Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

05 - Adunarea ca sfeşnic

de Christian Briem - 01 Decembrie 2017

Capitolul 5 - Adunarea ca sfeşnic

Adunarea privită ca sfeşnic ne este prezentată abia în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa. Unealta folosită de Dumnezeu pentru aceasta nu a fost însă apostolul Pavel, ci apostolul Ioan, care, din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus, a fost exilat pe insula Patmos. Acolo a primit viziunile despre descoperirea lui Isus Hristos, pe care i le-a dat Dumnezeu (capitolul 1.1). Cînd în ziua Domnului, duminica noastră, era „în Duhul", a auzit în spatele său un glas puternic ca sunetul unei trîmbiţe, care zicea: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte adunări: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare şi încins la piept cu un brîu de aur ... Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sînt şi cele ce vor fi după acestea. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mîna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sînt îngerii celor şapte bi-serici şi cele şapte sfeşnice sînt şapte biserici" (capitolul 1.11-20).

Domnul Isus ca Judecător

Este semnificativ faptul că Ioan a auzit glasul puternic înapoia sa: el a fost nevoit să se întoarcă spre a-l vedea (versetul 12). Făcînd abstracţie de faptul că văzătorul, înainte de partea profetică propriu-zisă a cărţii (care începe cu capitolul 4.19 „Scrie, deci ... cele ce vor fi după acestea", trebuia să dobîndească întîi o anumită privire retrospectivă asupra timpului Bisericii pe pămînt („Scrie, deci, ... cele ce sînt", versetul 19), el trebuia să vadă în legătură cu aceasta atît pe Domnul Isus cît şi Adunarea dintr-o cu totul altă perspectivă decît pînă acum. Şi noi avem din cînd în cînd nevoie să ne întoarcem spre a vedea că Domnul Isus nu este nu-mai Mîntuitorul plin de iubire, ci că El Se descoperă şi prin alte trăsături de caracter. Noi înclinăm foarte uşor spre unilateralitate şi privim doar lucrurile care ne sînt plăcute şi ne mîngîie; ne place să trecem cu vederea faptul că mai există şi alte laturi, cărora de asemenea este important să le acordăm atenţie. Este adevărat că Dumnezeu S-a descoperit în dragoste şi în har; dar este adevărat şi faptul că El este sfînt şi drept şi va pune pe toţi vrăjmaşii Fiului Său ca aşternut al picioarelor Sale. Această latură ne-o prezintă cartea. Este o latură serioasă, ea este însă necesară şi spre slăvirea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Domnul nostru.

În concordanţă cu caracterul judecătoresc al cărţii Apocalipsei, văzătorul Ioan Îl vede pe Domnul Isus într-un mod care îl face să cadă ca mort la picioarele Sale. Îl vede ca pe un Fiu al Omului, care poartă însă caracterele celui „Bătrîn de Zile" din Daniel 7 (citeşte în Daniel 7.9, 13 şi 10.5-6). Acum nu este posibil să privim îndeaproape toate caracteristicile Domnului pe care le poartă aici, dar observăm că sînt în exclusivitate trăsături judecătoreşti. Două, trei exemple vor ilustra aceasta.

„Îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare." Aici El nu Şi-a dezbrăcat hainele şi nu S-a încins pentru a sluji alor Săi, cum găsim în Ioan 13 şi Luca 12, ci haina Lui, ca semn al cinstirii Sale, Îi ajunge la picioare, ca îmbră-cămintea marelui preot; El nu poartă brîul în jurul coapselor, ci este „încins la piept cu un brîu de aur". Aurul este simbolul dreptăţii divine, în care Domnul va judeca fără a putea fi influenţat. Atunci dragostea va trebui, într-o oarecare măsură, să treacă în planul al doilea. Capul Său şi părul Său alb ca lîna albă, ca zăpa-da, ne amintesc de înţelepciunea de nepătruns a celui „Bătrîn de Zile", a Judecătorului peste împărăţiile lumii. Că ochii Săi sînt ca para focului nu mai necesită explicaţii, acest fapt are însă o însemnătate deosebită pentru obiectul nostru: El este Atoateştiutor absolut, El pătrunde pînă în adîncul inimilor, judecă gîndurile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de ochii Săi (Evrei 4.12-13). El judecă şi cele şapte sfeşnice de aur, în mijlocul cărora Îl vede Ioan.

Şapte biserici

Înainte de a cerceta însemnătatea celor „şapte sfeşnice de aur", doresc să vorbesc despre expresia plină de importanţă, „şapte biserici". A fost misiunea apostolului Pavel de a scoate la iveală adevărul despre Adunare ca Trup al lui Hristos şi despre locuinţa lui Dumnezeu. Misiunea apostolului Ioan în această carte este însă alta. El trebuie să scrie către şapte biserici, care sînt în Asia.

Aceste şapte biserici au desigur o dublă însemnătate. Pe de o parte aceste biserici au existat într-adevăr în vremea aceea, în acel ţinut, avînd fiecare o anumită stare morală, diferită de la un loc la altul. Pe de altă parte însă, faptul că Domnul alege chiar şapte biserici şi că El umblă în slava Sa în mijlocul lor şi le judecă, dovedeşte clar că însemnătatea lor depăşeşte bisericile locale existente atunci. „Şapte" vorbeşte în Scriptură despre ceea ce este desăvîrşit. Recunoaştem că în cele şapte scrisori către cele şapte biserici, Domnul ne dă o privire completă asupra istoriei Bisericii creştine pe pămînt, în timpul absenţei Sale şi pînă la venirea Sa pentru răpire. Şi dacă în versetul 19, cartea Apocalipsei este împărţită în trei părţi:

- „cele ce ai văzut" (apariţia Domnului pentru judecată în capitolul 1);

- „cele ce sînt" (perioada dezvoltării mărturiei creştine pe pămînt pînă la revenirea lui Hristos, în capitolele 2 şi 3);

- „cele ce vor fi după acestea" (partea profetică propriu-zisă a cărţii, începînd cu capitolul 4, care de asemenea începe cu cuvintele: „După aceste lucruri ..."), atunci expresia „cele ce sînt" este potrivită pentru a prezenta dispensaţiunea actuală, a mărturiei creştine pe pămînt.

Deocamdată m-aş limita la această scurtă observaţie asupra acestui subiect deosebit de interesant. La sfîrşi- tul capitolului voi insista mai pe larg asupra lui. Un lucru doar aş mai vrea să amintesc: dacă Domnul Isus vorbeşte în această carte despre „şapte biserici", El nu contrazice în nici un fel adevărul despre acel singur Trup, şi aceasta nici nu este - cum presupun unii în mod greşit - un indiciu asupra faptului că El ar dori biserici izolate, independente unele de altele. Domnul nu Se contrazice niciodată. Adevărul este că El a vrut să ne dea această privire generală asupra timpului Adunării pe pămînt şi că El priveşte Biserica aici într-un caracter deosebit, după cum vom vedea îndată. Că Scriptura ne arată adunări locale, am aflat deja; am înţeles, de asemenea, că aceste adunări locale, rînduite după gîndurile lui Dumnezeu, nu sînt unităţi indepen-dente, autonome, ci expresii locale ale adevărului mai mare - unitatea întregii Adunări. Aceasta însă nu este învăţătura din Apocalipsa.

