Matei 27

Apoi, nefericiţii preoţi şi capi ai poporului Îl predau naţiunilor pe Mesia, aşa cum Isus vestise ucenicilor Săi. Iuda, în disperare, sub puterea lui Satan, se spânzură, după ce a aruncat recompensa nelegiuirii sale la picioarele marilor preoţi şi ale bătrânilor. Satan este constrâns să dea mărturie despre nevinovăţia Domnului tocmai prin această conştiinţă a lui Iuda, pe care a înşelat‐o. Ce scenă! Apoi preoţii, care nu erau deloc mustraţi în conştiinţă atunci când au cumpărat de la Iuda sângele lui Isus, sunt foarte scrupuloşi când este vorba de punerea argintului în vistieria templului, pentru că era preţ de sânge. Trebuia ca în prezenţa lucrurilor care se întâmplau atunci, omul să se dezvăluie aşa cum este şi să arate puterea pe care Satan o are asupra lui. Preoţii, ţinând consiliu, cumpără un cimitir pentru străini. Aceştia erau în ochii lor suficient de profani, încât n‐ar fi fost întinaţi de un astfel de argint.

Totuşi, aici era vorba de vremea harului lui Dumnezeu pentru străini şi vremea judecării lui Israel. În rest, ei stabilesc astfel un memorial perpetuu despre propriul lor păcat şi despre sângele pe care l‐au vărsat. Acheldama este tot ceea ce rămâne în această lume în urma circumstanţelor acestei mari jertfe. Lumea este o ţarină a sângelui, dar acest sânge vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Este ştiut că această profeţie se găseşte în Zaharia (11.13). Cuvântul Ieremia se poate să se fi strecurat în manuscris atunci când manuscrisul nu conţinea decât „cum a zis profetul“; sau poate, potrivit ordinii stabilite de talmudişti, Ieremia era primul în cartea profeţilor, de unde şi expresia, „Ieremia sau unul dintre profeţi“ (vedeţi Matei 16.14). Dar nu doresc să discut aici această chestiune.

Împăratul iudeilor înaintea lui Pilat

Toate desfăşurările scenelor între iudei iau sfârşit aici. De acum Domnul Se află înaintea lui Pilat. Aici nu se pune problema că El este Fiul lui Dumnezeu, ci discuţia este asupra titlului Său de Împărat al iudeilor. Deşi era Împărat al iudeilor, El nu le permitea acestora să‐L primească decât sub caracterul Său de Fiu al lui Dumnezeu. Dacă L‐ar fi primit ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci ar fi fost Împăratul lor. Dar aceasta nu era posibil. El trebuia să împlinească lucrarea de ispăşire. Iudeii, respingându‐L ca Fiu al lui Dumnezeu, Îl tăgăduiesc acum şi ca Împărat al lor. Dar şi naţiunile se fac vinovate prin persoana guvernatorului lor în Palestina, ţară a cărei stăpânire le fusese încredinţată. Cel care era capul naţiunilor ar fi trebuit să domnească prin dreptate. Cel care reprezenta acest cap al naţiunilor în Iudeea recunoaşte răutatea vrăjmaşilor lui Hristos. Conştiinţa sa, trezită şi de visul soţiei sale, îl îndeamnă să se ferească de a‐L condamna pe Isus. Dar adevăratul prinţ al acestei lumi, când este vorba de exercitarea actuală a puterii, este Satan. Pilat, spălându‐şi mâinile (deşartă speranţă de a se descărca de responsabilitatea sa), Îl dă la moarte pe Cel nevinovat, potrivit voinţei vrăjmaşilor Săi, spunând în acelaşi timp că nu găseşte nici o vină în El. 207

Şi el dă iudeilor un ucigaş notoriu în locul Prinţului Vieţii (versetele 11‐26). Dar şi condamnarea aceasta s‐a făcut pe baza propriei mărturisiri a Domnului; El a mărturisit în faţa tribunalului naţiunilor acelaşi lucru pe care L‐a mărturisit şi în faţa iudeilor, a spus adevărul şi într‐un caz şi în celălalt, şi a dat o bună mărturie în ceea ce priveşte adevărul înaintea acelora în faţa cărora Se afla.

