„După întîia şi a doua mustrare, depărteazăte de cel care aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om s-a abătut şi păcătuieşte, condamnîndu-se singur" (versetele 10-11).

De toate lucrurile dinainte, Tit trebuia să se ferească (versetul 9), fără a vedea în ele - oricât de condamnabile ar fi fost, oricît de nefolositoare si zadarnice - cazuri de excludere. Era de ajuns să se ferească de „întrebările nebune" şi să rămînă străin de ele, pentru a vedea dispărînd acest curent nesănătos care căuta să-şi facă loc printre sfinţi. Existau totuşi cazuri în care Tit, căruia apostolul îi acordase autoritatea pentru a pune în rînduială funcţionarea adunării, trebuia să se folosească de această autoritate pentru a împiedica sectele.

Dezbinările puteau să fie pricinuite în sînul Adunării de lucrurile menţionate în versetul 9: „certuri, lupte privitoare la lege" etc., fără ca unitatea trupului lui Hristos să fie atacată prin ele (1 Corinteni 10; 11.18). Sectele îi despărţeau pe fraţi de Adunarea însăşi, iar omul care le producea trebuia să fie tratat fără cruţare. El căuta să grupeze în jurul lui un anumit număr de credincioşi, constituindu-se el însuşi ca centru de strîngere laolaltă. El tăgăduia astfel în chip practic unitatea trupului lui Hristos şi pe singurul centru al acestei unităţi care este Isus Însuşi. Învăţăturile unui astfel de om puteau foarte bine să nu fie învăţături antibiblice, cărora se obişnuieşte să li se dea numele de erezii. Era de ajuns să scoată un adevăr de la locul lui, dîndu-i un rol exagerat în totalitatea învăţăturilor biblice şi să-i adune pe creştini în jurul acestui principiu, fie adevărat sau fals, şi în jurul omului care îl întruchipa, pentru a crea o sectă care se despărţea de Adunarea lui Hristos. Acela care ia acest loc şi care devine prin aceasta şeful unei partide sau al unei „biserici" în felul lui, trebuie să fie respins fără cruţare, căci el a rupt unitatea şi aduce jignire lui Hristos, Capul trupului; dar el nu trebuie respins fără o mustrare prealabilă, avînd drept scop de a-l scoate de pe calea sa cea rea şi de a preveni o ruptură în Adunare. Trebuie de asemenea ca mustrarea să nu fie făcută în grabă. Prima trebuie să fie urmată de o a doua. Ele trebuie să fie foarte deosebite una de alta şi solemne. Tit ştia (versetul 11), acţionînd cu autoritate, dar cu măsură, că un astfel de om era abătut; sufletul său era abătut de la bine spre rău şi, dacă nu se pocăia la prima mustrare, însemna că el păcătuia cu ştiinţă şi cu voinţă; şi păcatul, propria voinţă, nu este în final decît condamnarea omului de către el însuşi.