Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

106 - Jean Calvin - Anii tinereţii

de Adrien Ladrierre - 02 Martie 2016

Jean Calvin - Anii tinereţii

Dintr-o familie onorabilă din Noyon, în Picardia, unde s-a născut la 10 iulie 1509, Jean Calvin a fost destinat din copilărie bisericii; fiind încă un copil, a primit o orientare eclesiastică. La Paris, şi-a început studiile superioare într-o şcoală unde a avut ca profesor pe savantul Mathurin Cordier, căruia i-a încredinţat mai târziu direcţia Colegiului din Geneva. Cordier nu a aderat la Reformă decât mai târziu, dar a urmărit cu atenţie evoluţia ei şi este posibil ca el să fi iniţiat pe elevul său în noile idei. Acest pedagog creştin se ridica plin de convingere contra tratamentului greşit aplicat copiilor şi voia să-i înveţe pe copii „să iubească pe Hristos, să-L respire pe Hristos". „Numele lui Isus Hristos! Pune-l, picătură cu picătură, în sufletul elevilor tăi, introdu-1 acolo, fă-l să pătrundă în ei." Mai târziu, tânărul Calvin a fost tranferat la Colegiul Montaigu, cu tendinţe mai clericale şi unde domnea un ascetism sever şi o murdărie de nedescris. Erasmus studiase acolo mai înainte şi Ignaţiu de Loyola, care a întemeiat mai târziu ordinul Iezuiţilor, a intrat acolo chiar în anul în care Calvin îl părăsea. El a fost de asemenea în legătură cu Robert Olivetan, unul dintre viitorii traducători ai Bibliei; se spune că acesta a fost primul pe care Calvin l-a auzit predicând deschis.

Câţiva ani mai târziu, fie pentru a asculta de dorinţa tatălui său, care căuta să dea fiului său o carieră într-adevăr lucrativă, fie că a urmat unei înclinări naturale a spiritului său, Calvin a abandonat teologia pentru studiile juridice, la Orleans şi la Bourges. Pasionat de această nouă disciplină, a făcut progrese atât de repezi, încât peste un an — spunea Theodore Beza — „nu-l mai puteai socoti ca pe un elev, ci ca pe un profesor." Este cert că rigurozitatea metodelor juridice convenea inteligenţei lui Calvin, menită să-şi înfăţişeze totul sub o formă raţională; regulile stricte pe care le-a impus, mai târziu, oraşului şi bisericii din Geneva, poartă pecetea aceasta. A frecventat cu stăruinţă cursurile lui Melchior Wolmar, elenist eminent, care interpreta rând pe rând pe autorii profani şi Biblia, deşi mai puţin public; el învăţase s-o cunoască în Germania. „În ea se găseşte — spunea el — răspunsul la toate problemele, remediul la toate abuzurile, odihnă pentru sufletul trudit, atât pentru savanţi cât şi pentru oamenii din popor."

Ce răsunet au produs asupra lui Calvin lecţiile învăţatului său profesor? Este aproape cu neputinţă de precizat. Spre deosebire de Luther, care simţea plăcerea să-şi istorisească experienţele personale, Calvin, plin de o adâncă modestie, temându-se să nu aducă vreo necinste slavei lui Dumnezeu, lăudând pe om, ascundea pe cât îi sta în putinţă toate prin câte a trecut, spunând: „Este adevărat că mie nu-mi place să vorbesc despre mine însumi." În prefaţa comentariului său asupra Psalmilor, singura lucrare în care dă ceva amănunte despre sine însuşi, se mulţumeşte să amintească doar că mai înainte era „mai mult ca oricine, ataşat superstiţiilor papale", dar fără nici o dată, nici o precizare. Iată tot ce spune el despre starea sa spirituală, dintr-un anumit timp: „...eram departe de a avea un cuget împăcat. Ori de câte ori coboram în mine însumi sau îmi îndreptam inima spre Dumnezeu, o mare groază mă cuprindea că nu ar putea exista nici o cruţare, nici o satisfacere care să mă poată vindeca. Şi, cu cât mă cercetam mai de aproape, cu atât mai aspre înţepături îmi mustrau conştiinţa, încât nu-mi mai rămânea alt ajutor decât să mă înşel eu însumi, uitând de mine." Dar Domnul a avut milă de el. „Deşi am fost cu încăpăţânare dedat super-stiţiilor papale, încât era foarte greu să mă scoată cineva din această mlaştină, Dumnezeu m-a îmblânzit şi mi-a îndreptat inima spre El, printr-o întoarcere neaşteptată, deşi — având în vedere vârsta — eram prea învechit în astfel de lucruri."