Alegerea de către iudei a lui Baraba; un Mântuitor respins

Baraba, expresia duhului lui Satan care a fost ucigaş de la început, expresia răzvrătirii împotriva autorităţii pe care trebuia să o menţină Pilat – Baraba era iubit de iudei; şi prin el, nepăsarea nelegiuită a guvernatorului neputincios împotriva răului încerca să satisfacă voinţa acestui popor pe care ar fi trebuit să‐l guverneze. „Tot poporul“ se face vinovat de sângele lui Isus, prin aceste cuvinte solemne care se împlinesc până în ziua de astăzi, în aşteptarea momentului în care harul suveran va îndepărta aceste consecinţe potrivit planului lui Dumnezeu – cuvinte solemne, dar teribile: „sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (versetul 25). Tristă şi înfricoşătoare ignoranţă pe care voinţa proprie a adus‐o asupra unui popor care a refuzat lumina!

Vedem, repet aceasta, în ce fel fiecare îşi ia locul în faţa acestei pietre de încercare – un Mântuitor respins. Cei de rând dintre naţiuni, soldaţii, se manifestă cu brutalitatea care le era obişnuită ca păgâni şi I se închină în batjocură; dar naţiunile vor face lucrul acesta cu bucurie şi cu adorare, atunci când Acela de care şi‐au bătut joc va fi cu adevărat Împăratul iudeilor, în glorie. Isus suportă totul. Era ceasul supunerii Sale perfecte în faţa întregii puteri a răului: trebuia ca răbdarea să‐şi facă în mod desăvârşit lucrarea, în aşa fel încât ascultarea să fie completă în toate aspectele. El suportă totul fără nici o alinare, preferând suferinţa maximă mai degrabă decât să manifeste cea mai mică slăbiciune în privinţa ascultării de Tatăl Său. Ce diferenţă între purtarea Sa şi cea a primului Adam înconjurat de binecuvântări!

Răstignirea: adâncul suferinţelor Lui

Fiecare din cei care iau parte la această scenă, în acest ceas solemn în care totul este pus la încercare, a trebuit să slujească păcatului sau tiraniei răutăţii. Un anume Simon (cunoscut mai târziu, se pare, printre ucenici) este forţat să poarte crucea lui Isus; şi astfel Domnul este dus la locul răstignirii Sale. Acolo El refuză lucrul care ar fi putut să‐I amorţească simţurile. Isus nu a vrut să evite paharul pe care trebuia să‐L bea, nici să fie lipsit de facultăţile Sale pentru a deveni insensibil la suferinţele pe care Dumnezeu I le pusese înainte (versetele 30‐38). Profeţiile psalmilor se împlinesc în Persoana Sa prin intermediul acelora care se gândeau prea puţin la ceea ce făceau. În acelaşi timp iudeii reuşesc astfel să se facă vrednici de dispreţuit până în ultimul grad. Împăratul lor este răstignit! Trebuie ca ei să poarte ruşinea, vrând‐nevrând. Dar cine este de vină?

Împietriţi şi insensibili, iudeii împart împreună cu unul dintre tâlhari trista satisfacţie de a‐L insulta pe Fiul lui Dumnezeu, pe Împăratul lor, pe Mesia, şi aceasta spre propria lor ruină (versetele 39‐44), ei citează – atât de oarbă este necredinţa – din propriile lor scripturi, ca o expresie a gândurilor lor, acele lucruri care sunt puse în gura vrăjmaşilor necredincioşi ai lui Yahve. Isus a simţit aceasta în mod clar; dar tulburarea încercării Sale în care El Se găsea ca un Martor calm şi credincios, adâncul suferinţelor Sale ascundea ceva mult mai teribil decât toată această răutate sau respingere din partea omului. Se auzea deja zgomotul talazurilor. Răutatea mişca aceste valuri unele după altele asupra Lui. Dar cine ar fi putut pătrunde adâncul care‐L aştepta sub acestea? Inima Sa, sufletul Său – vas al dragostei divine – erau singurele în stare să coboare mai jos decât fundul acestui adânc deschis înaintea omului prin păcat, pentru a ridica pe cei care zăceau acolo, după ce va fi suferit spaimele acelui loc în însuşi sufletul Său. O inimă care fusese întotdeauna credincioasă era părăsită de Dumnezeu. Dragostea Îl conduce pe Domnul acolo unde păcatul l‐a coborât pe om, iar Domnul este într‐un trup care poate aprecia acest adânc în aşa fel încât părăsirea este simţită în toată plinătatea ei. Părăsirea aceasta a intervenit în acea relaţie unde nu existase nici distanţă, nici separare. Iar acest lucru nu putea să fie simţit, pătruns, decât de Cel care Se găsea într‐o astfel de poziţie.