Israel - sfeşnicul lui Dumnezeu

„Sfeşnicul" este un simbol preluat din Vechiul Testa-ment. Deja în locaşul sfînt, pămîntesc, al lui Dumne-zeu în pustie, cortul întîlnirii, în partea din faţă a cortului stătea sfeşnicul cu şapte braţe, din aur curat bătut, (Exod 25.31-40). Lumina sa umplea locaşul sfînt, altfel întunecat, şi în lumina sa, preoţii îşi îndeplineau slujba. Mai tîrziu, în templul lui Solomon din Ierusalim se vor găsi zece sfeşnice din aur (2 Cronici 4.7).

Lumină exista - ne arată acest simbol foarte clar - numai acolo, în Israel. Lumea zăcea în întuneric. Şi dacă Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său pămîntesc şi răspîndea acolo lumină dumnezeiască, atunci El a vrut să folosească acest popor pentru a da mai departe lumina primită către cei care stăteau în întuneric. Cu un cuvînt, Israel a fost chemat să fie purtătorul de lumină al lui Dumnezeu, sfeşnicul lui Dumnezeu înaintea lumii. Numai în Israel se putea primi lumină cu privire la Dumnezeul Cel adevărat, la gîndurile şi adevărurile dumnezeieşti, astfel încît Dumnezeu a putut spune acestui popor prin prorocul Isaia: „Voi sînteţi martorii Mei" (Isaia 43.10). Chiar şi în timpul nou-testamental, famenul etiopian a trebuit să facă o călătorie lungă la Ierusalim, în speranţa de a primi acolo lumină. A găsit-o el acolo? Ah, Israel, care era atît de privilegiat, a eşuat demult în calitate de sfeşnic al lui Dumnezeu! Şi cînd a venit în lume chiar „adevărata Lumină", atunci oamenii - aceştia sînt mai ales evreii - au iubit mai mult întunericul decît lumina şi L-au omorît pe Domnul slavei. Este vechea şi trista situaţie: întotdeauna cînd Dumnezeu a oferit ceva omului, acesta a eşuat şi s-a dovedit necredincios.

Judecata asupra Ierusalimului

Cînd, în ziua Cincizecimii, prin coborîrea Duhului Sfînt s-a constituit Adunarea, ea a răspîndit, sub aspect duhovniceasc şi moral, lumină strălucitoare, dumne-zeiască; aceasta pentru că prezenţa şi lumina lui Dumnezeu au fost dăruite creştinilor şi nu puteau să rămînă ascunse. În legătură cu aceasta nu poate exista deci nici un fel de îndoială. În Epistola către Filipeni citim despre copiii lui Dumnezeu că strălucesc „ca nişte lumini în lume", „ţinînd sus Cuvîntul vieţii" (citeşte în Filipeni 2.15-16). Dar atîta vreme cît a existat Ierusalimul şi cu el sistemul iudaic, sfeşnicul lui Dumnezeu răspunzător în faţa lumii era acolo.

Desigur, Ierusalimul a fost necredincios, a luat asupra sa o îngrozitoare vină de sînge, omorîndu-L pe Cel sfînt şi drept; de asemenea el a fost un sistem fără viaţă, deja judecat de Dumnezeu. Mai lipsea doar, cum a remarcat cineva foarte bine, groparul. Şi acesta urma să vină în curînd. Atît timp însă cît a existat ca formă exterioară, a existat şi responsabilitatea sa în faţa lumii. De aceea nu se vorbeşte mai devreme despre Adunare ca sfeşnic al lui Dumnezeu, decît atunci cînd Ierusalimul a fost distrus. Şi în ceea ce îi priveşte pe creştini, ei, oricum, nu erau în ochii lumii pînă atunci altceva decît un grup de dizidenţi iudei. Acest fapt devine vizibil, printre altele, prin aceea că soţii creştini Acuila şi Priscila, bine cunoscuţi nouă, au trebuit să părăsească Roma şi să plece la Corint, deoarece împăratul „Claudiu poruncise, ca toţi iudeii să plece din Roma" (Faptele Apostolilor 18.2).

Dumnezeu a întîrziat exercitarea judecăţii asupra Ierusalimului. Cu puţin timp înaintea răstignirii Sale. Domnul Isus a vorbit despre aceasta: „Iată că vi se lasă casa pustie" (Matei 23.38); şi în pilda împăratului care a făcut nuntă fiului său, a descris astfel judecata care urma să vină asupra Ierusalimului: „... împăratul s-a mîniat: a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea" (Matei 22.7). După moartea şi învie-rea Sa, în harul Său neasemuit, a îngăduit totuşi încă o dată, prin Petru, propovăduirea pocăinţei pentru iudei, ca să vină pentru ei vremuri de înviorare şi să li se şteargă păcatele (Faptele Apostolilor 3). Această ofertă a fost tot atît de puţin primită ca şi ultima vestire a Duhului Sfînt către ei prin Ştefan. Prin omorîrea lui cu pietre, ei au stabilit fără îndoială: „Nu vrem ca Omul acesta" - între timp slăvitul Hristos - „să împărăţească peste noi" (Luca 19.14).

Din acel moment, Dumnezeu nu li S-a mai adresat ca naţiune. Pentru ei acum totul trecuse. Totuşi Dumnezeu a lăsat să mai treacă vreo treizeci de ani de la omorîrea cu pietre a lui Ştefan pînă cînd a condus trupele romane împotriva „oraşului sfînt" şi le-a folosit, în anul 70 după Hristos pentru a face una cu pămîntul acest oraş, odinioară atît de privilegiat. Ştim din istorie că Titus, comandant roman, a dat porunca severă de a proteja templul, acea clădire măreaţă a lui Irod. Dar un soldat beat, se relatează, a aruncat o făclie aprinsă în templu, astfel că acesta a ars pînă la temelie. Într-adevăr, cuvintele Domnului că „nu va rămîne aici piatră pe piatră" s-au împlinit întocmai (Matei 24.2). În acest mod evident, Dumnezeu a îndepărtat în mod public, în faţa întregii lumi, sfeşnicul Său din Ierusalim!

În mijlocul celor şapte sfeşnice de aur

Odată cu distrugerea Ierusalimului, creştinătatea formată dintre naţiuni a devenit martorul public al lui Dumnezeu în locul lui Israel. Acum ea este sfeşnicul lui Dumnezeu pe pămînt şi este răspunzătoare de răspîndirea luminii Sale în această lume întunecată. Acesta este caracterul Adunării, aşa cum este văzută în Apocalipsa. Am văzut deja că cifra şapte se referă la o reprezentare deplină a diverselor stări şi faze succesive.

