„Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cu cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă, ci Şi-a descoperit Cuvîntul la timpul potrivit, prin vestirea care mi-a fost încredinţată, după porunca lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, către Tit, adevăratul meu copil, potrivit cu credinţa noastră comună: har şi pace de la Dumnezeu Tatăl si de la Hristos Isus, Mîntuitorul nostru" (versetele 1-4).
Acesta este primul text esenţial al epistolei noastre. Cum am spus, aceste patru versete rezumă în cîteva cuvinte subiectul inepuizabil al marilor adevăruri ale creştinismului.
Aflăm mai întîi că izvorul acestor binecuvîntări se află în Dumnezeu însuşi. El ne este înfăţişat în primul rînd în caracterul Său absolut, ca Dumnezeu, apoi ca Dumnezeul Adevărat care nu poate minţi, apoi ca Dumnezeul Mîntuitor, descoperindu-Se în felul acesta unor fiinţe pierdute; în sfîrşit, ca Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul iubirii. Dar, numai în Isus Hristos, Mîntuitorul nostru, avem descoperirea a tot ceea ce Dumnezeu este pentru noi.
Apostolul Pavel este instrumentul acestei descoperiri. El se intitulează „rob al lui Dumnezeu". Acest titlu nu se întîlneşte decît de două ori în epistoie (aici şi în Iacov 1.1) şi de cîteva ori în Apocalipsa, în timp ce acela de rob al lui Isus Hristos este mai frecvent. A fi rob al lui Dumnezeu presupune o dependenţă absolută, teamă şi cutremur în exercitarea funcţiilor sale, respect pentru fiecare cuvînt ieşit din gura lui Dumnezeu, un adînc sentiment al responsabilităţii noastre. În acelaşi timp, marele apostol al neamurilor este plasat prin calitatea sa de rob în poziţia cea mai umilă şi cea mai de jos. Această atitudine avea să fie un exemplu pentru Tit, care tocmai era chemat să ocupe un loc de cinste. Şi dacă apostolul însuşi avea o poziţie atît de umilă şi atît de dependentă, cu cît mai mult trebuia să fie aceasta la ucenicul său!
Ca rob al lui Dumnezeu, Pavel nu-şi aparţine lui însuşi. Ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la robul Său este o ascultare fără rezervă, o credincioşie atentă în a se achita de mesajul pe care Stăpînul căruia Îi aparţine i l-a încredinţat. Dar acest mesaj solemn nu are nimic înspăimîntător şi nu conţine nici o ameninţare, căci acela care îl duce altora este rob al „Dumnezeului Mîntuitor".
De aceea Pavel se întitulează şi „apostol al lui Isus Hristos". Dacă Dumenzeu a pus adevărul în mîinile sale, Hristos îl trimite pentru a-l face cunoscut şi a-l răspîndi. Această misiune îl plasează pe apostolul Pavel într-o relaţie deosebită cu Hristos, ca apostolul Său, trimis de El pentru a aduce lumii adevărurile pe care Dumnezeu le avea în vedere din toată veşnicia, adevăruri care erau oferite oamenilor, ca trebuind să fie partea lor în virtutea lucrării lui Hristos. De aceea apostolul Pavel poate spune: „Isus Hristos, Mîntuitorul nostru", deci El este autorul mîntuirii, care făcea parte din veşnicie din planurile Dumnezeului iubirii faţă de noi. Pavel vorbeşte despre această mîntuire ca aparţinîndu-i lui însuşi. El poate să spună: Hristos este nu numai Mîntuitorul, dar El este al meu şi al tuturor acelora care cred în El: Mîntuitorul nostru. Mîntuirea ne-a fost dobîndită de Isus Hristos. EI Însuşi a devenit rob al lui Dumnezeu pentru a ne-o obţine şi slujitor al nostru pentru ca noi să o folosim după ce El a săvîrşit-o (Filipeni 2.6-8).
Să vedem acum în ce constă slujba apostolului:
1. Apostolatul său nu are nimic comun cu principiile iudaismului. El este în întregime independent de Lege. El este potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu.
