„Păcatul“ şi „păcatele“

Păcatul este rădăcina, păcatele sunt roadele

Deşi este o strânsă legătură între păcat şi păcate, ele sunt lucruri diferite. Amândouă sunt menţionate în Romani 5.12: „Printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit.“

Păcatul a intrat în lume la căderea lui Adam. Întocmai cum otrava unui şarpe va trece în tot trupul de la o singură muşcătură şi îşi face lucrarea ei mortală, păcatul – otrava şarpelui, diavolul – a pătruns înăuntrul omului şi i-a ruinat natura lui morală. Ca rezultat, toţi au păcătuit. În felul acesta, păcatele de omitere sau de comitere în gândire, cuvânt sau faptă ne-au încărcat pe fiecare dintre noi. Păcatul, deci, este rădăcina, principiul sau natura, în timp ce păcatele sunt roadele rele ale acestui pom rău.

Păcatul este fărădelege

Aflăm ce este păcatul în 1 Ioan 3.4: „Oricine practică păcatul practică şi fărădelegea: şi păcatul este fărădelege.“ Unele traduceri folosesc în mod greşit termenul „călcare de lege“ sau „nelegiuire“ – în loc de „fărădelege“. Nu putea fi călcare de lege până ce nu era dată o lege, şi nu a fost o lege scrisă de la Adam până la Moise. Totuşi păcatul a fost prezent, la fel şi moartea, plata pului (Rom. 5.13-14). Pe de altă parte, fărădelegea este refuzarea oricărei rânduieli, înlăturarea oricărei restrângeri divine, sfidarea voii lui Dumnezeu. În felul acesta Adam a început istoria păcatului, când a mâncat din rodul oprit.

Păcătoşii sunt cu totul inconştienţi de pericolul poziţiei lor

În loc să fie stăpân, omul este acum stăpânit de lucrurile rele în faţa cărora a cedat. Păcatul îl stăpâneşte şi mereu îl face să păcătuiască. Păcatul exercită o influenţă atât de adormitoare asupra conştiinţei încât păcătoşii sunt complet inconştienţi de poziţia lor teribil de periculoasă în afara harului lui Dumnezeu.

Când harul lui Dumnezeu acţionează şi Duhul Sfânt îşi face lucrarea de a da viaţă într-un suflet, cel dintâi strigăt al sufletului este de nevoie şi de durere. Păcatele lui din trecut îi apasă conştiinţa şi simţul poverii nu se sfârşeşte până ce preţul sângelui vărsat al lui Hristos este cunoscut şi persoana poate spune: „Păcatele îmi sunt iertate!“

Rădăcina păcatului rămâne, chiar dacă păcatele au fost iertate

Apoi, de obicei după puţin timp, începe să apară întrebări cu privire la păcat în cel credincios de curând. Descoperim că deşi păcatele ne sunt iertate, rădăcina principală (păcatul) din care vin păcatele este încă în noi. Ce este de făcut cu păcatul?

Este important să înţelegem că păcatul este rădăcina problemelor noastre. Deseori suntem atât de ocupaţi cu roadele (păcatele) încât uităm să ne gândim la rădăcină. Un tânăr se plângea unui credincios bătrân că, în ciuda rugăciunilor şi eforturilor lui, el mereu păcătuia. „Din ce pomi cresc merele?“, a fost singurul răspuns pe care l-a primit. „Desigur, din meri“, a răspuns mirat tânărul. Întrebarea părea fără sens.

„Şi din ce pomi cresc prunele?“, a fost întrebarea următoare. Tânărul a răspuns: „Din prun.“ Atunci bătrânul credincios a întrebat: „Din ce pom vin păcatele?“ Tânărul a zâmbit şi a spus: „Din pomul păcatului.“ Atunci a înţeles că păcatele pe care le facem noi, credincioşii, nu sunt nişte muşcături izolate ale răului adus uneori în vieţile noastre de către Satan. Aceste păcate se arată ca rod al păcatului care este în noi. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi.“ (I Ioan 1.8)

Moartea Lui şi moartea noastră faţă de păcat

Singurul remediu pentru păcat este moartea! Moartea (sau schimbarea la înviere, 1Cor. 15.51-53, dacă Domnul Isus vine înainte de a muri noi) va pune capăt păcatului pentru noi. Ultima urmă va fi atunci înlăturată. Anticipăm cu bucurie acel timp!