În scrisoarea către Sadolet, Calvin înfăţişează pe „un om din popor care îşi istoriseşte felul în care s-a îndreptat spre Evanghelia harului lui Dumnezeu", în nişte cuvinte din care el înţelege, fără îndoială, un ecou al sentimentelor prin care autorul însuşi trecuse: „Odată, fiindu-mi prezentată mântuirea, tulburat de această noutate, abia dacă am vrut să-mi plec urechea s-o aud şi mărturisesc că i-am rezistat vitejeşte. Un lucru nu mă lăsa să cred pe aceşti oameni: era veneraţia pe care o aveam pentru „biserică". Când, în sfârşit, spiritul lui s-a deschis faţă de adevăr, „fiind foarte înmărmurit şi îngrozit de mizeria în care căzusem şi mai ales de cunoştinţa morţii veşnice, care îmi era aproape, după ce condamnasem în plâns şi în gemete felul meu trecut de viaţă, n-am socotit nimic altceva mai necesar decât să mă predau Domnului şi Mântuitorului."

Prietenii lui Calvin şi-au dat în curând seama de schimbarea care se petrecuse în el. A fost văzut schimbându-şi profesorii; a fost îndemnat să înveţe el pe cei care — şi erau numeroşi — se interesau de adevărurile veşnice. „Am crezut, de aceea am vorbit" (Psalmul 116.10): acest cuvânt se împlinea în el, cu tot caracterul lui timid. Iată ce istoriseşte el însuşi: „Înainte de a fi trecut anul, toţi cei care arătau vreo dorinţă după învăţătura curată se strângeau pe lângă mine ca s-o înveţe, cu toate că eu nu făceam altceva decât abia s-o încep pentru mine însumi." El era „cu totul surprins, cu atât mai mult cu cât", adăuga el, „eram din fire puţin cam singuratic şi ruşinos şi mi-a plăcut totdeauna odihna şi liniştea. Am început deci să caut vreo ascunzătoare şi vreun mijloc de a mă retrage dintre oameni; dar nu mi-am putut împlini deloc dorinţa. Toate ascunzişurile şi locurile mele de retragere îmi erau ca nişte şcoli publice."

Drumul s-a deschis atât de clar înaintea lui Calvin încât s-a angajat pe el cu hotărâre. A renunţat la studiile sale juridice, s-a întors la Noyon, pentru a rupe ultimele legături exterioare care îl ţineau încă de biserica romană şi a venit să se stabilească la Paris, unde bântuiau persecuţii violente. Creştinii se strângeau în adunări secrete. Calvin a luat parte activă la ele, predicând cu acea autoritate cu care îl însufleţea credinţa. El îşi termina în mod obişnuit discursurile cu aceste cuvinte: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?" (Romani 8.31). Un catolic înverşunat, vrăjmaş declarat al Reformei, Estienne Pasquier, dă astfel mărturie despre neobosita activitate a lui Calvin şi despre influenţa lui, deja foarte întinsă: „În mijlocul cărţilor sale şi al studiului său, arată o minte vioaie pentru progresul sectei lui. Am văzut uneori închisorile noastre pline până la refuz de sărmani oameni înşelaţi, pe care el mereu îi îndemna, îi consola, prin scrisori; şi nu era lipsit de oameni în faţa cărora porţile închisorii să fie închise, cu toate că temnicerii erau foarte vigilenţi. Iată procedeele pe care le-a avut el la început, prin care a câştigat, bucată cu bucată, o parte din Franţa noastră."

