Mana

Şi Moise lea zis: „Aceasta este pâinea pe care va dato Domnul ca hrană“. Exod 16.15

Mana era o resursă zilnică, pentru nevoi zilnice. Nu putea fi stocată; dacă cineva încerca să o păstreze de pe o zi pe alta, mana se strica (Exod 16.20). La fel, noi nu putem trăi astăzi cu lucrurile de care neam bucurat ieri cu privire la Hristos. Trebuie să ne bucurăm de El astăzi. Altfel, experienţele noastre trecute se vor schimba întro sursă de corupţie, hrănind mândria şi devenind o cunoştinţă care îngâmfă. Cât de des întâlnim acest lucru! Dependenţa constantă de Dumnezeu este baza pe care primim binecuvântarea din partea Lui. Astfel, El ne ţine aproape de Sine. Aceasta înseamnă să adunăm mana pentru nevoia de zi cu zi, iar gustul ei va fi ca „untdelemnul proaspăt“ (Numeri 11.8) – o prospeţime pe care adevărata slujire a Duhului o are întotdeauna.

Iar când o măsurau cu omerul, „cel care strânsese mult nu avea prea mult; şi celui care strânsese puţin nui lipsea“ (Exod 16.18). Nu putem avea prea mult din Hristos. Putem avea prea multă cunoaştere intelectuală a Cuvântului şi, în felul acesta, putem avea o lărgime de adevăr disproporţională cu adâncimea lui. Însă atunci când Îl căutăm pe Hristos, vom avea şi lărgime şi adâncime. De cealaltă parte, cantitatea pe care o vom avea nu depinde de măsura de timp sau de efort cheltuit în acţiunea de strângere. La Dumnezeu nu contează cât timp alocăm, ci câtă inimă punem; şi doar astfel putem beneficia de un rod adevărat. Cel care cunoaşte bine nevoia şi inima noastră ştie cum să împlinească această nevoie, în funcţie de măsura preocupării inimii noastre cu El.

Reamintim faptul că subiectul de care ne ocupăm acum este dobândirea hranei şi că Hristos este această hrană. El Însuşi este adevărul. Tot ceea ce învăţăm, dacă este cu adevărat învăţat, trebuie să ne ofere o mai mare cunoaştere a Persoanei Sale. Trebuie să strângem hrană – nu mobilier intelectual, ci ceea ce ne susţine, ne binecuvântează şi Îl glorifică pe El.

Şi casa lui Israel ia pus numele „mană“. Şi era ca sămânţa de coriandru, albă; şi gustul ei era ca turta cu miere. Exod 16.31

Mana era albă, de culoarea razelor de lumină, iar „Dumnezeu este lumină“. În ce priveşte gustul, era ca turta cu miere. Nu era miere, care nu trebuia amestecată cu darul de mâncare, care de asemenea ne vorbeşte despre Hristos, ca hrană a poporului Său. Mierea simbolizează dulceaţa naturală care nu rezistă focului şi care, prin urmare, este nepotrivită în jertfele pentru Domnul. Mana doar amintea de gustul mierii; ea era ca turta, care este pregătită prin foc. La fel, în Hristos era toată dulceaţa naturală, însă întro natură necăzută, pură şi incoruptibilă.

Realitatea umanităţii Lui este cea pe care o putem înţelege, de care ne bucurăm şi cu care ne familiarizăm; însă este o umanitate pe care Dumnezeu Şia putut pune pecetea Duhului Său, aprobândo în mod desăvârşit. Astfel, mana, fiind Pâinea din cer, este Hristos venit în această lume, un Om printre oameni, totuşi expresia perfectă a lui Dumnezeu în umanitate. În umanitatea Lui, Domnul este „Dumnezeu cu noi“. Titlul pe care la folosit constant pentru Sine a fost cel de „Fiul Omului“.

Ei trebuiau să o adune de pe pământ, lucru care cerea sârguinţă şi răbdare. Mana nu rezista la arşiţa zilei; nu putea fi stocată; şi trebuia strânsă în fiecare zi. Dacă nu se sculau de dimineaţă să o adune, soarele o topea. Aici este aspectul în care trebuie să manifestăm sârguinţă. Facă Domnul săl înţelegem bine! Mana nu cădea direct în gurile lor, ci în jurul corturilor lor. Ne dăm noi seama de nevoia de sârguinţă pentru însuşirea lucrurilor divine? Înţelegem noi faptul că natura Cuvântului lui Dumnezeu este de aşa fel, încât, oricât de clar ar părea, nu poate fi însuşit pe deplin decât de aceia care îl doresc cu toată inima?

Ia un urcior şi pune în el un omer plin de mană şi aşazo înaintea Domnului. Exod 16.33

Deşi mana nu putea fi păstrată mai mult de o zi în pustie, un eşantion din ea a putut totuşi fi păstrat, pentru a fi adus în ţara Canaan. Vedem astfel că, deşi nu putem să ne hrănim astăzi cu experienţele noastre de ieri, va fi totuşi o mare binecuvântare atunci când vom rememora, alături de Domnul nostru binecuvântat, experienţele noastre de aici de pe pământ.

Vasul de aur (Evrei 9.4) vorbeşte despre felul cum Dumnezeu este glorificat de ceea ce simbolizează mana. Deşi Fiul Omului este Cel care neo va da şi deşi ea vorbeşte despre umanitatea Lui, manifestată pe pământ, totuşi, atunci când vom fi în cer, vom descoperi că El este la fel cum a fost aici, iar Dumnezeu va fi glorificat în El pentru totdeauna. Vom descoperi în Cel aşezat pe tronul gloriei pe Acela a cărui faţă a fost desfigurată mai mult decât a oricărui om, aici, pe pământ.

Nu numai că vom vedea mana ascunsă, ci o vom mânca din nou, aşa cum Domnul spune adunării din Pergam (Apocalipsa 2.17). Simţământul dragostei Lui şi cel al perfecţiunii harului manifestat faţă de noi vor fi mai proaspete ca niciodată. De fapt, odată ajunşi acolo, vom intra în deplina savurare a tuturor experienţelor pustiei şi vom înţelege deplina semnificaţie şi binecuvântare a tuturor lucrurilor pe care leam învăţat despre El acolo.

Însă nu numai atât, ci hrănirea noastră cu mană acolo va fi întro relaţie foarte practică cu hrănirea noastră cu ea aici. Ea este dată biruitorului aici; să remarcăm cu atenţie cui îi este dată ea acolo. Cel care sa hrănit cu Hristos aici va fi cel care se va bucura de El în viitor mai mult ca oricând, mai mult decât sa bucurat vreodată în trecut. Această mană nu are doar rolul de a ne suplini nevoile prezente. Ea nu este doar o resursă pentru vremea de durere; nu are doar rolul de a ne face capabili să umblăm cu îndrăzneală şi cu încredere pe drumul către cer, ci ea este aceea pe care o vom găsi în cer, întro plinătate în care nam cunoscuto niciodată încă.