„Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura-sănătoasă; că cei bătrîni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. Tot aşa femeile în vîrstă să fie în tot felul lor de a fi aşa cum se cuvine femeilor sfinte, să nu fie nici defăimătoare, nici robite de vin mult, învăţînd lucruri bune, pentru ca să îndemne pe femeile tinere să-şi iubească soţii, să-şi iubească copii, să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvîntul lui Dumnezeu. Sfătuieşte de asemenea pe tineri să fie cumpătaţi şi dă-te pe tine însuţi model de fapte bune în toate privinţele, iar în învăţătură dă dovadă de curăţie, de seriozitate, de cuvînt sănătos care nu poate fi condamnat, ca cel împotrivitor să rămînă de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău despre noi. Sfătuieşte pe robi să fie supuşi stăpînilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă în totul de bună credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru (versetele 1-10).
„Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă". Cum am remarcat deja, toată ordinea casei lui Dumnezeu, toate legăturile creştine ale mădularelor acestei case între ele sînt bazate pe „învăţătura sănătoasă" cunoscută şi păstrată în Adunare şi fără de care nu se poate să fie în ea decît încurcătură si neorînduială. Oare aceasta explică în mare parte rătăcirile creştinătăţii în lucrurile care sînt în special expuse în epistola către Tit referitor la daruri si la sarcini, referitor la rolul bătrînilor şi la locul femeilor în vîrstă sau tinere, referitor la relaţiile robilor (servitorilor) faţă de stăpînii lor?
Sînt lucruri care nu se potrivesc cu învăţătura sănătoasă şi niciodată aceste lucruri nu vor putea fi găsite în Cuvîntul lui Dumnezeu. O învăţătură, oricît ar fi de înaltă după părerea omului, n-ar fi sănătoasă dacă n-ar îndemna pe creştini la o viaţă de sfinţenie practică şi care onorează pe Domnul. Această învăţătură atinge toate clasele familiei lui Dumnezeu, dar noi trebuie înainte de toate să o aplicăm la noi înşine pentru viaţa noastră, pentru purtarea noastră şi pentru nădejdea noastră. Sănătatea trupului este totdeauna legată de echilibrul diferitelor sale părţi; şi lucrurile pe care Tit trebuia să le vorbească priveau toate clasele acelora care aparţineau trupului lui Hristos si casei lui Dumnezeu.
Cum se cuvine, apostolul începe cu bătrînii, cu aceia care ocupă o poziţie respectabilă şi prin urmare sînt în mod deosebit răspunzători de a da exemplu în familia lui Dumnezeu. „Bătrînii să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi (discreţi), sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare" (versetul 2). „Treji" (greceşte: nephalios) are în general legătură cu băuturile sau cu alte alimente. Astfel, în zilele bătrîneţii sale, Isaac era lipsit de cumpătare, ceea ce, adăugat la infirmităţile vîrstei sale, tulbura vederea sa spirituală; dar aici, ca în 1 Timotei, este vorba mai degrabă de cumpătare în sensul figurat, de un duh care nu se lasă încîntat de pasiune (îmbătat nu de băutură), pentru că el are sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.
Sănătoşi „în credinţă": Sănătatea lor morală trebuia să se arate în înţelegerea obiectelor credinţei, pe care o învăţătură sănătoasă li le prezentase, căci credinţa nu este aici primirea mărturiei divine în suflet, ci adevărurile pe care Cuvîntul lui Dumnezeu le prezintă credinţei. Sănătatea presupune, cum am spus, un echilibriu fericit în toate lucrurile. Creştinul experimentat trebuie să aibă grijă de a nu da în învăţătură un loc peste măsură de mare anumitor lucruri printre acelea care constituie credinţa. Pentru a nu menţiona decît lucrurile capitale, de exemplu, se poate pune tot accentul pe poziţia cerească a creştinului, fără să se insiste asupra mersului său şi asupra purtării sale sau invers.
Sănătoşi „în dragoste". Acelaşi echilibru moral trebuie să se arate în dragostea frăţească. A face deosebire sau a acorda preferinţe unui mădular al casei lui Dumnezeu în paguba celorlalte înseamnă a nu fi sănătos în dragoste.