O împrejurare neprevăzută a atras atenţia asupra lui. Unul dintre prietenii lui, Nicholas Cop, rector al Universităţii din Paris, trebuia, potrivit obiceiului, să rostească un discurs într-o biserică, de ziua „Tuturor sfinţilor". Fiind tulburat, l-a rugat pe Calvin să i-l compună. „Acesta a fost — istoriseşte Theodore Beza — un discurs cu totul altfel decât cum era obiceiul." În adevăr, îndreptăţirea prin credinţă era în el foarte clar arătată, fără vreun merit al faptelor. Sorbona a rămas înmărmurită. Cop a judecat potrivit să fugă la Basle. Calvin, a cărui răspundere se cunoştea în această treabă, a scăpat fugind pe o fereastră, deghizat în viticultor şi a ajuns în Sudul Franţei. Abia părăsise locuinţa, că poliţia a şi făcut percheziţie în casa lui, ridicându-i toate scrisorile, fapt care a avut urmări juridice contra lui.

În cursul anului următor, el a dus o viaţă rătăcitoare care l-a condus la Angouleme, unde a stat câtva timp la un prieten, apoi a trecut la Nerac, la curtea ospitalieră a Margaretei de Navara, care i-a făcut o primire călduroasă şi a căutat să-l reţină. Bătrânul Lefevre şi-a unit împreună cu regina cererea de a-l reţine. Farel tocmai plecase şi bătrânul, descurajat, se întreba pe cine va ridica Dumnezeu pentru a înălţa steagul adevărului, când a apărut Calvin. Cei doi creştini n-au întârziat să lege o prietenie trainică, deşi deosebindu-se când era vorba de a preciza metoda pe care o aveau de urmat. Lefevre credea în adevăr în refacerea bisericii prin ea însăşi şi ar fi vrut să păstreze pe noul său prieten pe lângă el, pentru a colabora la această lucrare. Dar Calvin vedea zădărnicia unei asemenea încercări; el l-a convins pe Lefevre că nu există decât un remediu, radical: a dărâma înainte de a construi, a pune securea la rădăcina pomului şi a-1 tăia.

Pentru acest motiv, şederea paşnică la Nerac nu se potrivea tânărului reformator, care ardea de nevoia de a acţiona rapid şi energic. El a părăsit deci pe Lefevre, care cu regret l-a văzut plecând, ştiind bine că nu se vor mai întâlni aici pe pământ, şi s-a întors la Paris, unde n-a rămas decât puţin timp, pentru că nu trebuia să atragă atenţia poliţiei asupra lui. Scandalul placar- delor provocase o violentă înnoire a persecuţiilor, iar afacerea Cop era încă în amintirea tuturor. Calvin a judecat deci necesar să caute un adăpost unde să-şi poată relua şi continua în linişte studiile şi s-a îndreptat spre Strasburg, fiind în cea mai mare lipsă; unul dintre servitorii care-1 însoţeau, a fugit, furându-i mica valiză în care erau şi banii pe care îi avea Calvin. La Strasburg, prietenul său Bucer i-a oferit ospitalitatea cu toată inima. Dar Basle îl atrăgea mai mult; s-a dus acolo înspre începutul lui februarie 1535 „pentru ca acolo — spunea el — să pot locui în linişte, în vreun colţ necunoscut, cum am dorit totdeauna." Dar Domnul nu i-a dat această linişte necesară studiilor savante. El scria, în acestă privinţă: „În timp ce eu aveam mereu acest scop, de a-mi trăi viaţa în casa mea, fără să fiu cunoscut, Dumnezeu m-a plimbat în aşa fel şi m-a condus prin diferite schimbări, încât niciodată nu mi-a lăsat timp de odihnă în vreun loc, până când, cu tot felul meu de a fi, El m-a scos la lumină şi m-a făcut să intru în joc, cum se zice."

