Rut 3

„Şi soacra ei, Naomi i-a zis: „Fiica mea, să nu-ţi caut oare un loc de odihnă, ca să fii fericită? Şi acum, Boaz, cu ale cărui slujnice ai fost, nu este el rudă cu noi? Iată, el are să vânture la noapte orzul în arie" (versetele 1 şi 2).

In capitolele precedente, am văzut evenimentele care au avut loc în timpul secerişului. Ultimul veset din capitolul 2 vorbeşte însă despre secerişul grâului. Tot ce rămânea de făcut era culegerea rodului viei, la sfârşitul anului. Aceasta nu aducea hrană, ci vin. Dar vinul simbolizează bucuria. Ce urmau să facă Naomi şi Rut? Este drept că Rut făcuse ceva provizii, dar ajungeau ele pentru un an?

Poate că mulţi dintre noi am trecut în viată când a fost imposibil să participăm la strângerile laolaltă ale credincioşilor. Poate am fost forţaţi la aceasta de boală, de condiţii neprevăzute sau speciale, de persecuţii. în acele perioade am fost nevoiţi să trăim din proviziile spirituale pe care le-am acumulat. Dar o asemenea situaţie nu poate dura nelimitat. Ea duce la malnutriţie, la epuizare, la lâncezire. Este adevărat, Scriptura ne învaţă că este foarte însemnat să depindem numai de Domnul, dar oricum, în împrejurări normale dependenţa de Domnul înseamnă folosirea mijloacelor pe care El le pune la îndemână.

Uneori vedem sau auzim pe unii plângându-se că nu iau „sacramentele". Să ne gândim însă: sunt fără rost perioadele de dependenţă numai de Domnul? Cu siguranţă, nu! Depindem atunci de Cel care este „plin de har şi de adevăr" şi aceasta este tot ce ne este de trebuinţă. Hanii înseamnă mai mult decât „sacramentele". Găsim totdeauna belşug de har în Hristos. Când suntem pe calea ascultării, oricare ar fi împrejurările, nu avem nimic de pierdut.

Ce schimbare s-a produs în Naomi! în capitolul 1.9, ea voia pentru Rut şi pentru Orpa să-şi afle odihna în casa unor bărbaţi moabiti. în acea situaţie, Rut n-ar fi cunoscut niciodată nici Betleemul, nici pe Boaz şi s-ar fi închinat, probabil, zeilor, în loc să se închine Dumnezeului Adevărat. N-ar fi găsit niciodată o mulţumire statornică a inimii ei.

Iat-o acum pe Naomi iarăşi în Betleem. S-a putut hrăni cu orz din ogorul lui Boaz. Când ne hrănim cu ceea ce ne oferă adevăratul Boaz, Domnul Isus, noi nu putem rămâne niciodată aceiaşi, nu mai privim lucrurile ca înainte. Acum, Naomi vroia odihnă pentru Rut în unirea ei cu Boaz, în cea mai intimă unire posibilă. Ea îi spune lui Rut că acest bărbat puternic şi bogat, care se purtase atât de amabil cu ea şi din ogorul căruia strânsese spice pentru hrană, acest bărbat era în fapt rudă de sânge.

Ce minunat să învăţăm ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă! Suntem născuţi din Dumnezeu (1 loan 5.1) şi am devenit părtaşi firii dumnezeieşti (2 Petru 1.4); iar Domnul Isus nu Se ruşinează să ne numească,fraţii" Săi (Evrei 2.11). Aceste descoperiri produc în inimile noastre dorinţa de a ne apropia tot mai mult de El şi de a-L cunoaşte mai bine. Şi cum se poate împlini această dorinţă? Calea ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu. Adesea, fraţi de credinţă mai experimentaţi pot să ne ajute în înţelegerea Cuvântului şi în trăirea lui practică.

„Iată, el are să vânture orzul la noapte în arie." Nu ni se spune că Boaz ar fi semănat sau ar fi secerat. Nu. Pentru aceste lucrări el îşi avea lucrătorii săi. Dar din moment ce el face personal vânturarea orzului, înţelegem că această operaţie era foarte importantă pentru Boaz.

A semăna înseamnă a vesti Cuvântul lui Dumnezeu, fie celor nemântuiţi fie celor ce s-au întors la Dumnezeu. A secera înseamnă a culege roade: fie suflete care îl primesc pe Domnul Isus prin predicarea Evangheliei, fie suflete de oameni credincioşi care ajung să înţeleagă mai bine gândurile lui Dumnezeu, ceea ce putem obţine prin cercetarea Scripturii, în părtăşie cu Domnul. Aceasta duce la progres spiritual, la creştere în har şi în adevăr. Vânturarea sau cernerea este separarea bobului de pleavă. El însuşi face aceasta, el aruncă pleava într-un foc care nu se stinge (Matei 3.12).

Cernerea nu este totuna cu treieratul. Treieratul separă boabele de paie. Pentru aceasta este nevoie de putere: sunt folosite maşini de treierat. Cred că treieratul înfăţişează exerciţiile prin care trece sufletul în Romani 7 sau când se află sub pedeapsă disciplinară, din pricină că a dat frâu liber firii păcătoase. Această lucrare, înfăţişată de treierat, este necesară ca să înţelegem că toate cele vechi s-au dus, că suntem o făptură nouă, că suntem identificaţi în moartea si învierea Domnului nostru.

NU înseamnă moartea Domnului Isus PENTRU noi; aceasta am aflat-o când am primit iertarea păcatelor. Nu! Ci înseamnă că am murit împreună cu Hristos şi am înviat împreună cu El (Coloseni 3.3; Galateni 2.20; Efeseni 2.6).

După ce s-a făcut treierişul, urmează cernerea: boabele trebuiesc separate de pleavă. Este lucrarea Duhului Sfânt, care separă progresiv în viaţa noastră tot ce nu este bob curat, vrednic de ham barele lui Dumnezeu; în felul acesta, ce nu este potrivit în viaţa noastră cu voia lui Dumnezeu, dispare.

Dar Boaz cernea orzul. Orzul spune despre viaţa de înviere. Cel înviat, Domnul Isus, dă credincioşilor Săi viaţa de înviere: (Ioan 20.22; Efeseni 2.6). în virtutea acestei vieţi de înviere, dorim să înlăturăm din vieţile noastre tot ce nu este în armonie cu viaţa cerească, cu viaţa în Cel înviat. Despre aceasta citim la Efeseni 5.26, 27. Domnul Isus este Omul în ceruri, iar noi suntem ca El (1 Corinteni 15.48). Dar trebuie să recunoaştem că adesea viaţa noastră cerească este împiedicată de lucruri de pe pământ, viaţa de înviere este frânată de lucruri ale omului firesc. Iar lucrurile fireşti n-au nici o valoare pentru cer: ele nu fac parte din viaţa de înviere. Pleava nu înseamnă buruieni; nu este vorba de vreun rău pozitiv. Şi totuşi, pleava este destinată arderii într-un foc care nu se stinge (Matei 3.12).

Am învăţat oare să deosebim bobul de pleavă? Suntem conştienţi de faptul că Domnul vrea să ne cearnă ca să înlăture din noi pleava? Ne predăm noi în totul Domnului ca cerealele treierate, ca El să ne poată cerne? Am putea asemăna această cernere cu spălarea picioarelor de la Ioan 13. Petru nu vroia să i se spele picioarele, dar Domnul îi spune că lucrarea de curăţire este absolut necesară pentru părtăşia Iui Petru cu Mântuitorul.

Pavel ştia bine deosebirea dintre bob şi pleavă. Şi ştia cât de mult doreşte Domnul Isus ca pleava să fie dată la o parte de la ai Săi. De aceea plângea la gândul că între filipeni erau unii care se gândeau la foloasele lor şi nu ale lui Hristos, unii care se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos (Filipeni 3.18). Dacă pleava este destinată focului, cum putem oare tolera pleavă în vieţile noastre?

Nu putem avea părtăşie deplină cu Domnul Isus, dacă în viaţa noastră simt lucruri care îl întristează sau dacă nu suntem una în gândire cu El. Părtăşie însemnează a avea aceeaşi gândire şi acelaşi scop, a avea în comun parte la aceleaşi lucruri. Iată de ce, odată vom apărea în faţa scaunului de judecată al lui Hristos. Atunci, toată viaţa noastră: ce-am gândit, ce-am spus, izvoarele din care s-a tras viaţa noastră (Evrei 4.12,13) vor fi prezentate în lumina lui Dumnezeu. Atunci vom vedea toate lucrurile în aceeaşi lumină în care le-a văzut din totdeauna Hristos. Iar atunci, vom judeca orice lucru exact aşa cum l-a judecat mereu El. Atunci va fi armonie deplină şi unitate de gândire între Domnul şi noi. Din acel moment părtăşia noastră cu Domnul Isus va fi perfectă.

