Marcu 3

Totuşi fariseii nu erau deloc convinşi, şi deschid din nou toată dezbaterea, puţin mai tarziu, când într-o altă zi de sabat, Isus intră în contact cu o nevoie a omului, în una din sinagogile lor. Conflictul se dezlănţuie în jurul acestui om care avea mâna paralizată. Îl privesc pe Isus, scontând că le va fi dat un prilej de a-L ataca. El acceptă această provocare care, deşi neexprimată, se găseşte în inima lor,. Spunând omului: „Ridică-te şi vino în mijloc!” (v. 3), punându-l astfel în văzul tuturor pentru ca toţi cei care asistă să fie martori ai acestei provocări.

O altă chestiune cu privire la sabat este acum ridicată. Prin lege Dumnezeu a vrut să interzică a face binele ca a face răul? Sabatul face dintr-un singur act de îndurare o încălcare de lege?

Se poate alătura această întrebare: „Este permis... a face bine, sau a face rău?” (v. 4), de Iacov 4:17. Dacă ştim să facem binele şi nu îl facem, păcătuim. Trebuia ca Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu, care cunoştea binele şi care mai mult, avea toată puterea de a-l face, să-şi oprească mâna să lucreze pentru că era o zi de sabat? Imposibil!

În această manieră frapantă sfântul Slujitor al lui Dumnezeu Îşi justifica slujba de har, în prezenţa celor care I-ar fi legat mâinile prin interpretări rigide ale legii lui Dumnezeu. Este important să învăţăm lecţia care ne învaţă toate acestea, în cazul în care am cădea într-o greşeală asemănătoare. „Legea lui Hristos” este foare diferită în caracterul şi în spiritul ei de legea lui Moise; totuşi, în acelaşi fel poate fi rău folosită. Dacă jugul lui Hristos, care este uşor şi comod, este strâmbat pentru a deveni o sarcină apăsătoare şi de asemenea un adevărat obstacol la revărsarea harului şi a binecuvântării, aceasta devine o pervertire mai gravă decât tot ce vedem în aceste versete.

Inima fariseilor era dură. Era într-adevăr sensibilă la toate aspectele tehnice ale legii, dar dură când era vorba de a avea vreun sentiment al propriului lor păcat. Isus vedea în ce stare îngrozitoare se găseau şi era întristat, dar nu reţine binecuvântarea. Îl vindecă pe acest om şi îi lasă în păcatul lor. Erau indignaţi pentru că El călcase legea în unul din punctele la care ei ţineau atât. Ei înşişi ies pentru a călca una dintre cele mai importante prescripţii ale legii ţinând sfat pentru a-L omorî. Iată fariseul!

Înaintea acestei uri ucigaşe, Domnul Se retrage cu ucenicii Săi. Îl vedem, la sfârşitul capitolului 1, Se retrage din toată strălucirea pe care o dă popoularitatea. Nu caută să Se facă bine văzut, nici nu doreşte să stârnească ceartă. Aici Îl găsim pe Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu lucrând exact cum este îndemnat să o facă robul Domnului în 2 Timotei 2:24.

Dar Persoana Lui are o asemenea putere de atracţie încât oamenii se îndreaptă către El, chiar când Se retrage. O mare mulţime se îmbulzeşte în jurul Lui; puterea şi harul Lui se manifestă în multe feluri, şi minţile necurate recunosc în El pe Stăpânul pe care trebuie să-L asculte, deşi El nu acceptă mărturia lor. El aduce binecuvântarea oamenilor şi îi eliberează; totuşi El nu aşteaptă nimic de la ei. Mai întâi are la dispoziţie pe lac o mică barcă în care Se poate retrage departe de mulţimea care Îl îmbulzeşte; şi apoi urcă pe un munte unde îi cheamă la El numai pe cei care vrea El şi, dintre ei, alege doisprezece destinaţi să fie apostoli.

De aceea, nu numai că răspunde la ura conducătorilor religioşi retrăgându-Se de la ei, dar şi chemând pe cei doisprezece care, la momentul dorit, vor urmări slujba Lui incomparabilă. Astfel pregăteşte lărgirea slujbei şi a mărturiei. Cei doisprezece care au fost aleşi trebuie să fie cu El, şi apoi, când timpul lor de instruire şi de pregătire va fi terminat, îi va trimite. Această perioadă de instruire durează până la versetul 6 din capitolul 6. În versetul 7 din acelaşi capitol, avem relatarea adevăratului început al misiunii lor.

Faptul de „a fi cu El” este de o imensă importanţă pentru cel care este chemat să slujească. Aceasta este la fel de necesar pentru noi cum era pentru ei. Aveau prezenţa şi tovărăşia Lui pe pământ. Noi nu le avem, dar avem Duhul Lui care ne este dat şi Cuvântul Său scris. De aceea ne este îngăduit, într-un duh de rugăciune, să păstrăm contactul cu El, şi să primim această educaţie spirituală, care numai ea ne formează pentru a-I sluji cu înţelepciune. Cei doisprezece au fost mai întâi aleşi, apoi formaţi, apoi trimişi cu puterea care le fusese dată. Aceasta este ordinea divină, şi vedem aceste lucruri prezentate în versetele 14 şi 15. După ce i-a chemat şi i-a ales pe cei doisprezece pe munte, Se întoarce la locurile frecventate de oameni şi Se găseşte într-o casă. Imediat mulţimile se adună. Atracţia pe care o exercită este irezistibilă şi se cere atât de la El, încât nu are timp să ia masa. De aceea primul lucru la care sunt martori cei doisprezecei, când sunt cu El, este acest val puternic de interese, şi aparenta popularitate a Învăţătorului lor.