Părăsit de Dumnezeu – glorificând pe Dumnezeu

Este de asemenea o privelişte uimitoare când singurul Om drept în lumea aceasta declară la sfârşitul vieţii Sale că este părăsit de Dumnezeu. Dar tocmai prin aceasta Îl glorifica, aşa cum nimeni altul nu ar fi putut să o facă, în acele aspecte în care numai El putea face lucrul acesta – făcut păcat în prezenţa lui Dumnezeu, fără nimic care să‐L protejeze de judecata Lui.

Părinţii acestui popor, umpluţi de credinţă, în momentele lor de disperare au făcut experienţa credincioşiei lui Dumnezeu care răspundea aşteptării inimilor lor. Dar Isus (în starea sufletului Său în momentul acela) striga în zadar. „Vierme, nu om“ în ochii oamenilor, El trebuia să suporte părăsirea din partea Dumnezeului în care Se încredea.

Aceia care‐L înconjurau, cu gândurile departe de gândurile Sale, nu Îi înţelegeau nici măcar cuvintele, dar împlineau profeţiile prin ignoranţa lor. Isus Îşi dă duhul mărturisind prin tăria vocii Sale că ceea ce Îl apăsa nu era povara morţii (versetele 45‐50).

Eficacitatea morţii lui Hristos; perdeaua sfâşiată

Eficacitatea morţii Sale ne este prezentată în această Evanghelie sub un dublu aspect. Mai întâi, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată în două de sus până jos (versetul 51). Dumnezeu, care fusese întotdeauna ascuns în spatele unei perdele, Se descoperea complet prin moartea lui Isus. Intrarea în Locul Preasfânt – calea cea nouă şi vie pe care Dumnezeu ne‐a deschis‐o prin această perdea – era de acum arătată (Evrei 10.19,20). Tot sistemul iudaic al relaţiilor omului cu Dumnezeu sub dominaţia acestui sistem al preoţiei levitice, totul cădea odată cu ruperea perdelei. Fiecare credincios, de acum, se găseşte în prezenţa lui Dumnezeu fără perdea. Este o stare în care odinioară numai preoţii se puteau afla. Dar prin acelaşi act, păcatul care ne‐ar fi făcut incapabili să stăm înaintea Lui, a fost în întregime îndepărtat dinaintea lui Dumnezeu, pentru cel credincios. Dumnezeul sfânt şi credinciosul curăţit de păcatele sale sunt puşi faţă‐n faţă prin moartea lui Hristos. Ce dragoste este aceea care a împlinit o astfel de lucrare!

Învierea; păcătoşii iertaţi pot sta fără teamă înaintea lui Dumnezeu

În al doilea rând, pe lângă aceasta, eficacitatea morţii Domnului Isus este de aşa fel încât odată ce învierea Sa a rupt legăturile care îi ţineau, mulţi morţi s‐au arătat în cetate – martori ai puterii Aceluia care, suferind moartea, a păşit peste ea şi a învins‐o, nimicindu‐i puterea şi luând‐o ca pradă. Binecuvântarea se găsea acum în înviere. Prezenţa lui Dumnezeu fără o perdea şi a păcătoşilor fără păcat înaintea Lui, dovedesc eficacitatea suferinţelor lui Hristos.

Învierea morţilor, asupra cărora împărăteasa spaimelor nu mai avea drept, arăta eficacitatea morţii lui Hristos pentru păcătoşi şi puterea învierii Sale. Iudaismul era încheiat pentru cei care au credinţă; la fel şi puterea morţii. Perdeaua este ruptă, mormintele îşi predau prada (versetele 52,53); El este Domnul celor morţi şi al celor vii.

Cea dintâi mărturie de credinţă printre naţiuni faţă de Persoana lui Hristos

Rămâne încă o mărturie particulară a atotputerniciei morţii lui Isus şi a sensului adânc al acestui cuvânt: „când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi“ (Ioan 12.32). Centurionul care era de gardă atunci când a fost răstignit Domnul, văzând cutremurul de pământ şi lucrurile care s‐au întâmplat, recunoaşte, înspăimântat, gloria Persoanei Mântuitorului; şi oricât de străin este el de Israel, dă totuşi prima mărturie de credinţă a celor dintre naţiuni: „Cu adevărat Acesta era Fiu al lui Dumnezeu“ (versetul 54).

