Reforma în celelalte cantoane ale Elveției germane

Este greu de intrat în amănuntele mişcării Reformei în celelalte cantoane elveţiene. În nici o parte, ea n-a avut amploarea pe care i-a dat-o oraşului Zurich, marea personalitate a lui Zwingli. Face totuşi să priveşti, chiar numai în treacăt, lucrarea unor slujitori ai lui Dumnezeu, şi ei remarcabili. Ca totdeauna, Domnul a trimis în fiecare canton câte un om în mod special pregătit de El, ca să se adapteze împrejurărilor locale şi caracterului populaţiei.

Din 1460, Basle avea o universitate, care curând a devenit înfloritoare datorită profesorilor ei foarte bine pregătiţi. Condiţiile în care ea a fost întemeiată arată o deosebită inteligenţă din partea magistraţilor oraşului. Papa Pius al II-lea, înainte de a fi ales în această demnitate, a locuit la Basle, fiind secretar al consiliului oraşului, chiar în mijlocul secolului al XV-lea. El s-a legat sufleteşte de acest oraş şi, ajuns suveran pontif, a mărturisit orăşenilor dorinţa de a le fi pe plac. Aceştia ar fi putut — ca alţii — să ceară să li se trimită câteva relicve celebre şi dreptul de a avea indulgenţe care să atragă pelerini în oraşul lor. Fiind mai chibzuiţi, ei au cerut sfântului părinte înfiinţarea Universităţii. El a consimţit să răspundă cererii lor, prin aceste cuvinte: „Nimic nu este mai de preţ ca perla ştiinţei. Prin ea, fiul săracului ajunge necesar monarhului. Ea înlătură norii de praf de peste spiritul înfrânt. Ea este singura comoară care se măreşte, atunci când se risipeşte."

La începutul secolului al XVI-lea un grup de oameni distinşi învăţau acolo. Totuşi, numele olandezului Erasmus îi umbreşte pe toţi ceilalţi. Fiind unul dintre cei mai mari savanţi ai epocii sale, se remarca prin două calităţi diferite: spiritul său critic şi fineţea ironiei sale. „El exercita o mare influenţă în jurul său, în sens conservator: firea lui prudentă, sensibilitatea lui delicată, îl făceau să se teamă înaintea oricărei încercări care ar fi tulburat calmul dezvoltării bisericii, a statului şi a ştiinţelor sau a confortului său personal." Elenist distins, el a publicat prima ediţie a Noului Testament în limba greacă, operă ştiinţifică şi de conştiinţă, în care îndrepta numeroase erori ale Vulgatei, singurul text folosit până atunci; el a contribuit astfel în mod foarte direct la promovarea cauzei adevărului. Traducerile de până atunci ale Sfintei Scripturi erau destul de inexacte; traducătorii nu aveau la dispoziţia lor decât puţine maunscrise şi acestea, în cea mai mare parte, cu defecte. Pe de altă parte, nu se cunoştea ştiinţa confruntării manuscriselor, pentru a se da fiecăruia valoarea lui. Pentru prima oară, oricine putea avea acum în mână un text demn de încredere; acest text a făcut cele mai mari servicii reformatorilor. Luther mereu se referea la el şi după această versiune a dat el traducerea în limba germană. Sub titlul semnificativ de „Elogiul nebuniei", Erasmus, într-o alegorie înţepătoare, ridiculiza defectele omeneşti şi în special ale clerului.

Se împrimau, pe atunci, multe lucrări la Basle; multe din cele ale lui Luther au fost aici editate; Erasmus, tot atât de puţin dispus să susţină papismul, cât şi adevărul Evangheliei, spunea că în acel timp se îndrăznea să se imprime la Basle lucrări în favoarea lui Luther, dar nimeni nu îndrăznea să scrie acolo în favoarea papei.