Cu toate acestea, ei văd repede un alt aspect al lucrurilor, şi în primul rând că Isus nu este deloc înţeles de cei care sunt cei mai apropiaţi de El după carne. Fără îndoială, sunt plini de grijă binevoitoare pentru El. Nu pot să înţeleagă o asemenea muncă neîncetată şi au sentimentul că se cuvine să-L ia pentru a-L opri ca şi cum Şi-ar fi ieşit din minţi! Ioan 7:5 face lumină asupra acestei atitudini extraordinare din partea lor. Când Domnul a ajuns în acest punct al slujbei Lui, fraţii Lui nu credeau în El şi aparent mama Sa nu are încă decât o idee obscură a ceea ce este El cu adevărat pe cale să facă.

Dar în al doilea rând, sunt duşmani care devin şi mai duri şi care sunt şi mai puţin scrupuloşi. În versetul 6 din capitolul nostru, i-am văzut pe farisei aliniindu-se cu adversarii lor irodieni, pentru a ţine sfat împotriva Lui pentru a-L omorî. Acum îi găsim pe cărturarii care coboară din Ierusalim pentru a I se opune şi a-L acuza. Este ceea ce fac în modul cel mai nechibzuit, atribuind lucrările Lui de har puterii diavolului. Nu era vorba doar de insultă grosolană, ci de ceva deliberat, inspirat de viclenie. Nu puteau nega ce făcea, dar încercau să-I păteze reputaţia. Admiteau realitatea evidentă a miracolelor şi apoi, în mod voluntar şi oficial, declarau că erau lucrările diavolului. Acesta era caracterul blasfemiei lor, şi se cuvine să fim lămuriţi asupra acestui subiect pentru a cerceta cuvintele Domnului din versetul 29.

Dar pentru a începe, îi face să vină la El, şi răspunde printr-o chemare la bunul simţ. Opoziţia lor blasfematoare era o absurditate. Sugerau într-adevăr că Satan începuse să-l alunge pe Satan, că împărăţia şi casa lui erau dezbinate împotriva lor însele. Şi dacă era adevărat, aceasta implica sfârşitul a tot ce este activitate satanică. Satan era prea avizat pentru a lucra astfel.

Trebuie să admitem, vai, că noi ceilalţi, creştinii, nu am fost prea avizaţi pentru a lucra astfel. Creştinătatea este plină de diviziuni care sunt propriu-zis suicidare, şi Satan însuşi este, fără îndoială, la originea acestui lucru. Fără puterea Domnului Isus din cer, care a rămas întotdeauna la fel, şi fără prezenţa Duhului Sfânt care locuieşte în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, mărturia publică a creştinătăţii ar fi fost moartă de mult. Credinţa nu a pierit pentru a dispare de pe pământ, iar lauda nu este a înţelepciunii oamenilor, ci a puterii lui Dumnezeu. După ce a demonstrat absurditatea smintită a cuvintelor lor, Domnul începe să le dea adevărata explicaţie a ceea ce s-a întâmplat. El este Cel care este mai tare decât omul tare, şi acum este pe cale să-i jefuiască bunurile, eliberând pe mulţi din cei care au fost înrobiţi de Satan. Acesta este legat când Domnul este prezent acolo.

În al treilea rând, îi avertizează clar pe aceşti nefericiţi cărturari şi farisei de enormitatea păcatului pe care l-au comis. Slujitorul desăvîrşit a eliberat oamenii de influenţa lui Satan în puterea Duhului Sfânt. Pentru a evita să admită aceasta, taxează lucrarea Duhului Sfânt drept lucrarea lui Satan. Este blasfemie pură, blasfemia oarbă a oamenilor care închid ochii la adevăr. Se plasează dincolo de iertare, având ca singură perspectivă condamnarea eternă. Sunt atinşi de această îngrozitoare stare de împietrire în ura şi orbirea care caracterizase altădată pe faraon în Egipt, şi care mai târziu marcase împărăţia din nordul Israelului când Cuvântul Domnului fusese: „Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţi-l!” (Osea 4:17). Voia lui Dumnezeu este de a lăsa pe aceşti cărturari din Ierusalim, şi aceasta înseamnă: nu iertare, ci condamnare. Iată ce era păcatul care nu putea fi iertat. Înţelegând ce este el cu adevărat, putem cu uşurinţă să vedem că persoanele care au o conştiinţă sensibilă şi care astăzi sunt tulburate pentru că se tem de a-l fi comis, sunt ultimele care ar fi putut cu adevărat să-l comită.

Capitolul se termină cu sosirea celor apropiaţi despre care ne-a vorbit versetul 21. Cuvintele Domnului cu privire la mama şi fraţii Săi au părut unora inutil de dure. Era cu siguranţă în ele o notă de severitate, care era consecinţa atitudinii lor. Domnul a prins ocazia să dea ucenicilor Săi învăţătura de care aveau nevoie. Îl văzuseră în mijlocul a multă trudă şi aparent popular, şi de asemenea în centrul unei opoziţii blasfematoare. Acum trebuie ca ucenicii să aibă o demonstaţie frapantă a faptului că relaţiile pe care Dumnezeu le recunoaşte şi le onorează, sunt cele care au o bază spirituală.

Altădată, în Israel legăturile de rudenie în carne contau mult. Acum trebuie să fie pusă deoparte, pentru a face loc legăturilor spirituale. Şi baza a ceea ce este spiritual se găseşte în ascultarea voii lui Dumnezeu; şi pentru noi astăzi, voia lui Dumnezeu se găseşte intercalată în Sfintele Scripturi. Ascultarea este lucrul fundamental. Este la baza oricărei slujiri adevărate şi trebuie să ne caracterizeze, dacă vrem să fim legaţi de singurul Slujitor adevărat şi desăvârşit. Să nu uităm aceasta niciodata.