Capitolul 4 - Adunarea - casă a lui Dumnezeu

Responsabilitate

Dacă în capitolul precedent am avut în faţă Aduna-rea ca Trup al lui Hristos, acum vrem să ne ocupăm cu ea, în calitate de casă a lui Dumnezeu. Acestea sînt două aspecte cu totul deosebite ale Adunării, pe care nu ar trebui să le confundăm între ele. După cum am văzut, Trupul lui Hristos ne arată unirea intimă în care am intrat cu Hristosul slăvit şi a noastră unii cu alţii, prin harul revărsat al lui Dumnezeu. Aceasta este latura cerească a Adunării lui Dumnezeu. Ea are însă şi o latură pămîntească, şi aceasta ne este prezentată în imaginea casei lui Dumnezeu. Prin „pămîntesc" înţeleg relaţia ei cu pămîntul.

Desigur că şi aceasta este numai har! Este un privilegiu de neînţeles să te afli acolo unde locuieşte Dumnezeu, pentru că acolo se revarsă binecuvîntarea Sa şi se înalţă lauda spre El. Tocmai de aceea, ideea centrală referitoare la casa lui Dumnezeu este responsabilitatea: „să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu" (1 Timotei 3.15).

Dacă Dumnezeu locuieşte undeva, atunci lucrurile de acolo trebuie să-I corespundă; tot astfel şi noi, dacă avem voie să fim acolo, trebuie să ne comportăm potrivit gîndurilor Sale: „sfinţenia este podoaba casei Tale. Doamne, în veci" (Psalmul 93.5). Sfinţenia este deci trăsătura dominantă a casei lui Dumnezeu. Acest lucru este subliniat în profetul Ezechiel: „Aceasta este legea casei. Pe vîrful muntelui, tot locul pe care-l va cuprinde ea este preasfînt. Iată, aceasta este legea casei" (citeşte în capitolul 43.12). Regulile şi ordinea pentru o casă sînt stabilite de către proprietarul casei. Şi nu ne îndeamnă chiar şi expresia „casa lui Dumnezeu" să cercetăm în Cuvîntul Său ce înseamnă rînduiala lui Dumnezeu pentru casa Sa, care sînt regulile după care trebuie să ne purtăm acolo?

Care om ar avea dreptul să stabilească reguli proprii pentru casa altuia? Dar pentru casa lui Dumnezeu? Gîndul de seamă cu privire la casa lui Dumnezeu nu este, prin urmare, privilegiu sau poziţie, ci responsabilitate.

Să fim atenţi, prin casa Dumnezeului Celui viu se înţelege Adunarea lui Dumnezeu pe pămînt, deoarece apostolul vorbeşte de felul de a se purta în cadrul acesteia.

Adunarea nu este o construcţie de gînduri în dome-niul ideilor, nu este un lucru mistic, nedefinit, alcătuit chiar din morţi şi vii - un lucru care nu s-ar putea găsi niciunde, deoarece o parte trăieşte pe pămînt şi o parte ar fi formată din suflete în cer. Nu, ea este casa lui Dumnezeu pe pămînt. în care trebuie să ne comportăm pe placul Stăpînului casei.

O casă de rugăciune

Un al doilea gînd important în legătură cu casa lui Dumnezeu este dependenţa, care îşi găseşte expresia deosebită în rugăciunea către Dumnezeu. Domnul Isus a spus deja despre templul din Ierusalim: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Marcu 11.17). Cu cît mai mult este adevărat acest lucru cu privire la Adunare, cum arată 1 Timotei 2.1-4: „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumne-zeu, Mîntuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr."

Casa lui Dumnezeu se caracterizează prin dependenţă de El; şi pentru că El este „Mîntuitorul - Dumnezeu", doreşte ca această casă a Sa să fie o casă „de rugăciune pentru toate popoarele", unde nu se aduc doar cereri şi rugăciuni pentru nevoile copiilor Săi, ci şi pentru cele ale tuturor oamenilor, ca încă mulţi să fie salvaţi. Asupra acestui loc vom reveni mai tîrziu, cînd vom trata rugăciunea colectivă; acum am vrut doar să arăt această a doua trăsătură a casei lui Dumnezeu - dependenţa faţă de Dumnezeu. Despre alte caracte-ristici ale casei lui Dumnezeu voi vorbi pe parcursul acestui capitol. Dar mai întîi vrem să ne ocupăm de întrebarea fundamentală: De cînd locuieşte Dumnezeu pe pămînt?

