fi atins de nimeni mai mult decât El Însuşi vroia, din pricina întrupării Fiului lui Dumnezeu.

“Am chemat pe Fiul Meu din Egipt”, a fost la fel de adevărat despre Isus ca şi despre Israel. Şi Isus şi Israel au fost, în zilele lor, ruguri în flăcări care nu se consumau; lucruri slabe, în ochii şi în gândurile oamenilor, însă invulnerabile. Amândoi au avut suferinţele lor în această lume a Egiptului, însă viaţa din ei nu putea fi atinsă; în cazul lui Israel, din pricina simpatiei (ajutorului) de care se bucura, iar în cazul lui Isus din pricina Persoanei care era El.

Prin urmare, pentru a-I fi salvată viaţa a fost dus “Copilaşul” în Egipt? Israelul din vechime a părăsit Egiptul pentru a-şi salva viaţa? Sau Şadrac şi tovarăşii lui au ieşit oare din cuptorul caldean pentru a-şi scăpa vieţile? Viaţa lui Israel era la fel de în siguranţă în Egipt ca şi afară din el. Tinerii iudei au fost la fel de puţin afectaţi de foc în cuptor ca şi în afara lui. Israel a părăsit Egiptul ca mărturie pentru slava lui Iehova, Mântuitorul lor; şi la fel au ieşit tinerii israeliţi din focul caldean. În aceeaşi manieră, şi cu acelaşi scop, a fost luat “Copilaşul” din Iudeea, dinaintea mâniei regelui Irod. Fiul lui Dumnezeu luase chipul de rob. El nu venise în numele Lui Însuşi, ci în cel al Tatălui Său. Se dezbrăcase pe Sine, luase un chip de rob, şi potrivit cu acest chip Şi-a început El drumul încă de pe vremea când era doar un “Copilaş”; iar El a fost, printre multe alte umilinţe, ascultător până acolo încât a fugit în Egipt, ca şi cum Şi-ar fi salvat viaţa de mânia regelui. Însă a făcut asta pentru slava Celui care-L trimisese.

Trebuie să veghem ca nu cumva să luăm aceste exemple în care s-a arătat chipul Său perfect de slujitor, şi să le folosim pentru a-I deprecia persoana. El a fost cu adevărat invulnerabil. Până nu I-ar fi venit ceasul, până n-ar fi fost gata să Se predea singur, căpeteniile şi cei cincizeci de oameni ai lor ar fi eşuat de fiecare dată să pună mâna pe El; însă, mai degrabă decât asta, El a preferat să Se smerească de fiecare dată, plecând în Egipt într-o ocazie, iar în alta într-un alt sat, El, Fiul Omului, batjocorit şi lepădat.

Vom trata oare această taină a supunerii, a supunerii de bună voie a Fiului lui Dumnezeu, cu nebăgare de seamă? Vom da vălul la o parte cu ireverenţă? Şi totuşi, dacă aceste exemple la care am făcut referire, precum şi altele asemănătoare cu ele, sunt citate ca să se dovedească faptul că starea cărnii şi sângelui la care Domnul S-a făcut părtaş era supusă morţii, atunci cu adevărat dăm vălul la o parte cu o mână nepricepută şi lipsită de respect. Da, şi încă mai mult decât atât, Îl nedreptăţim de două ori. Îi degradăm fiinţa folosind acţiuni care de fapt manifestă harul şi dragostea Lui nemărginite pentru noi, precum şi supunerea Sa nestrămutată faţă de Dumnezeu.

