Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

105 - Începuturile reformei în Franța

de Adrien Ladrierre - 03 Martie 2016

Începuturile reformei în Franța

Una din raţiunile pur omeneşti care explică progresele repezi şi temeinice ale Reformei în Germania este împărţirea acestei ţări într-o mulţime de mici stătuleţe; erau pe atunci cam trei sute şaizeci. Puterea centrală nu avea decât o slabă autoritate; fiecare dintre aceste teritorii (stătuleţe), foarte mici faţă de întreg, evolua după bunul lui plac. Împăratul putea în unele părţi să susţină catolicismul, dar el se ciocnea mereu de privilegiile locale, de drepturile suveranilor şi ale indivizilor pe care nu reuşea să-i supună.

În Franţa, lucrurile mergeau cu totul altfel. În timpul evului mediu, puterea regală, foarte neînsemnată la început, a crescut tot mai mult, în detrimentul nobililor. Biserica Franţei nu încetase să conteste supunerea faţă de Sfântul Scaun, a treburilor bisericeşti, ale împărăţiei. Regele, însă, a favorizat-o, pentru a fi sigur că îşi găseşte sprijinul moral contra revendicării feudalităţii. Prin urmare opoziţia din partea celor care împărtăşeau Reforma faţă de pretenţiile suveranului, în materie religioasă, devenea o crimă politică. Iată totodată de ce se găseau mulţi nobili în rândurile „celor religioşi" cum erau numiţi: mulţi dintre ei erau atraşi în acest cerc, nu prin convingerile lor ci mai ales prin interesele lor.

În Franţa, ca şi în alte părţi, Renaşterea, în mâna lui Dumnezeu, a creat un drum pentru ieşirea la lumină a adevărului Evangheliei. Umaniştii obişnuiau spiritele să se reîntoarcă la „izvoarele" cunoştinţelor, să-şi facă o opinie proprie — care este adevăratul scop al culturii intelectuale — în loc să accepte orbeşte teoriile gata făcute, învăţate de scolastică. Iar printre aceste „izvoare", Biblia n-a întârziat să ocupe un loc de frunte.

Jacques Lefevre din Etaples, în Picardia, preda de mult timp matematicile la Sorbona şi de asemenea comenta operele lui Aristotel asupra fizicei şi metafizicei. Farel spunea despre el: „făcea mari plecăciuni înaintea icoanelor, mai mult decât toţi pe care i-am cunoscut; şi rămânând mult timp în genunchi, el se ruga cu ardoare". Dar pregătirea cursurilor sale l-a făcut să ia legătura cu Sfânta Scriptură; le-a citit cu atenţie cu un entuziasm crescând, fără ca să prevadă că tocmai el avea să înceapă Reforma în Franţa. Este un exemplu frumos de om care: „auzind Cuvântul, îl ţine într-o inimă cinstită şi bună şi aduce roadă în răbdare" (Luca 8.15). Avea aproape şaptezeci de ani, când scria cele ce urmează în prefaţa primei cărţi pe care a consacrat-o Cuvântului lui Dumnezeu; aceasta era în 1509, cu şapte ani înainte ca glasul lui Luther să se facă auzit: „O lumină atât de strălucitoare a izbit privirea mea încât învăţăturile omeneşti mi-au părut întuneric, în comparaţie cu studiile divine, în timp ce acestea mi-au părut că răspândesc un parfum cu care nimic altceva de pe pământ nu se poate asemăna."

În 1512, era şi mai precis: „Numai harului simplu al lui Dumnezeu datorăm noi îndreptăţirea prin credinţă şi tot prin el moştenim viaţa veşnică. Cine nu ştie că tâlharul a fost îndreptăţit numai prin credinţă?" Lefevre simţea nevoia unei reforme, despre care credea că nu va întârzia. „Semnele timpurilor anunţă că o înnoire este aproape; şi în timp ce Dumnezeu deschide noi drumuri predicării Evangheliei prin descoperirile Portughezilor şi Spaniolilor, în toate părţile lumii, trebuie să nădăjduim că El va cerceta şi biserica Sa şi o va ridica din decăderea în care a ajuns." Aşa era puterea lui Dumnezeu care vorbea, prin Biblie, inimii acestui creştin evlavios. în jurul lui s-au grupat câţiva tineri însetaţi să înveţe mai mult despre această veste minunată; printre ei trebuie amintiţi, în primul rând, Olivetan şi Guillaume Farel. Acesta din urmă, originar din împrejurimile localităţii Gap în Dauphine, plin de o ardoare de nestăpânit, n-a întârziat să propovăduiască, cu îndrăzneală, mântuirea prin credinţă, nu prin fapte. El este socotit ca primul predicator al Evangheliei în Franţa, în ordine cronologică.