Cunoscându-se interesul pe care Erasmus îl avea pentru textul Bibliei, se putea crede că el se va alătura Reformei. Dar n-a fost aşa: cunoştinţa lui din Cuvântul lui Dumnezeu era pur intelectuală; ea n-a pătruns în inima lui, în aşa fel încât să-1 facă înţelept în ce priveşte mântuirea. De aceea, a dezamăgit adânc speranţele celor mai mari admiratori ai săi. Independent în gândire, cu o sănătate delicată, lipsit de curaj moral, iubitor de împăciuire, dar totodată iritabil, el s-a depărtat de Luther când l-a văzut că se desparte de biserică. Om al Renaşterii, înainte de toate, nu putea ierta Reformei că lăsa literatura şi artele pe plan secundar. Iar când mesa s-a desfiinţat la Basle, a părăsit definitiv acest oraş, nu fără a încerca un viu regret, plecând de lângă numeroşii prieteni pe care şi-i făcuse aici. Totuşi a trimis şi catolicilor aceste cuvinte ironice: „Văzând toate insultele cu care sunt acoperite acum, la Basle, imaginile sfinţilor şi crucifixele, te întrebi cum se face că toate aceste venerate personaje, obişnuite desigur să arate o putere extraordinară când este vorba de a se răzbuna de jigniri care se pot ierta, şi-au părăsit puterea lor obişnuită în împrejurări atât de critice pentru ele?"

Ar însemna totuşi o nedreptate să nesocoteşti rolul avut de Erasmus şi a-l subestima, pentru că el a curăţit terenul, înfierând numeroase abuzuri. El însă ţinea prea mult la înlesnirea lui; n-a ştiut să aleagă mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului", nici să socotească „batjocura lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului" (Evrei 11.25). De asemenea, el a uitat că „prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu" (Iacov 4.4).

Încă un profesor de la Universitate a avut un rol foarte activ în stabilirea reformei la Basle: este Oecolampade, al cărui nume ne-a atras deja atenţia în legătură cu discuţia de la Baden. German de origină, din familia Hausschein, dotat cu calităţi intelectualte strălucite, a făcut numeroase studii, după obiceiul umaniştilor şi a locuit în mai multe oraşe. N-a ajuns la Basle decât în anul 1518. I s-a creat un post la Universitate, cursurile lui atrăgând numeroşi auditori. Avea, de asemenea, de predicat într-una din bisericile oraşului. Zwingli, cu care legase o intimă prietenie, a ştiut să-l pună în gardă contra zelului lui prea mare pe care îl punea în această dublă lucrare. Slab şi firav, era obosit de muncă şi suferinţă; avea o fizionomie plină de demnitate, care trezea încrederea şi simpatia; viaţa ţâşnea din ochii lui, seninătatea îi era imprimată pe frunte. Elocvenţa lui era ca şi psihicul lui blând şi pătrunzător. După o îndelungă luptă lăuntrică, a ajuns să fie lămurit cu privire la sine însuşi şi a devenit campionul hotărât al Reformei în oraşul în care trăia. Deşi cu predispoziţii de împăcare, el se ridica în mod energic contra dogmelor şi practicilor catolice. El a fost primul care a luat cina la Basle, chiar în biserica de care se alipise. Ca şi Zwingli, îşi întemeia toată învăţătura pe Sfânta Scriptură. Şi-a publicat cursurile sub forma unei serii de volume, care formau un comentariu complet al tuturor cărţilor Bibliei.

Influenţa lui Oecolampade s-a simţit foarte mult printre locuitorii din Basle şi a împărţit oraşul în două câmpuri. Deşi în universitate, în consilii, evanghelicii cereau libera predicare a Cuvântului lui Dumnezeu, şi pentru că se întârzia să li se dea un răspuns, au forţat intrarea în catedrală şi au zdrobit toate icoanele. Intimidat, guvernul a cedat. S-a desfiinţat mesa; oamenii bisericii, călugării, mai mulţi profesori şi câteva familii rămase ataşate de vechiul cult au părăsit oraşul.