Şi totuşi se aud azi voci care spun că scurgerea timpului, ori violenţa, ori accidentul ar fi putut birui carnea şi sângele Domnului Isus, cauzându-I moartea ca în cazul nostru. Întreb însă: Oare un gând ca acesta nu-L pune pe Domnul Isus Hristos în legătură cu păcatul? Se poate răspunde că nu asta se intenţionează. Probabil. Dar nu este totuşi aşa? Un astfel de gând nu-L leagă oare pe Domnul de păcat, de vreme ce în relatarea inspirată cu privire la carne şi sânge – iar înţelepciunea noastră trebuie să stea numai în ceea ce este scris – moartea este pusă în legătură cu ele numai prin păcat? Dacă sângele şi carnea din persoana Sa erau expuse morţii, sau dacă prin natura şi starea lor erau capabile de a muri (cu excepţia predării Sale de bunăvoie în har), nu se face prin asta legătura cu păcatul? Şi dacă e aşa, Se află Hristos cu adevărat înaintea sufletului care face o astfel de afirmaţie? Ea Îl prezintă ca pe unul expus morţii şi oferă o astfel de viziune asupra Lui ca şi cum ar fi putut să moară într-un fel potrivit căruia El nu Şi-ar fi putut niciodată asuma chipul de rob, făcându-Se ascultător până la moarte. Şi în afară de ce Şi-a asumat prin acest caracter, El n-a fost expus la nimic mai mult.

Există în asemenea afirmaţii ceva care te face să te temi că “porţile Locuinţei Morţilor” atacă din nou “Stânca” Bisericii, persoana Fiului lui Dumnezeu. Iar dacă se argumentează că ele nu vor decât să ilustreze umanitatea adevărată a Domnului, chiar scopul în sine devine suspect. Fiindcă, întreb, este oare în persoana lui Hristos numai umanitate? Nu se află acolo şi ceva incomensurabil diferit, şi anume “Dumnezeu arătat în trup”? El n-ar fi putut fi Mântuitorul meu, al unui păcătos, dacă n-ar fi fost Însoţitorul lui Iahve. Fiecare creatură datorează tot ceea ce poate ea să aducă. Nimeni altcineva, decât Unul care nu socoteşte ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, nu poate lua “un chip de rob”; căci respectivul este deja rob, aşa cum am arătat mai devreme. Nici o creatură nu poate pretinde a fi mai mult decât o creatură; numai gândul la aşa ceva ar însemna răzvrătire. Nimeni nu se poate pune garant pentru om decât Acela care a putut fără nici o infatuare să Se pretindă egal cu Dumnezeu, fiind prin urmare independent.

Umanitatea adevărată era capabilă de a păcătui. Adam în grădină a fost în starea asta, pentru că a păcătuit. Putem spune mai simplu şi mai sigur că el era capabil de a păcătui, decât că era capabil de a muri. Istoria ne confirmă primul aspect, însă nu ne îngăduie să-l determinăm pe cel de-al doilea, de vreme ce tot ea ne spune că moartea a intervenit prin păcat. Exista deci în Adam putinţa de a păcătui, însă nu ni se spune că şi cea de a muri.

Dacă prin urmare cineva ar veni şi ar sugera, cu scopul de a ilustra adevărata umanitate a lui Hristos, că El era capabil să păcătuiască, ce i-am spune? Las ca cei care-L cunosc cu adevărat pe Hristos să răspundă la asta. Oricum, putem fi siguri de un lucru: că diavolul este în spatele tuturor acestor atacuri împotriva “Stâncii” Bisericii, care este persoana Fiului lui Dumnezeu (Matei 16:18). Căci lucrarea Lui, mărturia Lui, suferinţele, moartea însăşi, nu ar însemna absolut nimic pentru noi dacă El nu ar fi Dumnezeu. Persoana Lui este temelia sacrificiului Lui, şi în sensul acesta fiinţa Lui este Stânca noastră. Mărturia despre persoana Sa, adusă de către unul care în momentul acela nu ştia nimic despre lucrarea sau jertfa Lui, a fost cea care L-a condus să vorbească despre “Stânca” pe care Biserica avea să fie zidită, ilustrând astfel acel adevăr sau taină împotriva căreia “porţile iadului”, puterea şi viclenia lui Satan, aveau să se năpustească mereu şi mereu.