La Meaux, noile învăţături au găsit un teren favorabil. Episcopul acestui oraş, Guillaume Briconnet, o persoană de înalt rang, a făcut două călătorii la Roma, în calitate de reprezentant al Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Reîntors în eparhia sa după o lungă absenţă, a fost surprins să constate că nişte idei noi, necunoscute până atunci, s-au ivit şi făceau progrese rapide. Ele i-au părut demne de cel mai viu interes; atunci el a chemat pe Lefevre, care i-a arătat că numai Cuvântul lui Dumnezeu, primit în întregime şi în simplitatea lui, duce înapoi la vechile adevăruri, aşa cum le cunoştea biserica de la început, fără nici un ajutor din partea şcolilor teologice, a savanţilor, a criticilor, într-un cuvânt fără nici o intervenţie omenească; că „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celui care crede" (Romani 1.16); că, prin urmare, faptele n-ar putea contribui la mântuire, în nici un fel, şi tot aşa nici altceva din ce ar pretinde omul că poate aduce.

La rândul său, Briconnet a început să studieze Sfânta Scriptură şi a găsit în ea o fericire nespusă, necunoscută până atunci: „Gustul acestei hrane divine — scria el — este atât de dulce, încât umple sufletul de dorinţa de a gusta din ea tot mai mult. Ce vas ar fi în stare să cuprindă toată perfecţiunea ei?"

Briconnet a adresat aceste rânduri Margaretei de Valois, sora regelui Francis I, asupra căruia avea o mare influenţă: frumuseţea şi inteligenţa ei făceau din ea podoaba curţii. Sub îndrumarea sfătuitorului ei spiritual, ea a început să studieze Cuvântul lui Dumnezeu; a învăţat calea mântuirii şi s-a întors la Dumnezeu, chiar în momentul în care persecuţiile începuseră să facă ravagii. De îndată, ea a folosit toată energia ei pentru a veni în ajutor, în cuvinte şi în fapte, victimelor bisericii romane. A fost denunţată fratelui său, ca eretică; el a refuzat să primească aceste cuvinte şi, când ea s-a căsătorit cu regele de Navara, curtea ei din Nerac a devenit un adăpost liniştit pentru toţi cei care erau urmăriţi din „cauza religiei".

S-ar fi putut spera ca Francis I să se lase convins de adevăr. Margareta scria astfel lui Briconnet, care o îndemna să facă tot ce-i era posibil ca să câştige pe fratele ei: „Regele şi doamna (regina mamă) sunt înclinaţi mai mult ca oricând spre Reformă; ei sunt siguri că Cuvântul lui Dumnezeu nu este deloc erezie..." Ceva mai târziu, Margareta, citindu-le o scrisoare a lui Briconnet în această privinţă, spunea despre ei: „recunoscând adevărul strălucind în deşertăciunea vieţii lor, ei aveau ochii plini de lacrimi." Din nenorocire, Francis I, lăsându-se dus de nişte sfaturi primejdioase, n-a întârziat să urmeze un drum cu totul opus.

Lefevre şi Briconnet au pus totul la lucru pentru a răspândi în întreaga Franţă cartea lui Dumnezeu; ei doreau ca fiecare Francez s-o poată citi în limba lui maternă. Repede au apărut cele patru Evanghelii, apoi Noul Testament în întregime. La Meaux, pentru prima dată în Franţa, câţiva creştini s-au adunat ca să citească Biblia împreună, s-o cerceteze, să se roage şi să laude pe Domnul; ea era bucuria şi mângâierea lor. Toată fericirea lor era să cerceteze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2.10). Văzând acest frumos zel şi dorinţa lor de a se răspândi în oraş cunoştinţa adevărului, Briconnet a făcut să vină, de la Paris, câţiva ucenici ai lui Lefevre, pe care i-a îndrumat să citească poporului Evanghelia în franţuzeşte. Farel era din numărul lor. „Poporul din Meaux şi din împrejurimi avea o dorinţă atât de aprinsă ca să afle calea mântuirii, de curând cunoscută, încât unii meseriaşi, cum erau cei care dădeau lâna la darac şi cei care călcau stofele, nu aveau altceva mai de preţ de făcut atunci când lucrau cu mâinile lor, decât să discute despre Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mai ales duminicile şi sărbătorile erau folosite pentru a citi Scriptura; se vede în această regiune strălucind o imagine a bisericii înnoite; moravurile se îndreptau şi superstiţiile cădeau la pământ." Tot aşa, la ţară, în împrejurimi, în timpul mesei, cultivatorii se adunau în jurul vreunuia dintre ei, care le citea, în timp ce ei mâncau.