Privim noi cu bucurie înapoi la moartea Domnului Isus, marele răscumpărător? Romani 6.10 spune: „În ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna: iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu.“ El a murit pentru păcatele noastre, făcând ispăşire pentru ele: dar El a murit şi faţă de păcat. De aceea, fiind învăţaţi de Duhul Sfânt, recunoaştem prin credinţă că suntem identificaţi cu marele nostru Reprezentantiv: moartea Lui este şi a noastră. Noi, de asemenea, „am murit faţă de păcat“ (Rom. 6.2); cum să mai trăim în el? Îndemnul este: „Socotiţi-vă şi voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus.“ (Rom. 6.11)

Totala condamnare a păcatului

Notaţi că păcatul pentru care a murit Domnul Isus a fost un lucru cu totul exterior pentru El. „În El nu este păcat“ (1 Ioan 3.5). Păcatul nostru este şi în afara noastră şi înăuntrul nostru. De asemenea, moartea lui Hristos a fost nu numai moartea noastră faţă de păcat, a fost totala condamnare a păcatului faţă de care noi am murit. Romani 8.3 spune:“Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu în asemănare cu firea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă.“ La cruce, păcatul în toată urâciunea lui a fost dat pe faţă, pentru că acolo şi-a ajuns fărădelegea culmea, şi în acea jertfă sfântă a fost purtată judecata păcatului şi s-a arătat condamnarea lui.

În felul acesta păcatele au fost iertate şi judecarea lor împlinită. Păcatul a fost arătat ce este şi a fost condamnat, iar noi am murit faţă de el în moartea lui Hristos. Crucea a însemnat toate acestea – şi mai mult!

„Păcatul lumii“ şi „păcatul în carne“

În Ioan 1.29 şi Romani 8.3 citim despre „păcatul lumii“ şi despre „păcatul în carne“ (în firea păcătoasă). Cea dintâi expresie este foarte cuprinzătoare. Păcatul (rădăcina) şi fiecare arătare (mlădiţă) a păcatului în lume trebuie să fie ridicate de către Mielul lui Dumnezeu. El va face acest lucru cum vedem în Apocalipsa 19-21, pe baza jertifirii de pe cruce. Cea de a doua expresie, „păcatul în carne“ (în firea păcătoasă), este ceva diferit. Păcatul (rădăcina) este întotdeauna acelaşi, dar „carnea“ – natura veche, căzută a copiilor lui Adam – este mijlocul, locul în care trăieşte păcatul, în care lucrează ca să producă păcate în fiecare om.

Să ne închipuim o mare reţea de energie electrică dintr-un oraş, cu toate firele fără izolare. Risc, şoc şi moarte ar fi peste tot. Păcatul este asemenea curentului electric care îşi face simţită puterea în orice direcţie. Carnea (firea păcătoasă) este ca generatorul cu firele lui - locul electricităţii şi mijloacele prin care acţionează. Păcatele sunt ca nişte şocuri individuale care aduc moartea. Păcatul lumii este ca această întreagă reţea de energie electrică. Dar crucea va distruge toate acestea.

Iertarea este numai pentru „păcate“, nu pentru „păcat“

Nu întâlnim expresia „iertarea păcatului“ (rădăcina) în Biblie. Întâlnim iertarea păcatelor sau a unui păcat. Să dăm un exemplu. O mamă are un copil care uşor se enervează foarte mult. Într-o zi el caută s-o oblige pe sora lui să se uite la cineva din afara casei, când ea se joacă tot cu păpuşile ei. În lupta lui, o împinge spre fereastră şi ea capătă ceva tăieturi de la geamul spart. Atunci mama îl trimite în camera lui şi, când tatăl se întoarce, băiatul este pedepsit. Spre seară, pedeapsa şi-a ajuns scopul dorit: el vine cu lacrimi la părinţi şi spune că a greşit. Ei îi iartă fapta lui mânioasă: dar îi iartă şi mânia din care a venit fapta? Nu. I-o condamnă şi îl fac şi pe el s-o condamne.