Dar, pentru că ştim din experienţă cât de scumpă este părtăşia cu Domnul Isus, dorim să ne bucurăm de ea, chiar când suntem pe pământ şi cât mai mult cu putinţă. Dacă il iubesc cu adevărat pe Domnul Isus, doresc cu siguranţă ca inima Lui să se bucure când priveşte jos la noi, la mine personal. în acest caz, nu pot să tolerez în viaţa mea lucruri care L-ar întrista. Ba mai mult, doresc clipa când mă voi arăta împreună cu El şi când voi vedea orice lucru aşa cum îl vede El. Desigur, doresc să-I fiu plăcut chiar de aici, de pe pământ. Mă voi lasa spălat de El, voi coborî la vânturătoare ca să înlăture El pleava din viaţa mea; iar din dragoste pentru Domnul voi îndemna şi pe fraţii sau surorile mele, tineri ori bătrâni, să facă la fel.

„Spală-te şi unge-te, apoi îmbracă-te cu hainele tale si coboară la arie. Să nu te faci cunoscută lui, până va termina de mâncat şi de băut" (versetul 3).

Dacă vrem ca Domnul să ne cearnă, dorinţa aceasta va avea efect sfinţitor, curăţitor în vieţile noastre practice. Poate cineva care se roagă potrivit Psalmului 19.12-14 şi Psalmului 139.23, 24 să fie indiferent cu privire la umblarea lui zilnică? Este cu neputinţă. Dacă aşteptăm pe Domnul Isus să vină curând, nu ne va face această nădejde să ne curăţim (1 Ioan 3.3; Apocalipsa 22.11, 12)? Tot aşa, dacă venim la Domnul Isus să ne curăţească, rezultatul este că suntem curăţiţi. Avem la îndemână apa Cuvântului lui Dumnezeu, aplicat la inimile şi conştiinţele noastre (Efeseni 5.26; 1 Petru 2.22; Psalmul 119.9,11,176; Psalmul 19.8-12). Punem noi oare vieţile, părerile, gândurile, sub cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu? Pe lângă citirea Cuvântului lui Dumnezeu este şi trăirea lui în viaţa noastră de fiecare zi? „...şi unge-te!" Ungerea se poate referi la faptul că cineva are pe Duhul Sfânt, care locuieşte în el şi totodată la lumina şi pătrunderea în planurile lui Dumnezeu (1 Ioan 2.20,27; 2 Corinteni 1.21,22). Aceasta este partea tuturor celor ce au crezut „Evanghelia mântuirii voastre" (Efeseni 1.13; 1 Corinteni 15.1-4).

Desigur, nu ne gândim că aici este vorba, în legătură cu ungerea lui Rut, de lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt. Aici este vorba de o ungere în afară, exterioară. Cu alte cuvinte, este arătarea în afară a ungerii lăuntrice şi aceasta este o problemă de răspundere personală. Efesenilor li se spunea: „Fiţi plini de Duh" (Efeseni 5.18) iar despre Ştefan se spune că era „plin de Duh Sfânt" (Faptele Apostolilor 6.8; 7.55). Aceasta înseamnă că întreaga lui viaţă şi fiinţă erau caracterizate de Duhul Sfânt. El nu-şi făcea voia proprie, ci era predat în întregime călăuzirii Duhului Sfânt (Galateni 5.17). O astfel de viaţă II slăveşte pe Domnul Isus şi Ii bucură inima (Ioan 16.14-16).

„Apoi îmbracă-te cu hainele tale" — în Scriptură, hainele înfăţişează obiceiurile şi deprinderile noastre, comportarea noastră. Cu alte cuvinte, ele vorbesc despre felul cum ne văd alţii. Ne-am îmbrăcat oare cu hainele noastre? Purtăm noi frumoasa haină de creştin? La Efeseni 1.6 se spune că suntem acceptaţi în Cel Preaiubit (Domnul Isus Hristos). Aşa cum Dumnezeu a îmbrăcat odinioară pe Adam şi Eva cu piei de animale (Geneza 3.21), tot aşa ne îmbracă si pe noi azi cu desăvârşirea si scumpătatea Celui Preaiubit, da! chiar cu Preaiubitul Său.

Mai mult, în Efeseni 2.10 ne simt prezentate hainele pe care Dumnezeu ni le-a dat să le îmbrăcăm cât suntem pe pământ. „Căci noi suntem lucrarea Lui şi suntem creaţi în El pentru faptele bune pe care le-a rânduit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele." Este limpede că Rut se îmbrăcase cu haine, aşa cum o îndemnase Naomi. Este important nu numai să te îmbraci, ci şi cu ce te îmbraci. Cât de adesea ne îmbrăcăm cu haine din materiale diferite: de exemplu, de lână şi de in (Deuteronom 22.11)! Aceasta înfăţişează o viaţă trăită după principiile amestecăturii celor cereşti cu cele pământeşti. Nu ne putem prezenta înaintea lui Dumnezeu, la cernerea Lui, într-o asemenea ţinută! Facă Domnul ca să se poată spune şi despre noi cum se spune în Apocalipsa 7.14 despre mulţimea îmbrăcată în alb: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului". „Fericiţi cei ce-şi spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate". Numai spălaţi, unşi şi îmbrăcaţi în chip potrivit ne putem COBORÎ la arie. Să luăm bine seama: El ne poate lucra când ne coborâm ca să ne lăsăm în mâna Lui. Este ceva greu de conceput pentru mândria umană! Dar când învăţăm de la Cel ce este blând şi smerit cu inima, suntem pregătiţi să facem acest lucru.

"Să nu te faci cunoscută lui până va termina de mâncat şi de băut. Şi când se va duce să se culce, înseamnă-ţi locul unde se culcă, apoi du-te, descopere-i picioarele şi culcă-te; şi el însuţi îţi va spune ce trebuie să faci" (Rut 3.4).

Ce înseamnă „să cobori"? înţelegem clar acest lucru când realizăm ce însemna pentru Boaz să mănânce, să bea şi să se culce. Texte ca Ioan 4.32-34; Matei 28.1,6; 1 Petru 1.2 ne ajută să înţelegem. Mâncarea Domnului Isus a fost să facă voia Tatălui Său, iar această voie a însemnat mergerea la cruce, în mormânt (Evrei 10.5-10). Iar potrivit cu 1 Petru 1.2, fiecare credincios a fost adus la „ascultarea şi stropirea cu sângele lui Hristos", cu alte cuvinte, la viaţa şi moartea Domnului Isus. Am fost aduşi acolo potrivit cu planurile lui Dumnezeu, prin sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt, iar acolo găsim ascultarea Domnului Isus Hristos. Această ascultare trebuie să se găsească şi în noi, iar stropirea cu sânge ne dă siguranţa că nu mai suntem sub vreo condamnare. Oricum, vedem aici în Rut aspectul practic al acestui adevăr, primit în inimi şi în vieţi. Rut trebuia să mărturisească (ca prefigurare sau ca tip) despre viaţa Domnului Isus pe pământ. Ea II prezintă pe El ca făcând voia Tatălui în ascultare desăvârşită, şi din această pricină, ea a învăţat să asculte. Omul vechi, firea noastră coruptă, nu ascultă. Numai omul cel nou doreşte şi poate să asculte. De aceea, este o nevoie absolută să realizăm în mod practic ce înseamnă să fi murit împreună cu Hristos, pentru că numai atunci viaţa cea nouă este liberă să lucreze în noi. La Coloseni 3.3 se spune: „Căci voi aţi murit". La Romani 6.2-11 suntem îndemnaţi să ne însuşim personal această poziţie. Iar la 2 Corinteni 4.10 vedem cum se realizează ea: „Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Iui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru". Dacă realizăm aceasta, atunci înţelegem ce înseamnă să cobori la arie. înseamnă să ne înfrângem voinţa şi să mărturisim în mod practic: „Ştiu bine că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea (carnea) mea." Rut trebuia să-i descopere picioarele lui Boaz şi să se culce la picioarele lui. Aceasta arată cum se identifică inima cu Domnul Hristos, în moartea Lui.

Care este urmarea acestui fapt? „Şi el însuţi îţi va spune ce să faci". Iată într-adevăr rezultatul binecuvântat al faptului că cel credincios ia în mod conştient poziţia „ascultării şi a stropirii în sângele lui Isus Hristos". Atunci învăţăm să ascultăm, nu numai din viata Domnului Isus, căci EL ÎNSUSI ne va învăţa ascultarea. In părtăşie personală cu El, El ne învaţă cum să acţionăm în orice situaţie. Ce scump este pentru inima credinciosului să fie învăţat şi călăuzit în acest fel! în Psalmul 32.8 David vorbeşte despre o sfătuire cu ochiul. Numai când avem părtăşie personală cu Domnul Isus putem înţelege ce ne spun ochii Lui. El Este Cel ce S-a dat pe Sine însuşi la moarte pentru noi şi El doreşte să ne conducă dincolo de mormânt, cu aceeaşi iubire cu care a mers la moarte pentru noi. Aici este prezentat ca şi când chiar din mormântul la care L-a dus iubirea Lui pentru noi, chiar de acolo, El vroia să ne conducă pe fiecare în parte. El este „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." Pot avea părtăşie cu El şi El vrea să mă aducă în această părtăşie. EL îmi vorbeşte cu glasul Lui cel dulce, dar acest glas este acelaşi glas care a strigat de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Pentru mine a strigat El atunci. Să nu doresc oare să-mi iau locul alături de El? Datoria mea este să ascult de El. Poate fi prezentată această datorie mai atrăgător? Iată cum s-a exprimat Rut: „Voi face tot ce-mi spui".