De la început au tot atacat ele, iar astăzi se întâmplă la fel. Slava deplină a “Dumnezeului arătat în trup” a fost întunecată cu timp în urmă de către arieni şi socinieni. De curând, natura morală a Omului Isus Hristos, “Dumnezeul binecuvântat în veci”, a fost atacată de irvingism, care a pătat-o şi a întinat-o atât cât poate reuşi un asemenea gând rău. Şi încă şi mai curând, relaţiile cu Dumnezeu în care Isus S-a aflat, precum şi experienţele sufletului Său, au constituit obiectul speculaţiilor intelectului omenesc. Iar acum, cel mai recent, carnea şi sângele Lui, “templul” trupului Său, au fost profanate.

În toate acestea se poate distinge un scop comun, anume degradarea Fiului lui Dumnezeu. De unde vine asta? Şi, de cealaltă parte, de unde izvorăşte energia contradictorie şi opusă încercărilor de acest fel? Cu ce este Tatăl ocupat, sau cu privire la ce este El gelos, dacă nu cu privire la slava Fiului Său, în opoziţie cu orice lucru care L-ar putea degrada, fie el mai mult sau mai puţin subtil? Citiţi, dragii mei, cuvântarea Domnului către iudei în Ioan 5. Aici este descoperit secretul, anume că deşi Fiul S-a smerit pe Sine şi, aşa cum El spune, “nu poate să facă nimic de la Sine”, Tatăl va avea grijă ca El să nu fie dezonorat sau depreciat în vreun fel, veghind asupra drepturilor Lui, acelor drepturi divine depline, printr-o afirmaţie plină de atenţie şi de gelozie: “Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”.

Răbdarea şi îngăduinţa faţă de cei neştiutori sunt cu siguranţă căi divine, căi ale Duhului în har. Domnul Însuşi le-a folosit: “De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filip?”. Dar lipsa de îngăduinţă faţă de orice încercare de degradare a lui Hristos este de asemenea o cale dumnezeiască. Scrierile lui Ioan ne dovedesc acest lucru. Ele reprezintă cea mai copleşitoare parte din cuvântul lui Dumnezeu, fiind cu totul deosebite şi preţioase, tocmai din pricină că se ocupă atât de mult de slava personală a Fiului. Şi îmi pare că ele arată puţină îndurare, ba chiar deloc, faţă de cei tentaţi să păteze această slavă sau să o trateze cu uşurătate.

Daţi-mi voie să mai adaug că nici alte lucruri din viaţa binecuvântatului nostru Domn, precum foamea, setea sau oboseala, nu pot fi folosite în vreun fel pentru a dovedi că El era expus morţii. Fiul lui Dumnezeu în carne nu a fost expus la nimic. Nimic din afara grădinii Eden nu a fost partea Lui de drept. Îl vedem înfometat şi obosit la fântâna din Samaria. A adormit în corabie după o zi de slujbă obositoare. Însă tot ce El a cunoscut în acest loc al spinilor şi al frunţii asudate, a cunoscut şi a împărtăşit doar pentru a împlini ce se potrivea “chipului de rob” pe care Şi-l asumase în harul Lui nespus.

Acestui “Om al durerilor” I s-a spus odată că ar avea aproape cincizeci de ani (Ioan 8:57). Însă din acest lucru înţeleg numai cât de intim a purtat El durerile noastre şi cât de marcat a fost de truda pentru binecuvântarea noastră şi pentru slava Tatălui. Iată de ce s-a spus despre El că înfăţişarea I se deosebea mult de cea a oamenilor, din pricina a ceea ce îndura pentru noi şi a împotrivirii suferite din partea celor păcătoşi. În nici un caz din pricina tendinţelor naturale de degradare care intervin odată cu vârsta, căci astfel de tendinţe n-au fost nicidecum partea Lui.

