Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Capitolul I

de J. G. Bellet - 07 Aprilie 2016

Capitolul I

Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui”. Ioan 1:18

Existenţa Sa veşnică şi divinitatea Sa

Cu siguranţă mă tem de argumente acolo unde afecţiunile ar trebui să fie cele care să ne însufleţească, ca şi de retragerea din locul puterii vii înspre domeniul noţiunilor şi al teoriei. Însă tainele lui Dumnezeu sunt toate de cea mai mare importanţă practică, fie în a ne întări pentru slujire, fie pentru a ne mângâia în încercări, sau pentru a lărgi părtăşia de care se bucură sufletele noastre.

Apostolul vorbeşte despre sine şi despre alţii ca fiind “slujitori ai lui Hristos” şi “administratori ai tainelor lui Dumnezeu”. La fel şi noi, în măsura noastră, trebuie să fim slujitori cu tot devotamentul şi entuziasmul practic şi personal; să fim răbdători, perseverenţi şi dedicaţi în lucrare; iar în toate acestea unii dintre noi poate că ştim cât de mici suntem în comparaţie cu alţii.

Trebuie însă să fim şi “administratori ai tainelor”, păstrând curate şi intacte caracteristicile revelaţiei divine. Raţionaliştii poate că nu le primesc. Crucea înseamnă nebunie pentru unii ca aceştia; iar “mai-marii veacului acestuia”, adepţi ai filozofiei, care se pretind înţelepţi, nu au cunoscut “înţelepciunea lui Dumnezeu care este în taină”. Însă această taină nu trebuie nicidecum cedată lor. Acesta este scopul administrării noastre, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios (1Corinteni 4:1,2).

Apărarea şi mărturisirea slavei personale a Fiului lui Dumnezeu constituie o parte esenţială a acestei administrări înalte şi sfinte. Îl văd pe Ioan protejând această slavă cu o gelozie caracteristică lui. Există, de exemplu, diverse măsuri şi metode recomandate atunci când am avea de a face cu tendinţe iudaizante sau cu alte lucruri asemănătoare. În epistola către Galateni, unde este apărată simplitatea evangheliei, există o stăruinţă şi o dorinţă arzătoare care străbat discuţia sobră şi absolut necesară a argumentelor. Însă în epistolele lui Ioan totul este categoric şi definitiv. Ele reprezintă o expunere concisă care alungă ori ţine la distanţă tot ceea ce nu aparţine ungerii Celui Sfânt, care propovăduieşte pe Fiul în aceeaşi măsură ca pe Tatăl, care nu admite nici o minciună ca făcând parte din adevăr şi care afirmă distinct că “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are nici pe Tatăl” (1Ioan 2:23).

Această varietate de stiluri, în înţelepciunea Duhului, îşi are valoarea ei particulară; iar noi trebuie să luăm seama la ea. Ţinerea zilelor sau mâncatul verdeţurilor sunt lucruri care depreciază într-adevăr slava şi libertatea deplină ale evangheliei. Totuşi astfel de lucruri trebuie îngăduite, (Romani 14). Însă desconsiderarea persoanei Fiului lui Dumnezeu nu trebuie îngăduită astfel, nici nu se bucură de circumstanţe atenuante de acest fel.

Simplul voiaj din Egipt spre Canaan nu ar fi putut constitui adevărata călătorie prin pustie. Mulţi merseseră pe acel drum fără să fie străini şi călători cu Dumnezeu. Ba mai mult, chiar dacă un astfel de voiaj ar fi fost însoţit de toate încercările şi neplăcerile provocate de pustia aridă şi sălbatică, nu ar fi reprezentat totuşi pentru acest simplu motiv o călătorie divină sau cerească. Esenţială nu este o viaţă de eforturi şi de lepădare de sine, chiar îndurată cu acel curaj moral care se potriveşte străinilor lui Dumnezeu pe acest pământ; ci pentru ca acea călătorie să fie călătoria Israelului lui Dumnezeu, chivotul trebuia să fie în mijlocul lor, purtat de un popor răscumpărat prin sânge din Egipt, care năzuia, prin credinţa lui în făgăduinţă, către Canaan.

Aceasta a fost preocuparea lui Israel în pustie. Ei trebuiau să conducă chivotul, să-l însoţească şi să-l venereze. Ei şi-ar fi putut trăda slăbiciunea, ar fi putut suferi pedeapsa şi disciplinarea în multe feluri şi în multe ocazii; însă dacă preocuparea lor fundamentală ar fi fost abandonată, totul era pierdut. Şi lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat. Au purtat cortul lui Moloh şi steaua zeului Remfan; şi asta în detrimentul chivotului Domnului. Ca urmare taberei i s-a schimbat drumul către Babilon şi Damasc (Amos 5:25 - 27; Fapte 7:42, 43).

