„Cînd voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, grăbeşte-te să vii la mine la Nicopolis, căci acolo m-am hotărît să iernez. Ai grijă de legiuitorul Zena şi de Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor. Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintîi în fapte bune, pentru cele necesare, ca să nu fie neroditori. Toti cei care sînt cu mine te salută. Salută pe cei care ne iubesc în credinţă. Harul să fie cu voi cu toţi" (versetele 12-15).

Fiecare cuvînt al Sfintei Scripturi are însemnătate. După ce am dat atîtea dovezi în acest studiu despre lucrul acesta, avem un ultim exemplu în cele cîteva versete care încheie epistola. Vedem aici mai întîi că funcţiile lui Tit în Creta, contrariu afirmaţiilor teologilor, nu aveau un caracter permanent. Cînd misiunea lui avea să fie terminată si cînd Artema sau Tihic aveau să vină la el, Tit trebuia să se grăbească să se ducă la Nicopolis, la apostolul Pavel care hotărîse să petreacă iarna acolo. Poate este făcută aluzie la această călătorie a lui Tit în 2 Timotei 4.10, dar în acest caz în absenta apostolului, care, din nou prizonier la Roma, ştia că vremea plecării lui sosise.

Cît despre Tihic, el este totdeauna prezentat ca trimis de Pavel pentru a informa adunările cu privire la împrejurările în care se afla şi a raporta apostolului veşti despre starea lor.

Zena, legiuitorul, şi Apolo sînt anunţaţi ca fiind pe punctul de a vizita Creta. Dar Tit nu trebuia să se mărginească la misiunea sa specială, ci să aibă grijă de ei, în aşa fel încît nimic să nu le lipsească. Pavel arată aici o grijă deosebită pentru aceia care nu erau în mod special asociaţi cu el în lucrare. Dar dacă Tit trebuia să arate această rîvnă pentru fraţii străini care nu făceau parte din anturajul apostolului, „ai noştri" de asemenea, zice el, adică toţi sfinţii din Creta, trebuiau să înveţe (şi cum n-ar fi învăţat, avînd un astfel de exemplu sub ochi - vezi şi capitolul 2.6-7), să fie cei dintîi în fapte bune pentru cele necesare. Aceste lucruri necesare nu erau numai de a avea grijă de nevoile săracilor, ci de nevoile credincioşilor slujitori ai lui Hristos, despre care este spus în altă parte că ei erau „străini" şi că ei „porniseră la drum pentru dragostea Numelui Lui" (3 Ioan 7). Aceste fapte bune erau partea tuturor credincioşilor şi, fără ele, ei ar fi rămas fără roadă.

Se vede în versetul 15 că apostolul era încă înconjurat, în acel moment, de fraţii care erau însoţitorii săi obişnuiţi, în timp ce, în a doua epistolă către Timotei, toţi îl părăsiseră, în afară de Luca, credinciosul său tovarăş şi slujitor (2 Timotei 1.15; 4.11). Apostolul însuşi trimite salutări acelora care îl iubesc, în această credinţă comună care îi leagă pe creştini între ei, tot aşa cum îi leagă şi cu Dumnezeu şi cu Hristos. Ultima sa dorinţă, care ar trebui să fie neîncetat şi a noastră, este ca harul să fie cu toţi sfinţii.