Locuirea lui Dumnezeu - rezultat al mîntuirii

Este un gînd deosebit de minunat că Dumnezeu, pe care nu-L pot cuprinde cerurile cerurilor, vrea să locuiască împreună cu oamenii. Şi este un gînd foarte vechi al lui Dumnezeu, gînd care va dăinui toată veşnicia care va urma.

Dumnezeu nu a locuit în grădina Eden în mijlocul oamenilor nevinovaţi; El i-a vizitat doar şi apoi i-a părăsit din nou. Chiar şi Iacov vorbeşte de casa lui Dumnezeu (Geneza 28.17), dar Dumnezeu nu a locuit nici la patriarhi - El li S-a arătat uneori, pentru ca apoi să dispară din nou din faţa privirilor lor. Toate acestea au fost har, dar înainte de a avea loc mîntuirea - cel puţin printr-o imagine preînchipuitoare - Dumnezeu nu a putut locui împreună cu omul. De aceea, în Geneza nu auzim nimic despre o locuire a lui Dumnezeu. Abia în Exod, după ce poporul Israel a fost eliberat de sub stăpînirea Egiptului (o imagine a eliberării noastre de sub jugul lui Satan prin moartea lui Hristos), Dumnezeu îi spune lui Moise: „Să-Mi facă un locaş sfînt şi Eu voi locui în mijlocul lor" (Exod 25.8). Salvat, stînd pe malul celălalt al mării, poporul a cîntat deja dinainte, plin de credinţă: „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, În locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, La templul pe care mîinile Tale l-au întemeiat, Doamne!" (Exod 15.17).

În timpul dispensaţiei legii. Dumnezeu a locuit mai mult în chip simbolic şi într-un fel exterior în mijlocul poporului Său pămîntesc. deoarece lucrarea de mîntuire a lui Hristos încă nu fusese împlinită. Şi pentru că legea a constituit temelia stăpînirii lui Dumnezeu asupra poporului Său, slava care a locuit în Locul Sfînt avea caracter judecătoresc. Silită de păcatul poporului, slava lui Dumnezeu s-a mutat, chiar dacă în mod şovăitor, de la popor şi a părăsit, în final. Locul Sfînt, pămîntesc, din mijlocul lui Israel (Ezechiel 10.18; 11.23).

Apoi Domnul Isus a venit în har pe acest pămînt şi în El a locuit trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1.19; 2.9); dar şi acest templu a fost distrus de oameni (Ioan 2.19-21). Totuşi Dumnezeu nu renunţă la gîndurile Sale. Bazată pe lucrarea de mîntuire a lui Hristos, Adunarea este astăzi locuinţa lui Dumnezeu pe pămînt. El locuieşte în ea - ca şi în fiecare credincios în parte - prin Persoana Duhului Sfînt (citeşte în 1 Corinteni 3.16; 6.19), într-un mod pînă acum necunoscut. Deja Israel a fost familiarizat cu gîndul unei locuinţe, a unei case, a unui templu al lui Dumnezeu şi s-a bucurat într-un anume fel de aceste privilegii; dar ceea ce este nou şi propriu dispensaţiei creştine este folosirea expresiilor „locuinţă", „casă" şi „templu" în mod direct, referitor la copiii lui Dumnezeu astăzi pe pămînt. Din acea zi a Cincizecimii, cînd ucenicii au fost adunaţi la Ierusalim şi Duhul Sfînt S-a coborît peste ei şi a umplut toată casa, există această „casă duhovnicească". Copiii lui Dumnezeu, care pînă atunci erau răspîndiţi, au fost uniţi în acea zi, formînd locuin-ţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu a început să locuiască în această casă.

Pentru că acum voi vorbi despre ceea ce Domnul Isus Însuşi clădeşte pentru slăvirea lui Dumnezeu şi despre privilegiile legate de aceasta pentru noi, am pe inimă să amintesc încă o dată că a fost necesară moar-tea Domnului şi Mîntuitorului nostru înainte de a sfărî- ma lanţul lui Satan, înainte de a putea exista o casă a lui Dumnezeu în care noi înşine să fim conlocuitorii Săi. Cu Trupul lui Hristos lucrurile stau la fel. Indife-rent în ce constau binecuvîntările pe care Dumnezeu le revarsă acum, în harul Său deosebit de bogat, peste noi, ele sînt numai rezultatul morţii Fiului Său, a lucrării de mîntuire împlinite în El. În cercetările noastre vrem să păstrăm acest fapt înaintea ochilor noştri! Lui I se cuvin cinstea şi slava pentru toţi vecii şi, prin El, Tatălui!

