2 Tesaloniceni 3.1-5

Ce-a avut de spus Tesalonicenilor le-a spus. Acum se grăbeşte să-şi încheie scrisoarea, dându-le câteva îndemnuri. Scrisoarea se termină aşa cum apostolul are obiceiul. Cine vrea să aibă model pentru scrisori, ar trebui să se îndrepte spre epistolele din Cuvântul lui Dumnezeu. în adevăr, scrisorile oamenilor nu sfârşesc totdeauna aşa cum încep. Adeseori ele încep cu cuvinte bune şi sfârşesc cu cuvinte înţepate, care dau naştere la certuri.

Apostolul spune: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi". Nu poţi să zici să se roage pentru tine decât unuia care ştii că este cu adevărat,,frate"; celorlalţi nu le vei spune să se roage pentru tine. Fraţii se îndeamnă adesea la lucrul acesta, să se roage unii pentru alţii. V-a spus vreun frate sau vreo soră să vă rugaţi pentru el sau pentru ea? Dacă da, înseamnă că te-a socotit frate.

Pavel era un om bine înzestrat de Dumnezeu şi se bucura de mare trecere în fata celor ce-l cunosteau. Totuşi nu se sfieşte să spună celor pe care-i socotea „fraţi" să se roage pentru el. Nu numai în locul acesta, ci şi în alte locuri din epistolele lui, se găseşte acest îndemn să se roage pentru el.

Dacă credincioşii din adunări s-ar ruga mai mult pentru cei ce le slujesc cu cuvântul, ar fi mai bine serviţi. Dar pentru că mulţi nu înţeleg şi nu fac aceasta, de aceea sunt mai slab hrăniţi. Aşadar nu sunt de vină cei ce vestesc Cuvântul, că nu-l vestesc cu mai multă bogăţie, cât mai ales aceia care nu se roagă pentru ei, ca Dumnezeu să le dea cuvânt şi prin ei să dea şi la alţii.

Din unele ţări au plecat prin ţările depărtate oamenii aceia admirabili care se numesc misionari şi s-a observat că atâta timp cât cei de acasă s-au rugat pentru ei, lucrul a mers propăşind; când însă aceia au încetat de a se ruga, lucrul a stat pe loc. Atâta însemnătate are rugăciunea fierbinte a celui credincios şi pentru cei ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu!

Pavel arată aici şi cam cum să fie rugăciunile lor pentru el. Nu le spune să se roage pentru el pentru că sănătatea lui ar fi cam şubredă, sau că se găseşte în strâmtorări materiale, ci să se roage astfel încât cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie slăvit, cum este şi la ei, la Tesaloniceni. Răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, răspândirea evangheliei, era lucrarea pe care o încredinţase Dumnezeu apostolului Pavel; el îşi împlinea cu multă scumpă- tate această slujbă care-i fusese încredinţată. La această slujbă unea cu el pe toţi aceia care aveau pe inimă răspândirea evangheliei.

La lucrarea de răspândire a evangheliei este chemat fiecare credincios, chiar dacă n-ar avea nici un dar. Toti, dar absolut toti sunt chemaţi la această lucrare. De ce nu se face ea cu toată râvna pe care o cere o astfel de lucrare? Cauzele sunt mai multe. Una din ele este trândăvia. Din trândăvie, oamenii născocesc şi teorii pe care să şi le pună sub cap, ca nişte perne, ca să-şi îndreptăţească atitudinea.

De multe ori am auzit de la unii care se cred foarte înaintaţi, spunând: Parcă omul poate ceva! Dumnezeu este acela care lucrează. Este treaba Lui să mântuiască pe cine vrea şi cum vrea. Osteneala omului este zadarnică. Numai Dumnezeu poate să dea pocăinţa şi credinţa. — Adevărat. Dar El face aceasta prin nişte unelte aşa cum suntem fiecare din noi. Şi dacă nu ne punem la dispoziţia Lui ca nişte unelte sfinte şi folositoare, prin cine să-Şi facă lucrarea? Oricine stie că dacă meseriasul n-are unelete trebuitoare, nu poate să lucreze.