Ce satisfacţie va fi simtit Naomi la auzul acestor cuvinte, care exprimau ascultarea! Dar ce satis facţie aduce inimii Domnului Isus să vadă ascultare în noi! Naomi ştia bine ce face Boaz şi unde se afla. Ea ştia care este comportarea potrivită pentru cineva care vroia să fie aproape de el ca să primească ceva de la el. Tot aşa, între credincioşi sunt unii (Domnul să dea acest har la cât mai mulţi, iar scriitorul acestor rânduri să fie printre ei!) care trăiesc atât de aproape de Domnul, care se bucură de o asemenea părtăşie cu El încât Ii ştiu bine lucrările, ştiu unde este, ce face, care trebuie să fie atitudinea potrivită în prezenţa Lui. „îţi va arăta tot ce trebuie să faci." Dacă ţelul acestor credincioşi este cu adevărat să ne aducă la El ca să-I auzim cuvintele, atunci să fim siguri că ei ne vorbesc potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ce mult se bucură Domnul când tinerii credincioşi ascultă asemenea sfaturi şi răspund cu cuvintele: „Voi face tot ce spui!" Şi cât se bucură şi cei care dau sfaturi din partea lui Dumnezeu, să audă un asemenea răspuns (1 Ioan 2.28; 2 loan 4; Evrei 13.17).

„Rut s-a coborât la arie şi a făcut tot ce-i poruncise soacra ei" (versetul 6). Rut nu a spus numai cu vorba că va face tot ce i-a spus Naomi, ci ea a înfăptuit ceea ce i s-a spus. Cu alte cuvinte, nu era vorba de o manifestare impulsivă de sentimentalitate, ci era dorinţa adâncă a inimii ei să fie ascultătoare. Pentru ea era de ajuns un cuvânt spus de Dumnezeu.

Moise a fost cel care a primit legile şi orânduirile Iui Dumnezeu (Exodul 17.14; 24.3-7; Deuteronom 31.24-26). Domnul Isus le-a confirmat apoi, cu autoritatea Lui care nu dă greş (infailibilă), vezi Ioan 5.46, 47. Acum, când Naomi nu mai era sub influenţa rătăcitoare a lui Moab, când şi-a reamintit de Boaz, din nou i-au venit în minte rânduielile lui Dumnezeu. Ea putea fi sigură acum că Dumnezeu, în harul şi înţelepciunea Lui îi poartă de grijă, chiar şi în împrejurările aparte prin care trecea (vezi Levitic 25, Numeri 35, Deuteronom 35). Cuvântul scris al lui Dumnezeu era de ajuns pentru această femeie simplă. Nu-i mai trebuia nimic în plus. Ea putea s-o înveţe pe Rut în căile şi gândurile lui Dumnezeu. Pentru Rut, care era o moabită săracă, întoarsă la Dumnezeu de curând, o vorbă din Cuvântul lui Dumnezeu era de ajuns. Nu avea nevoie de nici o altă confirmare. Cuvântul lui Dumnezeu i-a dat puterea divină de a face ceea ce avea de făcut: să se ducă direct la Boaz, să se aşeze la picioarele lui şi să-i ceară lui personal să fie răscumpărătorul şi să-i ofere binele de a se putea bucura de rezultatele minunate ale iubirii şi puterii răscumpărătoare. Intr-o clipă, Rut, timida culegătore de spice, devine încrezătoare şi poate face cu curaj cererea sa. Ea cerea lucruri mari, dar le cerea potrivit cu voia descoperită a lui Dumnezeu, aşa că era îndreptăţită în ceea ce cerea. Ce gând minunat! Nu avea nevoie de nici un intermediar: Cuvântul lui Dumnezeu îi era suficient.

Să luăm seama însă: şi pentru Boaz era suficient Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a făcut nici o obiecţiune, nici nu s-a gândit la aşa ceva. El i-a dat lui Rut ceea ce ceruse, pentru că cererea ei era întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi pentru Adevăratul Boaz, un singur Cuvânt din Scriptură era de mare preţ. Aşa a venit El din cer pe pământ. Dar şi Satan cunoştea destul de bine faptul că Scriptura este de ajuns, căci Domnul nostru i-a închis gura doar cu un cuvânt, cu un verset din Cartea Sfântă (Matei 4.1-11).

Ce lecţie însemnată avem de învăţat! Pentru Dumnezeu, pentru Domnul Isus, o singură idee din Cuvântul scris al lui Dumnezeu era de ajuns. „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri" (Psalmul 119.89). Este la fel şi cu noi? Ne dăm oare seama că un singur verset din Scriptură este suficient ca să-i răspundă lui Satan când ne ispiteşte? Mai mult, un verset din Scriptură este suficient ca să putem răspunde necredincioşilor, când ne cer socoteală de faptele şi purtarea noastră. Noi ne gândim adesea: „De ce să le răspundem cu Scriptura, când ei n-o cred?" Dar Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, are în el puterea de convingere, deşi Cel Rău nu vrea să recunoască acest lucru.

Deci Rut s-a dus la acela care era singurul vrednic să-i împlinească toate dorinţele. Dar ea a trebuit să coboare la arie. De fapt, învăţăm din Cuvânt că atitudinea potrivită a credinciosului când se află în prezenţa Tatălui, a Domnului Isus este să se smerească. în versetul 4 vedem ce înseamnă „să se coboare": este judecata de sine a eului şi iden tificarea cu Hristos în moartea Sa. înseamnă să ne coborâm de pe tronul pe care ne doreşte aşezaţi firea păcătoasă (carnea) şi să acceptăm condamnarea la moarte pe care Dumnezeu a pronunţat-o asupra firii noastre păcătoase. Să luăm seama: Dumnezeu n-a condamnat la moarte numai faptele noastre, numai acţiunile noastre: El a pronunţat sentinţa de moarte asupra a tot ce suntem în noi înşine — asupra omului în întregime. Rut nu avea acestă înţelegere, dar a aplicat-o în viaţa ei practică. Ea a aplicat Cuvântul lui Dumnezeu la viaţa ei de fiecare zi.

„Boaz a mâncat si a băut si inima îi era veselă. S-a dus şi s-a culcat la marginea unui stog. Rut a venit atunci încet de tot, i-a descoperit picioarele" (versetul 7).

Mai înainte, l-am văzut pe Boaz mâncând şi bând, ca o semnificaţie tipică a felului cum Domnul Isus a împlinit voia Tatălui (Ioan 4.32-34). Acum, înţelegem că inima lui Boaz era fericită. Ce bucurie va fi fost în inima Domnului Isus după ce a împlinit lucrarea de la cruce! ... „Pentru bucuria care îi era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea" (Evrei 12.2).

Problema păcatului a fost rezolvată pentru totdeauna. Dumnezeul necinstit de oameni a fost revelat şi glorificat deplin. Hristos a răscumpărat Biserica, pe care a iubit-o atât de mult (Efeseni 5.25) şi care este a Sa. Mai mult, întreaga creaţie este adusă înapoi la Dumnezeu în perfectă armonie (Coloseni 1.20). Ce bucurie vor fi produs în inima Domnului Isus aceste lucruri! Primul verset din Psalmul 22 descrie simţămintele prin care a trecut Domnul nostru, prin adâncile agonii ale crucii. El a fost părăsit de Dumnezeu, a purtat păcatele noastre şi a fost făcut păcat pentru noi. Dar la versetul 22 în acelaşi psalm, Domnul Hristos spune: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării". Iar la versetul 25: „In adunarea cea mare, de la Tine este lauda Mea". Dacă petrecem şi noi din timpul nostru singuri cu El, aşa cum a fost Rut cu Boaz, atunci putem mărturisi despre bucuria Lui. Nu putem înţelege şi vedea acestă bucurie, dacă suntem ocupaţi numai cu ceea ce am primit noi de la El, dacă privim tot la noi înşine. Adesea inimile noastre sunt egocentrice.

Mai vedem încă ceva: Boaz terminase cernerea. Boabele erau separate de pleavă. Nu-I va fi plăcut Domnului Isus să ne vadă fără pleavă, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfinţi şi fără pată" (Efeseni 5.27)? El S-a dat pe Sine însuşi pentru Adunare „ca s-o sfinţească, prin spălarea cu apă, prin Cuvânt" (versetul 27). Ce bucurie nespusă va fi pentru Domnul Isus să vadă Adunarea slăvită şi fără pată, în ceruri! Dar nu-L bucură să ne vadă în această condiţie chiar aici, pe pământ? Cât de puţin ar fi într-o asemenea stare, ei sunt totuşi bucuria Domnului nostru!