În afară de aceasta, învăţăm aici că fiecare adunare locală este răspunzătoare, în locul în care se află, să fie, o mărturie pentru Dumnezeu. Vă rog să-mi permiteţi să pun întrebarea: „Eşti tu conştient de această responsabilitate comună? Poate că eşti concentrat asupra faptului de a-ţi îndrepta căile personale după gîndurile lui Dumnezeu, pentru a-L slăvi, în acest fel, în viaţa ta. Ei bine, acest lucru este foarte bun. Dar te-ai gîndit vreodată că Dumnezeu i-a pus pe toţi ai Săi sub o răspundere colectivă? El îi vede pe credincioşii dintr-un loc ca pe un sfeşnic: ca adunare, ca mărturie comună trebuie să-L slăvim. Poţi tu să faci aceasta, dacă - presupunem credincioşia ta în lucruri personale - eşti în relaţii religioase, bisericeşti, care sînt împotriva gîndurilor Sale? Este ciudat, chiar ruşinos, cît de puţină atenţie se acordă între credincioşi acestei laturi colective a vieţii creştine. Vom mai auzi însă cît de serioase sînt aceste lucruri pentru Dumnezeu, cînd vom vorbi despre Masa Domnului.

Trebuie să mai amintim o trăsătură a sfeşnicelor: ele sînt din aur. Am amintit deja că aurul este în Scriptură o imagine a dreptăţii, ca trăsătură a lui Dumnezeu. Dreptate dumnezeiască a fost aceea care i-a făcut pur-tători de lumină responsabili şi dreptate dumnezeiască este caracterul pe care li 1-a dat Dumnezeu. Dar corespund ei, în căile lor, gîndurilor Celui care i-a aşezat în această poziţie? Dovedesc ei, personal şi colectiv, dreptate dumnezeiască?

Acest lucru îl apreciază Domnul. El este în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi El umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1.13; 2.1). El îşi are locul acolo şi El verifică dacă ele îşi dau lumina sau nu. El este gata să recunoască şi să întărească ceea ce se mărturiseşte despre El. De asemenea, El este gata să judece ceea ce nu îi corespunde în domeniul mărturiei creştine. Ochii Săi ca para focului privesc prin învelitoarea subţire a harnicei activităţi creştine şi recunosc dacă principiul dominant este ascultarea faţă de Cuvîntul Său, dacă „lumina" răspîndită este într-adevăr o reflectare a propriei Sale fiinţe.

Domnul Isus în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur - este un gînd serios! În Matei 18.20 - un loc care ne va mai preocupa mult şi care constituie centrul acestei cărţi, Domnul Isus este văzut în mijlocul celor care sînt adunaţi pentru Numele Său. Acest fapt este har şi binecuvîntare nemărginită. Aici însă El este văzut în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este latura responsabilităţii noastre, iubiţilor.

A lua sfeşnicul din locul lui

Tocmai am văzut că Domnul Isus apreciază starea fiecărei adunări locale şi este gata să intervină cu judecată, dacă invitaţia Sa la pocăinţă nu este eronată. Şi dispensaţia creştină este caracterizată prin necre- dincioşie şi decădere tocmai ca odinioară Israel. Cele şapte scrisori din capitolele 2 şi 3 arată clar acest lucru. Deja în prima scrisoare către Efes auzim serioasele cuvinte ale Domnului: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintîi. Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintîi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul luiu (Apocalipsa 2.4-5).

„Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui", nu înseamnă că totuşi credincioşii se pot pierde în final. Cine trage această concluzie nu ţine cont, în primul rînd, de ceea ce spune în alte locuri Cuvîntul lui Dumnezeu foarte clar despre siguranţa veşnică a credinciosului (de exemplu: „Şi nimeni nu le va smulge din mîna Mea" loan 10.28) şi în al doilea rînd, el nu ţine cont de caracterul pe care-l are Biserica în Apocalipsa. Ca martor responsabil, ea este supusă judecăţii Domnului. Dacă Biserica nu şi-ar judeca starea caracterizată prin pierderea dragostei dintîi, atunci Domnul i-ar lua poziţia publică de sfeşnic al lui Dumnezeu. Aceasta se referă atît la adunările locale, luate în parte, într-un moment oarecare, cît şi la Adunare în ansamblul ei, la sfîrşitul epocii harului.

În ce priveşte aspectul local, trebuie să presupunem că biserica din Efes nu s-a pocăit; nu s-a stins numai mărturia ei, ci cea a tuturor celor şapte biserici existen-te atunci în Asia Mică. Domnul a luat sfeşnicul „din locul lui" şi l-a dus într-un alt Ioc. Cît de serios este acest lucru! Şi în vremea noastră am trăit aşa ceva, şi întotdeauna a fost spre adînca noastră ruşine. Dacă o adunare nu-şi judecă starea şi nu se întoarce la dragos-tea ei dintîi, la Domnul, atunci, mai devreme sau mai tîrziu, Domnul va lua sfeşnicul. Ea poate să existe în continuare şi să propăşească sub aspect exterior, cum a fost cazul la Efes, dar ea nu mai este un sfeşnic a ceea ce a descoperit Dumnezeu despre Sine în Hristos şi vrea să prezinte în faţa lumii.

Într-un sens mai larg cele spuse bisericii din Efes se referă la întregul timp al Adunării. Văzută astfel, starea bisericii din Efes rămîne pînă la sfîrşit. Aceasta pare să spună că părăsirea dragostei dintîi (adică Hristos nu mai este primul * obiect al iubirii pentru adunare) este prezentă pînă astăzi, pînă la sfîrşit pentru mărturia creştină ca atare, oricare ar fi consecinţele următoare ale acestei devieri iniţiale. Tot atît de caracteristic pentru starea creştinismului este faptul că nu a avut loc o întoarcere „la început" şi nu s-a luat seama la starea din care s-a căzut; nu a intervenit pocăinţa şi că nu s-au făcut lucrările dintîi. Apelul serios al Domnului către Efes nu a fost luat în seamă.

Un exemplu din trecut va dovedi aceasta. Reforma nu a adus o întoarcere la starea iniţială din care căzuse Biserica. Cina Domnului, în simplitatea şi frumuseţea ei iniţială, nu a fost reconstituită. Tot atît de puţin s-a găsit drumul înapoi spre conducerea Duhului Sfînt în strîngerile laolaltă cît şi spre exercitarea liberă a darurilor date de Dumnezeu. În locul acestora s-au păstrat liturghii inventate de oameni şi o „preoţie" instaurată autorizată de oameni. Şi mişcările care au urmat Reformei nu au dus decît la o multitudine de denominaţiuni creştine, cum le avem astăzi. Toate acestea arată că răul iniţial, pe care a trebuit să-l deplîngă Domnul la Efes, este prezent şi astăzi şi duce în continuare la alunecare, iar cînd Hristosul Scripturii va fi lepădat deplin de martorii neadevăraţi, aceasta va conduce direct la faliment.

