Versetul zilei

Bucurați-vă întotdeauna.

1 Tesaloniceni 5:16 (VDC)

06 Alți 38 de ani de suferință împreună cu poporul lui Dumnezeu

de G. Andre - 08 Aprilie 2016

06 Alți 38 de ani de suferință împreună cu poporul lui Dumnezeu

Blîndeţea şi umilinţa în faţa geloziei şi a rebeliunii

„Vremea cît au tinut călătoriile noastre de la Cades-Barnea pînă la trecerea pîrîului Zered a fost de 38 de ani, pînă a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război, cum le jurase Domnul. Mîna Domnului a fost împotriva lor ca să-i nimicească din mijlocul taberei pînă ce au pierit" (Deuteronom 2.1415). La Cades a avut loc o alegere între oamenii aceştia: ei nu au avut credinţa necesară pentru a se angaja în cucerirea Canaanului, în care Iosua şi Caleb îi invitaseră, şi au renunţat de frica vrăjmaşilor.

Atît cu privire la mîntuire, cît şi la umblarea pe calea sfîntă, vin în viaţă momente de decizie, cînd ne aflăm la o răscruce de drumuri. Problema se pune astfel: dacă ne alipim cu toată inima de Domnul, îl alegem mereu pe El şi acordăm primul loc intereselor şi gloriei Sale sau dacă preferăm tovărăşia lumii, lăsîndu-ne legănaţi pe braţele ei şi tîrîţi pe calea largă, departe de comuniunea cu Domnul nostru?

Pentru israeliţi nu a existat drum de întoarcere şi restabilirea nu a mai avut loc. Sub guvernarea divină, propriile lor căderi au însemnat adevărate jaloane pe căile pustiei. Dintre incidentele prezentate de Cuvîntul Domnului ca petrecute în această perioadă, reţinem trei mai importante, care proiectează o lumină aparte asupra caracterului lui Moise: vorbirea de rău a Măriei, răscoala lui Core şi tensiunea de la Meriba.

VORBIREA DE RĂU A MARIEI (Numeri 12), deşi a avut loc înainte de sosirea la Cades-Barnea, o analizăm aici pentru a asigura unitatea subiectului. Maria, sora mai mare a lui Moise, a condus cu prilejul ieşirii israeliţilor din Egipt, corul femeilor care au intonate cîntarea de triumf de la Marea Roşie. Fără îndoială că ea a dobîndit un loc important, atît în familie, datorită vîrstei, cît şi în mijlocul poporului (Mica 6.4). Dar iată că Sefora, „femeia etiopeancă" care-1 părăsise pe Moise pentru un anumit timp, îşi face din nou apariţia. Deoarece Moise era acum însoţit de soţia sa, Maria nu mai putea să se bucure de aceeaşi influenţă asupra lui ca şi mai înainte şi după cum se întîmplă de obicei în asemenea situaţii, începe să-şi critice fratele, să vorbească împotriva lui şi să-1 bîrfească. În cursa aceasta este atras şi Aaron, astfel încît cei doi ajung să insinueze: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?" (Numeri 12.2). De cîte ori şi printre noi, invidia şi gelozia conduc la clevetire, dacă nu la calomnie! în 1 Petru 2.1 sîntem îndemnaţi să lepădăm categoric orice pizmă şi orice clevetire, dacă vrem să fim hrăniţi cu laptele duhovnicesc, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi să-I aducem o închinare plăcută. Numeri 12 subliniază gravitatea unor asemenea defecte. Astfel Maria şi Aaron ajung să-şi dea atîta importanţă, încît la un moment dat pierd simţul măsurii şi uită locul pe care Dumnezeu li l-a atribuit. „Dumnezeu a auzit-o" (Numeri 12.2). Poate că cineva şopteşte la urechea altuia o vorbă urîcioasă despre o a treia persoană şi-i recomandă să păstreze în secret cele comunicate. însă Cel care a sădit urechea ia aminte la şoaptele respective, urmînd ca vinovaţii să suporte consecinţele.

Probabil că Moise avea cunoştinţă despre spusele Măriei, însă Cuvîntul Domnului precizează că Moise era un om foarte blînd, mai blînd decît toţi oamenii care se aflau pe faţa pămîntului. Smerit ca şi Stăpînul său pe care îl preînchipuia, el nu avea să-şi ridice glasul, asemenea Celui care, „cînd a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc". Ce bine este ca, atunci cînd devenim ţinta atacurilor şi clevetirilor, să ne încredinţăm pricina Dumnezeului nostru, care ne va face dreptate, la vremea Lui, şi va aduce totul la lumină, aşa încît noi să nu avem nimic de pierdut!