Nişte progrese atât de evidente nu puteau decât să întărâte foarte mult pe cei care susţineau catolicismul. Aceştia şi-au găsit campionul în persoana lui Noel Beda, profesor la Sorbona. Cu un spirit mediocru şi încăpăţânat, el a denunţat pe „eretici" ca vrăjmaşi ai Franţei. Erasmus spunea despre el: „Intr-un singur Beda simt trei mii de călugări." „Scăpaţi-ne de aceste noi doctrine — striga apărătorul bisericii romane — zdrobiţi erezia, altfel această ciumă care a infectat oraşul Meaux se va răspândi în tot regatul Franţei." Aceste atacuri au zdruncinat pe Briconnet, al cărui caracter nu era la înălţimea principiilor sale. El nu era lipsit de credinţă, nici de râvnă, dar se încurca în faţa pericolului. Nu era unul dintre acei oameni la care credincioşia şi statornicia să primească, dacă trebuie, jertfirea vieţii lor, când este vorba de a apăra un principiu drept. Briconnet a cedat în fața furtunii care se întetea tot mai mult. Pentru a-si salva existenţa, libertatea, demnităţile, orgoliul familiei, el a renunţat la ce ştia că este adevăr, deşi Domnul îi făcuse parte de favoarea de a-1 vesti bine, un anumit timp. Totuşi, până în 1525, datorită protecţiei regelui, care şovăia să ia măsuri contra lui, nici un act de persecuţie sângeroasă nu s-a petrecut. Evanghelia se răspândea. După Meaux, ea s-a predicat la Bourges, la Alencon, la Lyon, la Grenoble; o mică ceată de creştini se adunau în secret la Paris.

Lefevre şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la curtea de Navara, unde regina Margareta îi arăta tot felul de atenţii. Dar zilele lui au fost întunecate de sentimentul slăbiciunii mărturiei pe care o dăduse pentru Domnul. „Cinstitul nostru maestru — istoriseşte Farel — era atât de apăsat din cauza acestui fapt, încât nu înceta să repete: „S-a terminat cu mine! Eu nu merit decât moartea veşnică, pentru că n-am avut curajul să mărturisesc cu îndrăzneală adevărul în faţa oamenilor." El se plângea fără încetare, zi şi noapte. Prietenul nostru Gerard Roussel nu-l părăsea deloc, îndemnându-l să-şi recapete curajul şi să-şi pună toată încrederea în Domnul. Dar Lefevre răspundea mereu: „Noi suntem condamnaţi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că n-am vestit adevărul, despre care trebuia să dăm mărturie în faţa tuturor." Era o privelişte demnă de toată compătimirea, să vezi pe acest evlavios bătrân, pradă unei întristări atât de mari şi unei asemenea temeri faţă de judecata lui Dumnezeu."

În adevăr, ca mulţi alţi credincioşi din timpul său, el nu avea curajul s-o rupă în mod radical cu biserica romană. „Practicile cultului — scria el odată — nu sunt doar nişte lucruri exterioare? Şi fără îndoială, ele vor cădea de la sine, odată ce vom vesti Evanghelia şi vom aştepta rezultatele ei. Lucrarea noastră este de a curăţi casa lui Dumnezeu, nu de a o distruge." Tot aşa erau şi sentimentele reginei Margareta. Ea a avut de suferit din această cauză, căci toată viaţa a fost neliniştită, cum scrie unul dintre biografii ei: „Cu tot devotamentul pentru martorii credinţei, ea n-a cunoscut decât puţin „batjocorirea pentru Hristos" şi îşi dădea foarte bine seama şi de vinovăţia ei în această privinţă. Totuşi nu este nici o îndoială că era un copil al lui Dumnezeu, scump inimii Domnului. Din dragoste pentru El, ea n-a încetat să ajute pe ai Lui, nu numai materialiceşte, lucru care ar fi fost uşor pentru ea datorită poziţiei pe care o avea (în lume), dar chiar intervenind pe lângă rege pentru ei şi atrăgând prin aceasta asupra ei ura Sorbonei şi a întregii biserici catolice. De mai multe ori, viaţa ei a fost în pericol. Pentru cei credincioşi, ea s-a cheltuit pe sine, fără să ţină seama de greutăţi. „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Matei 25.40).