Instinctul iubirii; la picioarele crucii

Dar istorisirea continuă. Nişte sărmane femei – cărora devotamentul le dă adesea din partea lui Dumnezeu mai mult curaj decât bărbaţilor, a căror poziţie este de mai mare responsabilitate – rămân lângă cruce, privind ceea ce se întâmplă cu Acela pe care ele Îl iubeau (versetele 55,56).

Dar aceste femei nu erau singurele care au umplut într‐un fel golul lăsat pe ucenicii înspăimântaţi. Alte persoane, (versetele 57‐60) – şi aceasta se întâmplă adesea – bărbaţi pe care lumea îi reţinuse până atunci, odată atinşi în adâncul sentimentele lor de aceste suferinţe ale Aceluia pe care Îl iubeau cu adevărat (atunci când momentul este atât de greu încât alţii se înspăimântă) devin plini de râvnă văzând această respingere a lui Hristos şi simt că a venit momentul să se decidă şi să mărturisească pe Domnul cu curaj. Asociaţi până acum cu cei care L‐au răstignit, ei trebuiau atunci să fie de acord cu acest act (al răstignirii) sau să se dea ei înşişi pe faţă. Ei fac acest din urmă lucru acum, prin har.

„Cu cel bogat în moartea Sa“

Dumnezeu pregătise totul dinainte. Fiul Său trebuia să aibă mormântul la un loc cu cel bogat. Iosif din Arimateea se prezintă cu îndrăzneală înaintea lui Pilat pentru a cere trupul lui Isus. El înveleşte într‐o pânză curată de in trupul Domnului, pe care îl ia cu permisiunea lui Pilat, şi îl aşează în propriul său mormânt, care nu fusese niciodată folosit pentru a ascunde putrezirea omului. Maria din Magdala şi cealaltă Marie – pentru că ele erau cunoscute – se aşează lângă mormânt, ataşate, prin tot ceea ce mai rămânea pentru credinţa lor, de Acela pe care Îl iubiseră şi Îl urmaseră cu sentimente de adorare în timpul vieţii Sale (versetul 61).

Mărturia fără voie a necredinţei

Dar necredinţa nu se crede nici măcar pe ea însăşi; şi temându‐se ca nu cumva ceea ce tăgăduieşte să fie totuşi adevărat, ea se teme de orice (versetele 62‐66). Marii preoţi cer lui Pilat ca mormântul să fie păzit, pentru a înlătura orice încercare a ucenicilor de a‐şi întemeia doctrina învierii pe absenţa trupului lui Isus din mormântul în care fusese depus. Pilat le porunceşte să păzească ei înşişi mormântul; în felul acesta nu fac altceva decât să fie martori involuntari şi să ne asigure astfel de împlinirea faptului de care se temeau. Astfel, Israel era vinovat de efortul inutil de a se împotrivi mărturiei pe care Domnul Isus o dăduse cu privire la propria Sa înviere. Iudeii dădeau astfel mărturie împotriva lor înşişi. Precauţiile pe care probabil Pilat nu le‐ar fi luat sunt împinse de către aceşti mari preoţi până în ultimele amănunte, dar în felul acesta orice tăgăduire a realităţii învierii lui Isus devenea imposibilă.

Slujirea lui Isus pentru cei săraci ai turmei

Învierea Mântuitorului este descrisă pe scurt în Matei. Scopul acestei prezentări şi a lucrurilor care au loc după înviere este de a lega lucrarea şi slujirea lui Isus – transferată acum ucenicilor Săi – de cei săraci ai turmei, de rămăşiţa lui Israel. Domnul îi strânge din nou în Galileea, acolo unde fuseseră de multe ori învăţaţi, unde rămâneau nişte dispreţuiţi de popor, departe de orgoliul iudeilor. Dar tocmai aceasta lega lucrarea lor de a Sa în ceea ce îi era caracteristic, mai ales în raporturile cu rămăşiţa lui Israel.

Voi cerceta cu altă ocazie detaliile învierii. Aici mă ocup numai de importanţa pe care acest eveniment o are în contextul Evangheliei după Matei.