Domnul intervine „deodată" (Numeri 12.4), convocînd la Cortul întîlnirii pe Moise, pe Aaron şi pe Maria. Poate că fratele şi sora lui Moise îşi închipuiau că avea să se întîmple cu ei la fel ca cei 70 de bătrîni ai lui Israel şi anume că Domnul va lua din Duhul care era peste fratele lor mai mic şi va turna asupra lor. Dacă vor fi nutrit un asemenea gînd, se vor fi înşelat amarnic. Domnul ia apărarea lui Moise şi adaugă: „Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?" (Numeri 12.8). Ar fi bine să subliniem în Bibliile noastre acest verset, pentru ca el să ne servească drept normă de conduită, mai ales astăzi, cînd ocara se aruncă cu atîta uşurinţă la adresa slujitorilor lui Dumnezeu, a lucrării şi a purtării lor!

Mînia Domnului se aprinde şi norul se depărtează de pe cort: „Iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada" (Numeri 12.10). Ea a trebuit să suporte consecinţele greşelii sale. Moise intervine în favoarea sorei sale, ca o nouă dovadă de dragoste şi de umilinţă, însă tot poporul va trebui să afle că prorociţa a fost pedepsită din pricina atitudinii pe care a avut-o faţă de fratele ei. Şapte zile în afara taberei! Şapte zile de izolare pentru Maria şi 7 zile în care poporul nu poate înainta nici un pas. Vedem de aici că nu este suficient să regretăm fapta, ci trebuie să simţim în adîncul fiinţei noastre cît de gravă este ea în ochii oamenilor sfinţi şi mai ales în faţa Domnului. Ne atrage atenţia în mod deosebit atitudinea lui Moise care se roagă şi mijloceşte pentru sora sa, aşa cum a făcut Iov pentru prietenii săi şi cum ne îndeamnă Ioan să procedăm şi noi, dacă vedem pe fratele nostru păcătuind. În Matei 18.15 sîntem îndemnaţi să ne ducem în căutarea unui asemenea frate, pentru a-l cîştiga de partea binelui. Dacă încercarea noastră se dovedeşte a fi fără rezultat, deşi am acţionat în spiritul lui Ioan 13, care ne dă învăţătura privitoare la spălarea picioarelor fraţilor noştri, să mai luăm cu noi pe doi sau trei fraţi, pentru a obţine, cu orice preţ, reabilitarea celui care a greşit. Numai după eşuarea celei de a doua vizite este potrivit să se aducă Ia cunoştinţa adunării cazul respectiv, dacă avem de-a face cu o problemă de o gravitate deosebită. Nu este îngăduit cu nici un chip să răspîndim în jur răul acela. Să nu uităm cît a costat-o pe Maria un asemenea lucru!

RĂSCOALA LUI CORE este descrisă în Numeri 16, capitol care relatează dificultatea cea mai mare pe care a întîmpinat-o Moise de-a lungul celor 40 de ani petrecuţi în pustie. Levitul Core, un chehatit, se răscoală în inima sa împotriva lui Moise şi îşi asociază 250 de bărbaţi dintre căpeteniile adunării, urmărind să pună mîna pe puterea religioasă: de ce să fie preoţia rezervată doar familiei lui Aaron? De ce să nu aibă acces şi leviţii la slujba aceasta? De altfel, toată adunarea lui Israel, tot poporul este sfînt şi Domnul este în mijlocul său; de ce să se ridice Moise şi Aaron mai presus de adunarea Domnului?