Iudeii au fost mereu şi mereu acuzaţi că L-au omorât (Fapte 2:36; 3:15; 7:52). Acuzaţia a fost dreaptă, cu siguranţă. Cu toţii suntem vinovaţi de aşa ceva. Vina sângelui vărsat stă culcată la uşile noastre. În sensul juridic deplin, ei au fost “trădătorii şi ucigaşii” Lui. Dar, oricât de ciudat ar părea pentru raţiune, ceea ce citim în legătură cu asta este cu totul limpede în ochii credinţei: “Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18). El a fost liber, şi totuşi a acţionat la poruncă. Pare ciudat, sunt de acord, pentru raţiune şi necredinţă, însă pentru credinţă totul este limpede şi perfect.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, unde mâinile nelegiuite ale omului L-au ţintuit, şi unde scopul etern şi harul lui Dumnezeu prevăzuseră să ajungă. Acolo a murit, şi a murit fiindcă a fost acolo. Mielul a fost înjunghiat. Cine s-ar încumeta să contrazică acest lucru? Mâini nelegiuite L-au ucis, iar Dumnezeu L-a oferit ca pe propriul Său Miel pentru altar. Cine ar îndrăzni să se atingă, fie şi numai pentru un moment, de o taină atât de indispensabilă şi de preţioasă? Şi totuşi Mielul Şi-a dat viaţa de bună voie. Nu epuizarea din pricina suferinţei, nici violenţa crucii, nu I-au provocat moartea, ci Şi-a dat viaţa de la Sine Însuşi. Ca dovadă că era deplin stăpân pe viaţa pe care urma să Şi-o dea, “El a strigat cu glas tare” iar apoi “Şi-a dat duhul”. Felul cum s-au desfăşurat lucrurile în acele momente nu lasă loc vreunui alt gând, şi, aş adăuga eu, nici afecţiunile sfinţilor în închinare nu trebuie să facă altfel. Pilat s-a mirat că Domnul murise deja; nu putea să creadă una ca asta; a trebuit să se convingă de acest lucru. Nu trecuse suficient timp ca o viaţă să se sfârşească pe cruce, de aceea fluierele picioarelor celorlalţi au trebuit să fie zdrobite. Însă El era deja mort, iar Pilat trebuie să facă cercetări şi să se convingă printr-un martor înainte de a putea crede.

Astfel deci gândul pe care îl susţinem este singurul care explică derularea istorică literală a evenimentelor. Domnul să dea har sufletelor noastre pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru o astfel de imagine a Mielului Său înjunghiat, a Mântuitorului nostru răstignit şi omorât. Prin faptul că spunem că El Şi-a dat viaţa de la Sine, ignorăm oare faptul că El a fost Mielul înjunghiat, sau facem să nu se mai audă cântarea din ceruri care sărbătoreşte această taină? Istoria Calvarului, pe care Duhul Sfânt a scris-o, susţine gândul nostru; şi din nou spunem: ceea ce susţinem este singura explicaţie pentru ce s-a întâmplat acolo. El a fost liber şi totuşi sub poruncă. Credinţa înţelege pe deplin asta. Şi potrivit cu această taină, când ceasul a sosit, citim că: “Plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (Ioan 19:30). A recunoscut porunca pe care o primise, şi totuşi Şi-a dat viaţa de la Sine. A fost ascultător până la moarte, însă Şi-a dat viaţa ca unul care era stăpân pe ea.

Credinţa înţelege toate acestea fără dificultate; ba mai mult, ea înţelege că numai aici se află adevărata şi desăvârşita taină. El a murit ca urmare a planurilor ce ţineau de legământul veşnic, cărora S-a supus de bunăvoie, fiind “Însoţitorul” Domnului Oştirilor.

Însă, cum deja am spus spre lauda Lui, Fiul lui Dumnezeu pe pământ Şi-a ascuns întotdeauna slava, “chipul de Dumnezeu”, sub “chipul de rob”. Slava Lui a fost recunoscută în toate locurile stăpânirii lui Dumnezeu. Demonii au recunoscut-o, trupurile şi sufletele oamenilor au recunoscut-o, moartea şi mormântul, fiarele câmpului şi peştii mării, vânturile şi valurile, grâul şi vinul. Aş putea spune că doar El a fost singurul care nu a recunoscut-o, sau nu Şi-a asumat-o; pentru că El căuta să o acopere. El era “Domnul secerişului”, însă a părut ca unul dintre lucrători; El era Dumnezeul templului şi Domnul sabatului, însă S-a supus atacurilor şi acuzaţiilor unei lumi necredincioase (Matei 9:12).