Dumnezeu n-a angajat în lucrarea aceasta pe îngeri, ci pe oameni. Cum să convingă un înger pe un păcătos că este păcătos, când el (îngerul) n-a păcătuit niciodată? Dumnezeu a angajat la această lucrare pe păcătoşii mântuiţi, pe aceia pe care i-a scos din întuneric si i-a adus la lumina Sa minunată. De aceştia Se serveste Dumnezeu ca să-Si ducă mai departe lucrarea de răspândire a evangheliei.

Şi Domnul Isus a spus cândva: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga" (Luca 19.40). Să nu ruşineze „pietrele" pe aceia care spun ca îndreptăţire pentru trândăvirea lor: Nu spune la Marcu 4 că fie că doarme omul noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolteste si creste fără să stie el cum, întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic? — Acolo este vorba de creştere, nu de semănat. De semănat vorbeşte în altă parte; şi la aceasta fiecare este chemat.

La lucrarea de răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu este angajat orice credincios, fie că are dar, fie că n-are. Fiecare poate şi trebuie să mărturisească pe Acela care-i umple inima; căci se ştie că din prisosul inimii vorbeşte gura; iar dacă gura nu vorbeşte de Domnul Isus şi de lucrările Lui, este sigur că inima nu este plină de El. Sunt persoane care se cred credincioase, dar de un an, de doi, n-au pronunţat odată numele Domnului Isus faţă de alte persoane.

Dar periculoasă este şi teoria celor ce vor să îndreptăţească trândăvia. — Lăsaţi oamenii în pace! zic ei. Ce-i tot tulburaţi cu ameninţări şi cu făgăduinţe dincolo de viaţa aceasta? De ce-i puneţi pe gânduri? Să trăiască fiecare cum o vrea şi cum o putea... Dar noi nu nefericim pe nimeni. Păcatul nefericeşte pe om. Noi aducem oamenilor la cunoştinţă vestea bună de iertare, de pace, de o viată nouă.

„Rugaţi-vă pentru noi, ca Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit, cum este şi la voi." La Tesaloniceni, Cuvântul era preţuit şi se răspândea cu iuţeală mare. Când păcătoşii se întorc la Dumnezeu, când credincioşii se zidesc prin Cuvânt, atunci Cuvântul lui Dumnezeu este proslăvit.

Dumnezeu ne-a dat şi lucrul acesta: să punem în lumină însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem fericiţi că putem să avem în fiecare zi un timp când să ne adâncim în acest Cuvânt al lui Dumnezeu, mânaţi de gândul: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă".

„Si să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi si răi; căci nu toţi au credinţa" (versetul 2).

Faptele Apostolilor spun în capitolul 18 că la Corint (căci din Corint scrie apostolul epistolele către Tesaloniceni) s-a ivit o răscoală. Oamenii care auziseră evanghelia şi nu primiseră adevărul lui Dumnezeu, au făcut o mare răscoală şi au ajuns până în faţa unui mare dregător de acolo, Gallio. Acesta a băgat de seamă că se certau asupra unor nume şi asupra Legii Evreilor. Atunci Gallio a spus oamenilor că nu vrea să fie judecător peste astfel de lucruri. Şi i-a alugat de la scaunul de judecată. Vorba este că răscoala s-a produs. De aceea spune: „Să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi si răi". „Căci nu toţi au credinţa." Acest cuvânt mai poate fi tradus si în alt fel: „Nu a tuturor este credinţa". Dar pentru că acest cuvânt este pus în legătură cu „oamenii nechibzuiţi şi răi", poate aceia erau dintre cei ce ascultaseră evanghelia, dar nu se plecaseră în faţa lui Dumnezeu ca să asculte de El. în adevăr, unii din cei mai mari vrăjmaşi ai evangheliei au fost cei din adunările creştine care n-au vrut să părăsească păcatul şi să înceapă o viaţă nouă. Aceştia au devenit prigonitori sau cel puţin denunţători. Se prea poate deci ca să fi avut pretenţia că şi ei sunt credincioşi, dar mai târziu au ajuns nişte prigonitori.