Şi care este chivotul acum în mijlocul celor credincioşi, pentru o călătorie sigură, corectă şi sfântă prin pustia acestei lumi, dacă nu numele Fiului lui Dumnezeu? Ce taină este încredinţată administrării şi mărturiei noastre, dacă nu aceasta? “Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi” (2Ioan 9,10). Dacă este să mai fie un zid de despărţire, acesta trebuie ridicat de către cei credincioşi între ei şi necinstirea adusă lui Hristos.

Am pe inimă să gândim întrucâtva la Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; şi, dacă El va da ajutorul necesar, acest subiect va fi o binecuvântare pentru noi.

Suntem botezaţi “în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Matei 28:19). Această formulă poartă în sine declararea oficială a tainei Dumnezeirii; iar Fiul este aici o Persoană divină (aşa cum formula declară), tot aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

Există şi alte locuri în Scriptură care ne pun în lumină aceeaşi taină, anume că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei Persoane aflate într-o singură slavă divină, sau Dumnezeire. Aceste alte texte tratează subiectul în mod diferit, punând accentul pe aspectul moral, înfăţişând taina în harul şi în puterea ei, ca şi în aplicaţia pe care ea o are la nevoile, trăirea şi zidirea noastră. În special evanghelia după Ioan face acest lucru, scoţând taina din forma ei oficială, cum apare în formula botezului, şi oferind-o afecţiunilor, conştiinţei şi înţelegerii noastre ca sfinţi, făcând-o parte integrantă a credinţei şi a comuniunii noastre.

În această ordine de idei voi face observaţia că, în capitolul 1:14, glasurile sfinţilor se fac auzite întrerupând, ca să zicem aşa, enunţarea gloriilor lui Isus şi pecetluind, prin mărturia lor, marele adevăr despre “Cuvântul devenit trup”. Şi, în înflăcărarea care li se potriveşte într-un asemenea moment, ei îşi întrerup firul spuselor în acest verset. Căci ei încep să vorbească despre Cuvântul făcut trup, însă, până să termine această idee, proclamă (într-o paranteză) slava Lui personală, despre care afirmă că o văzuseră, acea slavă “ca a unicului Fiu din partea Tatălui”. Iar despre Singurul de la Tatăl se spune, foarte curând după aceasta, că este “în sânul Tatălui” – cuvinte ce trebuie păstrate cu grijă în adâncul sufletelor noastre. Nu mă îndoiesc că Domnul este numit “Fiul lui Dumnezeu” sub diferite aspecte. Este numit aşa ca născut din fecioară (Luca 1:35), şi prin hotărâre divină, (Psalm 2:7; Fapte 13:33). Aceste aspecte sunt adevărate, şi rămân adevărate, chiar dacă ne sunt făcute şi alte descoperiri cu privire la filiaţia Lui divină. El este Fiul, şi totuşi a căpătat numele de Fiu, (Evrei 1:1-3). Matei şi Marcu Îl prezintă pentru prima dată ca Fiu al lui Dumnezeu la botezul Său. Luca merge mai înapoi şi Îl prezintă astfel de la naşterea Sa. Însă Ioan merge şi mai în urmă, până la punctul nemăsurat al veşniciei, şi Îi declară poziţia de Fiu “în sânul Tatălui”.

Au existat, fără îndoială, în aceia care au avut de a face cu El, diferite nivele de înţelegere a Lui, felurite măsuri de credinţă vizavi de persoana Sa. El Însuşi recunoaşte, de exemplu, credinţa centurionului, care Îi desluşise slava personală, ca fiind mai presus de tot ceea ce găsise în Israel. Dar asta nu afectează nicidecum ceea ce auzim despre El, anume că era Fiul “în sânul Tatălui”, sau “viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată”.

Preaiubiţilor, nu trebuie să ne atingem în vreun fel de această taină preţioasă. Ar trebui să ne temem ca nu cumva să întunecăm lumina acelei iubiri în care sufletele noastre sunt invitate să umble în călătoria lor către cer. Şi – ceea ce constituie un gând încă şi mai adânc şi delicat, dacă îmi este îngăduit să-l rostesc – trebuie să ne temem să admitem vreo mărturisire de credinţă (mai degrabă, de fapt, de necredinţă) care ar văduvi sânul divin de plăcerea lui eternă şi inefabilă şi care ar declara că Dumnezeu n-a simţit bucuria de Tată atunci când Şi l-a deschis, sau că Domnul n-a cunoscut bucuria de Fiu, fiind aflat în acel sân din veşnicie.

