2 Tesaloniceni 2.13-17

Apostolul vorbise despre nişte lucruri îngrozitoare, care vor veni peste oamenii lumii acesteia. Acum trece la lucruri mai plăcute. Oricine vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu cu plăcere vesteşte grozăviile pe care oamenii şi le atrag prin păcatele lor, atât în viata aceasta, cât mai ales în veşnicie. Dacă numai atâta ar vesti ei, ar fi foarte trist; dar ei au să aducă la cunoştinţa oamenilor lucruri care să-i facă fericiţi, şi aici, şi în veşnicie.

Apostolul trece acum la lucruri bucuroase şi spune: „Noi însă, fraţi iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi." De ce? „Pentru că de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului."

Când ştii că un om este credincios în felul acesta, ai pricină să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru el. Apostolul îi ştia pe Tesaloniceni fraţi credincioşi. Dovediseră lucrul acesta chiar în prigoană, pentru că rămăseseră tari şi nu dăduseră înapoi. El întrebuinţează cuvinte care ne fac să ne oprim asupra lor. Zice: „fraţi iubiţi de Domnul". Ar fi putut să zică „fraţii noştri iubiţi", căci ar fi fost adevărat. Dar nu, el spune mai mult decât atât. în adevăr, iubirea noastră este mărginită, pe când iubirea Domnului este nemărginită. Apostolul afirmă cu deplină siguranţă că Tesalonicenii sunt iubiţi de Domnul. Este mare lucru să te stii iubit de Dumnezeu.

De ce atâţia nu au pace şi bucurie? Pentru că nu sunt siguri de iubirea Domnului. Şi de ce nu sunt siguri de ea? Din cauza păcatelor în care stăruiesc încă. A zice: Mă ştiu iubit de El, cu toate că sunt un beţiv, un stricat, un înşelător, este împotriva minţii sănătoase. Fericirea este floarea care creşte pe calea ascultării. Şi dacă nu este ascultare de cât ai cunoscut ca voie a lui Dumnezeu, nu este nici pace, nici bucurie, nici a ta de El si nici a Lui de tine. Acestea sunt lucruri la mintea fiecăruia şi orice cuget aşa mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu.

„Fraţi iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim (suntem datori să mulţumim) totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, pentru că de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire." Această alegere s-a făcut înainte de întemeierea lumii, iar poporul evreu a fost ales de la întemeierea lumii. Lucrul acesta ne duce pe nişte înălţimi ameţitoare. Cum adică, omul, această furnică a pământului, să fie asa de însemnată înaintea lui Dum- nezeu, încât El să Se fi gândit la mine înainte de întemeierea lumii? Aşa este scris. Şi dacă n-ar fi scris, nici unul dintre noi n-ar putea să se ridice cu gândul până acolo.

În Psalmul 8 se arată unele din măreţele lucrări ale lui Dumnezeu: soarele, luna, universul, toate, în faţa lor psalmistul se întreabă: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el, şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?" Iată că Dumnezeu îl bagă în seamă.

În Vechiul Testament, o carte întreagă este scrisă în legătură cu viaţa unui om. Este vorba de cartea Iov, în care se vede că Dumnezeu Se ocupă numai de Iov si-i vorbeşte. Iov era un ales al lui Dumnezeu şi prin el Dumnezeu voieşte să dea lămuriri asupra atâtor lucruri care chinuiesc pe om de când este omul pe pământ şi-l vor chinui cât va fi omul pe pământ, lucruri la care nu va afla răspuns decât când se va pleca umilit în faţa lui Dumnezeu.