Pietre vii

În capitolul introductiv ne-am amintit deja faptul că Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mîini" (Faptele Apostolilor 17.24). Din ce fel de pietre este făcută casa lui Dumnezeu, pe care Domnul Isus Însuşi o clădeşte şi pe care El o numeşte „Biserica Sa" (citeş-te în Evanghelia după Matei 16.18), ne arată Petru în prima sa epistolă foarte clar: „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Petru 2.4-5).

Lui Petru îi place cuvîntul „viu". El a mărturisit des-pre Domnul Isus că El este Hristosul, „Fiul Dumnezeului Celui viu" şi aici vorbeşte despre Hristos ca piatra vie, la care vin cei credincioşi şi sînt zidiţi ei înşişi ca pietre vii, spre a alcătui o casă duhovnicească. Cît de scump este acest gînd! Hristos este o piatră vie şi noi sîntem pietre vii. Cum am devenit noi, care odinioară eram doar ţărînă (Geneza 3.19), pietre vii? Prin faptul că am venit (şi încă venim - expresia grecească conţine aceasta), prin credinţă, la El şi am auzit glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5.25). Viaţa Lui este acum şi viaţa noastră. Ce conştiinţă a siguranţei ne dă aceasta! Desigur, El a fost lepădat de oameni; şi noi sîntem. El a fost însă ales, preţuit de Dumnezeu; şi noi sîntem făcuţi plăcuţi în Cel iubit.

Din asemenea „pietre" este deci formată casa duhov-nicească pe care o zideşte Hristos. El foloseşte numai asemenea pietre. Deoarece Hristos Însuşi este Cel care zideşte Biserica Sa, nu există în ceea ce zideşte material lipsit de viaţă. Nedesăvîrşirea şi vremelnicia nu au loc acolo. Este vorba de Adunarea după hotărîrea lui Dumnezeu, de aceea nici porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui (Matei 16.18).

Credincioşii nu sînt însă numai, cum ne arată verse-tul 5, o casă duhovnicească, ci ei sînt şi o „preoţie sfîntă", chemată să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Ei nu constituie doar - dacă mă pot exprima astfel - cadrul duhovnicesc în care poate locui Dumnezeu, unde chiar locuieşte, ci au privilegiul mai înalt, de a trăi ca preoţi acolo unde locuieşte Dumnezeu, pentru a-I aduce adorare. Acesta este un aspect foarte important al casei duhovniceşti. Vom reveni asupra lui în partea a doua a cărţii, în capitolul referitor la strîngerea pentru frîngerea pîinii.

Dacă pînă acum am auzit despre o casă duhovniceas-că şi apoi despre o preoţie sfîntă, deşi este vorba de aceleaşi persoane, atunci, spre a uşura înţelegerea, să amintim încă o dată că în Cuvîntul lui Dumnezeu sînt imagini diferite pentru relaţii diferite. Acest aspect îl vom observa în continuare.

Un templu sfînt în Domnul

Cele remarcate anterior ne conduc la un fragment important din epistola către Efeseni: „Aşadar voi nu mai sînteţi nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumne-zeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfînt în Domnul. Şi prin El şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumne-zeu, în Duhul" (capitolul 2.19-22).

Cei credincioşi dintre naţiuni, care odinioară erau străini de cetăţenia lui Israel şi de legămintele făgăduinţei, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume şi trăiau departe de El (versetul 12), au fost acum - şi între ei, putem spune acum cu bucurie „noi" - apropiaţi prin sîngele lui Hristos. Fericită parte! Dumnezeu ne-a făcut acum conlocuitori ai Săi, 1-a făcut pe fiecare credincios o parte din ceea ce El numeşte „un templu sfînt în Domnul" din care se înalţă jertfe de laudă şi de mulţumire spre Dumnezeu.

Dar mai este de remarcat că această construcţie creşte spre a fi un templu sfînt în Domnul. Dacă este vorba despre această construcţie ca templu, atunci din acest punct de vedere ea tot mai creşte, nefiind încă terminată. În timpul harului. Dumnezeu atrage încă suflete la Fiul şi pietrele vii vin mereu la El. iar El le zideşte. „... Şi Domnul adăuga, în fiecare zi ..." (Faptele Apostolilor 2.47) în felul acesta creşte acest „templu". El nu va fi terminat pînă ce ultimul credin-cios al harului va fi adăugat şi pînă ce el însuşi, acest templu sfînt, va fi în slavă. Deci „templul" cuprinde pe toţi sfinţii de la Rusalii pînă la răpirea Adunării, aşa cum este redat în 1 Tesaloniceni 4. El este văzut sus în slavă.