Da. Inima lui Boaz era bucuroasă: se terminase cernerea, acum avea hambare pline cu recoltă, bob cu bob. Nu vedem în aceasta expresia unei „plămădeli noi, fără aluat" (1 Corinteni 5.7,8)? Este un alt fel de a prezenta acele vase de întrebuinţare de cinste care s-au curăţit de vasele pentru necinste şi acum „urmăresc dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care caută pe Domnul dintr-o inimă curată" (2 Timotei 2.19-22). El nu poate fi probabil prezent acolo unde este nedreptate sau unde pleava nu poate fi înlăturată. Hristos, Cel care a înlăturat păcatul prin jertfa Sa (Evrei 9.26), este Cel lepădat de lume, răstignit şi îngropat. In icoană (tip), Rut s-a identificat cu El când i-a dezvelit picioarele şi s-a aşezat lângă Boaz. Este prefigurat ceea ce se spune la Romani 6.4: „Noi, deci, prin botezul pentru moarte, am fost îngropaţi împreună cu El". Desigur, aici este implicat nu atât actul botezului, cât realizarea practică a acestui adevăr în viaţa noastră de fiecare zi. Şi să nu uităm că acest adevăr îşi găseşte aplicare şi în viaţa adunării, căci în adunare putem înfăptui această anulare a omului vechi şi separarea completă de lume.

„La miezul nopţii, omul s-a speriat; s-a plecat şi iată, o femeie era culcată la picioarele lui" (versetul 8). Am ajuns aici la asemănarea cu un moment hotărâtor din istoria bisericii, aşa cum o descrie Domnul în Apocalipsa 2 şi 3. In ultima parte a capitolului este prezentată biserica din Tiatira. Putem vedea biserica catolică în plinătatea puterii ei în timpul întunecatei epoci a evului mediu. Dar era totuşi coruptă şi a refuzat să se pocăiască. De aceea Dumnezeu trebuia s-o judece. Şi totuşi, era o rămăşiţă credincioasă, care arăta dragoste, credinţă, slujire, răbdare şi ale cărei fapte de pe urmă erau mai multe ca cele dintâi. De aceea, Domnul o lasă deoparte ca un tot. Domnul nu mai recunoaşte Tiatira, deşi ea va rămâne până la venirea Lui. în loc, Domnul aduce un nou început ca o mărturie, o mărturie care nu mai este a întregii biserici, cum a fost cu primele patru biserici din Apocalipsa. Această mărturie este găsită în Reformă. Dar care este condiţia acestei noi mărturii? Ce s-a întâmplat după moartea reformatorilor? Este ceea ce găsim în biserica din Sardes: „îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort". Totuşi în Sardes este o rămăşiţă, căci i se spune: „ai câteva nume care nu şi-au pătat hainele", dar nu se spune nimic pozitiv despre această rămăşiţă provenită din Tiatira, decât „unii nu şi-au pătat hainele". Aceasta era starea protestantismului, încă de pe vremea lui Napoleon.

Apoi, vedem lucrarea Duhului Sfânt. în multe ţări, dar mai ales în cele protestante, suflete s-au întors la Dumnezeu. Ei s-au separat de religiile oficiale moarte şi de lume şi au arătat în viaţa şi căile lor viaţa din Dumnezeu. Era o trezire. Aşa cred că putem înţelege faptul că Boaz a devenit conştient că la picioarele lui se afla o femeie. în anii de după ocuparea Europei de către Franţa sub Napoleon, Domnul a putut recunoaşte în mulţi oameni o condiţie spirituală cu care Se putea identifica El însuşi. Aceasta sugerează condiţia adunării din Filadelfia.

„El i-a zis: „Cine eşti tu?". Ea a răspuns: „Eu simt Rut, slujnica ta. întinde-ţi poala peste slujnica ta, căci ai dreptul de răscumpărare" (versetul 9). Oare nu cunoştea Boaz pe Rut? Nu cunoaşte Domnul pe creştinii din ultimul veac? Fără îndoială că Boaz o cunoştea pe Rut şi că Domnul îi cunoaşte bine pe credincioşii Săi, dar este un fapt: ei nu se cunosc între ei. Ca să răspundă lui Boaz, Rut a trebuit să spună cine era. De fapt, aşa o întrebase Boaz.

Dacă citim scrierile din ultimul secol cât de cât în ordine cronologică, vedem că credincioşii au devenit din ce în ce mai mult conştienţi despre privilegiile legate de poziţia creştinului.

Mai întâi, ei au realizat că Dumnezeu este deplin satisfăcut cu lucrarea împlinită a Domnului Isus. Pe acest temei, oricine crede în El poate avea pace cu Dumnezeu şi devine copil al lui Dumnezeu.

Apoi, înţelege că lucrarea Domnului nostru este deplin eficace cu privire la poziţia omului: nu numai cu privire la păcatele omului, ci şi cu privire la păcat ca rădăcină de păcate sau ca fire păcătoasă. De aici decurge înţelegerea adevărului că suntem identificaţi în moartea şi învierea lui Hristos şi aşezaţi cu El în locurile cereşti. A devenit mai cunoscută relaţia minunată dintre Hristos şi trupul Său, Biserica, a crescut siguranţa cu privire la venirea Lui din nou, care se va petrece în curând. Există la unii credincioşi o mai bună înţelegere a adevăratului caracter şi a poziţiei Adunării.

Ce bun este Domnul nostru, care ne opreşte cu o întrebare şi ne face să reflectăm cu privire la adevărata noastră poziţie, ca să putem fi în stare să-i spunem ce suntem prin harul Său!

Răspunsul Iui Rut a fost frumos. Ea avea vin caracter moral frumos: smerenie, supunere, modes tie. Avea însă, totodată, o inimă care tânjea după tot ceea ce îi putea oferi bunătatea şi belşugul divin. Naomi îi spusese despre „ruda" lor. Inima ei se baza pe această rudă. Ea ştia că face parte dintr-o anumită familie! Ea se întemeia pe promisiunile Iui Dumnezeu şi înţelegea ce avea să facă Boaz. Se numea pe ea însăşi slujnica Iui, mărturisind că era lipsită de ajutor şi recunoscând că scăparea ei era prin har, numai prin har.

Rut nu se numeşte acum moabită. Ea era conştientă de relaţia de familie cu Boaz. Primul lucru pe care credinciosul trebuie să-l înveţe este că el nu mai este un biet păcătos, ci că aparţine familiei lui Dumnezeu. Nu este deloc o dovadă de smerenie pentru un credincios să spună mereu: „Simt un prăpădit; iartă-mi, te rog, păcatele!" O asemenea manifestare înseamnă ignoranţă cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, ignoranţă cu privire la eficacitatea infinit de mare a lucrării de pe cruce a Domnului Isus. Domnul nu-i poate arăta unui asemenea credincios toată bogăţia pe care i-a pregătit-o, câtă vreme el nu se bucură că are pace cu Dumnezeu, că a fost eliberat şi mântuit. Pătrundem mai adânc în gândurile lui Dumnezeu numai când inima îşi găseşte deplină pace în privinţa păcatelor.

Rut era deplin conştientă de poziţia ei şi totuşi se numeşte slujnica lui Boaz. Inima ei nu dorea nimic mai mult şi nimic mai puţin decât să-l cunoască pe el, în toată bunătatea şi harul lui. Putem spune şi noi împreună cu ea: „Tu eşti Domnul meu. Prin har, este slavă pentru mine să-Ţi aparţin!" O cântare a creştinilor olandezi cuprinde următorul vers: „Este o mai mare onoare să-Ţi fiu rob Ţie, decât să domnesc peste întreg pământul!"

Rut apela la Boaz ca la cel ce avea dreptul de răscumpărare, dar îşi arăta starea de sărăcie şi lipsa de ajutor în care era prin ea însăşi. Cloşca îşi întinde aripile ocrotitoare peste puii ei plăpânzi, când aceştia sunt în pericol. Când David era fugărit de Saul, se adresează Domnului cu cuvintele: „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine! Căci la Tine caută adăpost sufletul meu; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până vor trece nenorocirile" (Psalmul 57.1). Vezi de asemenea Psalm 36.7; 61.4; 91.4; Matei 23.37 etc.

Avem, fără îndoială, vin exemplu splendid în Rut despre credinţă şi despre cum lucrează credinţa. Credinţa biruieşte lumea (1 Ioan 5.4) şi apoi întoarce sufletele către Dumnezeu, cu încredere deplină şi evidentă. Credinţa îşi ia locul care îi revine în afara taberii, dar în acelaşi timp dincolo de perdeaua dinlăuntru a templului (Evrei 13.1113). Acest lucru îl vedem despre Rut încă din capitolul 1, când s-a identificat cu Naomi. Ca o adevărată fiică a lui Avraam, ea a vrut să părăsească pentru Naomi casa tatălui ei, familia şi ţara ei şi să pornească spre o ţară necunoscută. Poporul lui Naomi avea să fie poporul ei, iar Dumnezeul lui Naomi, Dumnezeul ei. Credinţa ei a biruit lumea, iar ea şi-a luat locul „afară din tabără."

În capitolul 3 ne este înfăţişat un alt aspect al credinţei: aici credinţa lui Rut era deopotrivă cu măreţia tuturor care îi aprţineau lui Boaz. Boaz era într-o poziţie cu mult mai mare decât cea a Iui Rut.

In definitiv, ea nu era decât o culegătoare de spice de pe câmp şi ea nu se socotea vrednică să se compare cu slujnicele lui Boaz (2.13). Şi totuşi, ea nu cerea nimic altceva decât pe Boaz. Culegătoarea de spice vroia să devină soţie. Astfel, ea nu numai că avea să primească moştenirea lui Elimelec, dar urma să şi împărtăşească bogăţiile imense ale „bărbatului puternic şi bogat".