Răspunsul Domnului la aceasta este clar: El va îndepărta total sfeşnicul din mărturia creştină. El este îndelung răbdător, El avertizează şi amînă cu ducerea la îndeplinire a judecăţii, ca odinioară la Israel. Cînd se va ajunge la starea Laodiceii (capitolul 3.14-22) şi la plinătatea ei, atunci Domnul va vărsa mărturia moartă din gura Sa. Cît de serios este aceasta!

Deoarece scrisoarea către Laodiceea conţine tocmai învăţături importante pentru zilele noastre, dorim să ne ocupăm ceva mai îndeaproape cu aceasta.

În continuare aş oferi încă o scurtă privire de ansamblu asupra însemnătăţii profetice a celor şapte scrisori. Înţelesul numelor de locuri indicate în paran-teză nu este sigur în fiecare caz.

Însemnătatea profetică a celor şapte scrisori

Dacă Domnul, cu puţin înainte de mesajele trimise către cele şapte biserici, vorbeşte despre taina celor şapte stele din mîna Sa dreaptă şi de cele şapte sfeşnice de aur (capitolul 1.20), atunci aceasta ne indică clar că scrisorile către cele şapte biserici includ o însemnătate care depăşeşte cu mult situaţia istorică, actuală atunci, În această aplicare directă la bisericile existente atunci nu se află nimic tainic. Este adevărat însă că cele şapte epistole nu ne oferă doar o privire plină de învăţăminte pentru starea de atunci a fiecărei adunări în parte din Asia (provincia romană), ci pe deasupra ne dau o privire de ansamblu, profetică, asupra stării întregii creştinătăţi în şapte perioade, în parte succesive, ale istoriei lor.

Scrisoarea către Efes („oraş al plăcerii"; unii dau tălmăcirea „hotărîre întreagă"), pe care am privit-o deja, prezintă imaginea Bisericii din timpul ultimului apostol, respectiv din timpul imediat următor morţii sale, pînă la anul 167 după Hristos. Trăsătură pozitivă: respingerea răului, menţinerea ordinei dumnezeieşti. Trăsătură negativă: alunecarea de Ia dragostea dintîi, dorinţa lor proaspătă şi cea mai bună pentru Domnul Isus (capitolul 2.2-7).

În Smirna („smirnă") avem o imagine a Bisericii suferinde. Această perioadă, în care creştinii au fost urmăriţi pînă la sînge de către romani, se întinde pe perioada anilor 167-313 după Hristos. Satan a încercat să extermine tînăra biserică, prin urmărirea ei pînă la moarte. Sîngele martirilor însă mai era încă sămînţa Bisericii. Domnul Isus nu are nimic de reproşat acestei adunări (capitolul 2.8-11).

Pergam („cetate înaltă", poate şi „căsătorie") ne arată cum Biserica a devenit, sub Constantin cel Mare, biserică de stat. După încetarea urmăririi, ea s-a „căsătorit" cu lumea. Prin aceasta Satan a locuit la ea. Obiceiuri şi serbări păgîne au devenit sărbători creştine: amestec de elemente păgîne şi creştine. Cu toate acestea Domnul poate lăuda faptul că ea ţine cu tărie Numele Său şi credinţa creştină (capitolul 2.12-17).

Cea de a patra perioadă în istoria Bisericii responsa-bile ne este reprezentată de Tiatira („poarta jertfei", „jertfă permanentă"). Este descrierea Bisericii Evului Mediu, începînd aproximativ cu anul 600 după Hristos Domnul poate recunoaşte dragostea şi răbdarea în slujbă, trebuie dar să mustre starea de desfrînare duhovnicească (amestecul cu lumea) şi idolatria. El vorbeşte pentru prima dată despre venirea Sa, un indiciu asupra faptului că această stare a Tiatirei va dura pînă la venirea Sa din nou. Pentru prima dată este deosebită o rămăşiţă în cadrul mărturiei creştine („Vouă ..., tuturor celorlalţi") şi numai aceasta este apreciată de Domnul. Acest grup de oameni credin-cioşi este privit de Domnul în starea de adevărată Biserică a acelei vremi. Acesta este un principiu dumnezeiesc, utilizat în Sfînta Scriptură pentru fiecare perioadă în care Adunarea a devenit necredincioasă (capitolul 2.18-29).

În Sardes („rămăşiţă") avem starea protestantismului din vremea de după Reformă, adică aproximativ din secolul al şaisprezecelea. Trăsătura dominantă a acestei perioade este că, în ciuda corectitudinii ortodoxe, lipseşte viaţa spirituală. Şi aici adevăraţii credincioşi sînt priviţi ca o rămăşiţă: doar puţini din Sardes primesc încuviinţarea Domnului pentru faptul că „nu s-au pătat" cu răul. Ei arată o umblare creştinească. Mulţimea celor cu numele de creştini va fi tratată ca şi lumea: la apariţia Sa, Domnul va veni peste ei ca un hoţ, cu judecată (capitolul 3.1-6).

Filadelfia („dragoste de fraţi") indică o perioadă binecuvîntată a trezirii în interiorul creştinătăţii. Ea a început în prima jumătate a secolului trecut şi s-a caracterizat printr-o mare fidelitate şi dragoste faţă de Domnul şi Cuvîntul Său. Multe adevăruri ale Cuvîntului lui Dumnezeu, care în secolele trecute s-au pierdut prin infidelitatea oamenilor, prin harul lui Dumnezeu au fost redescoperite în întreaga lume, cu energie deo-sebită. Dragostea de fraţi a constituit baza comuniunii lor practice. În contradicţie cu „locuitorii pămîntului", peste care Domnul va aduce ceasul încercării, ei au fost străini aici, pe pămînt. Ei au păzit cuvîntul răbdării Sale, aşteptînd revenirea Sa pentru răpire. Domnul nu are nimic de obiectat la aceşti credincioşi, ba mai mult, le dă - şi aceasta pentru prima dată! - asigurarea că va veni în curînd. Prin aceasta El indică două lucruri:

a) că îi va păzi de ceasul încercării *, care va veni peste întregul pămînt;

b) că în interiorul mărturiei creştine va exista această stare, această formă duhovnicească a Filadelfiei, pînă la venirea Sa ca „Luceafăr de dimineaţă" (capitolul 3.7-13).