La fel se întîmplă şi în zilele noastre. Sub perdeaua unui pretins zel pentru sfinţenia adunării se ascund adesea alte dorinţe şi scopuri necinstite. Datan, Abiram şi On, care aparţineau seminţiei lui Ruben, au făcut caz de ceea ce noi am numi „autoritatea civilă" a lui Moise: „vrei să mai şi stăpîneşti peste noi?" (versetul 13). Rebeliunea aceasta dublă ia asemenea proporţii încît cuprinde toată adunarea copiilor lui Israel (versetul 19). Ce va face Moise? Ca şi de alte dăţi, el cade cu faţa la pămînt şi lasă loc deciziei lui Dumnezeu: „Mîine Domnul va arăta cine este al Lui şi cine este sfînt ... va lăsa să se apropie de El pe acela pe care-1 va alege" (versetul 5). Pe de o parte, Moise se încredinţează Domnului, pentru ca El să decidă şi să confirme poziţia fiecăruia înaintea Sa, iar pe de altă parte nu se grăbeşte, nu forţează lucrurile, ci, în ciuda gravităţii situaţiei, lasă timp pentru pocăinţă lui Core şi alor săi. În faţa unei asemenea ingratitudini, a unei răzvrătiri de o aşa proporţie, conducătorul neamului israelit ar fi putut să abandoneze poporul, lăsîndu-l în voia soartei. Dar el rămîne neclintit la locul de răspundere pe care i l-a încredinţat Dumnezeu, păstrîndu-şi toată autoritatea și mentinîndu-se într-o stare de urnilinţă şi plin de îndurare.

Prima lecţie care se desprinde din acest capitol este recunoaşterea poziţiei stabilite de Dumnezeu fiecăruia, în mijlocul poporului Său. În Trupul lui Hristos nu au toate mădularele aceeaşi funcţie. Dumnezeu a dat fiecăruia un dar, după buna plăcere a voii Sale, astfel că nimeni nu poate spune: „Nu am trebuinţă de tine!" De asemenea, mădularele care prezintă o mai mică importanţă nu au nici un motiv să considere că ele nu aparţin Trupului lui Hristos.

Moise subliniază că leviţii dispun de o poziţie privilegiată: ei se pot apropia de Domnul pentru a face o slujbă în cort (versetul 9) şi atunci, de ce să dorească ei preoţia? De vreme ce Dumnezeu a încredinţat-o familiei lui Aaron, nu trebuie recunoscută această alegere divină? tot aşa şi cu Moise: dacă Dumnezeu i-a atribuit lui autoritatea de care se bucură, ce motive i-ar putea determina pe israeliţi să nu asculte de el şi să nu i se supună?

Acest principiu rămîne absolut valabil şi în noul legămînt. Aici toţi credincioşii sînt preoţi, dar Cuvîntul Domnului vorbeşte despre bătrîni, despre „mai mari" care se cuvine a fi ascultaţi (Evrei 13.17), despre vestitori ai Evangheliei care trebuie să fie preţuiţi şi înconjuraţi cu toată dragostea (1 Corinteni 16.16-18). Este foarte important, în primul rînd, să ne cunoaştem locul, să ştim bine ce dar ni s-a încredinţat, apoi să ne străduim, cu ajutorul Domnului şi prin harul Său, să folosim darurile noastre spre binele tuturor fraţilor şi surorilor noastre, fără a constitui vreo piedică pentru cineva.

În fata insolentei lui Datan și Abiram, Moise, odată mai mult se aşază în mîinile Domnului (versetul 15). A doua zi, Core îi adună pe cei 250 de oameni ai săi și cu totii aduc tămîie la intrarea în Cortul Întîlnirii, îndeplinind astfel slujba de preoţi. Domnul îşi exprimă nemulţumirea faţă de atitudinea poporului Său şi Se de:lară hotărît să-1 şteargă de pe faţa pămîntului: „Despărţiţi-vă din mijlocul acestei adunări şi-i voi topi într-o clipă!" (versetul 21). Totuşi, ca urmare a mijlocirii lui Moise, poporul este cruţat, cu condiţia ca adunarea să se retragă şi să se separe de locuinţele lui Core, Datan și Abiram. Cazul acestor oameni este mult prea grav ca Dumnezeu să mai poată uza de îndurarea Sa sau să recurgă la simpla lor excludere din sînul adunării, ci trebuie ca ceilalţi să se depărteze de ei şi să-i lase în seama Domnului. Din nefericire, Core, Datan și Abiram nu au fost deloc influenţaţi de lucrul acesta. Dimpotrivă, aşezaţi la uşa corturilor lor, cu nevestele, copiii şi nepoţii lor, au sfidat întreaga adunare. Dar deodată pămîntul îşi deschide gura şi îi înghite de vii, iar focul trimis de Domnul mistuie pe cei 250 de oameni care aduceau tămîie. Tot poporul a trebuit să înţeleagă aceste două lucruri: că numai mijlocirea lui Moise (antetip al lui Hristos) îi putea salva de la pieire pe cei răzvrătiţi şi că judecata lui Dumnezeu nu-i cruţă pe vinovaţi, dacă ei nu se pocăiesc.