Nu mă pot uni cu această gândire. Dacă există Persoane în Dumnezeire, aşa cum ştim că există, nu trebuie oare să ştim şi că există relaţii între ele? Ne putem cumva lipsi de un asemenea gând? Nu sunt descoperiţi credinţei şi Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt? Fiul este născut din Tatăl, Duhul iese de la Tatăl. Persoanele din această slavă a Dumnezeirii nu sunt independente, ci în relaţie. Nici nu este deasupra măsurii noastre să afirmăm că simbolul perfect al dragostei, modelul binecuvântat sau exemplul de căpătâi al oricărei afecţiuni, se găseşte în această relaţie.

Poate oare să mă mulţumească gândul necredinţei că nu există Persoane în Dumnezeire, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt numai diferite aspecte în care este prezentată o singură Persoană? Esenţa evangheliei ar fi distrusă de un asemenea gând. Sau m-ar putea mulţumi gândul că aceste Persoane nu sunt în relaţie? Prin asta dragostea cuprinsă în evanghelie ar fi întunecată. Am fost odată întrebat: N-a existat sânul Tatălui până ce Pruncul n-a fost născut în Betleem? Sunt sigur, după cum şi întrebarea sugerează, că el a existat din veşnicie. Sânul Tatălui a fost o locuinţă veşnică de care Fiul S-a bucurat, înconjurat de plăcerea negrăită a Tatălui – “refugiul secret al dragostei”, aşa cum l-a numit cineva, “al unei dragoste inexprimabile care este mai presus de slavă; căci slava poate fi revelată, acesta însă nu”.

S-ar putea ca sufletul să fie neatins de gânduri ca acestea, însă credincioşii nu pot admite ca ele să fie tăgăduite. Să nu cedăm o astfel de taină gândirii omeneşti. Credinţa se va lupta pentru asta împotriva filozofiei şi înşelăciunii deşarte. Chiar iudeii îi pot mustra pe cei care sunt sceptici în a accepta astfel de adevăruri. Ei, iudeii, au simţit că afirmaţia Domnului de a fi Fiu era echivalentă cu a Se face pe Sine egal cu Dumnezeu. Astfel că în loc ca filiaţia să implice o Persoană secundară sau inferioară, în gândurile lor ea însemna egalitate. Şi, într-un mod asemănător, cu o altă ocazie, ei L-au tratat pe Isus ca blasfemiator, fiindcă El Se făcea pe Sine Dumnezeu, într-un discurs în care vorbise despre relaţia dintre un fiu şi un tată (Ioan 5 şi 10). Iată că iudeii, în multe rânduri, au dat dovadă că resping acest jalnic scepticism sugerat de mintea omului. Ei au fost îndeajuns de înţelepţi ca să nu pretindă că pot cerceta, prin prisma raţionamentelor omeneşti, lumina în care locuieşte Dumnezeu.

“Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, afară de Tatăl” (Luca 10:22), este o afirmaţie care poate pune frâu cu succes raţionamentelor noastre. Iar declaraţia că viaţa veşnică ne-a fost arătată, pentru a ne pune în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul (1Ioan 1:2), prezintă lămurit taina nepreţuită că Fiul este parte din Dumnezeire. Şi de asemenea, după cum bine ştim, este scris: “Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Întreb: Poate cineva, care nu este Dumnezeu, să-L facă cunoscut pe Dumnezeu? Într-un anumit sens, Dumnezeu poate fi descris. Însă Adunarea nu poate fi satisfăcută cu descrieri ale lui Dumnezeu, măcar că înţelepciunea lumii nu cunoaşte nimic altceva decât descrieri. Adunarea are nevoie de o descoperire a Lui, care nu poate fi decât prin El Însuşi. Prin urmare, nu este Fiul din sânul Tatălui o Persoană divină?

Nimic nu poate explica pe deplin tot ceea ce Scriptura ne spune despre această taină măreaţă, decât credinţa într-un lucru: că Tatăl şi Fiul se află deopotrivă în slava Dumnezeirii, şi că se află acolo în această relaţie de tată şi fiu, deşi sunt egali în această glorie. “Cel care era cu Dumnezeu la început, la fel de veşnic ca şi Dumnezeu, fiind Dumnezeu Însuşi, era de asemenea Fiul lui Dumnezeu” – aşa cum cineva a exprimat acest lucru; şi apoi el adaugă: “Dumnezeu lasă ca multe lucruri să rămână taine, unul din motive fiind, cred, punerea la încercare a ascultării minţilor noastre; căci El cere ascultare a minţii de la noi la fel de mult cum cere ascultare în ceea ce facem. Supunerea minţii faţă de Dumnezeu constituie o parte a sfinţeniei şi numai Duhul Sfânt o poate oferi. El singur este capabil să tempereze şi să smerească acele puteri interioare ale minţii, care înălţându-se se aventurează să judece lucrurile lui Dumnezeu, refuzând să primească ceea ce nu poate fi înţeles şi dând astfel dovadă de o neascultare şi o mândrie care nu-şi găseşte corespondent decât în neascultarea şi mândria lui Satan”.

