Istoria Bisericii

După cu ştim cu toţii, aflăm istoria din cărţi. Am cercetat cu atenţie autorii care se bucură de cel mai mult respect în această ţară şi care sunt consideraţi de încredere. Deşi veţi întâlni deseori referiri la volum şi pagină, aceasta nu înseamnă că tot ce este în această scriere a fost cules din acele istorii. Ar fi imposibil să spunem câte gânduri, cuvinte şi propoziţii din alte cărţi sunt întreţesute cu ale mele personale. Referinţele sunt date nu atât cu scopul de a verifica ceea ce am scris, ci pentru a-l invita pe cititor să le citească sau să citească lucrările pe care le are la dispoziţie atunci când are ocazia. Materialele sunt atât de variate şi de abundente încât este dificil să se facă o selecţie astfel încât să se păstreze o continuitate a liniei istorice, şi, în acelaşi timp, să fie excluse lucrurile care nu sunt nici de folos, nici interesante.

Unii dintre prietenii mei cei mai vechi şi mai preţuiţi, cum ar fi Greenwood, Milman şi Craigie robertson, îşi încheie scrierile lor istorice prin secolul al XIV-lea; Waddington, d’Aubigne şi Scott cam pe la jumătatea secolului al XVI-lea; iar Waddington încheie istoria protestantismului cu domnia lui William şi Mary. Istoriile ;i biografiile speciale scrise de dr. M’Crie sunt extreme de valoroase; şi la fel de valoroasă este şi Istoria protestantismului în Franţa de Felice, Istoria reformei în Ţările de Jos de Brandt, Scurta istorie a evului mediu şi a reformei de Hardwick, şi Istoria bisericii în Scoţia de Cunningham. Dar istorii cu adevărat bune pentru perioada de la începutul secolului al XVI-lea până în prezent sunt într-adevăr ceva rar.

Am urmărit ceva mai mult decât numai o istorie şi am dorit să leg istoria de Hristos şi de Cuvântul Lui, astfel încât cititorul, prin har, să primească adevărul şi binecuvântarea sufletului. Şi veţi observa că încep cu scopul Domnului pe care ni l-a descoperit cu privire la Biserica Lui în Matei 16. Şi alte texte din Noul Testament au fost cercetate cu atenţie dacă prezintă înfiinţarea Bisericii, dar am căutat să urmăresc istoria Bisericii în lumina mesajelor către cele şapte biserici din Asia. Aceasta, desigur, într-un mod foarte general, deoarece am dorit să ofer cititorilor o imagine cât mai cuprinzătoare a istoriei ecleziastice, consistentă cu planul şi întinderea pe care mi le-am propus.

Londra – Andrew Miller

Introducere

Ştim că mulţi dintre cititorii noştri nu au nici timpul, nici ocazia de a citi lucrările voluminoase care au fost scrise din când în când cu privire la istoria bisericii. Totuşi, ceea ce a fost locuinţa lui Dumnzeu în ultimele optsprezece secole ¹ trebuie să fie un subiect care prezintă un interes deosebit pentru toţi copiii Săi. Noi nu vorbim acum despre biserică aşa cum este ea deseori reprezentată în istorie, ci aşa cum ne vorbeşte Scriptura despre ea, pentru că acolo ea este văzută în caracterul ei spiritual, ca trup al lui Hristos şi ca “locuinţa lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2).

Întotdeauna când citim ceva care se numeşte o istorie a bisericii trebuie să avem în minte faptul că, din zilele apostolilor până în prezent, în biserica mărturisitoare au existat două categorii deosebite de persoane: cei aşa-zis credincioşi şi cei credincioşi în mod real – cei adevăraţi şi cei falşi. Acest fapt a fost prezis: “Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte. 20.29-30). Şi a doua epistolă către Timotei este plină de avertismente şi îndrumări cu privire la diversele forme de rău care atunci se manifestau în mod evident. Avusese loc o schimbare rapidă în timpul de când fusese scrisă prima epistolă către Timotei, iar apostolul îl îndeamnă pe cel cu adevărat evlavios să umble despărţit de aceia care aveau o formă de evlavie dar îi tăgăduiau puterea. “Depărtează-te de aceştia” spunea apostolul. Asemenea îndemnuri sunt necesare întotdeauna şi sunt valabile în orice timp, şi acum ca şi atunci. Nu ne putem separa de creştinătate fără a ne lepăda de creştinism, dar putem şi se cuvine să ne separăm de ceea ce apostolul numeşte “vase de dezonoare”. Avem promisiunea că, “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 2.21).