Ales?! Pentru care merit? Nu este vorba de nici un merit. Alegerea nu este pentru merite. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu a ales pe cei de neam de jos, pe cei ce nu sunt nimic, pe cei slabi, pe cei nebuni, ca să-i facă de ruşine pe cei ce se cred că sunt ceva (1 Corinteni 1.27-28). Aşa că dacă este vorba de alegere, să nu zici: M-a ales fiindcă eram mai altfel decât ceilalţi... Lăudat să fie Cel ce a găsit cu cale să aleagă pe păcătoşi, ca să-i aducă la Domnul Isus şi să-i mântuiască! Alegerea nu îndreptăţeşte pe nimeni să se mândrească faţă de alţii şi să spună: Dă-te la o parte, căci eu sunt ales, iar tu nu esti ales. „V-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului." Mereu trebuie să stăruim ca să arătăm omului că este păcătos, să-i arătăm ce a făcut Domnul Hristos pentru noi, cum poate să fie iertat şi împăcat cu Dumnezeu, cum poate să-L primească şi să-I urmeze, si astfel să fie înnoit cu desăvârsire. Lucrurile acestea fac parte din cele începătoare. Oamenii nu le ştiu, căci n-au avut de unde. De la părinţi? Dar ce ştiau si ei! Ne-au învătat să facem semnul crucii cu anumite cuvinte, poate Tatăl nostru sau altă rugăciune şi atâta tot. Cine este Domnul Isus şi ce a făcut El pentru noi, cum este omul înaintea lui Dumnezeu şi ce a făcut Dumnezeu pentru noi, ce gânduri are El cu privire la noi, ce înseamnă păcatul, cum se capătă iertarea şi viaţa veşnică — nu ne-au spus, pentru că nici ei n-au ştiut. Când am venit la lumina evangheliei, am început să vedem în ce mare întuneric am trăit noi si trăiesc oamenii.

Stiu oamenii ce este mântuirea? De unde să stie, când n-a fost nimeni care să le spună! Ştiu ei că Dumnezeu a avut milă de noi şi a dat pe Domnul Hristos la moarte ca să fie jertfă pentru păcatele noastre? Ştiu ei că se poate avea siguranţa iertării si a mântuirii si a vieţii veşnice? Stiu ei ce este păcatul înaintea lui Dumnezeu? Ştiu ei ce este evanghelia? Ştiu ei ce este harul? Ştiu ei ce este credinţa? Stiu ei ce este întoarcerea la Dumnezeu? Iată atâtea lucruri de căpetenie pe care oamenii nu le cunosc nici măcar cu capul. Dumnezeu ni le descoperă însă prin evanghelie, pe care suntem datori s-o vestim şi altora.

„V-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului". Mântuit însemnează totodată şi sfinţit; iar sfinţit însemnează pus deoparte pentru Dumnezeu. Lucrul acesta îl face Duhul Sfânt, care locuieşte în credincios ca într-un templu.

„Si credinţa adevărului." Aceasta este credinţa în evanghelie; iar credinţa în evanghelie este credinţa în Domnul Isus. In capitolul 1 al evangheliei după Ioan se spune că harul şi adevărul au venit prin Domnul Isus Hristos. Cu multă înţelepciune, Duhul Sfânt pune întâi harul şi pe urmă adevărul. Har este bunătatea, îndurarea, iubirea lui Dumnezeu, este tot ce ne vine de sus ca dar din partea lui Dumnezeu. El ne atrage spre Dumnezeu. Nu tot aşa face adevărul. Adeseori el este trist pentru noi şi ne taie curajul. Adevăr este că suntem nişte păcătoşi şi că nu este nici un om, nici unul măcar, aşa cum îl vrea Dumnezeu, adică fără păcat. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Adevăr trist şi dureros este că, prin păcat, am ajuns vrăjmaşi lui Dumnezeu. Adevăr este că suntem nişte păcătoşi pierduţi înaintea lui Dumnezeu, vrednici de pedeapsă veşnică. Iată nişte lucruri care trebuie să ne înfioare.

Dar nu este numai atât. Adevăr este de asemenea că Domnul Hristos „a venit să caute şi să mântuiască pe păcătoşi". Adevăr este că Domnul Isus a făcut ispăşire pentru păcatele noastre. Adevăr este că păcatele şi-au primit în El pedeapsa cuvenită, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Aşa au venit harul şi adevărul prin Isus Hristos.

„Iată la ce v-a chemat El prin evanghelia noastră: ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos" (versetul 14). „Evanghelia noastră?" Da. Aceasta nu însemnează însă că evanghelia este făcută de noi, ci este propovăduită de noi. Cuvântul evanghelie este tare plăcut. Noi nu izbutim să exprimăm dulceaţa acestui cuvânt. Evanghelie însemnează „veste bună". Suntem în adevăr aducători de veşti bune când spunem oamenilor că pot să fie iertaţi, dacă ei cred în jertfa Domnului Hristos.