Oecolampade a fost foarte dureros lovit de vestea dezastrului de la Kappel. El nu numai că pierduse pe cel mai bun prieten al său, dar simţea foarte mult lovitura pe care această zi o aducea mărturiei Domnului în întreaga Elveţie. Boala de friguri care îl consuma, se înrăutăţea. El a văzut apropiindu-i-se moartea cu o deplină seninătate. Fiind întrebat dacă dorea mai multă lumină în cameră, şi-a pus mâna pe inimă şi a spus: „Este destulă aici." A plecat de pe pământ la două luni după Zwingli.

Berna. Popor îndeosebi agricol şi prin urmare legat de vechile tradiţii, cei din Berna au reacţionat încet în faţa ideilor noi. Politica pe care o urmăreau, îi făcea să aibă o prudenţă extremă. Dorind să se extindă, în detrimentul ducelui de Savoia, asupra părţii occidentale a Elveţiei actuale, ei gândeau să rămână în bune relaţii cu Franţa şi prin urmare cu micile cantoane, ca să nu fie ameninţaţi din spate. Pentru aceasta, marile familii din Berna căutau să menţină şi să întărească legăturile lor cu cei din Elveţia, care nu înţelegeau să se lase abătuţi de la religia părinţilor lor.

Totuşi, adevărul îşi făcea drum; o împrejurare neaşteptată i-a favorizat întinderea. De mult timp, Dominicanii, geloşi pe Francisani, făceau tot ce puteau ca să le ia locul. În acest scop, ei au profitat de prezenţa în mănăstirea lor a unui tânăr, un om simplu, numit Jetzer, pentru a organiza o înşelătorie josnică. Câţiva călugări, îmbrăcaţi în alb, s-au dus la Jetzer în timp ce dormea şi, prefăcându-se că ar fi nişte apariţii cereşti, l-au făcut să creadă că primea o revelaţie divină, în scopul de a da pe faţă pretinsele crime ale ordinului rival. Câtva timp, Jetzer nu s-a îndoit de nimic, dar într-o zi a recunoscut la doi dintre aceşti înşelători, nişte glasuri care îi păreau familiare. A pus întrebări, la care ei au refuzat să răspundă şi, cum el tot insista, au recurs la violenţă pentru a-1 face să tacă. El a reuşit să fugă din mănăstire, a istorisit totul şi astfel toată afacerea a fost dată la lumina zilei. A rezultat un mare scandal şi, în urma unei anchete trimisă de Sfântul Scaun, patru Dominicani au suferit pedeapsa focului.

În acel moment sosea la Berna un tânăr profesor, în vârstă doar de douăzeci de ani, anume Berthold Haller. în timpul studiilor sale, fusese în legătură cu mai mulţi dintre cei care aveau să ocupe primul loc în mişcarea reformei din Germania, între alţii cu Melanchton. Cu un caracter timid şi împăciuitor, Haller nu avea nici energia unui iniţiator, nici înflăcărarea unui apostol. Necunoscând greaca şi cu atât mai puţin ebraica, părea că n-ar fi fost făcut pentru lucrarea la care Dumnezeu îl trimitea. Dar era un om credincios şi devotat; calmul şi prudenţa lui, mlădirea lui, care nu excludeau stăruinţa, au slujit cauzei Reformei în acest oraş aristocratic, mai mult chiar decât ar fi făcut nişte oameni mai energici şi mai violenţi, ca Zwingli, Farel sau Calvin. Haller însă era lipsit de îndrăzneală. Domnul l-a pus în legătură cu Zwingli şi acesta i-a venit în ajutor. „Şi eu — îi scria el — simt descurajarea năpădindu-mă, când văd că sunt atacat pe nedrept. Dar Domnul îmi trezeşte atunci conştiinţa, prin îndemnurile şi promisiunile Sale. Mă neliniştesc când îmi spune: „De oricine se va lepăda de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri" (Luca 9.26; Marcu 8.38). Dar tot El îmi dă pacea, spunându-mi: „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 10.32; Luca 12.8). Fii deci curajos, dragul meu Berthold! Numele noastre sunt scrise cu caractere ce nu vor putea fi şterse, în analele cetăţenilor cerului. Eu sunt gata să mor pentru Hristos. Dacă concetăţenii tăi vor vrea să primească învăţătura de sus, ei ar putea fi imediat învăţaţi. Aşază-te, deci, la lucru cu multă delicateţe, pentru ca ei să nu se întoarcă împotriva ta şi să te sfâşie."