Este interesant – deşi într-un fel dureros – să remarcăm diferenţele dintre întâia şi cea de-a doua epistolă către Timotei. În prima epistolă ni se vorbeşte despre biserică potrivit cu caracterul ei şi cu poziţia binecuvântată pe care o are pe pământ, ea fiind văzută în calitate de casă a lui Dumnezeu, depozitara şi mărturisitoarea adevărului pentru oameni. În cea de-a doua epistolă ni se spune despre ceea ce a devenit biserica în urma eşecului celor cărora le-a fost încredinţată responsabilitatea.

Pentru a ilustra cele spuse anterior, să luăm câte un pasaj din fiecare epistolă: 1. “Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnzeu ... stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 2.14-15); 2. “Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare, şi altele spre dezonoare” (2 Tim. 2.20). Aici totul, în mod trist, s-a schimbat. În loc de ordine divină este o confuzie iremediabilă; în loc să fie “casa lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului”, este o “casă mare” – practic “taina fărădelegii” (v. 2 Tes. 2.7). În loc să fie casa ţinută potrivit cu voia lui Dumnezeu ca să fie potrivită pentru El, ea este aranjată şi cu rânduieli după voia omului, în folosul şi spre înălţarea omului. Chiar atât de devreme au apărut relele care au fost păcatele şi ruşinea creştinătăţii de atunci încolo. Dar şi acestea au fost conduse spre a face loc la ceva bun: Duhul lui Dumnezeu, în marea Lui îndurare, ne-a dat cele mai clare îndrumări pentru cele mai întunecate ceasuri din istoria bisericii şi ne-a indicat calea adevărului pentru cel mai greu timp, astfel încât nu avem nici o scuză. Timpurile şi împrejurările se schimbă, dar adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă.

Greşelile făcute în general de istorici

Este trist să o spunem, dar unii istorici nu au ţinut cont de tristul amestec de vase rele şi bune - de creştini adevăraţi şi falşi creştini. Aceia nu au fost oameni spirituali, şi, de aceea, au avut ca obiect al activităţii lor să consemneze căile rele şi necreştine ale mărturisitorilor, şi s-au ocupat mult şi cu multă minuţiozitate de ereziile care au tulburat biserica, de abuzurile care au făcut-o de ruşine şi de controversele care au distras-o de la menirea ei. Noi mai curând ne-am strădui să urmărim, pe parcursul paginilor întunecate ale istoriei, firul de argint al harului lui Dumnezeu în creştini, deşi uneori amestecul predomină într-atât încât ceea ce este curat abia de se mai zăreşte.

Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată să rămână fără nici un martor. El i-a avut în orice timp şi în orice loc pe aceia pe care El îi iubeşte, chiar dacă ei erau ascunşi. Nici un alt ochi înafară de al Lui nu i-a putut vedea pe cei şapte mii din Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea imaginii lui Baal, în zilele lui Ahab şi ale Izabelei. Şi nu ne îndoim că, până şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei creştinătăţii, au existat zeci de mii pe care îi vom vedea în “biserica glorioasă” pe care Hristos Şi-o va prezenta Sieşi în acea mult-dorită zi a bucuriei nunţii Lui. Multe pietre preţioase din mijlocul gunoaielor din evul mediu vor reflecta harul şi gloria Lui în acea zi a încoronării.

Ce gând binecuvântat, care chiar şi acum umple sufletul cu extaz şi încântare! Doamne, grăbeşte acea zi fericită din dragoste pentru Numele Tău!

Cei cu adevărat evlavioşi sunt, în mod instinctiv, smeriţi. Ei sunt în general retraşi şi puţin cunoscuţi public. Nu există smerenie mai profundă şi mai reală decât aceea pe care o produce cunoaşterea harului. Asemenea oameni smeriţi şi retraşi nu prea-şi găsesc loc pe paginile istoriei, pe când ereticii zeloşi care s-au strecurat în biserică, cei zgomotoşi şi vizionarii sunt atât de zgomotoşi că nu se poate să nu fie remarcaţi. Acesta este motivul pentru care istoricii au consemnat cu atâta grijă principiile nebune şi practicile rele ale unor asemenea oameni.

Vom cerceta puţin prima parte a subiectului nostru pentru ca să avem o vedere generală.