Sănătos şi „în răbdare". Aici lipsa de sănătate ar putea să se trădeze printr-o oarecare nepăsare - lucru obişnuit la bătrîni - sau simţiri slăbite cu privire la apropiata venire a Domnului.
Toate acestea, adăugate cumpătării, dau echilibru vieţii practice a bătrînilor şi n-ar putea fi înfăptuite fără sobrietatea („să fie treji") care trebuie să fie la baza întregii lor purtări. Ei devin astfel oameni cu experienţă, care sînt consultaţi şi care contribuie la sănătatea şi la buna ordine a întregii familii a lui Dumnezeu.
„Tot aşa, femeile în vîrstă să fie, în tot felul lor de a fi, aşa cum se cuvine femeilor sfinte".
Ele trebuie să aibă în toate lucrurile, în felul lor de a fi, în exteriorul lor, o ţinută cuviincioasă, podoabă deosebită a femeii, dar trebuie ca această ţinută să fie oglindirea caracterului lor lăuntric de sfinţenie. Această recomandare corespunde cu ceea ce ne este spus despre femeia creştină în 1 Timotei 2.9-10 şi în 1 Petru 3.2-5. Absenţa oricărei influenţe lumeşti trebuie să le caracterizeze în primul rînd.
„Nici defăimătoare". Ele trebuie să-şi ţină limba în frîu, să evite de a vorbi de rău pe aproapele, cursă deosebit de periculoasă pentru sexul lor.
„Nu robite de vin mult". Iată un pericol real pentru femeile în vîrstă care au recurs la acest mijloc, gîndind la sănătatea lor care se şubrezeşte; şi, neveghind îndeajuns asupra lor înşile, cad în robia aceasta, de care vrăjmaşul se va folosi pentru a le împiedica să exercite în jurul lor o influenţă salvatoare. Acest caz este cu atît mai periculos pentru femeie, cînd conştiinţa ei, arătîndu-i că astfel de obiceiuri nu sînt potrivite, ea va căuta să se ascundă de alţii şi va cădea în făţărnicie.
Există o anumită deosebire între a fi înrobit şi a fi dedat, cum este spus despre bătrîni şi despre diaconi în 1 Timotei 3.3,8. „Dedat" arată poate o înclinare de care nu te gîndeşti să te ascunzi, foarte diferită de a se „îmbăta" (Efeseni 5.18), care este o degradare, În 1 Timotei 3.8, cuvîntul mic „mult", omis pentru bătrîni la versetul 3, este adăugat pentru diaconi. Acest cuvînt mic ne învaţă că, cu cît funcţiile în casa lui Dumenzeu sînt mai importante, cu atît este mai mare responsabilitatea de a evita orice piedică adusă aprecierii sănătoase a tot ceea ce priveşte cîrmuirea casei lui Dumnezeu.
„Învăţînd lucruri bune, pentru ca să îndemne pe femeile tinere"... Acum femeile în vîrstă trebuie să înveţe. Ele învaţă în singurul domeniu în care femeia poate să o facă: acela al casei. Ele trebuie să înveţe lucruri bune, lucruri vrednice de cinste, dar nu pe bărbaţi.
Cercul lor de acţiune în casă este mult mai variat decît învăţătura, căci pot să se adreseze tuturor, bărbaţi, bătrîni, femei şi copii, infirmi, săraci, dezmoşteniţi; dar cînd este vorba de învăţătură, ea este limitată: numai femeilor.
„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii" zice apostolul, „nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere" (1 Timotei 2.12). Învăţătura femeilor în vîrstă are drept scop să le ajute pe femeile tinere să dea în viaţa lor o mărturie completă despre învăţătura Cuvîntului. Prin acest cuvînt „completă" facem aluzie la şapte lucruri care sînt recomandate femeilor tinere. Numărul şapte revine continuu în epistola aceasta. El înseamnă totdeauna în Cuvîntul lui Dumnezeu ceva complet, fie bine, fie rău în domeniul spiritual.