Faptul că aceste trăsături, pe care Domnul le apreciază atît de mult. se vor găsi doar la o rămăşiţă, în timp ce creştinătatea de nume va urma altă cale, le arată ultima vestire, către Laodiceea („drepturile poporului"). Trăsăturile principale ale acestei perioade, care a început deja în secolul al nouăsprezecelea şi ţine pînă astăzi, sînt starea de căldicel, indiferenţă, materia-lism, mulţumire de sine. Tot ceea ce este într-adevăr creştinesc şi dumnezeiesc lipseşte însă. Cu privire la această ultimă fază a Bisericii răspunzătoare pe pămînt. Domnul nu are nimic de lăudat. El nici nu mai vorbeşte de venirea Sa. ci doar despre faptul că va vărsa această mărturie din gura Sa (capitolul 3.14-22).

Laodiceea - creştinătatea în ultima ei fază

După această privire de ansamblu, să ne ocupăm acum mai îndeaproape de scrisoarea către Laodiceea, cel puţin cu prima parte a ei. Acestei scrisori îi revine o importanţă deosebită, în măsura în care prezintă ultima fază a creştinismului, şi îl avertizează pe fiecare credincios de trăsături care îi face atît de urîţi ochilor lui Hristos.

„Şi îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: »Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: »Sînt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic«, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plîns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi«" (Apocalipsa 3.14-18).

Hristos - Amin

Înaintea fondului întunecat al versetelor referitoare la starea Laodiceii, apare însă, de o frumuseţe deosebi-tă, modul în care Domnul Isus Se prezintă Adunării.

El Se numeşte întîi Amin. „Amin" înseamnă adevărat, desigur. La sfîrşitul rugăciunilor are sensul aprobării şi al întăririi: aşa să fie!

Cheia pentru înţelegerea acestui nume al Domnului se găseşte în 2 Corinteni 1.20: „Căci oricîte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El (adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu) sînt da şi în El sînt Amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi." Toate făgăduinţele lui Dumne-zeu îşi găsesc confirmarea şi siguranţa în Domnul Isus. Hristos este de asemenea ultimul cuvînt al lui Dumne-zeu, Amin al Său. Ce mîngîiere este aceasta pentru noi, iubiţilor! Dacă Biserica a eşuat în a păstra ce i-a încredinţat Dumnezeu, atunci Hristos ia locul ei şi asigură, pe temeiul unei mîntuiri împlinite, în calitate de Amin, toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi.

Dacă astăzi aproape toate valorile care vorbesc despre Dumnezeu şi Hristosul Său sînt distruse şi dispar dinaintea oamenilor; dacă în zilele noastre se renunţă nu numai la orice ordine creştină, ci şi morală, Domnul Isus este şi rămîne Amin. Să ne ţinem strîns de aceasta şi să ne gîndim la ea chiar şi atunci cînd arun-căm o privire asupra stării spirituale a creştinismului de astăzi şi vom afla sentinţa de neinfluenţat a Domnului despre ea!

Hristos - Martorul credincios şi adevărat

Şi cel de-al doilea nume al Domnului, Martorul credincios şi adevărat, este în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie Adunarea. „Şi-Mi veţi fi martori", le-a spus Domnul cel înviat ucenicilor, înaintea înălţării Sale la cer (Faptele Apostolilor 1.8). Tocmai aceasta este ceea ce ar trebui să fie Adunarea înaintea Domnului şi a lumii: martori (sau mărturii) ai lui Hristos; şi tocmai acesta este sensul simbolic al sfeşnicelor de aur, după cum am văzut, de a răspîndi lumină peste Hris-tos, peste Persoana Sa slăvită, peste lucrarea Sa deplin valabilă şi peste urmările binecuvîntate pentru oameni, în această lume întunecată. Apostolul Pavel îi compară pe cei credincioşi cu o epistolă a lui Hristos, în care oamenii pot citi cine a fost Hristos (2 Corinteni 3.3). Ah, cît am decăzut în această mărturie atît individual, cît şi colectiv!

Dar dacă dă înapoi cineva, dacă Adunarea nu-şi îndeplineşte misiunea, totuşi Dumnezeu nu Se poate lăsa fără mărturie. Aici este Unul care este credincios, care a fost credincios şi care va fi credincios - Hristos. Astfel Domnul Isus ocupă şi în această privinţă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Adunarea necredincioa-să şi Se prezintă pe Sine Însuşi ca Martorul credincios şi adevărat (vezi şi Apocalipsa 1.5). În viaţa şi în moartea Sa, El a fost o mărturie deplină a ceea ce este Dumne-zeu. El a arătat în mod minunat dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi acum, ca Fiu al Omului slăvit în cer. El continuă această slujbă prin Duhul Sfînt şi dă măr-turie despre toate binecuvîntările şi bucuriile care pot fi găsite în El, „omul al doilea" (1 Corinteni 15.47).

Hristos - începutul creaţiei lui Dumnezeu

Şi cel de-al treilea nume - începutul creaţiei lui Dum-nezeu - merită toată atenţia noastră, deoarece adesea este înţeles greşit. Hristos nu este o creaţie, El este punctul de plecare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi va mai face. Hristos nu este numai ultimul gînd, Amin al lui Dumnezeu, ci şi primul Său gînd, începutul întregii Sale creaţii. Hristos a fost deja începutul primei creaţii, iar epistola către Coloseni ne spune că toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (capitolul 1.16). El Însuşi este mai înainte de toate lucrurile şi toate se menţin prin El (versetul 17). Următorul verset redă apoi trei aspecte minunate ale Domnului Isus, care depăşesc cu mult prima zidire vizibilă:

- El este Capul Trupului, al Adunării;

- El este începutul şi

- Cel întîi-născut dintre cei morţi (versetul 18).

De Domnul Isus, Capul Trupului, ne-am ocupat deja în capitolele anterioare. Ca început, El este Capul noii zidiri, a acelei ordini noi, care se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos dintre cei morţi şi despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în 2 Corinteni 5: „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus: iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sînt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării" (citeşte versetele 17-18).

Dacă creştinismul - sau să spunem liniştiţi: dacă noi ne-am fi ţinut strîns de Domnul Isus în calitate de Început. de Cap al noii zidiri (şi acesta este obiectul principal al epistolei către Coloseni, vezi capitolul 2.19), atunci nu am fi ajuns pe un drum atît de deviat, al cărui stadiu final îl marchează scrisoarea către Laodiceea. Nu este semnificativ faptul că biserica din Laodiceea mai este amintită doar o dată în Noul Testament şi aceasta tocmai în epistola către Coloseni? Şi cît de semnificative sînt cuvintele apostolului: „După ce va fi citită această epistolă printre voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor" (capitolul 4.16). Cu siguranţă că din aceasta putem învăţa următoarele: dacă ar fi fost atenţi la Hristos, Capul; dacă ar fi primit învăţătura pe care o dă epistola către Coloseni, atunci creştinătatea n-ar fi ajuns în starea ruşinoasă, aşa cum o prezintă scrierea către Laodiceea şi cum o vedem pretutindeni în jurul nostru.