Aşa a fost vălul, sau norul, sub care El mereu şi mereu Şi-a ascuns slava. Şi în perfectă potrivire cu acest lucru, aşa cum am spus deja, S-a comportat El în acele ocazii când viaţa I-a fost ameninţată. Şi-a ascuns din nou slava şi în astfel de cazuri, sub felurite chipuri de dispreţuit în ochii oamenilor. Uneori a fost ocrotit de favoarea unor oameni obişnuiţi (Marcu 11:32; 12:12; Luca 20:19); alteori S-a retras într-un fel mai mult sau mai puţin obişnuit (Luca 4:30; Ioan 8:59; 10:39); de multe ori vrăjmaşii au fost împiedicaţi să pună mâna pe El, din pricină că nu-I venise încă ceasul (Ioan 7:30; 8:20); iar într-o ocazie anume, aşa cum am văzut, fuga în Egipt Îl fereşte de mânia unui rege care vroia să-I ia viaţa.

În toate aceste cazuri, de la primul până la ultimul, văd un singur lucru – Domnul slavei ţinându-Se ascuns, ca Unul care venise în numele Altuia, nu în al Lui Însuşi. Însă El era “Domnul slavei” şi “Prinţul vieţii”. A fost un prizonier de bună voie, lucru pe care l-am înfăţişat deja, şi aşa a ajuns să fie în cele din urmă o victimă de bună voie. “El Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28; Tit 2:14).

Într-o perioadă din vechime chivotul Domnului s-a aflat în mâinile vrăjmaşilor; căzuse în mâna filistenilor în bătălia de la Eben-Ezer. Atunci Dumnezeu “Şi-a dat slava pradă robiei şi măreţia Lui în mâinile vrăjmaşului”; chivotul însă a fost invulnerabil. El era în aparenţă un lucru fragil, un obiect din lemn şi aur. Prezenţa lui a tulburat toată ţara celor necircumcişi şi de asemenea pe dumnezeii lor. Se afla acolo lipsit de ajutor şi singur, în mijlocul vrăjmaşilor înfierbântaţi şi îngâmfaţi din pricina victoriei. De ce, prin urmare, nu l-au rupt ei în bucăţi? Aparent, a-l lovi de o stâncă ar fi însemnat să-l distrugi. Chivotul a stat mereu între ei şi a părut că supravieţuieşte numai din pricina îndurării lor. De ce atunci n-au scăpat ei de el distrugându-l? Nu puteau: acesta este răspunsul. Chivotul în mijlocul filistenilor a fost un alt rug care ardea şi nu se mistuia. Părea că se află la cheremul celor necircumcişi, însă era de fapt invulnerabil. Filistenii au putut să-l trimită de la Asdod la Gat, şi de la Gat la Ecron; însă nici o mână nu-l putea atinge ca să-i facă rău (1Samuel 4 şi 6).

La fel Adevăratul Chivot, Fiul lui Dumnezeu arătat în trup, a fost, pentru puţină vreme, la dispoziţia celor netăiaţi împrejur. Pilat poate să-L trimită la Irod, iar Ana la Caiafa; mulţimea Îl poate duce la Pilat, iar Pilat Îl poate da din nou mulţimii; viaţa Lui însă nu poate fi atinsă de ei. El era Fiul lui Dumnezeu, şi măcar că era manifestat în trup, era totuşi Fiul din veşnicie. Prin oricâte dureri a trecut, de oricâtă osteneală, foame şi sete a avut parte, toate făceau parte din chipul Său de rob pe care îl luase. Însă El era Fiul care avea viaţa în Sine Însuşi, Chivotul invulnerabil, Rugul care, chiar în mijlocul flăcărilor vii ale urii depline a lumii, nu se mistuia.

Aşa a fost taina, nu mă îndoiesc.