O mare bucurie i-a fost ei rezervată să fie alături de Lefevre în ultimele lui momente; el avea nouăzeci şi doi de ani. Bătrânul, şi-a deschis faţă de ea inima plină de remuşcările pe care le avea: „Cum voi putea eu să apar înaintea lui Dumnezeu, eu, care am vestit Evanghelia Fiului Lui cu toată sinceritatea la mulţi alţii; ei au luat aminte la îndemnurile mele şi chiar numai din această cauză au trebuit să meargă la moarte, după ce au îndurat torturi cumplite. Iar eu, fricos ce sunt, eu am fugit. Totuşi sunt un bătrân foarte înaintat în vârstă. N-am trăit eu destul sau chiar mai mult decât destul? N-ar fi trebuit să mă tem de moarte, dimpotrivă: ar fi trebuit s-o doresc. Da, eu m-am ferit de locurile în care aş fi putut câştiga cununa martirilor. M-am arătat în mod ruşinos necredincios chemării Dumnezeului meu."

Regina a căutat să-1 încurajeze, îndemnându-l să se încredinţeze îndurării lui Dumnezeu, care cunoaşte gândurile şi intenţiile fiecăruia dintre ai Săi. Nu fără greutate, ea a ajuns să-1 liniştească, încât Lefevre a putut spune: „Ei bine, nu-mi mai rămâne decât să plec la Domnul, atunci când va crede El." Apoi, după ce a indicat, pe scurt, care erau ultimele sale dorinţe, a spus, cu faţa luminată de un surâs liniştit: „Acum, eu trebuie să mă odihnesc. Fiţi fericiţi cu Dumnezeu!" S-a întins pe un pat care era acolo şi a adormit. Când, după un anumit timp, au încercat să-1 trezească, au constatat că sufletul lui părăsise învelişul muritor, pentru a fi totdeauna cu Domnul.

Farel a păstrat pentru bătrânul său maestru o stimă şi o dragoste din cele mai profunde. Se înţelege că timiditatea lui Lefevre nu se potrivea cu un om ca el, însufleţit de o râvnă arzătoare pentru cauza Evangheliei, caracter hotărât şi vrăjmaş pe faţă a jumătăţilor de măsură, a situaţilor cu două posibilităţi de scăpare. Totuşi el a arătat totdeauna o recunoştinţă plină de emoţie şi nu pierdea niciodată ocazia să spună că prin maestrul său — Lefevre — şi datorită binecuvântărilor Domnului, ajunsese şi el la cunoştinţa adevărului. Cei doi prieteni s-au întâlnit de mai multe ori la Nerac, capitala micului stat Navara, şi Margareta ar fi păstrat în pază cu plăcere lângă ea pe tânărul reformator, dar temperamentul lui arzător cerea o existentă mult mai activă.