Principii democratice

Sensul numelui Laodiceea „drepturile poporului", este deosebit de plin de învăţătură. Ar trebui să fim orbi duhovniceşte, dacă n-am constata influenţa principiilor democratice pretutindeni în lume, din nefericire chiar şi în mărturia creştină. Despre drepturile poporului se întreabă şi astăzi, nu despre drepturile Domnului. A existat o vreme în care mulţimile s-au înălţat mai sus şi şi-au cerut mai mult ca astăzi drepturile propuse? Omul instaurează drepturi, ridică preten-ţii de putere chiar şi în lucruri duhovniceşti. Şi că se ascultă de glasul poporului, pare de la sine înţeles, pare deplin normal. Cine ascultă însă de glasul Domnului Isus, de glasul sfîntului Său Cuvînt? Unde sînt recunos-cute drepturile care Îi aparţin doar Lui, Capul Trupului, al Adunării?

Aceasta mă conduce la un alt gînd, care nu trebuie să rămînă nemenţionat. Laodiceea este rezultatul faptului că mărturia Filadelfiei este lepădată. În Filadelfia nu a fost ascultat glasul poporului, ci glasul Domnului. Domnul Isus poate să spună: „Ai păzit Cuvîntul Meu." În Filadelfia nu au fost susţinute drepturile poporului, ci cele ale lui Dumnezeu: „... şi n-ai tăgăduit Numele Meu" (Apocalipsa 3.8). Filadelfia este tocmai opusul Laodiceii. Vom vedea acest lucru şi mai clar.

În perioada Filadelfiei, Dumnezeu a dat o lumină puternică despre adevărul Evangheliei şi o uşă deschisă pentru răspîndirea acestuia în puterea Duhului. Evan-ghelia a ajuns la sute de mii şi nenumăraţi oameni de pe toate continentele s-au întors la Dumnezeu. Mulţi au părăsit bisericile şi comunităţile făcute de oameni şi s-au adunat numai pentru Numele Domnului Isus. Prin lucrarea dragostei de fraţi, ei au fost o mărturie puter-nică despre adevăratul spirit al creştinismului. În toate faptele şi gîndurile lor s-au lăsat conduşi de aşteptarea revenirii Domnului lor pentru răpirea Adunării, deoa-rece El afirmase: „Eu vin curînd" (Apocalipsa 3.11; Apocalipsa 22.20). Toate acestea au fost văzute, în parte admirate şi. în final, totuşi respinse. Rezultatul este Laodiceea, creştinătatea în forma ei actuală.

Eu nu aş spune că Laodiceea rezultă din Filadelfia. Laodiceea este cu mult mai mult rezultatul faptului că creştinătatea a cunoscut şi a lepădat adevărul lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat prin Filadelfia. În locul adevărului, s-a întors spre atitudini de liberi cugetători. De aceea, după părerea mea, afirmaţia că „Laodiceea este Filadelfia coborîtă la temperatura de căldicel" este falsă. Nici Sardes nu a rezultat direct din Tiatira. Ea ne arată, aşa cum am văzut, o stare din interiorul creştinătăţii, care s-a instaurat după Reformă. Şi în ceea ce priveşte Filadelfia: nu este formată numai din credincioşii din Sardes, ci şi din cei care provin din Tiatira. Bineînţeles că aceste stări luate în parte sînt caracteristice în diferite epoci şi nu puteau să apară în ordinea inversă; o stare nu rezultă în mod direct din cea anterioară. Poate ar mai trebui amintit ceva: scrisorile pre-zintă stări morale prin care mărturia creştină, în diverse timpuri ale istoriei sale pe pămînt, a fost sau este caracteri-zată. Tiatira. Sardes şi Filadelfia merg pînă la revenirea Domnului, după cum indică amintirea venirii Sale în aces-te trei scrisori. Tiatira. Sardes şi Filadelfia mai există şi astăzi, una lîngă cealaltă, chiar dacă „apogeul" fiecăreia a trecut. Vremea în care creştinătatea a fost caracterizată într-un mod deosebit prin Tiatira sau prin Sardes sau prin Filadelfia. fie în sens bun. fie în sens rău, a trecut fără îndoială. Totuşi eu sînt convins că şi astăzi mai există Filadelfia şi este dorinţa mea cea mai fierbinte de a face parte din ea. Vremea însă în care mărturia creştină a primit o configuraţie deosebită - nu aparţine ea într-adevăr trecu-tului? Spun aceasta cu inima tristă, ruşinată. Şi în ceea ce priveşte Tiatira şi Sardes, ele se revarsă în Laodiceea, fără a-şi pierde însă trăsăturile specifice.

Nici rece, nici în clocot

Trăsătura ei principală este indiferenţa. Aceasta nu este nici răceala lepădării directe, deschise a Domnului şi nici căldura iubirii adevărate pentru El. În aparenţă, Numele lui Hristos este ţinut sus; conform mărturiei poate fi un creştin, însă lipseşte inima pentru Acela al Cărui Nume Îl înalţă. Răbdarea şi toleranţa se află la capătul de sus al scării valorilor. Totul este răbdat cu inimă largă, chiar şi răul. Principalul este că fiecare este sincer convins de propria sa problemă şi părere şi atunci toate concepţiile religioase sînt privite ca fiind la fel de bune. Nici o înflăcărare pentru ceea ce Îi place Domnului, nici o respingere a ceea ce nu-I place; indi-ferenţă faţă de binele adevărat, indiferenţă faţă de răul real - fapt care Îi displace atît de mult Domnului Isus, încît Laodiceea va fi vărsată din gura Sa. Această toleranţă nu provoacă dezgust unui cuget credincios? Domnul Isus nu vrea să păstreze aşa ceva în gura Sa!

De unde provine această totală indiferenţă? Unde îşi are rădăcinile ascunse această stare de căldicel şi lipsa de bun simţ? Există doar un singur răspuns raţional: Domnul Isus nu este iubit cu adevărat. A început cu părăsirea dragostei dintîi (Efes) şi sfîrşeşte cu lipsa deplină a acestei iubiri pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoaşterea adevărului duce la starea de căldicel, ci faptul că adevărul nu este apreciat, deoarece Hristos nu este apreciat.

Uneori m-am întrebat de ce spune Domnul: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!" Ar fi într-adevăr bine dacă Laodiceea ar fi rece? După explicaţia dată stărilor rece şi cald, răspunsul nu este greu: respingerea deschisă nu ar fi doar mai sinceră, ci ar da mai multe motive pentru speranţă. Cît de des, vrăjmaşi declaraţi ai lui Hristos au fost învinşi prin harul lui Dumnezeu! Dar a fi şi a rămîne căldicel este garanţia cea mai sigură pentru a fi vărsat cîndva din gura Domnului. Sardes a fost şi este moartă, Laodiceea este în starea de căldicel. O stare rea, într-adevăr!