Credinţa dă îndrăzneală în urmărirea scopului, dar aceasta se face prin călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu a plănuit cu mult timp înainte lucrurile pe care le primim prin credinţă. Tainele minunate ale lui Dumnezeu şi nemărginite ale harului, sfaturile Lui veşnice, hotărârile Lui cu privire la Răscumpărător ca şi credincioşia desă vârşită a Răscumpărătorului, toate sunt garanţie că prin credinţă putem obţine ceea ce cerem. Credinţa nu este niciodată prea îndrăzneaţă, pentru că totdeauna drepturile pe care le oferă credinciosului planurile lui Dumnezeu sunt mai mari decât ce îndrăzneşte să ceară credinţa omului credincios.

„Şi el a zis: „Fii binecuvântată de Domnul, fiica mea! Tu ai arătat mai multă bunătate la sfârşit decât la început, pentru că n-ai umblat după bărbaţi tineri, săraci sau bogaţi" (versetul 10).

Întocmai cum vedem drumul credinţei la Rut, tot aşa vedem drumul harului la Boaz. Harul încurajează sufletul, îl inspiră la încredere, apoi harul răspunde acestei încrederi. Harul răsplăteşte încrederea pe care el a lucrat-o. Găsim caracterul harului în întreaga Scriptură. Dacă Duhul Sfânt încredinţează pe un păcătos şi îl determină să-şi mărturisească păcatele înaintea Dumnezeului drept şi sfânt, apoi păcătosul face acest lucru, în temeiul încrederii pe care Duhul Sfânt a trezit-o în inima Iui. Păcătosul lucrat de Duhul Sfânt se încrede în bunătatea Dumnezeului sfânt şi drept. Dacă un asemenea păcătos ar privi numai la mulţimea şi la gravitatea păcatelor sale, atunci ar fugi cât mai mult cu putinţă departe de Dumnezeu. El ar gândi că sfinţenia desăvârşită a Iui Dumnezeu îl face să ştie numai despre condamnarea sa veşnică pentru păcat.

Putem vedea lucrarea harului şi când Dumnezeu lucrează cu ai Săi. Când Dumnezeu i-a chemat pe Moise, Ghedeon şi pe Ieremia în slujba Sa, El a găsit inimi tremurânde, pline de frică (Exod 3.4; Judecători 6; Ieremia 1). Totuşi, în harul Său, El i-a pregătit pentru binecuvântările pe care El avea să li le dea. Iar Ioan 4 străluceşte prin prezentarea trăsăturilor harului. Domnul Isus a descoperit toată bunătatea lui Dumnezeu vinei sărmane femei păcătoase: bunătatea lui Dumnezeu ca Cel ce dăruieşte. Iar Domnul Isus a făcut aceasta pentru ca in inima femeii să-şi facă loc încrederea şi astfel să vină cu păcatele ei la Domnul Isus.

Vedem acelaşi har în Boaz. Ce tact admirabil, ce purtare dreaptă arăta şi cum prin ele o încuraja pe Rut în capitolul 2! Iar acum este gata să împlinească toate dorinţele pe care le-a trezit în ea, lucrând încrederea în inima ei. El n-a dezamăgit-o!

Prin naştere, Rut era „fără Hristos, iară drept de cetăţenie în Israel, străină de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume" (Efeseni 2.12). Dar acum ea se întorsese la Dumnezeu, Dumnezeul poporului Său, şi Boaz recunoştea că ea aparţinea acestui popor. Prin ur mare, ea era unită, era legată cu Domnul Dum nezeu. De aceea, ea avea dreptul la binecuvântările Lui, drept pe care El, în infinita Lui îndurare îl dă poporului Său. Iată ce implică cuvintele lui Boaz: „Fii binecuvântată de Domnul!" El însă arată că are o relaţie personală cu Rut, căci o numeşte „fiica mea". A adoptat-o, ca pe o adevărată fiică a lui Israel. In chip firesc, ea nu era o fiică a lui Israel şi nu avea nici un drept de moştenire; mai mult, nu era nici o legătură între ea şi Boaz. Ca să fie adusă la poziţia de privilegiu, trebuiau făcuţi anumiţi paşi, trebuiau depăşite anumite greutăţi, pentru ca Rut să-şi poată lua locul în mod public ca israelită şi ca soţie a lui Boaz. Inima lui Boaz recunoştea însă drepturile lui Rut şi-i spune despre aceasta. Ce mult a încurajat-o acest lucru!

Încă din capitolul 2.11 Boaz se referea la pur-tarea plină de amabilitate a lui Rut, pe care a dovedit-o din primul moment. Dar în final ce însemna această amabilite? In nici vin caz nu era urmărirea unor dorinţe şi pofte ale inimii proprii, ci era recunoaştera drepturilor Iui Boaz asupra ei, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ea acţiona potrivit cu aceste drepturi. Dumnezeu apreciază o asemenea atitudine si la noi.

Inima noastră doreşte să meargă pe propriile ei căi. Ea doreşte lucrurile lumii sau lucrurile fireşti. Dar Cel ce are drept asupra vieţilor noastre este Domnul. Dreptul pe care îl are El este dreptul dragostei, căci El a plătit preţul răscumpărării noastre. El a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, pentru ca ea să-I aparţină în întregime şi astfel să poată face din ea ceea ce doreşte El să fie (Efeseni 5.25-27). El a plătit pentru ea întregul preţ, a vândut tot ce avea ca s-o poată s-o aibă ca a Lui, numai a Lui (Matei 13.46). El „S-a golit pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca vin om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce" (Filpeni 2.7-8). Iată preţul pe care l-a plătit ca să ne scape de pierzarea veşnică şi să ne dea cele mai înalte binecuvântări ale cerurilor. Plătind un astfel de preţ, nu are oare El drept asupra noastră? Negreşit, are. Are drept la iubirea noastră, la devotamentul nostru, la ascultarea noastră. El are dreptul la trupurile, sufletele şi duhurile noastre. Are drept asupra a tot ce avem şi suntem.

Cuvântul lui Dumnezeu mai aminteşte un motiv pentru care Dumnezeu are drept asupra noastră: El are dreptul la supunere din partea noastră, din pricină că El ne-a creat. La Coloseni 1.16 se spune că toate au fost create prin El şi pentru El. El a creat universul, El a creat omenirea ca să-I slujească şi să-L cinstească. Aceasta înseamnă că omul, în toate atributele şi capacităţile sale spirituale şi fizice a fost întocmit ca să poată sluji lui Dumnezeu. Cu siguranţă, capacităţile fizice şi mintale ale omului îşi pot împlini destinul pe care li l-a rânduit Dumnezeu când omul slujeşte Creatorului în deplină şi neştirbită ascultare. Augustin a spus: „Omul nu găseşte nici o odihnă, până ce nu află odihna în Dumnezeu." Iată de ce, în Deuteronom 6.5 putem citi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta". Iar Domnul Isus adaugă referitor la acest verset şi „cu toată gândirea ta" (Marcu 12.30).

În al treilea rând, Evrei 1.1,2 ne spune că Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru are putere de stăpânire asupra tuturor lucrurilor. Toate lucrurile îi vor fi supuse Lui ca Fiu al Omului în cele din urmă, potrivit sfaturilor veşnice ale lui Dumnezeu (Psalm 8. Evrei 2.5-8; Coloseni 1.5).

Întrebarea este dacă noi recunoaştem acest împătrit drept al Domnului Isus asupra noastră. îi supunem Lui toate dorinţele şi problemele noastre? îi punem la orice pas întrebarea: „Doamne, ce vrei să fac?" îl întrebăm cu privire la profesia noastră, la viitorul nostru, la prieteniile noastre, la locul unde ne vrea să trăim, la felul cum ne mobilăm casa, la felul cum ne creştem copiii, la felul de muncă pentru care îi pregătim? îl întrebăm cu adevărat cu privire la orice amănunt privitor la viaţa noastră fizică, mintală sau spirituală? Oră de oră, minut de minut avem să-L întrebăm: „Doamne, ce vrei să fac?"

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte limpede în această privinţă: „Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit" (Faptele Apostolilor 2.36). Rut, la rândul ei, a învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu că Boaz are drept de răscumpărare şi, prin urmare ea îi aparţine lui. De aceea ea s-a dus la el şi i s-a predat cu toate problemele şi cu viitorul ei. Şi, trebuie să observăm că inima lui Boaz a fost mişcată. El i s-a adresat cu admiraţie şi a lăudat-o. Şi, desigur, şi inima Domnului Isus este mişcată când venim la El de bunăvoie şi recunoaştem drepturile Lui asupra noastră şi ne predăm cu totul în mâinile Sale. Aceasta nu însemnează, desigur, că suntem liberi să facem cum ne place în această privinţă. Dumnezeu insistă ca toţi oamenii să recunoască autoritatea Fiului Său (Filipeni 2.9-11; Romani 10.9; Psalmul 2). Diferenţa este că putem face acest lucru de bunăvoie sau forţaţi. Dacă facem acest lucru cu inimă bucuroasă, pentru că iubim pe Cel ce ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4.19), atunci vom primi mărturia aprobării Sale. Ce gând uimitor! El ne cere ceea ce harul Său a lucrat în vieţile noastre şi ceea ce este în armonie cu gândurile Sale. Desigur, aceste lucruri trebuie să caracterizeze vieţile noastre. Suntem datori să fim într-o astfel de stare. Iar când aşa stau lucrurile, El ne încurajează şi ne aprobă. Am auzit oare glasul Lui aprobator?