În ziua de azi este răspândită vorba că toţi cred în Domnul Isus. — Dar aceasta este o vorbă mincinoasă. Nu toti .cred în Domnul Isus! Când omul este pus în faţa evangheliei, atunci îşi dă pe faţă neştiinţa si necredinţa. Aceia care zic: „Cred" dar trăiesc în păcat, aceia n-au credinţă. De ce oamenii, când este vorba de astfel de lucruri, lasă la o parte bruma de minte ce o au şi judecata dreaptă pe care pot s-o aibă? Credinţa care nu-ţi dă iertare şi nu te desparte de păcat, nu este credinţă, ci o închipuire, care trebuie părăsită.

„Nu toţi au credinţa", adică nu toţi câţi pretind că sunt credincioşi, sunt cu adevărat credincioşi. Aceasta s-ar putea spune mai ales despre cei ce iau parte la adunările creştine; despre ceilalţi nu mai vorbesc. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Apostolul spune lui Timotei: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi" si „oricine rosteste numele Domnului să se depărteze de fărădelege". Chiar în adunările creştine sunt deci oameni care se deprind cu „Doamne, Doamne" şi nu fac voia lui Dumnezeu. Ei şed acolo lângă izvorul de credinţă şi de iertare, acolo unde se vorbeşte despre jertfa Domnului Isus, dau din cap în chip de aprobare, şi cu toate acestea îi vezi trăind în câte un păcat destul de urâcios.

În legătură cu aceasta, apostolul adaugă: „Credincios este Domnul, care vă va întări si vă va păzi de Cel Rău". In greceşte aici este un frumos joc de cuvinte, care în româneşte nu poate fi redat întocmai. „Nu toţi au credinţa — dar credincios este Dumnezeu." Credinţa poate să fie redată şi cu încrederea. In cazul acesta, înţelesul ar fi acesta: Nu toţi merită încredere, dar Dumnezeu merită deplină încredere. Dacă unii pot să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, totuşi Dumnezeu este totdeauna credincios, căci Se tine de cuvânt. Domnul ne-a făcut scumpe şi mari făgăduinţe, ca să ne îmbărbăteze pe cale. Una din acestea este că cei credincioşi sunt în mâna Lui si nimeni nu-i va smulge din mâna Lui. El îi va întări şi-i va păzi de Cel Rău, care este Diavolul. Cineva ar putea să spună: Sunt slab, credinţa mea este ca o flacără care abia pâlpâie. — Atâta să fie, numai veritabilă să fie, căci dacă este veritabilă — adică din' Dumnezeu — va creşte, pentru că lumina celui neprihănit creşte ca lumina soarelui până la amiază. Credincioşii au un vrăjmaş care-i urmăreşte ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită; el aruncă săgeţi arzătoare si tot el fură sămânţa semănată într-un suflet; el vrea răul credincioşilor lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu Se însărcinează însă să ne ferească de acest vrăjmaş. Dar El nu va feri decât pe cine doreşte să fie ferit. Pe ceilalţi, care se cred că sunt tari, îi lasă să meargă în păruta lor tărie, care-i va da de ruşine. Tăria noastră este în tulpina noastră, în Domnul Isus. Si de la El trebuie să treacă mereu în noi puteri pe care să le folosim în viaţă.

„Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că veţi face ce vă poruncim" (versetul 4). Este periculos lucru să fii stăpânit de o totală neîncredere în orice om. Este o încurajare să acorzi cuiva încredere. Copiii care au fost mereu numai mustraţi şi ţinuţi la distanţă au avut o copilărie tristă. Cei ce au fost însă încurajaţi când trebuia să fie încurajaţi, au fost mai bine crescuţi.

Apostolul Pavel spune că el are încredere în Tesaloniceni, că adică ei vor fi ascultători şi împlinitori ai sfaturilor şi poruncilor care li se dau. Un părinte care are încredere că şi copiii lui vor urma sfaturile lui, va muri mai liniştit.

„Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos" (versetul 5), să vă conducă inimile aşa fel, încât dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea Domnului Hristos să vă stea mereu în fată. De astfel de lucruri si îndemnuri aveau nevoie Tesalonicenii.

În adevăr, când prigoana şi suferinţa se prelungesc, oamenii pot să-şi piardă răbdarea. Tesalonicenii aveau nevoie să privească la dragostea lui Dumnezeu şi nimeni să nu-i despartă de gândul că Dumnezeu îi iubeşte. Mare îmbărbătare au avut credincioşii în timpurile când au fost să fie omorâţi, din gândul că Dumnezeu îi iubeşte!

Citeam despre o credincioasă care a fost luată împreună cu băiatul ei, un băiat de şapte, opt ani. Au fost condamnaţi la moarte pentru credinţa în Domnul Isus. Ca să facă chinul mamei şi mai greu, au poruncit ca în faţa ei călăul să taie gâtul copilului. Mama stătea şi privea. Securea a lovit, capul a căzut jos. Mama a luat capul de jos, 1-a strâns la sân şi a zis: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El. Doamne, sunt robul Tău, robul Tău, fiul roabei Tale, şi Tu mi-ai dezlegat legăturile" (Psalmul 116.15-l6)'.

Orice s-ar întâmpla, credinciosul trebuie să rămână încredinatat de adevărul că Dumnezeu îl iubeşte.

Necredinciosul poate să zică: Dacă te iubeşte, de ce atâta suferinţă şi atâta lipsă şi sărăcie? Credinciosul smerit va răspunde atunci: Nu sunt în stare să judec. Ştiu totuşi că El mă iubeşte. Când o vrea El, mă va lămuri, dar de iubit, stiu că mă iubeşte. „Rămâneţi în dragostea Mea", spune Domnul Isus la Ioan 15. Aceasta însemnează: Rămâneţi convinşi că Eu vă iubesc, în orice împrejurare. Iată cum ni se îndreaptă inimile spre dragostea lui Dumnezeu, dragostea care s-a arătat în chip aşa de strălucitor în jertfa de pe Golgota.

Trebuie să avem în fată si răbdarea Domnului Hristos. Negreşit, când este prigoană, suferinţă, avem nevoie de răbdare mai mult ca oricând. Gândul la suferinţele Domnului Hristos si la răbdarea pe care a arătat-o El în suferinţele Lui încurajează pe cel credincios. Ei spun: Suferinţele mele, puse alături de suferinţele Domnului Hristos pentru păcatele mele, nici nu merită să fie numite suferinţe. Este drept ca eu să sufer, pentru că omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare (Iov 5.7). Dar în mâinile lui Dumnezeu, suferinţele pot să fie prefăcute în binecuvântări. Gândul la suferinţele Domnului Hristos aduce mângâiere în sufletul care suferă.

Pe de altă parte, răbdarea Lui ne îmbărbătează în vreme de prigoană. Domnul Isus a fost „supus şi ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce".

Dar poate că aici mai este încă un gând. Din Cuvântul lui Dumnezeu reiese că Domnul Isus are foarte mare dorinţă să aibă pe mireasa Lui cu El, adică să aibă cu El pe credincioşii Săi. „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale." Clipa venirii Lui pentru credincioşi nu ne este spusă, dar se vede din Cuvânt că El aşteaptă cu mare dor să aibă sus pe răscumpăraţii Săi. Este o dorinţă scumpă inimii Lui, cum noi nici nu putem să ne închipuim. El aşteaptă clipa când să vină să ne ia la El. Vom pleca cu El şi ne vom bucura astfel cu o bucurie mai mare decât ne-am bucurat aici, pentru că vom fi totdeauna cu El. „Mângâiaţi-vă unii pe alţii cu astfel de cuvinte", spune apostolul Pavel. Domnul Isus aşteaptă cu multă răbdare. Să aşteptăm şi noi cu aceeaşi răbdare.