În Franţa, persecuţiile bântuiau cu violenţă; pentru a le îndreptăţi în ochii oamenilor rău informaţi, reformaţii erau vorbiţi de rău, fiind numiţi „anabaptişti şi oameni răzbunători, care răstoarnă orice ordine politică". Pentru a-i apăra de aceste învinuiri neadevărate, Calvin a încercat să prezinte o expunere scurtă a doctrinei lor, întitulată: „Instituţia religiei creştine", publicată la Basle, în latineşte, într-un mic volumn. Apoi a fost tradusă în franceză şi după aceea dezvoltată, până ce a devenit un adevărat monument apologetic.

Nu este locul de a analiza aici, chiar şi numai sumar, această enormă lucrare care conţine o expunere completă, foarte bine legată, a doctrinei evanghelice. Deşi în câteva puncte ar fi de făcut unele rezerve serioase, nu trebuie uitat că, în momentul când cartea a apărut, Reforma era încă la primele ei începuturi; lipseau unele lumini care ne-au fost date mai târziu. Dar, pentru aceasta, nu rămâne mai puţin adevărat faptul că „Instituţia creştină", cum se numeşte de obicei, a adus reformaţilor din secolul al XVI-lea servicii foarte mari. Cartea aceasta a fost în mâinile lui Dumnezeu un instrument minunat pentru a le întări credinţa şi a-i lumina, pentru că ei aveau totul de învăţat. În prefaţă, Calvin dedică lucrarea sa regelui Francis I, care cu siguranţă, nu şi-a dat nici măcar osteneala s-o citească. Merită să dăm câteva citate din această prefaţă.

„Mi s-a părut de folos — scrie Calvin — să fac ca această carte să servească, atât ca instruire pentru cei pe care i-am învăţat, cât şi ca mărturisire de credinţă faţă de Majestatea Voastră, Sire, pentru ca să cunoaşteţi care este învăţătura contra căreia, cu o asemenea furie, sunt aprinşi cei care, prin foc şi sabie, vă tulbură astăzi împărăţia... Ştiu, de câte înformaţii oribile v-au umplut ei urechile şi inima... Deci, nu în zadar doresc ei ca Majestatea Voastră să nu luaţi cunoştinţă deplină despre această cauză... Eu susţin cauza comună a tuturor credincioşilor şi chiar a lui Hristos, care astăzi este în aşa fel sfâşiată şi călcată în picioare în împărăţia Majestăţii Voastre, încât pare să te facă să deznădăjduieşti... pentru că puterea vrăjmaşilor lui Dumnezeu a reuşit ca adevărul lui Hristos să fie ascuns şi îngropat ca ceva ruşinos şi ca sărmana biserică să fie prăpădită prin omoruri sălbatice sau atât de înspăimântată prin ameninţări şi torturi, încât ea nu mai îndrăzneşte să spună nici un cuvânt... Şi totuşi nimeni nu se ridică spre a se opune acestor furii.

Dar, dacă se întâmplă ca vreunul să favorizeze adevărul, se spune că trebuie să ierţi „imprudenţa" şi „ignoranţa" oamenilor simpli, căci aşa se vorbeşte: se numesc imprudenţă şi ignoranţă cele mai sigure adevăruri ale lui Dumnezeu.