Boaz o laudă pe Rut pentru că nu a căutat tineri, fie săraci, fie bogaţi. Este o dragoste ieftină când o fată lasă ca afecţiunile ei să fie orientate după bogăţiile unui tânăr. Dacă Rut ar fi umblat după un tânăr sărac, ea ar fi lucrat potrivit cu motive fireşti, curate. Dumnezeu a pus în inima omului iubirea: iubirea unui bărbat pentru o femeie şi a unei femei pentru un bărbat. Este un dar venit de la Dumnezeu, este un dar nobil. Dar în părtăşia noastră cu Domnul Isus nu intră nici chiar cel mai nobil simţământ firesc. Simţirile noastre ca şi inteligenţa noastră trebuiesc făcute roabe ascutării de Hristos. Când ele îi sunt predate Lui, abia atunci ele se dezvoltă din plin; atunci Creatorul însuşi îşi manifestă grija Lui faţă de ei, în aşa fel încât El să fie slăvit, iar noi, făpturile, să fim deplin satisfăcute.

„Acum, fiica mea, nu te teme, voi face pentru tine tot ce vei zice, căci toată cetatea ştie că eşti o femeie cinstită" (versetul 11).

Inima lui Boaz ar fi putut să dea înapoi de la Rut din cauza acţiunilor ei. Făcându-şi cererea, ea a trecut dincolo de limitele prescrise în mod explicit în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la cineva care are dreptul să fie răscumpărat. Dacă cineva se vânduse pe sine însuşi ca rob din pricina sărăciei, atunci cea mai apropiată rudă din familie, bărbat, era cel care trebuia să acţioneze ca răscumpărător. Iar dacă era vândută o moştenire din pricina sărăciei, fratele trebuia s-o răscumpere (Levitic 25.25,48,49). La Deuteronom 25 ni se prezintă cazul unor fraţi: unul moare fără să lase vreun fiu. Fratele rămas în viaţă era obligat să ia de soţie pe soţia celui ce a murit si să-i ridice sămânţă. Putem vedea deci, că potrivit cu litera legii, Boaz n-avea obligaţia să se căsătoreacă cu Rut, nici să răscumpere moştenirea lui Elimelec.

Dar îndurarea lui Boaz a fost mare, iar harul Boazului nostru este fără margini de bogat. Niciodată nu este dezamăgită credinţa care vine la El, aşteptând ceva de la El. Firea păcătoasă este într-adevăr deznădăjduită, căci Domnul nu împlineşte niciodată ceea ce cere ea. Domnul condamnă această fire păcătoasă. Harul se bucură când credinţa face cereri îndrăzneţe. Harul spune: „Deschide-ţi gura larg!" Credinţa poate să ceară ca munţi de greutăţi să fie daţi la o parte şi aruncaţi în mare şi aşa se întâmplă. Domnul nostru va răspunde totdeauna rugăciunilor făcute de credincioşi care îşi pun toată încrederea lor în El. Intr-o cântare creştină sunt următoarele versuri: „Viitorul, drumul şi soarta mea Le las în întregime în mâna Ta, O! Tată, căci Tu mă păstrezi".

Nu are importanţă cât de mult poate cere credinţa, harul aduce totdeauna răspunsul cuvenit. „Nu te teme!" Mai mult: „Voi face tot ce vei zice". Ce mult îi place Lui să ne punem încrederea în El.

„Căci toată cetatea ştie că eşti o femeie cinstită"... „O femeie cinstită este cununa bărbatului ei" (Proverbe 12.4). O asemenea femeie este descrisă în Proverbe 31.10-31, iar concluzia este redată în cuvintele: „Femeia care se teme de Domnul va fi lăudată". De ce? Pentru că „frica de Domnul este începutul înţelepciunii" (Proverbe 1.7).

O femeie preţioasă sau o femeie a virtuţilor este aceea care îşi ia locul în mijlocul familiei alături de soţul ei, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. O astfel de femeie este o femeie după inima lui Dumnezeu. Relaţia dintre un bărbat şi soţia sa este în creaţie o imagine (tip) a unirii dintre Hristos şi Biserică (Efeseni 5.23). Din aceasta putem înţelege că o soţie a virtuţilor este o imagine a Bisericii, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Boaz i-a spus lui Rut că era o femeie cinstită (virtuoasă). Ea nu era încă unită cu un bărbat, dar Boaz putea să distingă în ea caracteristicile unei femei virtuoase. Dar nu numai el, ci întreaga cetate văzuse în ea acest lucru. Cetatea este locul de administrare. Aici veneau bătrânii să discute şi să rezolve problemele curente. Bătrânii cetătii, administraţia localitătii vorbiseră despre ea şi cu toţii puteau atesta că Rut era o femeie după gândul lui Dumnezeu. Iată de ce Boaz putea să spună: „Voi face pentru tine tot ce vei zice".

Având în minte aceste lucruri, este bine să medităm la Proverbe 31. In acest capitol învăţăm care sunt caracteristicile practice ale Bisericii lui Dumnezeu. In lumina acestora face să ne întrebăm: „Găseşte Dumnezeu aceste trăsături şi în noi, atât ca adunare cât şi ca persoane separate?"

La începutul ultimului veac, Domnul putea să vadă aceste caracteristici în câţiva credincioşi. El putea să vadă ascultarea lor de El Insuşi si de Cuvântul Său, şi inima Lui, a Domnului, se încredea în ei. Ei îi recunoşteau autoritatea (Apocalipsa 3.8). El vedea ce plini de râvnă sunt ei pentru cauza Lui. Casa Lui a devenit pasiunea lor. El putea vedea cu câtă grijă se ocupă ei de membrii aceleaşi familii (Filadelfia înseamnă „dragoste de fraţi"). Ei erau harnici în a vesti Evanghelia celor „nenorociţi" şi ,lipsiţi" (Proverbe 31.20). „Poarta" poporului Său a putut vedea acest lucru, care a devenit cunoscut în creştinătate. De aceea, Domnul S-a putut uni cu aceşti credincioşi şi a putut să-i socotească drept o mărturie publică pentru El.

„Este adevărat că am drept de răscumpărare, dar este o altă rudă mai apropiată decât mine care are dreptul de răscumpărare. Rămâi peste noapte aici. Şi mâine, dacă vrea să te răscumpere, bine; dar dacă nu are plăcerea să te răscumpere, atunci te voi răscumpăra eu. Viu este Domnul. Culcă-te aici, până dimineaţa" (versetele 12 şi 13).

Aparent, Boaz n-a fost surprins de cererea lui Rut. Prin har, el voia s-o aducă aproape de el, pentru că el era singurul care o putea ajuta. Dar el nu a acţionat în mod impulsiv sau frivol, fără să se gândească la urmările posibile ale acţiunii sale. Trebuiau soluţionate încă anumite probleme şi el le cunoştea mult mai bine decât Rut.

Domnul Isus ne cunoaşte inimile si stie împrejurările prin care trecem. In Isaia 46 El spune: „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul ca Mine, spunând sfârşitul de la început şi cu mult înainte ceea ce nu este încă împlinit" (versetele 9,10). Iar în Psalmul 139 scriitorul spune: „Şi de departe îmi pătrunzi gândurile;..Căci nu-mi ajunge cuvântul pe buze şi Tu, Doamne, îl cunoşti întocmai". Domnul lucrează în inimile noastre prin Duhul Sfânt ca să ne predăm în totul, cu deplină încredere Lui. Aşa învăţăm că El ne poate elibera de orice robie şi că numai prin El putem căpăta moştenirea cu cei sfinţiţi. Dar Domnul nostru ştie că până să ajungem aici sunt multe greutăţi de învins. Da, sunt multe greutăţi, dar pentru El nu sunt nici greutăţi nici imposibilităţi. El ne spune cu toată bucuria că El este Răscumpărătorul şi că este gata să facă tot ce-i cerem prin credinţă. Greutăţi sunt pentru noi, nu pentru El. Avem o inimă vicleană, iar drumul prin experienţele de la Romani 7 este adesea lung şi anevoios. Domnul nu ne poate ajuta până ce nu ajungem şi noi la strigătul dureros: „O! nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" Trebuie să înţelegem bine că legea este neputincioasă, nu ne ajută să trăim o viaţă sfântă. Legea nu poate să ducă pe omul cu firea lui păcătoasă la slujirea Iui Dumnezeu, nici să-l elibereze de puterea păcatului. In capitolul următor vom stărui mai mult asupra acestui punct.