Bogat şi totuşi sărac

Indiferenţei faţă de interesele şi Persoana lui Hristos i se mai adaugă un rău: lauda de a fi bogat: bogat în lucruri duhovniceşti şi pămînteşti, bogat în influenţă şi inteligenţă, în onoruri şi funcţii, în formaţie şi în metode de educaţie, în activitate filantropică şi socială, în ambiţii culturale şi umanitare, în competenţă de specialitate şi în discernămînt, pentru a putea hotărî dacă o parte sau alta a Bibliei este Cuvîntul lui Dumnezeu sau dacă nici una nu este! Nu ar fi greu să dăm exemple suficiente din moderna noastră lume creştină pentru toate aceste lucruri menţionate. M-aş limita însă la enumerarea lor; le vedem doar zilnic în jurul nostru, dacă avem ochi pentru ele. Aş mai întreba odată: a existat vreodată un timp care a fost mai puternic marcat de aceste lucruri ca al nostru? Lumea este bogată, s-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu are dorinţă după lucrurile dumnezeieşti, după mîntuire, după Mîntuitor.

Neutralitate faţă de Hristos şi faţă de adevărul lui Dumnezeu, asociate cu mulţumirea de sine şi cu dorin-ţa de a poseda toate lucrurile importante - aceasta este starea Laodiceii. Evanghelia harului lui Dumnezeu este înlocuită printr-o „evanghelie" socială a umanitarismului, ba chiar a fost înlocuit Hristos prin omul firesc. Acest lucru este de speriat şi totuşi stă la baza tuturor.

Oamenii pot fi înşelaţi prin imaginea exterioară, Domnul însă nu. El vede totul cu ochii Săi ca para focului: „Pentru că zici: »Sînt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic« şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plîns, sărac, orb şi gol" (versetul 17).

Cît de importante sînt cuvintele „şi nu ştii"! Cu mulţumirea de sine se asociază neştiinţa, lipsa de simţire asupra stării şi a situaţiei proprii. Vai, cîţi din creştinătate nu se cred, în sensul de mai sus, bogaţi şi cred că posedă tot ce merită! Şi totuşi în ochii lui Dumnezeu sînt săraci, orbi şi goi. Ei cred că nu au nevoie de lucrarea de mîntuire a lui Hristos şi nu posedă în realitate nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu şi din ceea ce are valoare înaintea Lui. Există mărturia de a fi creştin, lipseşte însă viaţa dumnezeiască. Şi ce este mai grav: ei nici nu o ştiu!

Se mai numără vreunul dintre cititorii mei printre aceşti creştini cărora le merge numele că trăiesc şi totuşi sînt morţi spiritual (Apocalipsa 3.1)? Atunci lasă-mă să te rog din inimă: ascultă sfatul Domnului Isus! Nu de sfatul meu, ci de cel al Domnului Însuşi! Încă este ziua harului, încă poţi veni la El şi să cumperi de la El „fără bani şi fără plată" (Isaia 55.1) ceea ce te face într-adevăr bogat şi fericit. Vei accepta oferta Sa?

Sfatul Domnului

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur cură-ţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi" (versetul 18).

Nu este un har deosebit că Domnul, în ciuda indife-renţei care se manifestă în Laodiceea, mai face asemenea oferte de har? El sfătuieşte să se cumpere trei lucruri de la El - aur, haine albe şi alifie pentru ochi.

Dar nu dovedeşte acest sfat, această ofertă a lui Dumnezeu, totodată că Laodiceea, adică mărturia creştină în ultima ei fază, nu posedă aceste trei lucruri? Există şi credincioşi în Laodiceea, cărora li Se adresează Domnul în versetele următoare ale scrisorii. Voi reveni asupra acestui fapt în ultimul capitol al cărţii, cînd voi prezenta concluziile, pe care ar trebui să le tragem. Mărturia creştină, aşa cum se prezintă ea astăzi, se caracterizează prin lipsa acestor trei lucruri: aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Sînt lipsuri care ascund capcane, cum vom vedea.

În ceea ce-L priveşte pe Domnul, El stă afară la uşă, în afara acestui sistem, şi bate - însă nu la Laodiceea, ci la fiecare credincios în parte, care se mai găseşte în compară capitolul 14 cu subtitlul „Iată, Eu stau la uşă şi bat."

Aurul curăţit prin foc este un simbol care ne-a preocupat deja, vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască, care pusă la încercare în focul judecăţii lui Dumnezeu pe Golgota, se trece în cont fiecăruia care „crede în Isus" (Romani 3.26). Acestora le spune Cuvîntul lui Dumnezeu: „Şi voi, prin El, sînteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corinteni 1.30). Cîţi oameni există astăzi în creştinătatea din perioada Laodiceii, care nu posedă acest aur al dreptăţii dumne-zeieşti şi deci sînt săraci în această privinţă hotărîtoare! Şi cîţi nu se bazează pe propria lor dreptate, pe proprii-le lor eforturi! În ochii lui Dumnezeu ele nu sînt decît o haină mînjită (Isaia 64.6). Pavel nu a vrut să mai aibă această dreptate proprie, după ce, prin credinţă, a găsit dreptatea care este din Dumnezeu (Filipeni 3.9).

Hainele albe sînt o imagine a dreptăţii practice în cei credincioşi. Am găsit acest gînd pe scurt în scrisoarea către Sardes (Apocalipsa 3.4). În Apocalipsa 19 se spu-ne direct: „Inul subţire sînt faptele drepte ale sfinţilor" (versetul 8). Hainele albe trebuie să fie văzute de oameni. Dar numai cine posedă aurul dreptăţii dumne-zeieşti poate arăta hainele albe ale dreptăţii practice înaintea oamenilor. Aceste două lucruri merg întot-deauna împreună. Ambele pot fi găsite doar în Domnul Isus. În timp ce expresia în Hristos arată poziţia adevăratului credincios înaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos în cel credincios indică mărturia pe care trebuie s-o dea cel credincios înaintea lumii. Dacă, prin credinţă. Domnul Isus locuieşte practic în inimile noastre (Efeseni 3.17), atunci El va putea fi văzut şi în exterior.

Acestea sînt hainele albe, şi martorii creştini din Laodiceea nu le au. În parte ei activează cu hărnicie pentru semeni şi caută să se îmbrace astfel cu propriile lor lucrări, însă Domnul Isus le spune că prin aceasta ruşinea goliciunii lor nu poate fi acoperită.

De asemenea le lipseşte şi adevărata alifie pentru ochi, adică Duhul Sfînt, care în 1 Ioan 2.20, este numit ungerea din partea Celui Sfînt (adică Hristos). Numai ungerea Duhului Sfînt poate îndepărta orbirea omului firesc şi poate da o recunoaştere adevărată, duhovnicească. Însă cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8.9).

