Sămânța bună

Într-o zi, preotul satului se întâlnește cu moș Alexander, care i se plânge de greutățile vieții. „Zilele astea, dacă mă crezi, am mâncat pâine cu ceapă“, îi mărturisește mai mult văitându-se moș Alexander. — „Chiar așa? Nu mai ai vreo bucățică? Mi s-a făcut poftă!“, îi spune preotul și râd amândoi.

Apoi preotul îi povestește bătrânului: „Știi, moș Alexander, era un om așa, ca matale, care stătea pe malul unei ape și mânca miezul bobului, iar coaja o arunca pe apă. După un timp s-a săturat de boabe și s-a gândit: Ce necăjit sunt eu! Ia să mă duc pe malul apei, la vale, poate voi găsi pe vreunul care mănâncă mai bine. Și s-a dus mai la vale și s-a întâlnit cu un altul, tot călugăr ca și el, și i-a zis: Măi, frate, ce faci aici? Eu sunt așa de necăjit. — Dar ce-ai pățit? — Cu mâncarea este tare greu. Dar tu? — Vai, eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu, a zis celălalt. — Dar pentru ce? — Ascultă! Dumnezeu îmi trimite mâncare, în fiecare zi, la oră fixă. — Cum îți trimite? — Pe apă. Este o oră anumită când mă duc și vin niște coji de bob la vale și eu le iau și le mănânc. Și sunt așa de bucuros! Celălalt, când a auzit, i-a spus: Eu mănânc miezul bobului și arunc cojile pe apă!“.

Aceasta a fost o lecție pentru moș Alexander, cum de altfel este și pentru noi. De multe ori când ne vine să ne plângem de anumite situații, să ne uităm și la alții și să observăm că sunt în lipsuri mult mai mari. Poate prindem puțin curaj de a fi bucuroși cu starea în care ne aflăm și, mai presus de toate, de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ne dă.