Sfântă şi oportună avertizare pentru sufletele noastre! “Cine este mincinosul”, întreabă apostolul, “dacă nu cel care tăgăduieşte că Isus este Hristosul?”. Apoi el adaugă imediat: “Acela este Antihristul: care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. Şi iarăşi: “Oricine neagă pe Fiul, nu are nici pe Tatăl” (1Ioan 2:22,23). Aceste afirmaţii sunt privite de Duhul Sfânt ca foarte serioase. Şi cum altfel poate fi cunoscut Tatăl, decât prin Fiul, şi în Fiul? De aceea este scris: “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu are nici pe Tatăl”. Pot spune: “Ava, Tată”, în duhul înfierii; un poet poate spune: “Căci vlăstarii Lui suntem”; însă Dumnezeu nu este cunoscut ca Tatăl dacă Fiul din slava Dumnezeirii nu este recunoscut (Rom.8 şi Fapte 17). Avem asigurarea, prin autoritatea divină, că dacă ungerea pe care am primit-o rămâne în noi, şi noi vom rămâne în Fiul şi în Tatăl. Poate fi Fiul onorat aşa cum este Tatăl, dacă nu este recunoscut ca făcând parte din Dumnezeire? (Ioan 5:23.) Ceea ce credem despre El nu este credinţa că El este un Fiu al lui Dumnezeu, sau Fiu al lui Dumnezeu ca născut din fecioară, sau ca înviat dintre cei morţi, măcar că toate acestea sunt adevărate cu privire la El, cu siguranţă. Ci credinţa cu privire la El este credinţa în esenţa Persoanei Sale. Nu ştiu cum L-aş putea numi pe Isus “Fiul lui Dumnezeu” altfel decât prin credinţa în calitatea Lui divină de Fiu. Priceperea care ne-a fost dată, ne-a fost dată ca să-L cunoaştem pe “Cel care este adevărat”, ca aflându-ne în “Cel adevărat, adică în Fiul Său Isus Hristos”; iar la asta se adaugă: “El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1Ioan 5).

Nu reprezintă oare “adevărul”, în sensul care îi este dat în cea de-a doua epistolă a lui Ioan, “învăţătura lui Hristos”, adică învăţătura pe care o avem în Scriptură cu privire la persoana lui Hristos? Şi nu este cuprins în această învăţătură adevărul despre calitatea de Fiu a lui Hristos în Dumnezeire? Căci ce se spune aici? “Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul”. Şi ni se cere să închidem uşa în faţa celor care nu aduc această învăţătură, chiar aceeaşi epistolă vorbind despre El ca despre “Fiul Tatălui”, limbaj care nu I se potriveşte ca născut din fecioară prin umbrirea Duhului Sfânt.

Să pătrundem însă şi mai adânc. Poate fi dragostea lui Dumnezeu înţeleasă conform Scripturii, dacă această filiaţie nu este recunoscută? Oare această dragoste nu-şi împrumută caracterul din chiar învăţătura de care vorbim? Nu sunt inimile noastre mişcate pe temeiul ei? “Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Şi iarăşi: “În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre”. Apoi din nou: “Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El”. Şi iarăşi: “Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (Ioan 3 şi 1Ioan 4).

Nu-şi pierde oare o astfel de iubire strălucirea neasemuită de îndată ce se pune la îndoială acest adevăr? Cum ar răspunde sufletele noastre celui care ne-ar spune că acela pe care Dumnezeu nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi, nu era propriul Său Fiu? Cum ni s-ar veşteji inima să auzim că El n-a fost Fiul lui Dumnezeu decât ca născut din fecioară, şi că aceste cuvinte: “El, care n-a cruţat pe însuşi Fiul Său”, fac referire la filiaţia Lui omenească, nu divină! (Romani 8:32)

Trebuie să luăm bine seama ca nu cumva să diluăm cuvântul lui Dumnezeu pentru a face faţă prejudecăţilor oamenilor. Cu slujitorul său, sau cu vreun străin, ori cu unul doar născut în casa lui, a urcat Avraam muntele Moria? Cu un fiu adoptiv, sau cu propriul său fiu, cu singurul său fiu, pe care-l iubea? Ştim cum să răspundem la astfel de întrebări. Nu ştiu însă cum aş putea să vorbesc despre Fiul care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2:20), dacă nu-L recunosc prin credinţă ca Fiu în sânul Tatălui, ca Fiu în slava Dumnezeirii.