Da, odată Adunarea va fi în slava lui Dumnezeu. Ea va rămîne pururi locuinţa lui Dumnezeu şi, în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu; în mijlocul oamenilor. pe pămîntul cel nou, va locui Dumnezeu (Apocalipsa 21.3). Este de necuprins bogăţia hotărîrilor şi a harului lui Dumnezeu!

O locuinţă a lui Dumnezeu

Sfîrşitul capitolului 2 din Efeseni dezvăluie încă un aspect al clădirii lui Dumnezeu:„Şi prin El (Domnul) şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul" (versetul 22).

„O locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul" este Aduna-rea acum, pe acest pămînt. Ce mare privilegiu este că cei credincioşi care locuiesc acum pe pămînt, au harul să formeze locuinţa lui Dumnezeu în care El locuieşte prin Duhul Său!

Cuvîntul grecesc pentru „locuinţă" (katoiketerion) se compune din două cuvinte care înseamnă „locuitor" şi „casă" şi sînt întărite printr-un prefix, astfel încît sensul poate fi redat prin „locuinţă" sau „loc de locuit". Poate că diferenţa dintre locuinţă şi casă unora li se pare minoră, ea există însă. O casă este un loc de locuit, dar nu fiecare loc de locuit este în mod necesar o casă. Cînd Scriptura vorbeşte de „casa lui Dumnezeu", atunci ne atrage atenţia asupra responsabilităţii noastre, după cum am arătat la începutul acestui capitol. Astfel citim în epistola către Evrei 3.6: „Şi casa Lui (a lui Dumnezeu) sîntem noi, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm". Prin neclintirea lor, ei dovedesc că au fost, într-adevăr, parte din casa lui Dumnezeu.

Şi Petru le aminteşte credincioşilor tăiaţi împrejur că judecata începe de la casa lui Dumnezeu; el continuă: „Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?" (1 Petru 4.17).

Despre obligaţia de a se purta corect în casa lui Dumnezeu am vorbit deja (citeşte în 1 Timotei 3.15). Toate acestea se înscriu pe linia responsabilităţii omului.

Cînd Pavel vorbeşte în locul sus-menţionat de „casa lui Dumnezeu", atunci el vrea să ne prezinte privilegiile celor care au voie să o formeze. Este o binecuvîntare deosebită care izvorăşte pentru noi din această apro-piere de Dumnezeu. Avem însă întotdeauna conştiinţa că sîntem locuinţa lui Dumnezeu? Cum am îndrăzni atunci să pătăm sfinţenia Sa prin învăţături false sau printr-o umblare nepotrivită?

Această locuinţă a lui Dumnezeu este deplină, desăvîrşită, terminată în fiecare moment al existenţei ei pe pămînt.

O formează toţi copiii lui Dumnezeu existenţi la un moment dat pe pămînt. Nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu locuieşte într-o casă construită doar pe jumătate. Iar unde locuieşte Dumnezeu, acolo este locul binecuvîntării şi de acolo porneşte lumina mărturiei în această lume.

Clădirea de către om

Pînă acum am privit sub diferite aspecte ceea ce clădeşte Domnul Isus, o zidire desăvîrşită şi de o stabilitate absolută, pe care nici chiar porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui. Despre nici un alt „construc-tor", de nici o unealtă omenească nu a fost vorba pînă acum. Dar există în Scriptură şi o altă zidire la casa lui Dumnezeu, zidire care este supusă responsabilităţii oamenilor. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel în prima Epistolă către Corinteni:„Căci noi sîntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu; voi sînteţi cîmpul de lucru al lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decît aceea care este pusă şi care este Isus Hristos. Iar dacă cineva clădeşte pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia " (capitolul 3.9-13).

Aici omul. sub privirea lui Dumnezeu şi sub răspundere faţă de El, lucrează la construcţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o latură foarte importantă a casei lui Dumnezeu, pe care trebuie să o înţelegem bine şi să o deosebim de casa lui Dumnezeu aşa cum o zideşte Hristos, pentru a fi păziţi de erori. Pavel a pus temelia zidirii lui Dumnezeu în Corint, şi această temelie a fost Hristos. El a fost un arhitect înţelept deoarece le-a adus pe Hristos şi numai pe El. Dar pot fi şi alţi lucrători, care nu folosesc materiale alese, ci lemn, fîn şi trestie.