Cu toate acestea, calmul nu se restabileşte nici a doua zi, aşa cum ştim că se întîmplase în cazul viţelului de aur. Toată adunarea murmură iarăşi împotriva lui Moise şi a lui Aaron şi-i acuză de moartea fiilor lui Israel. Drept urmare, se dezlănţuie o urgie care i-ar fi nimicit pe toţi, dacă Aaron, îndemnat de Moise, nu ar fi luat cădelniţa și nu s-ar fi aşezat între morţi și vii, pentru încetarea plăgii. Tămîia preînchipuia ofranda de bun miros care se ridica spre Dumnezeu Domnul Isus Hristos, jertfa desăvîrşită care poate salva din pierzarea veşnică pe toţi cei ce se încred în El. De data aceasta 14.700 de persoane sînt lovite, fapt care dovedeşte gravitatea răzvrătirii care continuă şi după ce judecata lui Dumnezeu s-a arătat în mod lămurit. însă Domnul avea să dovedească faptul că preoţia fusese încredinţată lui Aaron printr-un semn izbitor, un semn al vieţii, nu un semn ucigător, cum a fost focul care a mistuit pe cei 250 de bărbaţi; toiagul lui Aaron, aşezat în sfîntul locaş împreună cu ale căpeteniilor celor 12 seminţii, înmugureşte şi dă roade. Prin aceasta vedem în Aaron o imagine clară a Marelui Preot stabilit nu prin legea unei porunci omeneşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare (Evrei 7.16).

Tensiunea de la Meriba

Iată-ne în al 40-lea an al pribegiei israeliţilor prin pustie. După întîmplarea cu iscoadele, petrecută în al doilea an de la ieşirea din Egipt, poporul a rătăcit încoace şi încolo şi în cele din urmă s-a grupat la Cades. Maria moare şi este îngropată acolo. Din lanţul celor trei se rupe o verigă. Şi acum, la Meriba, poporul este din nou pus în faţa lipsei totale de apă. Cum va reacţiona tînăra generaţie crescută în pustie, care a prăznuit Pastele memorial şi în mijlocul căreia se afla Cortul întîlnirii? Să admitem întrucîtva că cei ce au fost crescuţi în Egipt ar fi putut să murmure, dar tinei 11 care au beneficiat de învăţătura lui Moise, de călăuzi rea sa plină de dragoste şi duioşie, care au văzut de atîtea ori gloria Domnului, nu ar fi trebuit să se comporte cu totul altfel? Teoretic da, însă practic n-a fost tocmai asa. Inima omului rămîne aceeaşi: din nou cîrtiri, reproşuri, nemulţumiri, din nou „de ce?" şi „de ce?"...

Moise cade cu faţa la pămînt, alături de Aaron, dar nu înaintea adunării, aşa cum s-a mai întîmplat în alte ocazii, ci „la uşa cortului întîlnirii" (Numeri 20.6). Gloria Domnului li se arată, de data aceasta nu pentru a nimici poporul, ci pentru a uza de harul Său, în baza preoţiei confirmate prin înfrunzirea toiagului lui Aaron. Domnul dă lui Moise instrucţiuni precise: să ia toiagul din faţa Domnului, „toiagul care înfrunzise", să strîngă pe copiii lui Israel şi să vorbească stîncii sub ochii lor. Moise se supune poruncii Domnului. Ia toiagul, iar cei doi fraţi cheamă adunarea înaintea stîncii. Urmează un moment de tensiune, de iritare, de indignare din partea lui Moise, un act necugetat care-i va compromite cariera. El spune: .Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stînca aceasta?" Apoi a ridicat mîna şi a lovit stînca de două ori cu toiagul (toiagul său, nu al lui Aaron)!