Lui Farel îi plăcea lupta; mereu se găsea pe câmpul de luptă. Când el învingea pe vrăjmaş asupra unui punct, lăsa altora grija de a reconstrui şi trecea mai departe, pentru a înfrunta noi lupte, în care deseori îşi risca viaţa şi încerca cele mai mari nedreptăţi, în momentul morţii lui Lefevre, el părăsise deja Neracul de câtva timp şi făcuse câteva călătorii lungi, după care s-a hotărât să evanghelizeze propria sa patrie, Dauphine. Trei dintre fraţii lui s-au întors la Dumnezeu prin el şi a găsit multe alte motive, care îl încurajau şi îl îndemnau să parcurgă ţara în lung şi-n lat, vestind Evanghelia: „stăruind la timp şi nelatimp" (2 Timotei 4.2), dând la lumina zilei greşelile de învăţătură răspândite de biserica romană. Preoţii au răzvrătit poporul împotriva lui, căutând să-l aresteze. Dar el cunoştea ţinutul, în toate colţişoarele lui; stâncile şi peşterile nu erau nişte secrete pentru el şi ori de câte ori vrăjmaşii lui credeau că îl vor prinde, se strecura printre ei, ca să apară în altă parte, predicând harul lui Dumnezeu fără încetare şi fără să caute odihnă, pe malul apelor repezi de munte ca şi în locurile cele mai retrase şi cele mai sălbatice. Probabil lucrării lui se datoreşte întoarcerea la Dumnezeu a unui tânăr, Antoine Boyve, cunoscut mai mult sub numele de Froment, care mai târziu a avut un rol însemnat în răspândirea Reformei la Geneva.

Farel şi-a continuat activitatea în Dauphine, timp de mai multe luni. „Am fost pus în gardă — istoriseşte el — de meşteşugurile Satanei şi de torturile de tot felul care mă aşteptau. Nu am fost lipsit de ele: au fost chiar mai dureroase decât mă aşteptam. Dar eu îl am pe Dumnezeu ca Tată; El a îngrijit de toate şi El îmi va da puterea de care voi avea mereu nevoie."

Beda nu uitase pe acest „lemn aprins care provoacă dezbinări" şi care-i scăpa mereu. A răsculat împotriva lui pe episcopul din Gap, care mergea pe urmele reformatorului. Vrând să predice, Farel n-a fost primit pentru că nu era nici călugăr, nici preot. De aceea, au găsit ca periculoasă propovăduirea lui şi nu l-au mai lăsat să vorbească. Farel a rămas pe poziţia lui, însă a trebuit să părăsească ţinutul Dauphine pentru a predica în Ceveni. Fiind urmărit cu înverşunare de vrăjmaşul lui, a trecut în Guyenne, apoi în Navara, dar, dându-şi seama că laţul pus în jurul lui se strângea din ce în ce mai mult, a părăsit nordul Franţei, pentru a putea, la nevoie, să se refugieze pe teritoriul Elveţiei.

A poposit câtva timp în principatul Montbeliard, unde ducele Ulrich din Wurtemberg l-a primit cu bunăvoinţă. A început să răspândească adevărul, în oraş şi la ţară, cu îndrăzneala sa caracteristică omului din sud şi cu zelul său misionar. Ca totdeauna, a întâlnit o rezistenţă turbată din partea clerului; dar nimic nu l-a oprit, nici chiar intervenţia prietenului său, Oecolampade, care l-a îndemnat la prudenţă. După doi ani de activitate intensă, a plecat pentru un alt câmp de lucru, dar lăsa după el multe suflete întoarse la Dumnezeu. Rodul muncii lui se vede încă şi în zilele noastre în această regiune. În timpul şederii lui la Montbeliard, Farel a scris o admirabilă broşură, intitulată: „Sumar şi scurtă declaraţie despre singurul loc necesar fiecărui creştin" care poate fi considerată ca primul catehism publicat în limba franceză; el a fost scris cu cinci ani înaintea celui al lui Luther. De la Montbeliard, Farel a plecat la Metz, unde n-a reuşit să se stabilească, apoi la Strasburg şi în sfârşit la Berna. Aici se deschide a doua fază a activităţii sale, care umple aproape tot restul vieţii lui şi în întregime în Elveţia franceză. Despre aceasta se vor găsi amănunte mai departe.

Sub influenţa surorii sale, Francis I a dat la început o atenţie plină de simpatie predicării Evangheliei, dar a trebuit în curând să-şi dea seama că avea de ales între calea Domnului şi cea a lumii, că nu se poate sluji la doi stăpâni. El însă avea un caracter nestatornic, schimbător. Un istoric spune despre el: „Stăruinţa şi hotărârea îi lipseau totdeauna; se lăsa condus de evenimente în loc ca el să le conducă." Fiind un mare iubitor de plăceri, refuzând să renunţe la viaţa lui dezordonată, el s-a întors, ştiind acest lucru, de la calea mântuirii, pentru a urma calea pornirilor lui spre stricăciune. De altă parte, pentru că reformaţii puneau autoritatea lui Dumnezeu mai presus de a lui, declarându-se astfel împotriva doctrinei monarhiei absolute, regele pretindea că vede în ei nişte vrăjmaşi ai suveranităţii Iui. Şi totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu îi dădea întreaga satisfacţie: „Temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului" (1 Petru 2.17). „...Fiul meu, teme-te de Domnul şi de împăratul" (Proverbele 24.21).