El nu se adresează nici firii, nici voinţei omului, ci credinţei, în contrast cu Legea. În plus, el exclude în întregime principiul iudaic al unui popor chemat pe temeiul unei descendenţe fireşti. Fără îndoială, această descendenţă era stabilită la origine numai pe credinţa lui Avraam, deşi lăsa să dăinuie legături potrivite cu firea, cu poporul ieşit din el. Dar acest popor în firea lui păcătoasă, chemat să se supună Legii, a pierdut prin neascultarea sa orice drept de a fi recunoscut ca poporul lui Dumnezeu şi nu va găsi din nou mai tîrziu acest titlu, decît pe temeiul credinţei aleşilor, ca si noi.
Apostolatul lui Pavel se adresa credinţei individuale şi nu a unui popor privilegiat, ieşit dintr-o descendenţă pămîntească. Aceia care primeau această credinţă erau aleşi ai lui Dumnezeu, pe care El îi avea în vedere din toată veşnicia ca să fie ai Lui şi care, mîntuiţi prin credinţă, constituiau de acum înainte, prin strîngerea lor laolaltă, un popor ceresc.
Aceste două lucruri, credinţa şi alegerea, caracterizează, într-un chip absolut creştinismul, în contrast cu iudaismul. Şi una şi alta depind în întregime de har, şi nu de lege".
2. Al doilea subiect al apostolatului lui Pavel era „cunoştinţa adevărului care este potrivit cu evlavia."
Adevărul, adevărul în întregime, îl dădea el ca să fie cunoscut, nimic mai puţin decît aceasta. Ce este deci adevărul? El este, aşa cum am arătat în altă parte, deplina descoperire a ceea ce Dumnezeu este (a firii Sale), a ceea ce El spune (a Cuvîntului Său) şi a ceea ce El gîndeşte (a Duhului Său), cu alte cuvinte, descoperirea Tatălui, a Fiului si a Duhului Sfînt.
Ceea ce Dumnezeu este ne este descoperit în Hristos, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2.9). În Hristos noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Acela care este lumină şi care este iubire.
Adevărul este după aceea ceea ce Dumnezeu spune, adică este Cuvîntul Său. „Cuvîntul Tău" zice Isus „este adevărul" (Ioan 17.17). Acest Cuvînt ne este adus de Hristos. El este deci totodată ceea ce Dumnezeu este şi ceea ce Dumnezeu spune. în Evanghelia lui Ioan, care Îl înfăţişează ca „Fiul lui Dumnezeu", El spune continuu: „Eu sînt". Cînd iudeii îl întreabă: „Cine eşti Tu?" El le răspunde: „Ceea ce de la început vă spun că sînt" (Ioan 8.25). Identificarea absolută în Hristos ale acestor două laturi ale adevărului: ceea ce Dumnezeu este şi ceea ce El spune, firea Sa şi Cuvîntul Său, ne sînt înfăţişate în acest verset. Dumnezeu ne-a vorbit în Hristos („în Fiul"), în contrast cu felul fragmentar în care El vorbise altădată prin proroci (Evrei 1.1), prezentînd prin ei o parte a adevărului, în timp ce în Hristos, care este Cuvîntul, Dumnezeu prezintă acum adevărul în totalitatea sa. Creştinismul este suprema şi singura expresie completă a adevărului, pentru că adevărul ne vorbeşte aici (în creştinism) „în Fiul". Adevărul a venit prin El, nu prin Moise, pentru că el a venit într-o Persoană care este Adevărul însuşi, aşa cum Cuvîntul ni-l descoperă.
Apoi adevărul este gîndul lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Acest gînd este în Hristos, şi Duhul dă mărturie despre el, căci „Duhul este adevărul" (1 Ioan 5.6). El dă mărturie că viaţa veşnică este în Hristos şi ne este dobîndită prin jertfa Sa. Adevărul găseşte deci desăvîrşita sa expresie în Hristos, căci El Însusi este adevărul: „Eu sînt Adevărul" (Ioan 14.6).