Fiul este Hristosul. Dumnezeu, în persoana Fiului, a întreprins toată lucrarea mesianică pentru noi, toată acea lucrare pentru care ungerea era necesară. Şi a făcut acest lucru în persoana lui Isus. De aceea spunem: “Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Singurul Născut, Hristosul, Isus din Nazaret, reprezintă una şi aceeaşi Persoană. Dar aceste nume reprezintă diferite aspecte: personal, al slavei esenţiale, al slujbei, şi al umanităţii asumate.

Să urmărim drumul Său de o frumuseţe rară de la slavă până la moştenirea tuturor lucrurilor. Preaiubiţilor, ce descoperiri ne sunt făcute cu privire la El! Citiţi despre El în Proverbe 8:22-31; Ioan 1:1-3; Efeseni 1:10; Coloseni 1:13-22; Evrei 1:1-3; 1Ioan 1:2; Apocalipsa 3:14. Meditaţi la El, aşa cum vă este prezentat în aceste locuri glorioase din Scriptură. Ele vă vor dărui felurite lumini în care să-L priviţi pe Acela în care credeţi, Acela care a renunţat la orice pentru voi, Acela care a mers, şi încă merge, pe un asemenea drum. Apoi spuneţi-mi: “Vă puteţi oare despărţi fie de El, fie de drumul Lui?

El se afla în sânul Tatălui. El era acolo viaţa veşnică împreună cu Tatăl; Dumnezeu, şi totuşi cu Dumnezeu. A fost aşezat ca Sfătuitor înainte ca pământul să fi fost creat. Apoi, El a fost Creatorul tuturor lucrurilor în rânduiala şi frumuseţea lor de la început; iar după aceea, în starea lor confuză şi ruinată, Reconciliatorul tuturor lucrurilor; şi în cele din urmă, când ele sunt strânse la un loc, El va fi Moştenitorul tuturor lucrurilor. Prin credinţă Îl vedem aşa şi vorbim astfel despre El. S-a aflat în sfaturile veşnice, în pântecele Mariei, în mijlocul suferinţelor din această lume, în învierea dintre cei morţi, în slava şi cinstea unei cununi în ceruri, şi înconjurat cu toată autoritatea şi lauda ca moştenitor şi Domn peste toate lucrurile.

Presupuneţi că El nu S-a aflat în sânul Tatălui din veşnicie şi apoi întrebaţi-vă sufletul dacă n-a pierdut nimic din înţelegerea şi bucuria produse de această taină preţioasă, înfăţişată astfel din veşnicie către veşnicie. Nu pot înţelege cum un credincios poate susţine aşa ceva. Nici nu mă pot alătura vreunui crez care afirmă că ceea ce Tatăl meu ceresc a dat pentru mine n-a fost propriul Său Fiu.

Cât de binecuvântaţi am fi doar dacă am putea să-L urmărim pe Domnul, cu un gând plin de afecţiune, de-a lungul acestui drum până la tronul din glorie.

În fiecare stadiu al călătoriei Sale, Îl vedem cum produce o deplină şi egală desfătare a lui Dumnezeu; plăcere completă şi identică, la sfârşitul călătoriei ca şi la începutul ei; doar că la sfârşit va fi însoţită de un privilegiu slăvit, anume că El o va fi produs într-o diversitate sublimă şi negrăită. Scriptura ne ajută să urmărim şi acest gând binecuvântat. Nu este nevoie să vorbim – fiindcă nu putem – despre bucuria stârnită de El fiind în sânul Tatălui din veşnicie. Acel sân este “refugiul secret al dragostei”; iar bucuria care însoţea acea dragoste este la fel de inexprimabilă ca dragostea însăşi. Dar şi când Preaiubitul Său a fost aşezat ca centru al tuturor lucrărilor divine, sau ca temelie a oricărui plan al lui Dumnezeu, El a rămas în continuare plăcerea Sa. Într-un asemenea loc şi caracter Îl vedem înfăţişat în Proverbe 8:22-31. În acest loc minunat din Scriptură, Înţelepciunea, adică Fiul, este prezentată ca fiind Creatorul, Proiectantul şi Susţinătorul tuturor lucrărilor şi planurilor divine, aşezată ca Sfătuitor înainte de a fi lumea; iar câteva locuri din Noul Testament ni-L arată la fel: Ioan 1:3; Efeseni 1:9,10; Coloseni 1:15-17. În toate acestea El a putut spune despre Sine: “Atunci Eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, bucurându-Mă neîncetat înaintea Lui”.

Apoi, când a venit împlinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în pântecele fecioarei. Cine poate lămuri un asemenea mister? Dar aşa a fost. Iar asta n-a constituit decât un alt moment, o nouă ocazie, a bucuriei; şi îngerii au venit s-o anunţe şi să vorbească despre ea păstorilor de pe câmpurile Betleemului.