Sub domnia lui au început persecuţiile, la Meaux, în primul rând. Acolo trăia un om care dădea lâna la darac, Jean Leclerc. Puţin învăţat în ştiinţa de pe atunci, el citea cu mare grijă Biblia, se hrănea din ea şi a ajuns să aibă rolul unui pastor, într-o mică ceată de copii ai lui Dumnezeu. Foarte doritor să apere interesele Domnului, el nu arăta în aceasta înţelepciunea potrivită situaţi-ei. Într-o zi, văzând afişată o bulă de indulgenţe pe porţile catedralei, a smuls-o de acolo şi a pus în loc o scriere în care se dădea papei numele de antihrist. El a fost îndată descoperit, arestat şi apoi condus la Paris, biciuit trei zile de-a rândul pe străzi. După această tortură, a fost însemnat pe frunte cu un fier roşu, apoi a fost izgonit. În momentul în care i se aplica această crudă tortură, mama lui se afla acolo foarte aproape de el şi a strigat cu un glas pe care toată mulţimea l-a putut auzi: „Slavă lui Isus Hristos şi suferinţei pentru El!"

Leclerc a plecat în exil. A ajuns la Metz, unde zelul lui, nu prea bine luminat, l-a dus la o nouă imprudenţă. La o oarecare distanţă de oraş era o capelă care adăpostea chipuri ale fecioarei Maria şi a mai multor sfinţi. În fiecare an se făcea acolo o procesiune solemnă. În noaptea dinaintea acelei ceremonii, Leclerc a zdrobit toate aceste statui. Repede a fost găsit ca autor al acetui sacrilegiu şi a fost ars de viu, îndurând astfel una dintre cele mai groaznice torturi. „Nu este om — spunea Crespin — care n-ar fi fost emoţionat şi mirat, văzând o răbdare atât de mare pe care Dumnezeu a dat-o slujitorului Său."

La fel a fost şi cu Louis de Berquin, un nobil erudit, om al curţii, prieten al regelui. El scria contra erorilor Sorbonei, dar fără ca să atace pe cineva. O percheziţie făcută acasă la el a descoperit nişte cărţi ale lui Martin Luther. Pentru aceasta, a fost dus la închisoare. Francis I era în acel moment prizonier la Madrid în urma înfrângerii de la Pavia; la întoarcerea sa, a auzit în ce fel a fost pedepsit acest nobil, pe care îl stima foarte mult. Din ordinul regelui, Berquin şi-a recâştigat libertatea. Francis I a cerut ca această problemă să se trateze înaintea consiliului său; acuzatul s-a apărat contra denumirii de erezie: „Ce credea el, ce scrisese, nu era adevărul aşa cum îl învăţa Cuvântul lui Dumnezeu?" Dar nu era vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, ci de „biserica" Romei. înverşunarea adversarilor s-a mărit. În trei rânduri, datorită intervenţiei Margaretei pe lângă Francis I, Berquin a recăpătat libertatea; regele nu era deloc mulţumit când era vorba să arate clerului că trebuie să se plece în faţa regelui Franţei. Totuşi Sorbona a sfârşit prin a-1 răpune. Profitând de o scurtă absenţă a suveranului, a urcat pe rug pe martirul credincios al Domnului. ,Acest lucru s-a făcut cu mare grijă, pentru ca să nu fie ajutat nici de rege, nici de regină, care erau atunci la Blois." Din nenorocire, reformatorii au întrecut deseori măsura. în loc de a se aştepta la Cel care ţine toate în mâinile Sale, nerăbdători faţă de împotrivirea pe care o întâlneau, au început să lucreze aşa cum le venea în gând, uitând acest îndemn al Domnului: „încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază" (Psalmul 37.5-6). Iată, fără îndoială, unul din motivele pentru care Reforma nu s-a stabilit definitiv în Franţa. Hotărâţi să se războiască pe faţă, ei şi-au expus crezul, afişând în toată împărăţia pancarde, conţinând o critică aspră contra abuzurilor oribile şi vrednice de condamnat ale papei.