Dumnezeu a binecuvântat stăruinţa slujitorului Său. Cu toată împotrivirea familiilor nobililor, el a câştigat o mare parte din populaţie, încât, pentru a preveni revendicările opiniei publice, care începuse să se facă simţită, (atât de mulţi partizani avea Haller), consiliul a trebuit să publice un edict care prescria oamenilor bisericii să ia ca bază a predicării lor Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el cuprins în Noul Testament.

Am văzut că Berna a fost reprezentată la Baden de către Berthold Haller. Conferinţa fiind terminată, s-a cerut să se dea o hotărâre precisă. Dar hotărârea era cu totul lipsită de claritate şi o cerere adresată în acelaşi sens direct papei Clement al Vll-lea, n-a avut mai mult succes; el se mulţumea să recomande statului Berna să trimită la următorul consiliu, spre rezolvare, problemele religioase neclare; şi în orice caz, îi învăţa să respecte drepturile episcopiei de Lausanne, de care depindeau în domeniul spiritual. Nemulţumiţi de indiferenţa pe care toţi o arătau cu privire la chestiuni pe care ei stăruiau să le considere ca vitale, magistraţii din Berna au recurs, la rândul lor, la o dispută convocată la începutul lui ianuarie 1528. Au fost chemaţi oameni ai bisericii, savanţi, doctori din toate ţările. Cei mai interesaţi să se prezinte erau episcopii elveţieni; ei au primit o invitaţie specială. Cel din Lausanne, cel mai mult în cauză, a răspuns că el nu va veni şi că nici măcar nu va trimite vreun delegat „deoarece — scria el — nu avea în jurul lui oameni suficient de instruiţi în Sfânta Scriptură, pentru a trata o problemă atât de importantă, ca cea a religiei." Berna a insistat; episcopul a răspuns că e bolnav. O nouă cerere: „Trimiteţi cel puţin dintre teologii dumneavoastră pe oricare; nu trebuie să vă mărginiţi numai să tunderi oile dumneavoastră, trebuie să le şi paşteţi. Dacă veţi refuza şi de astă dată, şi noi vom refuza să vă recunoaştem vreun drept pastoral asupra teritoriilor noas-tre." Ceilalţi oameni ai bisericii au urmat aceeaşi linie de purtare.

Cantoanele care erau împotriva Reformei au devenit tot mai nemulţumite de rezoluţia Bemei; ele au închis drumurile de trecere prin teritoriile lor pentru cei care ar fi mers la dispută şi au interzis la ai lor să se ducă. Această împotrivire n-a putut opri mişcarea; trei sute cincizeci de preoţi şi călugări, cea mai mare parte din Berna, savanţi din Glaris, din Zurich, din Germania, s-au dus la Berna chiar şi pe drumuri ocolite, dar au ajuns acolo la timp. Domnul i-a ferit de cursele care li se întindeau.

În ziua fixată, conferinţa s-a deschis sub preşedenţia lui Vadian, primar la Saint-Gall. Guvernul din Berna a specificat în mod deosebit că numai textele Vechiului şi Noului Testament puteau servi de bază pentru discuţii. Convocarea spunea că „ce se va dovedi şi se va hotărî în această dispută, pe temeiul Sfintei Scripturi, se va primi şi va trebui să aibă putere pentru noi şi autoritate pentru totdeauna, fără nici o altă contrazicere şi fiecare va trebui să se conformeze cu credincioşie." Tezele dezbătute se învârteau în jurul aceloraşi puncte ca şi la disputa de la Zurich: adevărata natură a bisericii, căpetenia ei, autoritatea unică şi absolută a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a conduce biserica şi pentru a călăuzi pe credincioşi; prin urmare, condamnarea tuturor abaterilor catolice. Dezbaterile au durat 19 zile; reformatorii Zwingli, Haller, Oecolampade, ca şi Bucer şi Capiton din Strasburg, au expus cu claritate adevărul despre fiecare din aceste puncte. În zadar, adversarii lor au încercat să-şi îndreptăţească poziţia, autoritatea Bibliei înfrângea toate argumentele lor. În oraş se urmăreau evenimentele cu un foarte mare interes; de la sine practicile şi credinţele învechite se prăbuşeau. La 22 ianuarie, ziua sărbătorii Sfântului Vincent, patronul catedralei, oamenii bisericii au întrebat pe magistraţi ce să facă. „Ce vreţi — a fost răspunsul — dacă mai credeţi că mesa şi ceremoniile obişnuite sunt potrivite Cuvântului lui Dumnezeu, faceţi-le." Îndată au fost date ordine să fie împodobită biserica; s-a pregătit totul după vechiul obicei, dar nimeni n-a venit să asiste la ceremonie. Poporul abandona Roma şi practicile ei.