„Iată la ce v-a chemat El!" Dumnezeu nu încetează să cheme pe oameni la El. Mijloacele întrebuinţate în acest scop sunt felurite, însă El mereu cheamă pe oameni la El. Câteodată vorbeşte prin întâmplări minunate. De cele mai multe ori vorbeşte prin Cuvântul Său sau prin vreo broşură, sau dând oamenilor putinţa să ia parte la vestirea evangheliei. El nu oboseşte ca să cheme pe păcătoşi, pentru că vrea să-i mântuiască. El este gata să nu ţină în seamă timpurile de neştiinţă şi să ne pună într-o astfel de stare ca şi cum niciodată n-am fi greşit înaintea Lui. Chemarea Lui este o chemare la iertare, la pace, la bucurie şi la fericire.

Cineva a asistat la un spectacol pe care nu l-a mai uitat şi, fiind om cu talent, 1-a pus în scris. Zicea: Mă găseam lângă un râu. Acolo erau nişte copii care voiau să se scalde. Unul din ei, după ce s-a dezbrăcat, a băgat piciorul în apă şi l-a retras repede înapoi zicând: Vai, ce rece este! Altul a îndrăznit ceva mai mult şi a intrat în apă până la genunchi, apoi a ieşit de acolo, zicând: O, dar rece mai este! Altul s-a aruncat în apă şi a început să înoate din toate puterile. Şi când a ieşit de acolo, a zis: Ce mai baie! Si asa sunt si cei chemaţi la Domnul Hristos. Unul zice: O, e greu, e greu să fii creştin! Altul zice: Este foarte greu; cine poate să fie aşa? Altul îndrăzneşte, primeşte pe Domnul Isus şi începe o viaţă nouă. Acesta spune: O mie de vieţi de-as avea, nici una n-as da-o altuia, decât Domnului Isus. Credinţa este si ea un act de îndrăzneală. Poţi să asculţi mult timp vestea evangheliei, că tot în momentul în care vei îndrăzni să primeşti pe Domnul Isus ca Mântuitor, vei vedea ce înseamnă credinţa.

„Iată la ce v-a chemat El prin evanghelia noastră..." El nu ne cheamă la o viată amărâtă, posomorâtă, tristă. Nu, ci „ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos". Slavă înseamnă o foarte mare fericire. Poate „fericitul Dumnezeu" să nefericească pe cei ce ascultă de El? Nu. Dumnezeu nu poate să nefericească pe nimeni, ba dimpotrivă să-i fericească şi să-i primească în slava veşnică.

”Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari..." Nici unul din voi să nu dea înapoi. Voi să nu fiţi din aceia care se leapădă de credinţă (lucru de care spusese mai sus). Voi să rămâneţi tari pe poziţie. Aţi rămas până acum, să rămâneţi şi mai departe.

„Rămâneţi tari si tineri învăţăturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră." Şi ce fericiţi suntem că nu s-a mărginit numai la viul grai, ci ne-a pus şi în scris, în epistole, cele ce le spunea prin viu grai. O vorbă latinească spune că vorbele zboară, pe când cele scrise rămân. în felul acesta, şi noi avem astăzi scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu, pe care oricine poate să-l citească.

Unii au oprit pe oameni să citească Biblia, ca nu cumva fiecare să o înţeleagă cum o vrea şi cum o putea. Aceşti oameni uită că Duhul Sfânt ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16.13). Sunt însă atâţia oameni care înţeleg lucrurile foarte diferit, dacă se iau după mintea lor, şi nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. Dar chiar aşa, tot nu vor avea pagubă din citirea Bibliei. Dumnezeu descoperă lucurile privitoare la mântuirea fiecăruia, că adică toţi suntem păcătoşi, că Domnul Hristos S-a jertfit pentru noi, şi trebuie primit ca Stăpân şi Mântuitor. Dar aceasta nu mai este chestie de interpretare. într-adevăr, sunt în Biblie unele lucruri care pot să fie înţelese în mai multe feluri, dar simt şi cuvinte care nu pot fi înţelese decât într-un singur fel. De pildă, că toţi suntem păcătoşi nu poate fi înţeles în două feluri. Nu este decât aşa cum este scris şi nimeni nu poate să sucească astfel de cuvinte. Că „sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat", nu poate să aibă decât un singur înţeles. Şi altele. Că pilda cu mărgăritarul poate să fie înţeleasă într-un fel sau altul, adevărat; dar în privinţa lucrurilor de temelie, nu este interpretare. Dacă primeşti pe Domnul Isus, are să răspundă El la atâtea şi atâtea întrebări. Lucrul este atunci simplu. Dar oamenii nu pot să înţeleagă această simplitate.

„Ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră." Noi avem acum aceste învăţături în Biblie. Cât de preţios trebuie să ne fie acest scump Cuvânt al lui Dumnezeu! Dacă ar fi să adunăm mărturia unora si a altora din cei ce din mila Domnului sunt acum credincioşi, am vedea cum toţi vor spune: Când am dat întâi de Scriptură, mi-am zis că ea nu este pentru mine, care n-am decât patru clase primare şi nu pot s-o înţeleg. Mi s-a dat însă îndemnul s-o citesc, fiindcă ea este scrisoarea lui Dumnezeu către noi. De ceea ce nu înţelegi, nu te va socoti Dumnezeu vinovat că nu înţelegi. Şi când am îndrăznit să citesc, am rămas mirat de câte lucruri am înţeles.

„Si însusi Domnul nostru Isus Hristos si Dum- nezeu, Tatăl nostru..." (întâi pune pe Domnul Isus şi după aceea pune pe Tatăl din cer, pentru că drumul la Tatăl este Domnul Hristos), „care ne-a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o nădejde bună..." Sunt mângâieri trecătoare şi este şi „o mângâiere veşnică". Mângâieri trecătoare sunt cele pe care le folosesc oamenii între ei. „Lasă că o să te faci tu bine," îşi zic ei când sunt bolnavi. Dar cât ţin ele? Când cineva este în nevoie sau în lipsă: „Ei, lasă că o să treacă şi asta," îşi zic ei; dar lipsa continuă. Când i s-a trezit cuiva conştiinţa si se simte vinovat înaintea lui Dum- nezeu, mângâierea oamenilor este foarte şubredă: Lasă că te iartă Dumnezeu; nu te mai frământa atâta cu păcatele tale. Nu tot aşa sunt însă mângâierile cu care mângâie Dumnezeu: ele sunt veşnice, ele rămân.

O mângâiere veşnică şi o nădejde bună pune Dumnezeu în sufletul credincioşilor Săi. Apostolul Petru vorbeşte de o nădejde vie. Multe nădejdi am îngropat noi. Ele s-au născut ca nişte copii morţi şi au fost îngropate şi părăsite. Noi avem o nădejde vie, o nădejde care trece dincolo de oameni şi împrejurări: avem nădejdea că va veni Domnul Hristos şi ne va lua. Chiar dacă trupurile noastre vor fi în mormânt, vom auzi cei dintâi glasul arhanghelului şi vom ieşi de acolo ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Avem în noi nădejdea slavei lui Dumnezeu, a slavei pe care ne-o pregăteşte Domnul Hristos. Aceasta este buna nădejde a celui credincios, nădejde care nu se schimbă, a cărei frumuseţe şi dulceaţă nimeni n-o poate adânci. Sunt lucruri pe care numai când le vom avea, atunci vom vedea că au întrecut orice închipuire şi orice vorbire.

„Să vă mângâie inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun." Faptă bună este fapta făcută în legătură cu Domnul Hristos sau ieşită din credinţă. Dar va zice cineva: sunt si oameni care n-au pe Domnul Hristos şi pot să facă şi ei fapte bune. — Da, bune pentru lumea aceasta; dar pentru Dumnezeu nu este bună decât fapta care iese din credinţă. Credinţa fără fapte este moartă, dar şi faptele fără credinţă tot moarte sunt.

Dar „cuvânt bun" ce este? Am putea înţelege mai bine dacă am citi un alt cuvânt, care spune aşa: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor ce-l aud" (Efeseni 4.29). „Cuvânt bun" este acela pronunţat în legătură cu Domnul Hristos şi în faţa ochilor Lui. „Cuvânt stricat" este cel pronunţat când dai la o parte pe Domnul Hristos şi dai astfel drumul gurii la rău. Se întâmplă câteodată că şi la unii credincioşi începători rămân din trecut unele cuvinte a căror stricăciune ei n-o bagă de seamă. Când însă li se atrage atenţia asupra acestui lucru, cum se mai înfioară!

Credincioşii trăiesc în legătură cu Domnul Isus. Când vorbesc, doresc să vorbească un cuvânt care să zidească şi să facă bine celui ce-l aude. „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har şi dreasă cu sare" (Coloseni 4.6).