Boaz a zis lui Rut: „Culcă-te aici până dimineaţă!" Ea venise noaptea şi a stat la picioarele lui în timp ce el dormea. Asa cum am mai văzut, aceasta înfăţişează să fii îngropat împreună cu El, prin botezul pentru moartea Lui (Romani 6.4). Iată locul unde aflăm scăparea. Acolo avem parte în întregime de lucrarea de răscumpărare şi ea atinge absolut totul: atât păcatele noastre cât şi păcatul nostru. Tot aici începem să luăm în stăpânire moştenirea noastră, căci ne însuşim prin credinţă un alt adevăr, şi anume că am fost înviaţi împreună cu Hristos şi aşezaţi în El în locurile cereşti (Efeseni 2.5,6). Iată ce putem înţelege din cuvintele lui Boaz: „Culcă-te aici până dimineaţa". Se va lămuri atunci dacă cealaltă persoană cu drept de răscumpărare va vroi să facă ceva.

„Ea a rămas la picioarele lui până dimineaţa şi s-a sculat mai înainte de a se putea cunoaşte unul pe altul" (versetul 14).

La Rut 2.17 citim că Rut a cules spice până seara. Aici citim că ea a stat la picioarele lui Boaz până dimineaţa. Sunt două aspecte ale vieţii creştine: în ceea ce priveşte lucrarea şi vegherea, noi suntem în timpul zilei, dar ştim bine că se apropie noaptea (Ioan 9.4; 1 Tesaloniceni 5.4-8). In ceea ce priveşte poziţia noastră în lume, însă, noi suntem în noapte. Cele două aspecte nu se exclud unul pe altul. Cei care trăiesc mai aproape de Domnul Isus, stând la picioarele Sale acum, în noaptea lepădării Sale sunt şi cei mai harnici lucrători pentru slava Lui, în timpul zilei.

In timp ce stătea la picioarele lui Boaz, Rut a învăţat în primul rând să se încreadă în întregime în Boaz pentru orice binecuvântare legată de răscumpărare. Ce loc minunat pentru ea! Tot astfel, la picioarele Domnului Isus noi devenim conştienţi că suntem obiectul favorurilor şi făgăduinţelor Sale, că El aprobă umblarea noatră. Şi, primim aceste favoruri ştiind că El ne ascultă si că va împlini totul pentru noi.

Dar de ce n-a rămas acolo Rut până s-a făcut ziuă? Ea nu fusese trimisă înapoi. Ea însă, s-a hotărât să se scoale şi să plece. Domnul Isus nu cere nimănui să plece de la El, chiar dacă este păcătos şi cu atât mai puţin, dacă este un sfânt care stă la picioarele Lui. Dar Rut a plecat din acestă poziţie, de completă dependenţă de El în locul morţii Lui. Dacă ar fi rămas acolo, s-ar fi făcut lumină în viaţa ei şi ar fi ajuns să-L cunoască pe El în puterea Lui de Mântuitor în lucrarea Lui care sfinţeşte şi aduce slavă. Dar ea a plecat, ,înainte de a se putea cunoaşte unul pe altul".

De ce rămân atât de mulţi creştini numai la locul descris în Romani 5.1,2? Aceste persoane au ajuns să-L cunoască pe Domnul ca pe Mântuitorul care i-a răscumpărat din pierzarea veşnică. Dar ei rămân încă sub stăpânirea păcatului, a firii lor păcătoase. De ce? Pentru că ei nu rămân în locul cufundării sau al botezului în moartea Domnului Isus. Căci botezul este nu o mărturie a iertării păcatelor, ci a îngropării împreună cu Hristos. Dacă ar fi rămas cu El acolo, ar fi înţeles că Domnul nu numai că a aranjat pentru totdeauna problema păcatelor când le-a purtat pe cruce, dar El a fost făcut chiar păcat pentru ei. In Hristos, Dumnezeu a judecat firea rea a oamenilor. Nu numai că am fost scăpaţi de pedeapsă, dar am fost şi sfinţiţi, în întregime separaţi de locul şi de condiţia în care eram înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu (1 Petru 1.2 şi 1 Corinteni 6.11). Şi când am prins acest adevăr, Domnul ne conduce afară din mormânt, de partea cealaltă, în lumină, acolo unde este El, înviaţi împreună cu El si aşezaţi în El în locurile cereşti.

Atunci il cunoaştem pe El în realitate în eficacitatea şi preţul nespus de mare al lucrării Sale ca Răscumpărător, ca Cel ce sfinţeşte şi duce la slavă. Atunci abia avem adevărata poziţie creştină (Ioan 17.3).

Rut şi-a părăsit locul. Ea n-a rămas acolo unde cu adevărat ar fi trebuit să rămână, pentru că acolo era Boaz care era în stare să facă orice lucru. Dacă ne părăsim locul de morţi împreună cu Hristos, şi ne luăm partea unor oameni care încă mai trăiesc, întârziem să cunoaştem valoarea deplină a răscumpărării prin Domnul Isus. Legea nu are nici o putere asupra celor morţi, dar are putere peste cei care sunt vii si care ar vrea să se elibereze ei înşişi de puterea păcatului. Celor asupra cărora are putere Legea li se spune: „Fă aceasta şi vei trăi" şi „Cine calcă Legea va muri". Dacă omul ar putea ţine legea, legea ar fi răscumpărătorul. Dar Rut trebuia să înveţe că acest lucru era imposibil, pentru că porunca legii, care era în vederea vieţii, a fost găsită şi în experienţa mea proprie, aducătoare de moarte (după Romani 7.10).

Şi Boaz a zis: „Să nu se ştie că a intrat o femeie în arie!" Şi a spus: „Adu mantaua de pe tine şi tine-o." Ea a tinut-o si el a măsurat sase măsuri de orz şi le-a pus pe ea. Apoi a intrat în cetate" (versetele 14, 15).

De ce acest secret? Faptul că Rut a plecat de la el nu-l onora pe Boaz. L-a părăsit pe acela care putea s-o ajute; Boaz nu era încă totul pentru ea.

Tot aşa, Domnul face totul pentru noi, dar când noi îl folosim pe El numai ca un ajutor ca să ţinem legea şi să ne cârpim viaţa, prin atitudinea noastră îl dezonorăm. El S-a făcut păcat pentru noi, pentru că noi suntem răi, fără putinţă de îndreptare. Dumnezeu nu putea să facă nimic cu noi, decât să ne judece şi să ne condamne, nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru firea noastră rea şi păcătoasă. Şi, deşi Domnul Isus a împlinit totul pentru noi, mulţi dispreţuiesc (poate inconştient, totuşi, foarte real) o parte foarte însemnată a lucrării Lui şi anume că El a purtat pe cruce judecata asupra firilor noastre rele şi păcătoase. Ei încearcă să-şi cârpească firile lor, ca să poată rămâne ca oameni vii înaintea lui Dumnezeu, şi folosesc în acest scop legea. Ei socotesc că au nevoie de Domnul ca să le dea tărie şi energie ca să împlinească legea.

Domnul nu ne poate ajuta la aceasta. El ştie că este cu neputinţă. El a fost făcut păcat pentru noi, pentru că noi era cu neputinţă să ne îndreptăm: eram incorigibili. Domnul nu este în ceruri ca să slăvească legea. Nu. A încerca să păzeşti legea este o negare deschisă a nevoii lucrării Lui de răscumpărare şi implicit a răscumpărării. Domnul Isus a făcut totul ca să ne salveze de sub puterea păcătuiţii, a lui Satan, a lumii şi a morţii. Il dezonorăm, deci, când ne aflăm încă în poziţia descrisă la Romani 7. „O, nenorocitul de mine! Cine mă va elibera de acest trup de moarte?" O persoană care este într-o asemenea stare nu poate da mărturia de creştin adevărat, potrivită cu Scriptura. Numai după ce a fost eliberat, după ce Duhul Sfânt a ajuns să aibă deplina libertate de a lucra în om, mărturia de creştin este reală (Romani 8.10). Credincioşii sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt. Nu, nu-L onorează pe Domnul nostru să se ştie că o femeie, asemenea lui Rut, a intrat în arie.

Totuşi, deşi Boaz nu putea să recunoască public că Rut era unită cu el, totuşi harul, favoarea şi bunătatea lui faţă de ea nu se micşorase cu nimic. „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur" (2 Timotei 2.13). Ce Prieten bun e Domnul! Când suntem în prezenţa Lui, nu putem pleca decât încărcaţi de binecuvântări.

Să luăm seama la ceea ce i-a dat Boaz lui Rut. La sfârşitul capitolului 2 citim că Rut a lucrat până la sfârşitul seceratului grâului. Am văzut atunci că aceasta simbolizează pe creştinul care are aceeaşi natură, aceeaşi esenţă cu Domnul Isus (Ioan 12.24). Aceasta duce la unirea cu Hristos şi, implicit, la Biserică (Efeseni 1.23; 3.6; 4.16). în capitolul 3 vedem că Rut n-a ajuns la realizarea practică a acestui fapt. Adesea, cunoştinţa noastră este mai mare decât realizarea practică, decât trăirea cu viata. Domnul se uită la realitate si lucrează cu noi potrivit cu realitatea. De aceea, capitolul 3 vorbeşte numai despre orz, nu despre grâu. Boaz era în arie să cearnă orzul şi de aceea i-a dat lui Rut orz. Desigur, în ce i-a dat Boaz, nu erau nici paie nici pleavă. Se făcuse treieratul şi vânturatul. Era însă orz. Persoana care este încă în Romani 7, nu se poate ocupa cu adunarea: el trebuie să fie mai întâi eliberat de păcat. El trebuie să primească orz curat, care aşa cum am mai văzut, reprezintă viaţa de înviere. Este o viaţă care a trecut prin moarte şi care, deci, nu mai este supusă morţii, învierea ne aşază de partea cealaltă, dincolo de moarte, unde nu mai este nici lege, nici păcat, nici moarte.