Discuţia fiind terminată, clerul oraşului a primit aproape în întregime principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Un edict a proclamat Reforma. Mesa a fost desfiinţată, mai întâi în capitală, cu rezerva ca, dacă cineva ar putea să convingă de greşeală, pe temeiul Scripturii, pe autorii acestor reforme, nu avea decât să se prezinte. Nimeni n-a încercat o asemenea aventură. Se aruncau icoanele, se ardeau, se dărâmau altarele. Unii oameni religioşi au primit autorizaţia de a rămâne în mănăstirea lor, fără ca să mai primească din bunurile mănăstirii, dar trebuiau „să părăsească haina ordinului lor şi să ia o altă haină mai cuviincioasă." La ţară, papismul îşi avea rădăcinile înfipte mai adânc; au fost înlăturate cu încetul.

Saint-Gall. Vadian, preşedintele disputei de la Berna, se numea de altfel, Ioachim Von Walt. Născut la Saint-Gall dintr-una din familiile mai de frunte din oraş, era un om deosebit de dotat şi cu o generozitate admirabilă. El a studiat, pe rând, literele, ştiinţele exacte, jurisprudenţa, teologia şi medicina. După ce studiase la Universitatea din Viena, a devenit rector, apoi a vizitat Germania, Ungaria, Polonia, Italia. Reîntors în oraşul său natal, s-a stabilit acolo pentru a practica medicina. Deşi urmând această carieră, a intrat totuşi în consiliul guvernului şi a devenit sufletul lor. Din fire un spirit foarte deschis, se interesa foarte mult de ideile care se răspândeau şi a favorizat sosirea la Saint-Gall a predicatorilor Evangheliei. Argumentele lor l-au izbit; a început să citească Biblia şi a fost atât de mişcat, încât a primit mântuirea. A început atunci să dea în public o explicaţie a cărţii Faptele Apostolilor, apoi a încurajat pe unul dintre concetăţenii săi, Jean Kessler, de meserie şelar, care se întorsese la Dumnezeu şi începuse să predice pe Domnul Hristos înaintea unor ascultători tot mai numeroşi, luând prima epistolă a lui Ioan, ca temei a acestei serii de discursuri. în curând, consiliul, la îndemnul lui Vadian, a dat o ordonanţă disciplinară, interzicând jurămintele, blestemele, beţia şi cerşetoria. Se simte aici caracterul reformei elveţiene, care, aproape peste tot, începe printr-o îmbunătăţire a moravurilor şi nu atacă crezurile, decât atunci când rezistenţa bisericii romane vine să arate legătura intimă dintre moravuri şi doctrină.

