Domnul este aproape GBV

Isaac, „când a îmbătrânit și ochii i se întunecaseră, de nu mai putea vedea“ (Geneza 27.1), a privit cu o viziune clară a credinței spre o altă lume și a vorbit „cu privire la lucrurile viitoare“ (Evrei 11.20). Iacov, aflat pe patul de moarte, cu o credință de același fel, privește țintă spre gloriile viitoare și se închină, sprijinit pe vârful toiagului său. Iosif, fiind pe punctul de a trece prin aceeași vale, își ancorează privirile pe înălțimile care sunt dincolo și se ridică deasupra tuturor lucrurilor trecătoare, apucând prin credință lumea viitoare.

Dumnezeu nu întârzie să‑Și pună semnul aprobator pe credința acestor sfinți aflați pe patul de moarte. Credința lor a strălucit cu cea mai mare tărie în momentul celei mai mari slăbiciuni a naturii omenești. Ceea ce le‑a asigurat acestor credincioși din vechime un loc pe lista martorilor vrednici ai lui Dumnezeu nu sunt faptele mărețe pe care ei le‑au făcut în timpul vieții lor active, ci credința care a strălucit în mijlocul slăbiciunii vârstei lor înaintate și în mijlocul slăbiciunii momentelor premergătoare morții.

Credința altor sfinți poate că strălucește prin faptul că au biruit dificultățile de pe cale, că au scăpat de cursele vrăjmașului sau că au triumfat asupra ispitirilor lumii, însă credința acestor trei sfinți se distinge prin aceea că ei au dat uitării toate lucrurile văzute și trecătoare, fie bune sau rele, fie mari sau mici, și au privit spre o altă lume. Acest lucru este cu atât mai remarcabil în cazul lui Iosif, având în vedere că el avusese un loc de o importanță supremă înaintea lumii în zilele în care trăise. El înțelege că toată gloria Egiptului sfârșește în cele din urmă „într‑un sicriu“. El a ocupat pe drept un loc de mare putere și glorie în această lume, așa cum niciun om nu a avut vreodată înaintea lui sau după el, însă sfârșitul întregii glorii a Egiptului este redat prin aceste câteva cuvinte: „A fost pus într‐un sicriu în Egipt“.

H. Smith