Acest lung document al lor se termină cu aceste cuvinte usturătoare: .Adevărul i-a părăsit (pe membrii clerului), îi ameninţă, îi hărţuie, îi umple de spaimă; împărăţia lor va fi în curând nimicită pentru totdeauna." Nu se poate tăgădui adevă-rul acestor spuse, dar nu era voia Domnului ca ei să recurgă la cuvinte atât de tari.

Unul dintre aceste afişe a fost lipit, de mâna vreunui vrăjmaş fără îndoială, pe uşa camerei regelui. Se înţelege indignarea lui. La ordinul său de urmărire a vinovaţilor, mulţi s-au angajat imediat contra reformaţilor. Nu era decât un strigăt: „Moarte ereticilor! Regele vrea aşa!" În toate părţile au început condamnări şi executări fără milă. Au fost suspectaţi chiar şi cei din preajma regelui. „Dacă el vrea să-i stârpească, să înceapă cu propria sa curte şi cu rudele sale." Aceste cuvinte se îndreptau, foarte clar, contra Margaretei de Navara. Somată să se prezinte la Paris, ea n-a ezitat o clipă de a se duce acolo, încrezătoare în dragostea pe care i-o purta regele. Poate că pentru prima oară în viaţa ei, la Palatul Luvrului a găsit primire severă şi rece. Fratele ei a copleşit-o cu reproşuri din cauza relelor ereziei, pe care ea a încurajat-o în toată Franţa. Margareta şi-a păstrat lacrimile şi şi-a arătat calmul pe o poziţie precisă cu argumente dinainte gândite. Ea a îndrăznit chiar să spună că aceste nenorociri se datorau mai degrabă intoleranţei şi fanatismului adversarilor Evangheliei. Francis s-a potolit şi a consimţit să anuleze sentinţa contra a trei predicatori reformaţi. După foarte puţin timp, ea a plecat la Nerac.

Dar, torturile obişnuite nu erau de ajuns ca să potolească ura clerului. El cerea să se adauge la ele priveliştea unei mari manifestări publice. În prezenţa unei mulţimi imense, care umplea străzile Parisului, în timp ce mii de spectatori ocupau până la acoperiş casele, prin poarta Notre-Dame, larg descisă, se vedea un cortegiu impunător, format din cei mai mari demnitari ai bisericii: arhiepiscopi, episcopi, cardinali, împodobiţi cu hainele lor, călugări şi tot felul de oameni ai religiei.

Relicvele cele mai venerate: o bucată din aşa zisă „adevărata cruce", un cui, o parte din „sabia" care a străpuns coasta Domnului Isus, capul sfântului rege Louis atrăgeau privirile. Toată curtea urma după Francis I, în picioare, cu capetele descoperite, deşi era foarte frig (era la 29 ianuarie 1535), purtând în mână câte o torţă aprinsă. În apropierea lui erau cei trei fii ai săi, magistraţii şi cei mai înalţi funcţionari de stat. Procesiunea şerpuia pe străzi şi trecea prin piaţa Greve, unde şase reformaţi, legaţi strâns de stâlpii de tortură, aşteptau ca regele însuşi să pună foc rugurilor lor.

La reîntoarcerea sa la Notre-Dame, Francis I a luat loc pe un tron înălţat şi a pronunţat un discurs plin de ură contra doctrinelor Evangheliei: „Dacă — a adăugat el — braţul meu ar fi infectat de această ciumă, l-aş tăia. Dacă vreunul din copiii mei ar îndrăzni să primească aceste teorii, dacă şi-ar permite să le mărturisească, l-aş jertfi eu însumi dreptăţii lui Dumnezeu şi propriei mele dreptăţi." Cedând sfaturilor odioase care i s-au dat, Francis I şi-a precizat o poziţie pe faţă împotriva adevărului şi a antrenat pe urmele lui toată ţara.

Din acel timp, Franţa a fost pradă celor mai fioroase cruzimi pe care le putea inspira puterea diabolică astfel dezlănţuită. Se lăsau la o parte, în mod sistematic, măsurile cumpătate care s-ar fi impus pentru o politică prevăzătoare. Se părea că singurul scop era de a omorî, după bunul plac, fără a se gândi la urmările apropiate sau depărtate care puteau să iasă din aceste practici barbare. Desigur, regalitatea franceză a plătit din plin acest fapt, atunci când au triumfat elementele turbate de mânie, ale revoluţiei din 1789.