Însă în timp ce privesc la acest episod, nu este nimic de care m-aş bucura mai mult decât să simt ceea ce un israelit adevărat ar fi simţit în ziua când chivotul lui Dumnezeu a fost adus înapoi din ţara filistenilor. El s-ar fi bucurat şi s-ar fi închinat; ar fi fost foarte grijuliu să se asigure că acest mare eveniment a avut loc cu adevărat, chiar dacă ar fi trăit la mare distanţă. Ca israelit din oricare dintre seminţii, acest lucru îl privea în totul, anume că chivotul fusese recuperat şi că netăiaţii împrejur nu-l mai stăpâneau şi nu-l mai trimiteau în sus şi în jos între cetăţile lor. Odată convins însă, trebuia să fie atent ca nu cumva el însuşi să-l atingă sau să-l cerceteze, şi astfel să păcătuiască şi el ca unul dintre acei locuitori din Bet-Şemeş.

Suntem îndreptăţiţi deci, fără îndoială, să refuzăm acele gânduri cum că trupul binecuvântatului nostru Domn ar fi fost expus (supus) morţii. Astfel de cuvinte şi de speculaţii sunt ca şi cum am atinge chivotul cu mâini necircumcise. Trebuie să dăm pe faţă greşeala unui astfel de gând, ca şi lipsa lui de respect; cu alte cuvinte, nimic altceva n-ar trebui să ne mulţumească decât recuperarea chivotului din mâinile vrăjmaşilor. Apoi însă intervine o altă îndatorire: nu trebuie să-l atingem, sau să-l inspectăm, ca pe un lucru obişnuit. Cuvintele noastre trebuie să fie puţine, căci “cine vorbeşte mult”, într-o astfel de chestiune, “nu se poate să nu păcătuiască”. Consideraţiile de ordin fizic asupra acestui subiect nu trebuiesc îngăduite, chiar dacă par adevărate şi de netăgăduit; căci astfel de consideraţii nu sunt felul de a lucra al Duhului sau al înţelepciunii lui Dumnezeu. Trupul Domnului a fost un templu, şi este scris: “Să vă purtaţi cu respect faţă de locaşul Meu cel sfânt; Eu sunt Domnul”.

Dacă cineva ar refuza să urmeze aceste speculaţii, şi în loc de a le da răspuns le-ar mustra, nu aş avea nimic de zis. Este posibil ca în multe suflete să existe un sfânt şi delicat sentiment de a refuza să se preocupe – într-un mod care depăşeşte propria măsură şi standardul Scripturii – cu ceea ce întotdeauna va fi mai presus de noi oamenii. Mi-aduc aminte de cuvintele: “Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu te asemeni şi tu cu el”. Însă aceste speculaţii cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu îşi au originea în altă parte. Chivotul a ajuns în mâini necircumcise – iar aceste rânduri pe care le scriu constituie o încercare de a-l recupera de acolo – şi ceea ce doresc cu adevărat este să-l dau jos din “carul cel nou” cu respectul şi sfinţenia care se potrivesc sufletului ce face un asemenea lucru.

Voi mai adăuga că toată această dezbatere este făcută cu scopul ca sufletul să aibă un beneficiu. Trupul mort al unui leu (deşi trebuia privit ca o urâciune) a fost forţat să producă miere, bună la gust şi hrănitoare. Pavel a trebuit să facă lucrarea neatrăgătoare de a apăra învăţătura despre înviere ca răspuns la convingerile unora dintre corinteni; însă acest lucru s-a dovedit roditor, precum trupul mort al leului. Căci n-a ieşit în evidenţă doar învăţătura respectivă, ci glorii după glorii care aparţin tainei au fost trecute pe dinaintea ochilor noştri. Apostolului i s-a dat, prin Duhul, să vadă învierea în ordinea sau în etapele ei; apoi intervalul dintre aceste etape şi lucrarea de făcut în fiecare din ele, potrivit cu dispensaţiile divine; la fel şi scena care va fi la sfârşitul tuturor acestor etape; şi de asemenea importantul moment al învierii celor sfinţi, în toată puterea şi măreţia lui, împreună cu strigătul de triumf care îl însoţeşte (1Corinteni 15). Iată mierea ieşită, pot spune, din trupul mort al leului, căci astfel este controversa între fraţi.

Dar aşa cum a fost scris odinioară, aşa este, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, şi acum: “Din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă”.

“Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!”.