Spiritul uman se laudă astăzi cu cunoştinţe înalte, dar toate acestea seamănă doar cu licărirea unui fitil uscat, care vrea să dea ce are mai bun, dar fără ulei. Deja în pilda celor zece fecioare din Matei 25, Domnul Isus a arătat că o parte din creştinătatea de nume ar avea o candelă (mărturie), dar nu şi ulei (Duhul Sfînt). Tocmai în momentul hotărîtor, cînd va fi cea mai mare nevoie de lumină, atunci candelele lor se vor stinge (versetele 1-13). Eroare plină de urmări! Să ascultăm de aceea încă o dată glasul plin de har al Domnului: "Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur ... şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi".

Duhul din Laodiceea

Referitor la acest loc, mai am pe inimă un cuvînt de avertizare către credincioşii adevăraţi. Am văzut prin ce se caracterizează creştinătatea în ultima ei fază şi că Laodiceea este un lucru căldicel din care lipseşte tot ce este din Dumnezeu. Şi vom vedea îndată ce va face Domnul cu această mărturie goală. Dar, drag cititor credincios, tu şi eu, noi toţi, sîntem în pericol de a fi prinşi de duhul din Laodiceea, pe care Domnul Isus trebuie să-l mustre.

Atunci cînd Domnul a transmis prin Ioan, care se găsea pe insula Patmos, această scrisoare către biserica din Laodiceea, desigur că răul în această biserică încă nu era în plină desfăşurare, aşa cum, în sens metaforic, este cazul astăzi în Laodiceea, în creştinătatea ultime-lor zile. Cu siguranţă ar fi greşită şi concluzia că, în acea biserică, nu ar fi existat credincioşi. Germenele întregului rău însă a fost deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit în acest fel. În aceasta constă avertizarea pentru noi, copiii lui Dumnezeu. În sensul imaginii profetice, noi nu putem fi direct Laodiceea, putem însă foarte bine să ne însuşim caracteristicile Laodiceii, şi acesta este un pericol foarte grav pentru noi.

Cine ar putea să nege faptul că şi între noi, copiii lui Dumnezeu, există o atitudine de căldicel, indiferenţă faţă de Domnul şi faţă de interesele Sale? Şi sîntem cu adevărat liberi de duhul mulţumirii de noi înşine? Nu putem fi şi noi foarte uşor ispitiţi de mîndria avuţiei duhovniceşti, pentru care au luptat probabil strămoşii noştri, dar în nici un caz noi înşine, şi care, pe lîngă aceasta, ne-a fost dăruită numai prin harul lui Dumnezeu? Nu ne comportăm adesea ca „oameni săraci", ca oameni care nu au altceva decît lucrurile acestei lumi? Nu este din cînd în cînd tulburat ochiul nostru duhovni-cesc, astfel încît privirea noastră să devină mioapă şi să nu se poată ridica aproape deloc deasupra domeniului pămîntesc?

Toate acestea sînt întrebări la care trebuie să cugete fiecare credincios pentru sine şi cu care ar trebui să meargă în lumina lui Dumnezeu. Să fim atenţi: şi scrisoarea către Laodiceea se încheie cu cuvintele: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor" (Apocalipsa 3.22).

Nu se spune: „... ce Duhul zice Bisericii", ci „bisericilor". Nu numai pentru acea singură Biserică, în care aceste stări se găseau în faza de început, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile, deci şi pentru noi astăzi, au fost adresate aceste învăţături. Să ne ajute Domnul să tragem folos din acestea, să nu lăsăm să intre duhul din Laodiceea în viaţa noastră, în casele noastre, în strîngerile noastre laolaltă!

Vărsarea din gura Domnului

„Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea" (Apocalipsa 3.16).

Eu nu ştiu ca Domnul să folosească în vreun alt loc al Scripturii o expresie atît de dispreţuitoare ca aici: voi vărsa. Căldicel, adică indiferent, este cea mai rea stare în ochii Săi. Ea atrage întreaga supărare a Domnului asupra a ceea ce se caracterizează prin aceasta. Şi dacă creştinătatea, în ultima ei fază, are ca trăsătură predominantă această indiferenţă - şi noi am văzut că lucrurile stau aşa - atunci Domnul, la vremea Sa, va sfîrşi cu ceea ce trebuia să fie o mărturie pentru El pe pămînt.

Cînd sfeşnicul nu mai răspîndeşte lumină dumnezeiască, atunci Domnul îl va lua deplin şi definitiv de pe pămînt. Aceasta se spune prin vărsarea din gura Sa: Domnul nu va mai recunoaşte mărturia creştină, această creştinătate ca sfeşnic al Său în această lume. Această vărsare încă nu a avut loc, deoarece El încă nu a venit pentru a-Şi lua acasă Mireasa. El nu va vărsa niciodată din gura Sa pe unul dintre ai Săi, pe care l-a mîntuit prin scumpul Său sînge, pentru că El Însuşi a spus: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară" (Ioan 6.37). Pentru creştinătatea ca atare, judecata este foarte aproape: „Judecătorul este chiar la uşă" (citeşte în Iacov 5.9).

La desfăşurarea judecăţii vor exista, ca în cazul lui Israel, diverse stadii sau trepte. Întîi avem avertizarea. Pe aceasta o auzim astăzi. Atunci Domnul Isus îi va lua pe adevăraţii credincioşi de pe pămînt şi Se va întîlni cu ei în văzduh (1 Tesaloniceni 4.16-17), pentru a-i duce sus, în casa Tatălui. Cît de fericită este această parte pentru noi! Dar pentru creştinătatea moartă, care rămîne după răpirea sfinţilor, este o sentinţă deosebit de serioasă; va avea loc atunci o despărţire a binelui de rău, despărţire la care nu se va mai putea face recurs niciodată. Da, pare că răpirea celor credincioşi va fi chiar momentul în care va avea loc vărsarea de către Domnul a mărturiei creştine lipsite de viaţă. Ar putea El să exprime prin altceva mai clar dezgustul Său faţă de Laodiceea, lepădarea Laodiceii ca sfeşnic al Său, decît prin aceea că îi ia la Sine în slavă pe sfinţii cereşti şi lasă aici masa martorilor lipsiţi de viaţă? Serios gînd!

Desigur că după răpirea credincioşilor, Laodiceea va continua să existe într-o formă oarecare, dar ea nu va mai fi recunoscută ca sfeşnic. Încurcînd lucrurile. Diavolul va pune stăpînire pe mărturia creştină moar-tă. pînă cînd aceasta va fi îndepărtată definitiv de Domnul prin judecata asupra „Babilonului" (citeşte în Apocalipsa 18). Atunci nu va mai exista pe pămînt un sfeşnic creştin, dar nici creştinătate, nici măcar după mărturia exterioară.

Aceasta este în realitate o evoluţie tristă, îngrozitoare, a Bisericii ca sfeşnic pe pămînt! Cu toate acestea Domnul are pentru credinciosul din toate timpurile o cale pe care el poate să meargă şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Despre aceasta vom mai putea vorbi.