Boaz i-a dat lui Rut şase măsuri de orz. Cât de mari erau aceste măsuri? Nu ştim. Dar ştim că Boazul nostru nu dă cu zgârcenie. Rut a primit din belşug, căci Boaz i-a oferit cu mână largă. Nu ni se spune măsura, dar ne atrage atenţia numărul de măsuri: şase. Este numărul zilelor lucrătoare dintr-o săptămână şi spune despre sarcina dată de Dumnezeu în mod aparte făpturii. Binecuvântarea practică din partea Domnului nu va depăşi starea noastră. El nu va binecuvânta niciodată pe un israelit cu binecuvântări creştine. Si El nu va aduce unui creştin care este încă în Romani 7, bucuria binecuvântărilor care sunt atât de minunat prezentate în Epistola către Efeseni. Binecuvântările practice ale unei persoane încă în Romani 7 vor fi potrivite cu condiţia ei actuală: încearcă să împlineacă Legea. Va primi, ca şi Rut, şase măsuri, nu şapte. Pe cea de a şaptea măsură o va primi mai târziu, în capitolul următor. Cea de a şaptea măsură este chiar Boaz! Dacă ne-am făcut una cu Hristos, posedăm orice lucru. Avem toate bogăţiile Sale, dar ceea ce este infinit mai important este că îl avem pe El. Apostolul Ioan, adresându-se părinţilor, le scrie: „Vă scriu, părinţilor, pentru că aţi cunoscut pe Cel care este de la început" (1 Ioan 2.13, 14). Aceasta include orice!

Ca să-L avem pe El, trebuie să facem un singur lucru: să rămânem la picioarele Lui (Luca 10.3842). Atunci noi vom primi şapte măsuri de grâu. Ce parte minunată are cel care se poate bucura în chip practic de faptul că este una cu Hristos! Ce scump lucru să ai părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, căci aceasta aduce bucurie deplină! (1 Ioan 1.3, 4). Dacă vrem însă să avem această parte binecuvântată, trebuie să ne luăm riscul de a fi neînţeleşi de toţi, dar înţeleşi de Domnul. Vom fi neîntelesi de Marta, sora noastră, de Lazăr, fratele nostru, de Iuda, unul dintre cei doisprezece, de toţi ucenicii (Ioan 12; Matei 26.8). Da, soţiile noastre, rudele noastre apropiate pot fi vrăjmaşii noştri (Matei 10.36, Luca 14.26,27).

Ce avem atunci de ales? Nu este El vrednic de toate durerile şi încercările? Nu este părtăşia cu El de preferat oricărui alt lucru? Un gând preţios: Domnul este mângâiat când măcar numai un suflet renunţă la orice ca să fie în întregime al Lui (Geneza 24.67). Rut a plecat de la Boaz şi s-a dus în cetate. Era o cetate a poporului lui Dumnezeu, nu era un loc rău, dar nu era Boaz. Chiar adunarea poate uneori să ne distragă de la El (Hristos) şi în acest caz este în paguba noastră, spre paguba adunării, iar atitudinea noastră îl dezonorează pe Domnul Isus. Iată dar: Boaz nu i-a putut da lui Rut decât sase măsuri de orz.

„Ea s-a întors la soacra ei, care i-a zis: „Tu eşti, fiica mea?" Rut i-a istorisit tot ce făcuse pentru ea omul acela. Ea i-a zis: „Mi-a dat aceste şase măsuri de orz, zicând: „Să nu te întorci cu mâinile goale la soacra ta" (versetele 16 şi 17).

Rut s-a întors la soacra ei cu vesti bune si încărcată cu o dovadă bogată a favorii lui Boaz. Dar nu avea tot ce ar fi dorit de la Boaz si nici nu stia cum putea să obţină acestea, deşi Boaz se bucura mult să-i dea totul lui Rut.

Cu ce cuvinte calde i se adresează Naomi: „Tu eşti, fiica mea?" Se produsese o schimbare în Rut. Ea nu mai era cea care fusese mai înainte. Tot asa şi cu noi: nu putem să stăm cu Domnul şi să rămânem cum am fost înainte de a sta cu El. Dacă suntem în prezenţa Lui, ne transformăm potrivit imaginii (chipului) Său. Nu gândesc că Naomi se gândea la acest lucru. Cred mai degrabă că Naomi, ştiind că Boaz avea drept de răscumpărare, a văzut în Rut pe cea care, prin credincioşia şi îndurarea răscumpărătorului, va fi soţia lui Boaz. Intrebarea putea suna: „Te-ai făcut una cu Boaz? Ai găsit odihnă alături de el?"

Ce întrebare însemnată pentru Rut! Ce putea răspunde cu inima ei care era în aşteptare? Cine era ea? Era încă o femeie săracă, singură, fără ajutor. Dacă avea ceva bun de spus, era să vorbească despre Boaz. Din nou, gândurile ei s-au îndepărtat de la ea însăşi şi s-au îndreptat spre Boaz. Avea să se gândească la bunătatea, la puterea, la cuvintele lui, la făgăduinţele lui. Ea putea să-i arate lui Naomi şase măsuri de orz. Era ceva din bogăţia lui, iar Naomi putea să aibă şi ea parte din ceea ce Rut primise de la el.

Naomi a înţeles situaţia. Ea ascultase la ceea ce îi spusese Rut şi observase ceea ce nu-i spusese. A văzut că erau numai şase măsuri de orz, nu şapte. Rut nu găsise încă odihnă, iar Naomi ştia din propria ei experienţă de ce. Este vreun creştin care să nu fi trecut prin experienţa lui personală prin Romani 7? Oricum, deşi oarecum contrariată, Naomi a fost mângâiată de faptul că Boaz a apreciat încrederea pe care Rut şi-a pus-o în el, chiar dacă nu era foarte tare si foarte bine orientată.

Nu este nici o îndoială că Domnul Isus recunoaşte orice aspiraţie spirituală, chiar şi pe cea a celui mai slab credincios. Lui îi place foarte mult când cineva spune: „După omul dinlăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu" (Romani 7.22). Dar ce mult preţuieşte El faptul că dorim după El însuşi! Dacă şi la noi este o astfel de dorinţă, El ne va face parte de o dovadă clară că El Se ocupă de noi şi făgăduinţa că problema noastră este în mâna Lui.

Naomi ştia de ce Rut nu căpătase încă ceea ce dorea. înţelesese si Rut, si amintindu-si ce făcuse Boaz pentru ea, îl cunoştea mai bine. De aceea, acum Naomi o putea îndruma cu înţelepciune: „Fii liniştită, fiică, până când vei şti cum şi ce întorsătură vor lua lucrurile, căci omul acesta nu va avea odihnă până nu va sfârşi lucrul chiar astăzi" (versetul 18).

„Fii liniştită!" Ce sfat excelent pentru cei care au viaţa din Dumnezeu, dar care nu au găsit încă odihnă pentru sufletele lor, şi care încearcă cu disperare să găsească odihna prin eforturile lor proprii. Ştim din experienţă că ne gândim la necurătia si ruina noastră si cât de adesea încercăm să ne îndreptăm căile şi vieţile. Totuşi, marea taină a harului este că Răscumpărătorul nostru a făcut din problema noastră problema Lui. Când descoperim aceasta devenim liniştiţi. Atunci, ne întoarcem privirile de la noi înşine către El şi ne ocupăm numai cu El. Şi asta trebuie să facem. Trebuie să stăm linistiti si să vedem mântuirea lui Dumnezeu (Exod 14.13), aşa cum a făcut Iosua în Zaharia 3. Să-L lăsăm pe Domnul să răspundă celor ce ne acuză, cum a făcut femeia din Ioan 8. Fiul risipitor, întorcându-se spre casă, se gândea la el însuşi, aşa cum facem şi noi când suntem pe calea întoarcerii la Tatăl. Dar când intrăm în casa Tatălui, putem vedea marea preocupare a Tatălui pentru noi. Atunci ne oprim din a lucra şi ne liniştim, gata să vedem ceea ce a lucrat Tatăl pentru noi (Luca 15.22-24).

Există o altă faţă a acestui fapt, care este de mare importanţă. Din moment ce Boaz a luat asupra lui problema lui Rut, el nu va avea odihnă până ce n-o va rezolva. Aşa stând lucrurile, dacă Rut ar fi lucrat, ea nu putea decât să complice lucrurile. Aşa este şi cu noi. Dumnezeu, care a început lucrarea Lui în noi, nu şi-o lasă neterminată. Hristos nu ne lasă din mâna Sa, ci ne poartă pe căile Lui, până ce ne găsim odihna în prezenţa lui Dumnezeu, spre slava Lui şi a Tatălui.

Care este motivul pentru care Hristos a făcut totul pentru noi? Acelaşi motiv pentru care Boaz a făcut totul pentru Rut: o iubea. „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect" (Efeseni 5.25-27).