Din acest moment, predicarea Evangheliei a făcut progres rapid. De la fericitul rezultat al disputei de la Berna, se poate spune că Reforma a pus definitiv stăpânire şi la Saint-Gall. Totuşi, prezenţa în oraş a celebrei mănăstiri, datorită căreia prinţul se bucura de drepturi întinse, era o piedică pentru o hotărâre radicală. Bisericile oraşului aparţineau cetăţenilor; ele au fost golite de tot ce putea aminti cultul catolic. Dar cele ce erau ale mănăstirii rămâneau intacte. Enervaţi de ceea ce li se părea ca o sfidare, magistraţii din Saint-Gall au declarat că ei aveau dreptul de control şi asupra acestui locaş, că ornamentele care îl împodobeau erau de fapt ale lor. Oamenii religioşi de acolo au protestat, dar în zadar, ei au trebuit să cedeze forţei. „Iată — povesteşte Jean Kessler — cum fiecare se arunca asupra icoanelor, le smulgeau de pe altare, de pe pereţi şi de pe coloane; altarele au fost zdrobite, idolii făcuţi ţăndări, cu lovituri de topor sau de ciocan. Ai fi spus că este vorba de o adevărată bătălie, într-o singură oră nu se mai vedea nimic la locul lui. Astfel s-au distrus icoane grele, de piatră şi de lemn. Câte opere preţioase de artă, rod al unei munci de artă, au fost făcute bucăţi!" Printre obiectele de adorat se afla o cruce de argint, care avea în ea — se spunea — relicve de mare preţ; a fost tăiată şi s-au găsit în interiorul ei două mici cornete de fildeş, pe unul dintre ele fiind scris: „o piatră de la sfântul mormânt". A fost deschis şi s-a găsit în el o cochilie de melc.

Chiar din duminica următoare, biserica a fost deschisă predicării Evangheliei. O mulţime, de mai mult de trei mii de oameni, s-a adunat acolo. În felul acesta s-a stabilit Reforma la Saint- Gall. Vadian a contribuit la această lucrare mai mult prin influenţa lui, decât prin lucrarea lui directă. Printre umaniştii elveţieni, el este acela care, după Zwingli, a avut influenţa cea mai durabilă asupra noii mişcări.

Şi prin alte părţi, lumina Evangheliei a trezit inimile şi conştiinţele, chiar orăşele doar aliate cantoanelor elveţiene, ca Mulhause, Bienne, Schaffhausen au primit de asemenea vestea mântuirii, iar Grisons, în parte, datorită preotului Frick. El fusese foarte enervat văzând pe unii dintre colegii săi aplecând urechea la glasul adevărului. Plin de devotament pentru biserica pe care o slujea, a hotărât să meargă la Roma, pentru a denunţa acolo apariţia ereziei şi pentru a cere instrucţiuni asupra mijloacelor pe care să le folosească în vederea împiedicării acestei lucrări. Dar, fiind dureros izbit, ca şi Luther, de nelegiuirile care se arătau în faţa tuturor, s-a înapoiat acasă, a cercetat Scriptura, şi-a recunoscut greşeala şi de atunci, cu un zel neobosit, a vestit Evanghelia curată.

În sfârşit, printre cei care au contribuit mult la răspândirea învăţăturii celei noi, în toată curăţia ei, trebuie amintit numele lui Oswald Miconius (care nu trebuie confundat cu Frederic Miconius, prietenul lui Luther). Miconius a dus o viaţă foarte agitată din cauza credincioşiei sale faţă de Evanghelie. Făcut, de tânăr, director al şcolii canonice din Zurich, el a fost unul din principalii lucrători în acest oraş al lui Zwingli şi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. De la Zwingli învăţase chemarea harului lui Dumnezeu. Puţin după aceea, a fost transferat la Lucerna, tot ca profesor. Câteva scrieri ale lui Luther pătrunseseră în acest oraş şi au produs un oarecare efect. Miconius avea cunoştinţă de lucrul acesta. El niciodată n-a amintit măcar numele reformatorului, în afara cercului prietenilor săi cei mai intimi. Se mulţumea să explice, oricui vroia să asculte, Evanghelia în întregimea şi simplitatea ei. Nu era nevoie totuşi de mai mult pentru a întărâta ura clerului, care a obţinut de la magistraţi împuternicire să aducă înaintea lor pe modestul şi paşnicul creştin. După un interogatoriu sumar, ei l-au îndemnat să nu citească niciodată împreună cu elevii săi scrierile lui Martin Luther; niciodată să nu pronunţe numele lui înaintea lor, niciodată nici măcar să se gândească la el.