Sub legămîntul legii, Dumnezeu nu a descoperit tot gîndul Său. El nu S-a făcut cunoscut ca Dumnezeul iubirii: cel mult, descoperirea pe care Domnul a dat-o cu privire la El Însuşi, sub lege, a fost însoţită de proclamarea îndurării Sale (Exod 34.6). Sub lege, Dumnezeu nu a descoperit nici că omul este pierdut, căci legea presupunea posibilitatea pentru om de a obţine viaţa, ascultînd de poruncile lui Dumnezeu. Domnul nu a descoperit în lege nici gîndul Său asupra lumii, căci sub lege lumea nu era încă înfăţişată ca definitiv înrobită de Satan şi condamnată - nici asupra cerului, căci omul, fiind păcătos, avea cerul închis şi legea nu putea să-i promită decît o binecuvîntare pămîntească. Dumnezeu Însuşi, nici El nu era arătat sub lege şi rămînea ascuns într-un adînc necunoscut, îndărătul perdelei. Nici nu era vorba, sub lege, de o jertfă care să fi putut ridica păcatele şi să împace, odată pentru totdeuna, pe păcătos cu Dumnezeu.
În rezumat, adevărul era cunoscută sub lege, numai într-o măsură parţială. În plinătatea ei, această cunoaştere aparţine în mod exclusiv creştinismului.
Dar să notăm aici un al doilea punct: Această cunoaştere a adevărului este potrivită cu evlavia. Evlavia este menţinerea relaţiilor obişnuite între sufletul nostru şi Dumnezeu, menţinere scoasă din cunoaşterea adevărului. „Taina evlaviei" în 1 Timotei 3.16 nu este altceva; este secretul prin care evlavia este produsă, prin care sufletul este adus în starea de a se bucura de legăturile sale cu Dumnezeu şi este menţinut aici. Adevărul, cum am văzut, se rezumă în întregime într-o singură Persoană, Isus, Dumnezeu arătat în trup. El singur ne-a făcut să cunoaştem pe Dumnezeu şi ne-a pus în legătură cu El. De aceea „taina evlaviei care este mare" se rezumă în cunoaşterea lui Hristos singur: „Dumnezeu a fost arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost vestit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înăltat în slavă" (1 Timotei 3.16).
Cunoaşterea adevărului, dacă n-ar avea evlavia drept rezultat, l-ar duce pe om la condamnarea sa veşnică, căci ea nu l-ar pune niciodată în legătură cu Dumnezeu: In loc de a avea adevărul care este potrivit cu evalvia, se poate să-l ai şi să trăieşti în nelegiuire (Romani 1.18); şi omul care cunoaşte adevărul în felul acesta va fi obiectul mîniei lui Dumnezeu, în loc de a fi obiectul favorii Sale.
3. Apostolatul încredinţat lui Pavel avea drept bază nădejdea vieţii veşnice. Această nădejde este o siguranţă care nu are nimic vag, nici nesigur, ca nădejdea omenească, căci ea aparţine credinţei. Viaţa veşnică a fost făgăduită de Dumnezeu însuşi, mai înainte de vremurile timpului; şi cum ar putea Dumnezeu să mintă? El a spus: „Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea" (Isaia 46.10). „Aleşii lui Dumnezeu" au deja acum această viaţă, prin credinţa într-un Hristos care a murit (Ioan 6.54). „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." (1 Ioan 5.20). Oricine crede în El are această viaţă, nu viaţa omenească pieritoare, ci o viaţă spirituală fără sfîrşit, viaţa lui Dumnezeu Însuşi, o viaţă în stare să-L cunoască pe Dumnezeu, să se bucure de El, să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Aceasta este „viaţa veşnică". Fără îndoială, atîta timp cît creştinul va fi pe pămînt, se va bucura şi se va folosi de această viaţă într-un chip imperfect; dar în curînd, în slavă, noi vom pricepe toată valoarea acestei vieţi, cînd Îl vom vedea pe El, viaţa noastră şi vom fi asemenea Lui; cînd vom cunoaşte cum am fost cunoscuţi; cînd ne vom bucura de desfătările nespuse ale unei părtaşii desăvîrşite şi neîntrerupte cu El, ţinta nădejdii noastre.