„Femeile tinere trebuie deci să fie învăţate: „să-şi iubească soţii, să-şi iubească copiii, să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvîntul lui Dumnezeu." Învăţătura dată femeilor tinere recomandă în primul rînd iubirea, iubirea care se exercită mai întîi în cercul restrîns al familiei. Soţul are primul loc în afecţiunea legitimă a femeii. Se poate întîmpla, în familia creştină, ca afecţiunea femeii pentru copiii săi să întreacă şi uneori să suprime pe aceea pe care o datorează soţului ei. Învăţătura sănătoasă pune însă orice lucru la locul său.
„Să fie cumpătate". Acest cuvînt înseamnă reţinerea, discreţia, stăpînirea de sine. Într-adevăr, s-ar putea să existe lipsă de reţinere în afecţiunile cele mai legitime şi aceasta ar putea compromite caracterul divin, potrivit cu voia lui Dumnezeu, în relaţiile de familie.
„Curate". Curăţia este însoţitorul necesar sau mai degrabă urmarea reţinerii, căci este vorba aici de relaţiile femeii tinere în cercul său intim. Femeia tînără trebuie să manifeste faţă de copii o supraveghere atentă, pentru ca nici o tendinţă necurată să nu fie tolerată.
„Gospodine". Casa este domeniul rînduit femeii. Acest domeniu este nespus de variat, dar se interzice în mod absolut femeii creştine să activeze în domeniul public. Ea ar pierde astfel (şi cît de mult, vai! lucrul este obişnuit astăzi) adevăratul ei caracter, potrivit cu principiile cîrmuirii lui Dumnezeu. Pretutindeni, deci, unde este vorba de casă, în cea mai largă înţelegere a acestui cuvînt, femeia îşi are aici locul ei: preocupări vremelnice şi spirituale, rugăciune, lectură, îndemn, evanghelizare, învăţătură chiar, dacă ea nu iese din limitele ei, ordine materială şi morală, binefacere, îngrijire a bătrînilor, a copiilor, a bolnavilor şi cîte alte lucruri încă, toate acestea sînt din domeniul femeii.În textul nostru este vorba înainte de toate, pentru femeia tînără, de preocupările pentru propria ei casă. Cercul ei se va lărgi cu vîrsta, ca şi cercul bărbatului tînăr. Avem un exemplu în sfintele femei care ÎI urmau pe Domnul şi-L ajutau cu ce aveau (Luca 8.1-3).
„Treburile casei" sînt aici treburile materiale şi am văzut că ele nu trec înaintea tuturor celorlalte.
Ordinea în casa lui Dumnezeu nu adminte dezordinea în casa copiilor Săi. Există o regulă potrivită cu voia lui Dumnezeu, căreia sub conducerea femeii, copiii şi servitorii trebuie să se supună; există veşminte de întreţinut, de împărţit, de reparat, de purtat grijă de hrana tuturor şi de diferitele nevoi ale acestui diminutiv al casei lui Dumnezeu (casa copilului lui Dumnezeu). În toate aceste lucruri femeia virtuoasă din Proverbe ne este dată ca exemplu (Proverbe 31.10-31).
„Bune". Bunătatea, făcută din compătimire, din devotament faţă de alţii, din gînduri de ajutorare (a celor în nevoi) este citată aici ca un corectiv al egoismului pe care l-ar putea naşte grija de propria sa casă. Bunătatea, întradevăr, se adresează fără deosebire tuturor şi se străduieşte să-i ajute.
„Supuse soţilor lor". Supunerea vine în ultimul rînd, ca încununare a calităţilor tinerei femei. Acest echilibru frumos în toate lucrurile nu poate să dăinuie fără renunţarea la sine şi dependenţa de autoritatea căreia femeia este supusă din partea lui Dumnezeu. Este, pentru a spune astfel, prin mijlocirea soţului care este capul femeii, supunerea faţă de Dumnezeu, căruia bărbatul însuşi Îi este supus. Toate aceste lucruri reunite o împiedică pe femeie să dea întîietate uneia dintre ele, spre paguba vieţii creştine, ca în cazul Martei, care era „împărţită cu multă slujire" şi care neglija astfel părtăşia cu Domnul şi cu Cuvîntul Său; într-un cuvînt, aceasta dă femeii puterea de a menţine echilibrul în toate părţile mărturiei sale.