Regele deci să asculte, nu pentru a face o favoare victimelor, ci pentru a primi el însuşi adevărul, care nu se poate să nu devină clar celui care îl aude. Dacă nu ascultă, vai de el, căci se înşală cine aşteaptă prosperitate într-o împărăţie care nu este guvernată de sceptrul lui Dumnezeu, adică „Sfântul Lui Cuvânt". Va respinge oare regele adevărul, pentru că cei care-l propovăduiesc sunt „oameni sărmani şi de jos"? Sărmani sunt ei, în adevăr, mizerabili, dar înaintea lui Dumnezeu sunt ca toţi oamenii, ca toţi păcătoşii; şi tocmai pentru aceasta, ei se îndreaptă spre această învăţătură, care este puterea lor, bogăţia lor, bucuria lor, adică mântuirea prin credinţă, învăţătură care nu este a noastră, ci a Dumnezeului Celui viu şi a Hristosului Lui. Ea se rezumă într-un singur punct: „mântuirea prin Isus, numai prin Isus". Regele să caute deci cel puţin să citească ce-i prezintă autorul şi mânia lui va dispărea. Prin aceasta n-am pretins să compun vreo apărare, ci doar să potolesc inima Majestăţii Voastre. Dar, dacă dimpotrivă, uneltirile celor răuvoitori împiedică în aşa fel auzul Majestăţii Voastre, încât acuzaţii să nu mai aibă nici un mijloc de a se apăra şi dacă aceste furii violente, fără ca Majestatea Voastră să le fi recomandat, îşi vor arăta mai departe cruzimea, prin închisori, bătăi, tăieri, arderi, noi, desigur, ca nişte oi bune pentru măcelărie, vom fi aruncaţi în aceste chinuri, dar prin răbdarea noastră ne vom câştiga sufletele şi vom aştepta mâna puternică a Domnului, care — fără îndoială — Se va arăta în casa Sa, atât ca să scape pe cei sărmani de necazurile lor, cât şi ca să pedepsească pe cei dispreţuitori, care se bucură cu atâta neruşinare în prezent. Domnul, Împăratul împăraţilor, să întărească tronul Majestăţii Voastre în dreptate şi locuinţa Majestăţii Voastre în curăţie."

Puţin timp după publicarea „Instituţiei Creştine", Calvin a făcut o călătorie despre care nu ştim decât puţin lucru. Răspunzând chemării ducesei de Ferrara, Renee de France, fiica lui Ludovic al Xll-lea, el s-a dus unde a fost chemat, legând cu ducesa relaţii epistolare de stimă deosebită, pe care numai moartea reformatorului le-a întrerupt. El n-a încetat a îndruma pe corespondenta sa regală, cu o admirabilă sinceritate, având bucuria să audă despre întoarcerea ei la Dumnezeu, puţin timp după ce a revenit în Franţa. Ceva mai înainte, Calvin îi scria: „Oricum ar fi, problema aceasta prea mult se întârzie, Doamnă, şi dacă nu aveţi milă de dumneavoastră, nu se ştie dacă veţi găsi mai târziu remediul pentru răul dumneavoastră. În afară de cele ce v-a arătat Dumnezeu de mult timp, prin Cuvântul Său, vârsta vă avertizează să gândiţi că moştenirea şi odihna dumneavoastră veşnică nu sunt aici. Şi Domnul Isus Hristos să vă facă să uitaţi şi Franţa şi Ferrara." Tot lui Renee i-a adresat Calvin ultima scrisoare (la 4 aprilie 1564): „Doamnă, vă rog să mă scuzaţi dacă vă scriu prin mâna fratelui meu, din cauza slăbiciunii în care sunt şi a durerilor de care sufăr... De asemenea, vă rog să mă scuzaţi dacă această scrisoare este atât de scurtă faţă de dumneavoastră."

De la Ferrara, Calvin s-a întors în Elveţia prin valea Aoste, unde Evanghelia se răspândea repede, dar ura clerului l-a obligat să fugă de acolo în grabă. Hărţuit de aproape de către vrăjmaşii săi, el ar fi sărit printr-o ferească, de la mare înălţime; dar acest fapt pare să fie controversat.

După aceea îl regăsim pe Calvin la Noyon, unde avea de pus în ordine treburi casnice, fără să ştim cum a reuşit să intre iar în Franţa. Şi-a pregătit întoarcerea cât mai repede la Basle, împreună cu una din surorile sale, Maria, şi cu Anton, singurul frate care îi rămăsese şi care avea să fie tovarăşul lui, în umbră dar devotat al întregii sale vieţi. Ei îşi propuneau să ajungă la Basle, prin Germania. Dar războiul care se aprinsese din nou între Francis I şi Carol al V-lea i-a împiedicat şi i-a obligat să meargă prin Franţa. Aşa sunt căile lui Dumnezeu. El conduce pe slujitorii Săi pe drumuri pe care ei nu le prevăd, nici nu le înţeleg. În felul acesta, Calvin a ajuns la Geneva.