Din toate aceste acte de persecuţii, cel mai sângeros poate că a fost acela îndreptat contra credincioşilor vaudezi, din Provence. Ca şi confraţii lor din văile Piemontului, ei urmau învăţătura Domnului. N-a trebuit decât să se năpustească asupra lor un om însetat de sânge, baronul de Oppede, care părea că avea să-şi potolească o răzbunare personală. În fruntea unei cete de soldaţi mercenari, formată prin tâlhărie în războaiele de pe pământul Italiei, el se arunca asupra unei populaţii nevinovate, pe care o măcelărea în masă: bărbaţi, femei, bătrâni, copii. Doar câţiva au fost cruţaţi, pentru a fi luaţi să vâslească pe galerele regelui. La Cabrieres, oraş întărit, vreo şase sute de ţărani aşteptau cu curaj asalturile, în dosul întăriturilor lor. Pentru a-şi ajunge mai uşor scopul, Oppede le-a promis viaţa, dacă se vor preda. Încrezători în buna lui intenţie, asediaţii şi-au deschis porţile. Chiar în aceeaşi clipă au fost tăiaţi în bucăţi, biserica a fost invadată şi toţi cei care se refugiaseră în ea, femei, copii, bolnavi, au suferit aceeaşi soartă. Fugarii rătăceau prin munţii acoperiţi de zăpadă, fără pâine, fără adăpost. Cei mai voinici dintre ei au ajuns în văile Piemont şi au întâlnit acolo pe fraţii lor în credinţă; alţii au pierit de mizerie. Un mic număr, după plecarea ucigaşilor, s-au înapoiat, apropiindu-se de cabanele în ruine, le-au reparat şi puţin câte puţin s-au văzut, în aceleaşi localităţi atât de îngrozitor pustiite, adunându-se ca să înalţe laude lui Dumnezeu.

Francis I nu se gândea la asemenea excese. Informat de evenimentele din Provence, a vrut să pedepsească imediat pe Oppede şi pe principalii lui ofiţeri. Cardinalul de Tournon, unul din relele genii ale timpului, l-a făcut să-şi schimbe hotărârea. Totuşi, pentru că toate regulile de război şi principiile cele mai elementare de umanitate au fost călcate în picioare, Oppede şi alţi câţiva au fost citaţi înaintea parlamentului din Paris. Proce-sul a durat cinci ani. Datorită influenţei clericale, căpetenia acestei expediţii sângeroase a fost achitată.

Amintirea cruciadei contra Vaudezilor a urmărit pe Francis I până în ultimele lui momente. În timpul îngrozitoarei lui agonii, era auzit gemând; apoi tresărea, cuprins de spaimă. Pe faţa lui se vedea trecând o umbră sinistră; părea că priveşte la un spectacol care îl îngrozea, dar nevăzut pentru cei din jurul lui. Apoi un tremur violent îl cuprindea şi scăpa aceste cuvinte întretăiate: „nu este greşeala mea; ei au depăşit ordinele mele." Nu vorbea conştiinţa lui, torturată de remuşcări?

Doi ani mai târziu, Margareta de Navara 1-a urmat în mormânt, plânsă de supuşii ei, care îşi aduceau aminte de aceste cuvinte ale reginei lor preaiubite: „Regii şi prinţii nu sunt stăpânitori ai popoarelor lor, ci nişte administratori puşi de Dumnezeu, ca să le susţină şi să le protejeze." Margareta a fost bunica viitorului rege Henri al IV-lea.

Aici este locul de a cita aceste versuri compuse de regina credincioasă, Margareta de Navara, după chinurile îndurate de Louis de Berquin: Trezeşte-Te, Doamne, Dumnezeule, Arată-Ţi puterea Şi vino să răzbuni peste tot Moartea alor Tăi! Tu vrei ca Evanghelia Ta Să fie predicată de toţi ai Tăi În castele, în sate şi oraşe, Fără ca să fie oprită. Dă slujitorilor Tăi O inimă tare şi hotărâtă Şi, din dragoste pentru Tine, Să iubească chiar şi moartea.”