Eu nu cred că „aur, argint, pietre scumpe" desemnează în mod direct pe credincioşi, iar „lemn, fîn, trestie", pe necredincioşi, care sînt adăugaţi casei. Se poate ca lucrurile să conducă acolo, dar nu este primul gînd al apostolului. Zidirea cu materiale preţioase pare a indica mai mult aplicarea unei învăţături sănătoase, apostolice şi a unor învăţăminte conform Scripturii, cu care lucrătorii buni slujesc sufletelor într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Rezultatele acestor osteneli vor rezista focului lui Dumnezeu în ziua judecăţii, la fel ca aceia care au fost formaţi prin ele, deoarece învăţătura influ-enţează şi modelează inimile oamenilor - învăţătura bună spre bine, iar învăţătura rea spre rău.

În acest loc este vorba deci de slujba lucrătorilor - cum şi cu ce zidesc ei. Dacă cineva pentru a zidi foloseşte materiale lipsite de valoare, adică lucrează mai departe pe temelia pusă din paiele gîndurilor deşarte şi ale înţelepciunii omeneşti, aşa cum le plăcea corintenilor fireşti, atunci nu va regăsi nimic din lucrarea sa în ziua judecăţii, chiar dacă el va fi mîntuit ca prin foc (versetul 15), deoarece a fost un adevărat copil al lui Dumnezeu. Versetul 17 întăreşte faptul că în aliniatul de faţă este vorba în primul rînd de învăţătură: „Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu ...". S-ar putea ca un necredincios să introducă învăţături stricăcioase şi să strice prin aceasta templul lui Dumnezeu, distrugînd învăţăturile funda-mentale ale creştinismului. Nu numai că el n-ar primi o răsplată, ci el însuşi ar fi pierdut.

Prin introducerea învăţăturilor false, au intrat în Biserică şi oameni falşi, produse ale acestor învăţături. Chiar dacă Simon, vrăjitorul din Faptele Apostolilor 8, nu a fost în mod direct un rezultat al învăţăturilor „creştine" false, totuşi el a fost unul dintre aceşti oameni falşi; şi cînd a fost botezat el, probabil pentru prima dată în istoria Bisericii creştine, a fost botezat un martor lipsit de viaţă şi adăugat în felul acesta la casa lui Dumnezeu în aspectul ei exterior. Din acel moment, casa exterioară a lui Dumnezeu, ca întindere, este mai mare decît Trupul lui Hristos, care nu cunoaşte mădu-lare moarte. Pînă atunci cele două se suprapuneau, chiar dacă nu însemnau acelaşi lucru.

Ah, de s-ar cerceta fiecare slujitor al lui Dumnezeu referitor la felul cum clădeşte! Ce binecuvîntare a lui Dumnezeu, cînd oamenilor li se aduce învăţătura clară a Cuvîntului lui Dumnezeu! Şi ce mare rău cînd sufle-tele oamenilor sînt hrănite şi înşelate cu cuvinte goale ale învăţăturii omeneşti şi cu părerile şi imaginaţia oamenilor! Cît de primejdios este pentru ascultători, cînd lucrurilor care sînt omeneşti, pămînteşti şi trecătoare, li se aplică pecetea dumnezeirii (aurul), a salvă-rii (argintul), a ceea ce rezistă în faţa lui Dumnezeu (pietre preţioase)! Cît de serios este cuvîntul: „Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra".

Evoluţia tristă, începută de mult, ca prin responsabilitatea omului să fie adăugate la casa lui Dumnezeu, în reprezentarea ei exterioară ca mărturie a creştinismului, tot mai multe pietre moarte, martori fără viaţă, s-a răspîndit repede în decursul timpului. De aceea, la sfîrşitul vieţii sale, apostolul Pavel, în a doua Epistolă către Timotei, nu mai vorbeşte de o „casă a lui Dumnezeu", ci compară mărturia creştină doar cu o „casă mare", în care sînt vase pentru cinste şi vase pentru o întrebuinţare de necinste. Acesta este rezultatul surprinzător a ceea ce zideşte omul. Ce are de făcut credinciosul sincer în astfel de vremuri, care sînt sursele de ajutor care-i stau la dispoziţie în mijlocul decă-derii, acest subiect ne va preocupa la sfîrşitul cărţii.