Totuşi, prigoana n-a întârziat să înceapă. Erau foarte puţini oameni întorşi la Dumnezeu la Lucerna; nici nu erau cunoscuţi, fapt care a făcut să fie socotit mai mare numărul lor; dar furia vrăjmaşilor s-a revărsat peste nefericitul Miconius, din care au făcut ţap ispăşitor. El arătase totuşi un mare devotament în postul pe care-1 ocupa; sacrificase totul în interesul tinerilor ce i se încredinţaseră; părăsise oraşul Zurich şi pe Zwingli de care era aşa de mult ataşat. Sănătatea lui era şubredă, soţia lui era infirmă; avea un copil mic şi, pentru a-1 creşte, nu aveau alte mijloace decât acelea pe care Miconius putea să le procure prin munca sa. Dacă îl exilau din Lucerna, unde să meargă el să-şi găsească un adăpost? Dar aceste consideraţii n-au avut nici o greutate pentru acuzatorii săi înrăiţi. A fost dat afară din postul său şi i s-a ordonat să părăsească oraşul în cel mai scurt timp, fără nici o altă vină, decât că era socotit ucenic al lui Luther. În disperarea sa, a scris lui Zwingli, cum făcuse şi Berthold Haller în împrejurări asemănătoare. „Iată, înaintea voastră — spunea el — pe sărmanul Miconius, izgonit de Consiliul din Lucerna. Unde să mă duc? Nu ştiu. Atacaţi cum sunteţi şi dumneavoastră, ce adăpost mi-aţi putea oferi? În necazul meu, privesc spre Domnul, singura mea speranţă! Plin de har şi de îndurare, El nu trimite înapoi cu mâinile goale pe cei care se îndreaptă spre El. El să îngrijească şi de nevoile mele!"

Zwingli n-a lăsat mult timp pe prietenul său fără răspuns. I-a scris: .Acestea sunt lovituri aspre, pe care vrăjmaşul le dă casei lui Dumnezeu, ca s-o nimicească. Asalturile lui se repetă atât de des, încât nu numai ploaia, ci mai ales şuvoaiele şi vânturile o izbesc, potrivit predicii Domnului Isus Hristos (Matei 7.27); este grindină şi furtună. Dacă n-aş fi văzut pe Domnul susţinând lucrurile, de mult timp m-aş fi pierdut, dar eu îl văd chiar pe El, în toiul furtunii. El întinde frânghiile, El însuşi umblă la pânze; mai mult, El ordonă vânturilor şi ele îl ascultă. Iată gândul meu. Prezentaţi-vă înaintea Consiliului oraşului, spuneţi-le câteva cuvinte demne de un slujitor al lui Hristos, câteva cuvinte potrivite să înmoaie inimile lor, nu să le irite. Afirmaţi chiar că nu sunteţi lutheran, ci un ucenic al lui Hristos. Rugaţi pe elevii dumneavoastră să vă însoţească şi să vorbească în favoarea dumneavoastră. Dacă aceasta totuşi nu aduce rezultate, veniţi la prietenul dumneavoastră, veniţi la Zwingli şi consideraţi oraşul nostru drept căminul dumneavoastră."

Miconius a urmat sfatul lui, dar degeaba; a trebuit să părăsească Lucerna. Datorită protecţiei reformatorilor din Zurich, a găsit o ocupaţie pentru un timp, la Einsiedeln, apoi s-a dus la Basle, unde a însoţit în mod folositor pe Oecolampade şi a continuat lucrarea începută de acesta.

Astfel, din 13 cantoane care formau Elveţia de atunci, cinci au primit Reforma: Zurich, Basle Berna, Schaffhausen şi Glaris. Două dintre ele erau mixte: Soleure şi Appenzell; celelalte şase păstrau vechea religie. Elveţia se împărţea, deci, în două câmpuri foarte deosebite, împotrivitoare unul altuia. Din această situaţie au rezultat noi lupte religioase, care au slăbit mult ţara. Abia la începutul secolului al XlX-lea s-au învăţat să trăiască în bună armonie.