Cele şapte biserici din Asia

Cele şapte epistole ne vor călăuzi în studiile noastre viitoare. Considerăm că ele nu sunt numai istorice ci şi profetice. Fără-ndoială, ele sunt strict istorice, şi acest fapt trebuie să fie considerat ca având greutate atunci când studiem caracterul lor profetic. În cele şapte oraşe numite chiar existau şapte biserici, iar starea lor ne este descrisă, dar este la fel de clar că Acela care chiar de la început cunoaşte sfârşitul are intenţia ca ele să aibă o semnificaţie profetică pe lângă aplicaţia istorică. Ele au fost alese dintre multe biserici şi prezentarea lor este ordonată astfel încât să preînchipuie ceea ce avea să urmeze. Limitând aplicaţiei acestor mesaje strict la cele şapte biserici din Asia am strica unitatea Apocalipsei şi am pierde binecuvântarea promisă pentru cel care citeşte. Întreaga carte are un caracter profetic şi simbolic, iar capitolele doi şi trei nu fac excepţie. Ele sunt introduse de Domnul în caracterul lor mistic: “Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi cele şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări şi cele şapte sfeşnice sunt şapte adunări”(Apoc. 1.20).

Numărul şapte este caracteristic, el marcând cercul complet al gândurilor şi căilor lui Dumnezeu în timp. De aici cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte sărbători ale lui Israel şi cele şapte parabole care prezintă tainic împărăţia cerurilor. Acest număr este deseori folosit pe parcursul acestei cărţi, care prezintă pe iudei, pe naţiuni şi biserica lui Dumnzeu cu responsabilităţile lor pe pământ. De aceea avem şapte biserici, şapte stele, şapte sfeşnice, şapte îngeri, şapte peceţi, şapte trompete, şapte potire şi ultimele şapte plăgi. Numai în capitolele doi şi trei este prezentată biserica în responsabilitatea ei pe pământ şi ca obiect al guvernării divine. Din capitolul 4 până la capitolul 19, biserica este văzută în cer. Apoi ea apare în glorie deplină împreună cu Domnul. “Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19.14).

În cuprinsul cărţii, mai ales în capitolul 6, ne sunt prezentaţi iudeii şi naţiunile şi hotărârile judecătoreşti pentru ei sunt emise de la tronul lui Dumnezeu din cer. Dar aceasta nu va avea loc decât după ce biserica – adevărata mireasă a Mielului – este răpită în cer, iar mărturia nominală coruptă va fi respinsă în mod definitiv.

Împărţirea în trei părţi a acestei cărţi este dată de Domnul Însuşi arată clar ordinea evenimentelor, drept care, această împărţire se cuvine să fie luată ca un principiu de bază pentru interpretarea Apocalipsei. În v. 1.19, El prezintă schema conţinutului şi planul întregii cărţi: “Scrie deci ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea”. “Ce ai văzut” se referă la viziunea lui Isus, aşa cum L-a văzut Ioan în capitolul 1. “Cele ce sunt” se referă la starea în timp a mărturiei, aşa cum este prezentată în capitolele 2 şi 3. “Ceea ce va fi după acestea” este prezentat începând din capitolul 4, unde se deschide o uşă în cer şi profetul este chemat: “Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea”. În capitolul 4.1 este exact aceeaşi expresie ca în 1.19. Lucrurile care sunt şi cele care vor fi după acestea nu se poate să existe în acelaşi timp. Este necesar ca acestea care sunt să se termine înainte de a începe “cele ce trebuie să aibă loc după acestea”.

Când este folosit numărul şapte, nu în sens literal, ci în sens simbolic, el semnifică întotdeauna completitudinea. Şi este evident că în acest sens este folosit în capitolele 2 şi 3. Ştim că existau şi alte biserici înafară de cele şapte numite, dar cele şapte sunt selectate pentru a prezenta o iimagine completă a ceea ce urma să se dezvolte în istoria bisericii pe pământ. Domnul a prevăzut că elementele morale importante care existau atunci urmau să reapară de-a lungul timpului. Avem o imagine înşeptită sau o prezentare perfect divină a stărilor succesive ale bisericii mărturisitoare de-a lungul perioadei cât ea este pe pământ şi are o responsabilitate. Vom face o cercetare rapidă şi schematică a celor şapte biserici pentru a avea o idee generală cu privire la perioadele istorice la care acestea se aplică.

Schiţă a celor şapte biserici

Efes. La Efes Domnul descoperă originea oricărei căderi: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Biserica este ameninţată cu i se va lua sfeşnicul dacă nu se va pocăi. Perioada: din timpul vieţii apostolilor până la sfârşitul secolului al doilea.

Smirna.Mesajul adresat bisericii din efes este general, iar cel adresat celei din Smirna este specific. Deşi se aplica, în acel timp, adunării de acolo, el preînchipuia în modul cel mai evident persecuţiile repetate pe care le-a suferit biserica sub împăraţii păgâni. Dar Dumnezeu se poate să fi folosit puterea lumii pentru a opri înaintarea răului în biserică. Perioada: de la secolul al doilea până la împăratul Constantin.