După aceea, într-o formă nouă, Fiul dragostei Sale avea să parcurgă un alt drum. Îl vedem pe pământ, trecând prin dureri şi osteneli ca Fiu al Omului; însă peste tot, şi la fel de limpede, El produce aceeaşi plăcere neasemuită ca odinioară în vremurile ascunse ale veşniciei. “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea”; “Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu”, sunt grăiri ale Tatălui, care vorbesc despre această bucurie neschimbată, în timp ce privirea Lui urmărea drumul lui Isus de-a lungul acestui pământ întinat (Matei 3, Isaia 42).

Şi aceeaşi voce: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea”, se face auzită pentru a doua oară; răsună pe muntele cel sfânt, la fel ca pe malul Iordanului; în ziua transfigurării, ca şi la botez (Matei 17). Iar transfigurarea a fost arvuna şi preînchipuirea împărăţiei, aşa cum botezul a fost intrarea Sa în slujbă şi în mărturie. Însă aceeaşi plăcere este trezită în sânul Tatălui unde Se află Fiul, fie că ochiul lui Dumnezeu Îl urmărea de-a lungul drumului Său solitar de Slujitor într-o lume pângărită, sau în grandoarea poziţiei Sale în mileniu ca Împărat al slavei.

Peste tot, de-a lungul drumului din veşnicie către veşnicie, El produce plăcerea, o desfătare egală şi deplină. Nu există întrerupere, nici pauză, în desfătarea lui Dumnezeu în El, deşi bucuria provocată de ea a fost variată. Totuşi a rămas aceeaşi ca plinătate şi profunzime, oricât de felurite şi de complexe au fost ocaziile care au generat-o. Cel care o provoacă este Acelaşi peste tot, şi la fel şi bucuria în sine. Ea nu poate cunoaşte diferite măsuri, deşi poate purcede din izvoare felurite.

Iar El a rămas la fel de imaculat prin tot acest drum din veşnicie către veşnicie. La fel de sfânt în pântecele Mariei ca în sânul Tatălui; la fel de nepătat la sfârşitul călătoriei ca atunci când a început-o; la fel de perfect ca Slujitor, ca şi Împărat. Totul este marcat de o perfecţiune infinită, şi o plăcere la fel de infinită se odihneşte peste tot.

Dacă sufletul ar fi fost pătruns de gândul că Cel binecuvântat (văzut oriunde, sau în orice caracter) este chiar Acela care Se află din veşnicie în sânul dumnezeiesc; dacă un astfel de gând ar fi fost păstrat viu în suflet prin Duhul Sfânt, el ar fi pus frâu multor porniri ale minţii care acum o întinează. Cel care era în pântecele fecioarei era acelaşi care era în sânul Tatălui! Ce gând! Iehova de pe tron văzut de Isaia, Căruia serafimii înaripaţi I se închinau, era Isus din Galileea! Ce gând! La fel de nepătat ca Om, cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în trupul de carne ca în sânul veşnic; la fel de imaculat în mijlocul necurăţiilor acestei lumi, ca atunci când era zi de zi plăcerea Tatălui înainte de a fi lumea!

Sufletul să fie impregnat cu această taină şi multe gânduri care se iscă în minte îşi vor găsi răspunsul de îndată. Cine, aflat în prezenţa unei astfel de taine, ar vorbi aşa cum au vorbit unii? Numai lăsaţi ca această slavă să fie descoperită sufletului, şi atunci aripa va acoperi iarăşi faţa, iar încălţămintea va fi din nou scoasă din picioare.

Cred că argumentele divine din epistola întâi a lui Ioan ne sugerează că părtăşia de care se bucură sufletul nostru este direct afectată de concepţia pe care o avem despre Fiul lui Dumnezeu. Şi asta pentru că în această epistolă dragostea este manifestată prin faptul că Fiul ne-a fost dăruit, şi ea constituie acum locuinţa noastră. Dacă, deci, concepţia mea despre Cel pe care Dumnezeu L-a dăruit este că El nu a fost decât sămânţa fecioarei, atunci atmosfera în care locuiesc este degradată. Dar dacă înţeleg că acest dar este Fiul care Se află în sânul Tatălui din veşnicie, atunci orice simţământ al dragostei se înalţă şi, în consecinţă, aşa se va întâmpla şi cu caracterul locuinţei mele. Vedem deci felul cum părtăşia sufletului este afectată.