„Ca să nu fie vorbit de rău Cuvîntul lui Dumnezeu".
Toată această ordine, chiar materială, face parte, cum se vede aici, din mărturia creştină. Lumea care priveşte ca spectator viaţa credincioşilor, nu găseşte oare în dezordinea din casa creştină o ocazie de a vorbi de rău Cuvîntul lui Dumnezeu? Autoritatea acestui Cuvînt nu poate fi pusă la îndoială cînd se constată roadele lui. Astfel, vedem mereu reapărînd acest adevăr mare, că învăţătura sănătoasă este la baza întregii practici a vieţii creştine.
„Îndeamnă (sfătuieşte) de asemenea pe tineri să fie cumpătaţi". Sfătuirea celor tineri nu este deloc datoria femeilor în vîrstă, ci este încredinţată lui Tit. Singurul lucru recomandat tinerilor (în contrast cu înşeptita recomandare către femeile tinere) este cumpătarea, adică moderaţia şi stăpînirea de sine, pentru că, aşa cum vom vedea, ei aveau pentru orice lucru un model în Tit şi în purtarea lui în mijlocul lor.
De aceea lui i se spune: „Dă-te pe tine însuţi model de fapte bune în toate privinţele." Trebuia ca nimic să nu lipsească în viaţa practică a delegatului lui Pavel. Am amintit deja despre însemnătatea „faptelor bune".
Ele sînt manifestarea exterioară a credinţei şi a iubirii, cum vedem în 1 Tesaloniceni 1.3. îndemnul lui Tit, şi el tînăr, către tineri, trebuia să fie însoţit de exemplul dat de el, fărăcare îndemnul ar fi fost fără valoare. Dar, în afară de acest exemplu, el era chemat să înveţe:
„Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de seriozitate, de cuvînt sănătos care nu poate fi condamnat, pentru ca cel împotrivitor să rămînă de ruşine si să nu poată să spună nimic rău despre noj".
Învăţătura Iui Tit trebuia să aibă trei caractere:
1. Curăţia învăţăturii. Este important ca învăţătura să nu fie amestecată cu elemente îndoielnice sau străine, a căror calitate rea poate să-i facă pe ascultători fie să lepede părţile sănătoase din ea, fie să primească totul fără deosebire şi să devină ei înşişi propovăduitorii greşelii. Acest pericol din urmă este cu atît mai grav cu cît autoritatea aceluia care dă învăţătura este mai puţin contestată.
2. Învăţătura trebuie să fie cu toată seriozitatea. Calitatea aceasta lipseşte adesea azi în predică, unde, pentru a atrage atenţia, se caută să se producă efect, să se vorbească imaginaţiei, să se trezească pe cît se poate curiozitatea. Astfel de practici, cuvinte uşoare sau deplasate, distrug efectul salvator al adevărului, îi iau caracterul său divin, descalifică în sfîrşit pe acela care se serveşte de ele şi care pierde astfel dreptul de a fi „glasul lui Dumnezeu" pentru ascultători.
3. „Cuvînt sănătos, care nu poate fi condamnat". Acela care dă învăţătură va întîlni totdeauna, şi deseori în rîndurile fraţilor cu renume, adversari care îi spionează cuvintele, pentru a le învinui că sînt împotriva învăţăturii sănătoase. „învăţătorul" nu trebuie să dea ocazie la împotrivire. Cutare cuvînt, rău cîntărit şi nu destul de bine gîndit, provine adesea din dorinţa de a prezenta noutăţi care îl pun în relief pe acela care vorbeşte. Astfel de noutăţi ajung dimpotrivă o armă în mîna celor rău intenţionaţi, pentru a combate şi a compromite pe cel care învaţă. Atunci însă cînd cuvîntul îi este „sănătos", îşi poartă puterea sa cu el; nu se condamnă un remediu care aduce sănătatea acelora care îl iau. Acela care atacă vorbirea noastră este atunci obligat să se retragă cu ruşine, fără să fi găsit un pretext admisibil pentru împotrivirea sa.