Ne întrebăm: ce se întîmplase cu Moise? îi slăbise credinţa? îl obosise îndelunga ingratitudine a poporului? Oricare ar fi fost situaţia, el a dovedit lipsă de credinţă pentru ceea ce i se ceruse: să vorbească stîncii. El face uz de autoritatea pe care o avea, lovind stînca cu toiagul său, nesocotind astfel cuvintele Domnului care-i ceruse doar să vorbească stîncii, avînd în mînă toiagul harului şi al profeţiei. într-adevăr, numai harul putea duce poporul în ţara făgăduinţei, nicidecum toiagul judecăţii sau autoritatea sa. Chiar dacă Moise nu putea cuprinde toată semnificaţia gestului său, era deosebit de gravă lovirea stîncii a doua oară. Hristos nu trebuia să fie lovit decît o singură dată. Şi Domnul spune: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau" (Numeri 20.12). S-ar părea că sentinţa divină este prea grea faţă de această greşeală, dar Domnul cere mai mult de la cei ce au primit mult, mai ales cînd este vorba de slujitorii Săi deosebiţi.

Moise roagă stăruitor şi de mai multe ori pe Dumnezeu să-i revoce sentinţa, dar decizia divină este inexorabilă (Deuteronom 3.25-26). Bătrînul servitor regăseşte comuniunea şi intimitatea cu Stăpînul său, dar sub guvernarea divină, consecinţele subzistă: „Tu nu vei trece Iordanul". Acelaşi principiu a fost aplicat şi lui David cu privire la copilul Bat-Şebei.

Singur la Pisga

La scurt timp după cearta de la Meriba, Aaron, însotit de Moise și Eleazar, trebuie să urce muntele Hor. Acolo Moise dezbracă pe fratele său de veşmintele preoţeşti şi-l îmbracă pe nepotul său Eleazar. Aaron moare acolo, pe vîrful muntelui, apoi Moise şi Eleazar coboară de pe munte (Numeri 20.28). Cu prilejul viţelului de aur, Aaron a fost crutat. Cînd focul Domnului a nimicit pe Nadab şi Abihu, din pricină că aduseseră foc străin pe altar, Aaron nu a zis nimic, conştient că fiii săi erau mai puţin vinovaţi decît el însuşi. Dar viaţa lui este din nou scumpă înaintea Domnului. Acum însă, la amurgul vieţii, el trebuie să se stingă dezbrăcat de podoabele care marcaseră înalta poziţie în care fusese pus de Dumnezeu. De ce murea el dezbrăcat de veşmintele de mare preot? Pentru că, la fel ca fratelui său, i-a lipsit credinţa în momentul critic.

Moise va mai rămîne singur în fruntea poporului cîteva luni. Cel din urmă an al vieţii este foarte încărcat. Toată cartea Deuteronom este plină de amintirile sale. Legislatorul recapitulează poruncile, dă noi instrucţiuni privitoare la ţară şi face poporului ultimele recomandări. Apoi, în ochii tuturor, el investeşte pe Iosua cu autoritatea necesară pentru a-i lua locul. Urmează rostirea cîntării menite să reamintească fiilor lui Israel avertismentele Domnului. înainte de a muri, el binecuvântează seminţiile, una după alta, dovedind că este conştient de ruina viitoare a poporului, dar şi de resursele lui Dumnezeu faţă de Israel.

Fiind pe punctul de a se despărţi de cei pe care i-a slujit şi ia condus cu atîta credincioşie, dragoste şi bunătate, Moise pronunţă aceste cuvinte: „Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare" (Deuteronom 33.27). În rugăciunea lui, care ne-a fost păstrată în Psalmul 90, el spune: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam". Cuvintele acestea exprimă, în mod fericit, comuniunea, intimitatea sa cu Dumnezeu, care i-au marcat cariera de la rugul aprins şi pînă la cîmpia Moabului. Despre o asemenea unire vitală cu Dumnezeu a spus Domnul Isus cuvintele următoare: „Rămîneţi în Mine şi Eu voi rămînea în voi" (Ioan 15).

Dumnezeul pe care-L cunoscuseră părinţii lui Moise, Dumnezeul care i Se descoperise în tinereţe rămîne acelaşi. În toţi anii aceştia, braţele Sale puternice l-au purtat şi pe el, nu numai pe poporul său.