Pergam. Aici avem aşezarea creştinismului de către Constantin ca religie oficială a statului. În loc să-i persecute pe creştini, Constantin îi patrona. Din acel moment decăderea a fost rapidă. Alianţa rea a bisericii cu lumea a fost cea mai mare şi mai profundă cădere. Atunci a ajuns biserica să-şi piardă simţămintele că este în relaţie cu Hristos care este în cer şi, odată cu aceasta, să înceteze a mai avea caracterul de străin şi călător pe pământ. Perioada: de la începutul secolului al patrulea până în secolul al şaptelea, când s-a stabilit papalitatea ².

Tiatira. În Tiatira avem reprezentată papalitatea din evul mediu, având caracterul Izabelei, practicând tot felul de lucruri rele şi persecutându-i pe sfinţii lui Dumnezeu sub pretextul zelului religios. Şi totuşi, în Tiatira mai era o rămăşiţă care se temea de Dumnezeu, pe care Domnul o mângâie prin speranţa strălucită a venirii Lui şi căreia îi promite că va avea putere peste naţiuni atunci când El va domni. Dar cuvântul de îndemn pentru rămăşiţă este: “ce aveţi, ţineţi cu tărie până voi veni”. Perioada: de la stabilirea Papalităţii până la venirea Domnului. Această istorie continuă până la sfârşit, dar este în special caracteristică pentru evul mediu.

Sardes. Aici ne este reprezentată partea protestantă a creştinismului, care a urmat după lucrarea ce mare a Reformei. Dispar trăsăturile rele ale Papalităţii, dar noul sistem nu în sine nu are viaţă: “ai numele că trăieşti, dar eşti mort”. Dar şi în acest sistem fără viaţă sunt sfinţi adevăraţi, şi Hristos îi cunoaşte pe toţi. “Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici”. Perioada: de la secolul al XVI-lea, cel atât de plin de evenimente, în continuare – este protestantismul după reformă.

Filadelfia. Biserica din Filadelfia reprezintă o rămăşiţă slabă, dar credincioasă cuvântului şi numelui Domnului Isus. Ceea ce îi caracteriza era că ţineau cuvântul răbdării lui Hristos şi nu tăgăduiau Numele Lui. Starea lor nu se remarca prin vreo manifestare vizibilă de putere sau ceva care să apară mare din exterior, ci era caracterizată de o comuniune intimă şi personală cu El. El este în mijlocul lor fiind Cel Sfânt şi Adevărat şi este prezentat ca Acela care se ocupă de casă. El are “cheia lui David”. Comorile cuvântului profetic sunt deschise pentru cei care sunt înăuntru. Ei se bucură de simpatia răbdării Lui şi aşteaptă venirea Lui. “Pntru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. Perioada: în special de la începutul acestui secol ³, dar activitatea se desfăşoară acum rapid în ultimele faze ale creştinismului.

Laodicea. În Laodicea avem această stare de “căldicel”, adică indiferenţă, cu toleranţă dar şi cu pretenţii şi lăudăroşenie şi autosuficienţă. Aceasta este faza finală în care ajunge ceea ce poartă pe pământ numele lui Hristos. Şi, vai! Cât de nesuferit este aceasta pentru El! Va veni momentul pentru condamnarea finală. După ce El va despărţi orice credincios adevărat de corupţia creştinătăţii, luându-i pe ai săi la Sine, El o va scuipa din gură. Ceea ce ar fi trebuit să fie dulce pentru El a ajuns greţos, şi, de aceea, este lepădat definitiv. Perioada: începe după Filadelfia, dar caracterizează în special sfârşitul istoriei bisericii.

După ce am văzut în general cele şapte biserici, cu ajutorul Domnului, ne vom strădui să urmărim, pe scurt, diferitele perioade ale istoriei bisericii. Şi ne propunem să cercetăm mai în detaliu fiecare din cele şapte epistole pe parcursul acestei istorii, ca să vedem cum se văd diferitele perioade în lumina acestor mesaje şi în ce măsură istoria bisericii ilustrează ceea ce ne spune Scriptura în aceste două capitole. Fie ca Domnul să ne călăuzească spre înviorarea şi binecuvântarea acelora pe care El îi iubeşte.

1 N.tr.) autorul scria în secolul al XIX-lea

2 Titlul de Papă a fost adoptat prima data de Higinus în 139, iar Papa Bonifaciu al III-lea l-a determinat, în 606, pe Foca, Împăratul din Est, să facă acel titlu să fie rezervat prelaţilor Romei. Cu complicitatea lui Foca a fost stabilită supremaţia Papei peste biserica creştină – Haydn’s Dictionary of Dates.

3 N. tr.) este vorba despre secolul al XIX-lea, când a trăit autorul.