„Dumnezeu... a condamnat păcatul în firea păcătoasă“ (carnea, Rom. 8.3). El nu l-a trecut cu vederea, nu l-a uitat. Acum lucrarea Duhului Sfânt în noi ne face să-l condamnăm întocmai cum Dumnezeu l-a condamnat, ca să cunoaştem eliberarea de sub puterea lui.

„Păcatul“ a rămas în cei credincioşi ca ei să înveţe să-l condamne

Aceasta nu înseamnă că cei credincioşi nu vor mai păcătui. Condamnare nu înseamnă înlăturare. Păcatul încă este în noi (I Ioan 1.8). Biblia ne arată că cel credincios se poate să păcătuiască, pentru că ea prevede şi îngrijeşte de un astfel de caz (1 Ioan 2.1). Ea ne spune, de asemenea, că toţi păcătuim (Iacov 3.2).

Dumnezeu a lăsat păcatul şi firea veche (carnea) în cel credincios pentru ca el să înveţe adevărata lor situaţie şi să ajungă în mod experimental să aibă acelaşi gând cu Dumnezeu în ce priveşte condamnarea lor la cruce şi să găsească viaţa şi eliberarea în Altul. Atunci el poate mulţumi lui Dumnezeu prin Isus Hristos că este eliberat (Rom. 7.24, 25).

Nu practică păcatul

1 Ioan 3.9 este arătat că ar contrazice cele de mai sus, uneori chiar şi din cauza traducerii. Se spune clar: „Cine a fost născut din Dumnezeu nu practică păcatul.“ Nu este natura lui ca să practice păcatul. Apostolul Ioan vede pe cei credincioşi în firea lor cea nouă, ca născuţi din Dumnezeu, fără referinţă la vreo trăsătură anormală care ar surveni pe parcursul vieţii.

Păcatele, după mântuire, reduc fericirea şi bucuria credinciosului

Ce se întâmplă cu un creştin când păcătuieşte? Situaţia aceasta nu are a face cu siguranţa, deoarece crucea lui Hristos este baza siguranţei noastre. Acolo, păcatul a fost condamnat şi ispăşirea a fost făcută, încât suntem iertaţi pentru totdeauna când credem. Iertarea aceasta este darul harului divin şi „darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot schimba“ (Rom. 11.29) – ele nu sunt supuse vreunei schimbări de gândire din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, păcatele, după ce ai fost mântuit, micşorează fericirea creştinului şi iau bucuria şi a iertării şi a comuniunii cu Dumnezeu până ce, în judecata de sine, astfel de păcate sunt mărturisite. Atunci, prin lucrarea de mijlocire a lui Hristos, primim iertarea Tatălui (1 Ioan 1.9-2.1). Toţi avem de învăţat lecţii dureroase dar folositoare în felul acesta: şi astfel descoperim adevărata poziţie a firii păcătoase (cărnii) în noi şi înţelegem că singura cale de a ne păzi de împlinirea poftelor ei este „să umblăm în Duhul“ (Gal. 5.16).

Ispăşirea păcatelor a fost pentru toţi – substituirea numai pentru cei credincioşi

Încheind, să mai privim puţin la ceea ce a făcut Domnul Isus pe cruce în legătură cu păcatul. A purtat El păcatele oricărui om? Biblia spune că „El a murit pentru toţi“ (2 Corinteni 5.15), că „S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi“ (1 Tim. 2.6) şi că „El este ispăşirea pentru păcatele noastre: dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi“ (1 Ioan 2.2). Aceste versete arată aspectul din partea lui Dumnezeu a lucrării Lui. Ele arată că ispăşirea (Dumnezeu fiind satisfăcut) a fost împlinită în folosul oricui din întreaga lume.

Când venim la rezultatele lucrării Sale, lucrurile sunt prezentate în alt fel. Nu putem spune că El a purtat păcatele oricărui om, pentru că Scriptura precizează: „a purtat El Însuşi păcatele noaste (ale celor credincioşi) în trupul Său pe lemn“ (1 Petru 2.24) şi „Hristos S-a adus o singură dată jertfă ca să poarte păcatele multora“ (Evrei 9.28). Să mulţumim lui Dumnezeu că facem parte din aceşti „mulţi“.