În cea din urmă zi, Moise părăseşte cîmpia Moabului unde se întindeau corturile israeliţilor şi, încet-încet, se suie pe muntele Nebo, la vîrful Pisga. Lucrarea sa era terminată. Pînă la hotarele Canaanului, trecînd peste atîtea dificultăţi şi obstacole, el a condus această naţiune căreia i-a transmis gîndurile lui Dumnezeu. Misiunea sa era îndeplinită, dar nu în felul în care dorise atît de mult s-o isprăvească, deoarece nu el avea să ducă poporul în ţara făgăduinţei. Iar acum, în ultimele clipe ale vieţii, nu are alături, ca Aaron, un frate sau un fiu care să-1 ajute. Pînă şi credinciosul său Iosua, care îl însoţise la Sinai, a rămas acum în cîmpie. Dar Cineva mai mare şi mai minunat decît toţi Se apropie şi-Şi face simţite prezenţa şi harul: „Şi Domnul i-a arătat toată ţara, de la Galaad pînă la Dan" (Deuteronom 34.1). Altădată Avraam o străbătuse în lung şi în lat, ştiind că Dumnezeu avea s-o dea în stăpînire urmaşilor săi (Geneza 13.17). Oamenii credinţei din Evrei 11 au văzut de departe lucrurile promise (patria cerească) şi le-au urat de bine. Ioan, pe insula Patmos, conştient de decăderea Bisericilor (Apocalipsa 2 şi 3), vede cetatea Ierusalimului celui nou, soţia Mielului (Apocalipsa 21).

La rugul aprins, Moise a fost singur cu Dumnezeu. Locul unde „Cel ce este" i Se făcea cunoscut si-l constrîngea pe servul Său să accepte misiunea pe care urma s-o îndeplinească era un pămînt sfînt. La Sinai, legislatorul a fost singur cu Dumnezeu de două ori cîte 40 de zile. Apoi, în crăpătura stîncii, el a învăţat să cunoască gîndurile Dumnezeului îndurării. La Locul Preasfînt, istovit de ingratitudinea poporului, conducătorul a pătruns de atîtea ori ca să asculte în liniştea sanctuarului vocea care îi vorbea de deasupra capacului ispăşirii (Numeri 7.89) şi vorbea cu Dumnezeu.

Pe piscul golaş al muntelui Pisga, în acest moment suprem al vieţii, Prietenul bine cunoscut şi credincios Se află alături de slujitorul Său. După contemplarea ţării binecuvîntate, pe care Dumnezeu o va da poporului Său, Moise este din nou singur şi adoarme. Domnul însuşi îl îngroapă în vale, însă nimeni nu i-a văzut mormîntul pînă în ziua de azi. Dumnezeu însuşi S-a îngrijit de corpul slujitorului Său. Mai tîrziu, Domnul a vegheat ca Vrăjmaşul să nu facă din trupul acesta un obiect de veneraţie şi idolatrie, cum s-a întîmplat mai tîrziu cu şarpele de aramă.

Și totuşi, într-o anumită zi, Moise avea să intre în ţara Canaanului. Pe muntele transfigurării (Luca 9.28-31), el avea să vadă, în firea sa omenească, dar proslăvită, Faţa care-i rămăsese ascunsă pe Sinai. Subiectul discuţiei cu Domnul Isus nu avea să fie viata lui Moise, cu toate peripeţiile prilejuite de trecerea prin pustie, şi nici o privire spre viitorul îndepărtat, cînd gloria Fiului lui Dumnezeu va străluci peste împărăţia Sa veşnică, ci „sfîrşitul pe care El avea să-1 aibă la Ierusalim".

Prin mielul pascal şi jertfele levitice, Moise prezentase tipuri ale Mielului lui Dumnezeu. De data aceasta era de faţă Mielul însuşi, Jertfa de ispăşire care permitea ca Dumnezeu să fie şi să rămînă drept şi, în acelaşi timp, să poată îndreptăţi pe cel ce crede în Isus. Dar minunata viziune a încetat. Conversaţia a luat sfîrşit. Norul i-a ascuns pe Moise şi pe Ilie pînă în ziua învierii. Ucenicii nu au mai văzut pe nimeni, decît pe Isus singur.

Ca om al lui Dumnezeu de o mare valoare, ca om al unei credinţe vii şi puternice, ca eliberator eminent, ca un conducător plin de îngăduinţă răbdătoare, ca un blînd şi iubitor păstor, ca legislator înţelept, ca profet puternic în fapte şi în cuvinte, ca veritabil antetip al Domnului Hristos, Moise rămîne pentru noi o figură remarcabilă, un adevărat unicat. Ce ne rămîne de făcut nouă este să privim la sfîrşitul felului său de vieţuire şi să-i urmăm credinţa, potrivit cu Evrei 13.7.