Ştiu într-adevăr, din discuţiile cu credincioşii, că multe suflete, datorită unei credinţe simple, se bucură de o măsură scăzută de adevăr mai mult decât se bucură alţii de măsuri mai bogate. Însă lucrul acesta nu poate anula gândurile şi argumentele Duhului din această epistolă. Rămâne la fel de adevărat că dragostea este locuinţa noastră şi că părtăşia noastră îşi va deriva caracterul din acea iubire pe care noi o pricepem. Şi oricum, de ce am căuta să reducem puterea părtăşiei, şi astfel să punem în pericol bucuria pe care o avem în Dumnezeu? Durerea stă în faptul că (dacă mi se permite să vorbesc pentru alţii), nu prea ne pasă de lucrurile preţioase pe care le avem în El.

Fiul, singurul Fiu născut, Fiul Tatălui, S-a golit pe Sine ca să poată împlini buna plăcere divină, slujind sărmanilor păcătoşi. Dar va îngădui oare Tatăl ca aceşti păcătoşi, pentru care toată această umilinţă a fost îndurată, să o întrebuinţeze ca pe o ocazie prin care să-L deprecieze pe Fiul? Nu se poate aşa ceva, după cum Ioan 5:23 ne spune. Isus declarase că Dumnezeu era Tatăl Său, “făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu”. Urmează întrebarea: Îi va sprijini Dumnezeu această afirmaţie? Şi totuşi El cu greu este justificat în ea de către gândul acelora care Îi tăgăduiesc calitatea de Fiu în Dumnezeire. Însă Tatăl nu vrea să primească cinste de la nimeni dacă ea nu Îi este adusă Fiului, aşa cum citim: “Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”.

Duhul a fost dat, a fost suflat, de către Isus înviat (Ioan 20). Duhul Sfânt a ieşit de la El şi în acest fel a devenit ceea ce noi cunoaşem ca Duhul. Dar poate oare crede cineva că El nu a fost “Duhul” în Dumnezeire şi înainte? Nimeni, cel puţin nici un credincios. La fel stau lucrurile şi cu Fiul. El a fost născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu; însă, urmând acelaşi raţionament, va afecta acest lucru faptul că El era “Fiul” în Dumnezeire şi mai înainte?

Priviţi din nou la prima epistolă a lui Ioan. Acolo el le vorbeşte “părinţilor”, “tinerilor” şi “copilaşilor” (cap.2). Şi iată cum îi deosebeşte: “Părinţii” sunt cei care L-au cunoscut “pe Cel care era de la început”. Ei rămân în “învăţătura lui Hristos”, având “şi pe Tatăl şi pe Fiul”. Ungerea se manifestă cu putere în ei, dacă pot să mă exprim aşa. Ei au luat bine aminte, după câte se pare, la felul cum Fiul ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl (Ioan 1:18). Văzându-L pe Fiul, ei Îl văzuseră pe Tatăl (Ioan 14:7-11). Ei păzesc cuvintele Fiului şi pe ale Tatălui şi ştiu că Fiul este în Tatăl, ei în Fiul şi Fiul în ei (Ioan 14:21-23). Nu sunt orfani (Ioan 14:18-20).

“Tinerii” sunt cei care l-au “biruit pe Cel Rău”, pe acel nelegiuit care stârneşte această lume pentru a tăgădui taina lui Hristos. Însă ei nu se află încă în puterea deplină a acestei taine, aşa cum e cazul “părinţilor”, de aceea au nevoie de îndemnuri. Aşa că apostolul îi pune în gardă cu privire la tot ce aparţine acestei lumi, după ce ei fuseseră deja biruitori asupra duhului care o însufleţeşte şi care se opune lui Hristos.