Aceasta este învăţătura creştină, esenţa chiar a creştinismului. Cu siguranţă, noi putem izbucni în cuvinte împreună cu apostolul: „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!" Da, ce bogăţii nemărginite! Ce ţintă! Ce siguranţă! Ce bucurie! Ce fericire şi ce pace în legăturile noastre cu Dumnezeu! Ce bucurie desăvîrşită în părtăşia Sa! Ce siguranţă pentru viitor! Există cunoaştere care să poată fi comparată cu aceea pe care Evanghelia ne-o aduce?
4. Dumnezeu Şi-a descoperit la vremea Lui Cuvîntul Său. În contrast cu „vremurile timpului" există „timpul potrivit". Este timpul în care sîntem; este ziua de astăzi, în care Dumnezeu a manifestat din plin tot sfatul harului Său, despre care am vorbit. Acest „timp potrivit" a fost hotărît de Dumnezeu mai dinainte; el a apărut însă acum. El a fost inaugurat printr-un fapt unic în istorie şi a cărui valoare va umple şi veşnicia: este vorba de crucea lui Hristos şi de învierea Fiului lui Dumnezeu din morţi. Acolo tot sfatul lui Dumnezeu faţă de noi a fost din plin arătat. Vălul care ne despărţea de Dumnezeu este sfîşiat, intrarea înaintea Lui este deschisă în plină lumină, legătura cu El, ca Tată al nostru, este stabilită pentru totdeauna, moştenirea este vestită ca parte a noastră cu Hristos în slavă - şi toate acestea prin El şi în El.
Nimic asemănător nu a fost vestit nici cunoscut mai înainte. Cuvîntul Dumnezeului care nu poate minţi este acum arătat. Gîndurile veşnice ale lui Dumnezeu existau pînă atunci în taina sfaturilor Sale; ele sînt acum cunoscute si vestirea acestui Cuvînt a fost încredinţată lui Pavel. Ce mare însemnătate avea deci apostolatul său! De atunci Cuvîntul lui Dumnezeu este complet (Coloseni 1.25). Propovăduirea sa era o poruncă şi noi ştim cum apostolul a ascultat de ea. Dar această poruncă nu avea nici o asemănare cu legea, căci nu Domnul (Iehova), Dumnezeul din Sinai, ci Dumnezeul Mîntuitor Se descoperea la timpul potrivit în Cuvîntul a cărui propovăduire era încredinţată apostolului. Pavel adresează epistola sa lui Tit (versetul 4). Acesta era adevăratul copil al apostolului. El a fost născut potrivit cu adevărul şi a primit pe acesta din urmă pe acelaşi temei ca şi părintele său duhovnicesc, pe temeiul credinţei.
Această credinţă era comună lui Pavel si lui Tit (iudeului şi păgînului), dar Pavel a fost instrumentul pentru a o comunica acestuia din urmă.
Dumnezeu Tatăl şi Hristos Isus Mîntuitorul nostru, iubirea divină şi harul divin se unesc pentru a aduce lui Tit un mesaj fericit de har şi de pace ca binecuvîntări actuale, care erau partea sa, ca şi aceea a apostolului care avea acelaşi Mîntuitor ca şi ucenicul său.
„Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămîne de rînduit şi să aşezi bătrîni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: dacă este cineva fără vină, soţ al unei singure soţii, avînd copii credincioşi care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare. Căci supraveghetorul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără vină, să nu fie încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de cîştig urît, ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfînt, înfrînat, să se ţină de Cuvîntul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare atît să încurajeze cu învăţătura sănătoasă, cît şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă" (versetele 5-9).
Am văzut care sînt bazele creştinismului: credinţa aleşilor, adevărul potrivit cu evlavia, viaţa veşnică, Cuvîntul lui Dumnezeu şi, în sfîrşit, propovăduirea care scoate din Cuvînt aceste lucruri. Toate aceste subiecte sînt cuprinse în ceea ce este numit „învăţătura sănătoasă" sau: „învăţătura sfîntă".