“Copilaşii” sunt cei care L-au “cunoscut pe Tatăl”. Însă ei nu sunt decât nişte prunci, şi au nevoie de atenţionare, de învăţătură şi de îndemn. Cunoaşterea lor despre Tatăl era întrucâtva imatură; nu era aşa de mult legată de cunoaşterea Fiului, a Celui “care este de la început”, aşa cum stăteau lucrurile în cazul “părinţilor”. Prin urmare apostolul îi avertizează cu privire la antihrişti, descriindu-i ca pe unii care sunt împotriva “adevărului” sau a “învăţăturii lui Hristos”. Îi învaţă că “oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are nici pe Tatăl”; că dacă ceea ce auziseră de la început rămâne în ei, vor rămâne şi ei cu siguranţă în Fiul şi în Tatăl; şi că locuinţa lui Dumnezeu era de aşa natură că nimeni care nu beneficia de o asemenea ungere nu putea rămâne înăuntrul ei. Apoi le reaminteşte că făgăduinţa pe care Fiul ne-a făcut-o este viaţa veşnică. Iar, în final, îi îndeamnă să rămână în ceea ce îi învăţa “ungerea”, ca astfel ei, apostolii, să nu rămână de ruşine în ziua arătării Fiului. Vedem deci că peste tot epistola se ocupă de persoana Fiului, sau de “învăţătura lui Hristos”. Măsura progresului lor în acest adevăr, poziţia lor vizavi de el, şi nu caracterul lor general de creştin, constituie lucrul care-i deosebeşte ca părinţi, tineri şi copilaşi. Prin urmare aceste adresări au în vedere cu gelozie marele obiect al întregii epistole: anume, Fiul lui Dumnezeu. El este menţionat peste tot de la început până la sfârşit. Sângele Fiului este cel care curăţă. Avem un Mijlocitor la Tatăl, iar acest Mijlocitor este Fiul. Ungerea ne face să rămânem în Fiul. Fiul S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. În numele Fiului ni se porunceşte să credem. Fiul a fost trimis să ne descopere ce înseamnă dragostea. Credinţa în Fiul ne dă biruinţa asupra lumii, iar mărturia Tatălui este despre Fiul. În Fiul avem viaţa şi Fiul este cel care a venit să ne dea pricepere. Suntem în Fiul, şi Fiul este Dumnezeu adevărat şi viaţa veşnică.

Toate acestea ne sunt declarate în această epistolă care vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu; astfel că Fiul reprezintă marele ei subiect peste tot. Iar părinţii, tinerii şi copilaşii sunt clasificaţi de către apostol conform relaţiei lor cu acest subiect, mai precis, conform măsurii în care era perceput de sufletele lor. Totul este caracterizat, în felul acesta, de o consecvenţă dumnezeiască şi scumpă.

În aceeaşi epistolă Ioan vorbeşte mult despre dragoste şi despre dreptate, ca fiind constituente necesare sau mărturii ale naşterii noastre din Dumnezeu. Însă, în mijlocul unei astfel de învăţături, el pomeneşte despre mărturisirea lui Hristos, greşită sau adevărată. Întreb: Tratează el primul aspect ca pe o chestiune vie şi practică, iar pe cel de-al doilea ca pe una speculativă? Ioan nu aminteşte nimic care să ne îndreptăţească să credem aşa ceva. Nu, deloc. Toate sunt tratate ca având acelaşi caracter, şi el ne dă de ştire că exercitarea dragostei şi practicarea dreptăţii nu vor fi suficiente în alcătuirea mărturiei că un suflet este născut din Dumnezeu, fără cunoaşterea şi mărturisirea Fiului.

Dacă ochiul deschis al lui Isaia ar fi urmărit drumul lui Isus prin cetăţile şi satele ţării sale natale, o!, cum ar fi fost ţinut el într-o continuă adorare! El, căruia i se dăduse o viziune a slavei, care văzuse scaunul de domnie, măreţ şi înălţat, care văzuse poalele mantiei Lui umplând templul, şi pe serafimii care îşi acopereau feţele în timp ce-L recunoşteau pe Isus ca fiind în slava Dumnezeirii. Isaia “a văzut slava Lui şi a vorbit despre El” (Isaia 6; Ioan 12). De aceeaşi viziune avem şi noi nevoie, prin credinţă – credinţa în Fiul, credinţa în Isus, credinţa în numele Său; avem nevoie de înţelegerea persoanei Lui, de desluşirea slavei care stă ascunsă sub un văl mai gros ca o aripă de serafim, în spatele imaginii unui Galilean smerit şi lepădat de această lume.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, să reamintesc ceea ce Domnul spune despre hrana dată celor din casă la timpul potrivit (Matei 24; Luca 12). Trebuie să avem grijă să nu stricăm această hrană. “Păstoriţi (hrăniţi) biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu”, spune unul dintre apostoli. “Păstoriţi (hrăniţi) turma lui Dumnezeu care este între voi”, spune altul. Iar Biserica lui Dumnezeu sau turma Lui trebuie să crească cu “creşterea de la Dumnezeu”. Minunate cuvinte! Să veghem, preaiubiţilor, împotriva încercării vrăjmaşului de a strica hrana casei. Dezvăluirile lui Ioan cu privire la Fiul lui Dumnezeu şi cele ale lui Pavel cu privire la Biserica lui Dumnezeu constituie hrana potrivită pentru timpul de acum, iar noi nu trebuie să potrivim această hrană, păstrată de Dumnezeu pentru sfinţii Săi, gusturilor sau raţionamentelor omului. Mana trebuie adunată aşa cum vine ea din cer, apoi adusă acasă pentru a-i hrăni pe călători cu pâinea îngerilor (Ps. 78:25). “Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu”, spune cineva prin Duhul Sfânt, “şi a cuvântului harului Său, care vă poate zidi şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fapte 20:32).