Capitolul 1 - Stânca - fundaţia
La începutul studiului pe orice subiect este bine să cunoaştem începutul, intenţia sau planul original, şi apoi să înaintăm în istoria lui. Cu privire la biserică, acestea le avem prezentate în modul cel mai clar în Sfânta scriptură. Aceasta ne prezintă nu numai intenţia originală ci şi planurile şi specificaţiile Marelui Constructor şi începutul istoriei lucrării sub propria Lui mână. Temelia fusese pusă şi lucrarea continua, dar Domnul Însuşi era singurul Ziditor, ceea ce făcea ca totul să fie real şi perfect atunci. La sfârşitul dispensaţiunii iudaice, Domnul a adăugat rămăşiţa credincioasă a lui Israel la adunarea de curând formată, dar, la sfârşitul dispensaţiunii creştine, El îi va lua sus în cer, în trupuri glorificate, pe toţi cei care cred în Numele Lui. Nici unul din biserică nu va fi adăugat la adunarea sfinţilor din mileniu. “Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborâ din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1 Tes. 4.16-17). Acesta fa fi finalul fericit al istoriei pe pământ a bisericii celei adevărate, mireasa lui Hristos: cei morţi vor învia, cei vii vor fi transformaţi, şi toţi, în trupuri de glorie, vor fi luaţi împreună în nori ca să-L întâmpine pe domnul în aer. Astfel ne sunt definite limitele bisericii şi întreaga perioadă a istoriei ei, care ne stă înainte. Dar, să ne întoarcem la zorile zilei ei pe pământ.
Domnul introduce prima dată subiectul Bisericii prin imaginea simbolică a unei clădiri, iar cuvintele Lui sunt atât de scumpe încât le putem adopta ca moto pentru întreaga ei istorie. Aceste cuvinte au susţinut inimile şi speranţele alor Săi în toate timpurile şi în toate împrejurările şi vor fi întotdeauna o întăritură pentru credinţă. Ce poate fi mai binecuvântat şi mai dătător de siguranţă şi pace decât aceste cuvinte? “Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat. 16.18).
În Matei 16, Domnul i-a întrebat pe ucenicii săi cu privire la ceea ce spuneau pe atunci oamenii despre El. Acesta a condus la mărturisirea lui Petru şi, de asemenea, la revelaţia prin har a Domnului cu privire la biserica Lui. Poate că ar fi bine să transcriem întreaga conversaţie deoarece este în legătură directă cu subiectul nostru.
“Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: .Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Şi ei au spus: .Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi. El le-a spus: .Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu? Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat. 16.13-18).
Aici ni se prezintă două lucruri legate de clădire: stânca pe care este fundaţia şi Ziditorul. “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Dar unii ar putea pune ăntrebarea: cine sau ce este “această stâncă”? Putem spune cu certitudine că este mărturisirea lui Petru, nu Petru însuşi, cum susţine învăţătura apostaţilor. Este adevărat că el era o piatră vie într-un templu nou: “tu eşti Petru” – adică o piatră. Dar revelaţia pe care a dat-o Tatăl prin Petru cu privire la gloria Persoanei Fiului este temelia pe care este zidită biserica: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Aici ne este descoperit adevărul gloriei Persoanei Fiului în înviere. “Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Imediat după mărturisirea lui Petru, Domnul a dezvăluit intenţia Lui de a-Şi zidi biserica şi a afirmat siguranţa ei pentru eternitate: “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge”.
El, izvorul vieţii, nu putea fi învins de moarte, ci, murind ca marele substitut pentru păcătoşi, a triumfat asupra morţii şi a mormântului şi este viu pentru totdeauna, după cum i-a spus apostolului Ioan după înviere: “Eu sunt ... Cel viu; şi am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apoc. 1.18). Ce cuvinte măreţe şi triumfătoare! Sunt cuvintele unui învingător, ale Unuia care are putere, şi încă putere asupra porţilor hadesului, locul unde spiritele sunt separate de trup. Cheile – simbol al autorităţii şi puterii – îi stau agăţate la brâu. Un creştin poate fi lovit de moarte, dar boldul morţii nu mai este, ci moartea vine ca un mesager al păcii, ca să-l conducă la odihna eternă pe pelerinul obosit. Moartea nu mai este stăpânul, ci este slujitorul creştinului. “Pentru că toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3.21-23). Deci, Persoana lui Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu – în gloria învierii – este fundaţia sigură şi nepieritoare pe care este zidită biserica. Fiind înviat dintre morţi, El transmite viaţa de înviere tuturor celor care sunt zidiţi pe El ca adevărata stâncă de temelie. Aceasta este clar din ceea ce spune Petru în întâia lui epistolă: “De El apropiindu-vă ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală” (v. 2.4-5). Şi, mai departe, în acelaşi capitol, el spune: “pentru voi, deci, care credeţi, El este preţuit” sau “este onorat” (v. 7). Fie ca atât cititorul cât şi scriitorul să noteze aceste două adevăruri extrem de valoroase în legătură cu stânca noastră de temelie: viaţa divină şi preţuire divină. Acestea le sunt transmise celor care au încredere în Hristos şi ele devin ale lor. “De El apropiindu-vă”, nu de care apropiindu-vă: venim la persoana lui Hristos şi cu el avem a face. Viaţa Lui – viaţa de înviere – devine viaţa noastră. Din acel moment, El este viaţa noastră. “De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală”. Viaţa lui Hristos, ca om înviat, împreună cu tot ceea ce moşteneşte El, este a noastră. Ce adevăr minunat şi binecuvântat! Oare cine nu ar dori, mai mult decât orice, această viaţă care depăşeşte puterea morţii – porţile locuinţei morţilor? Victoria eternă este imprimată în viaţa de înviere a lui Hristos. Ea nu mai poate fi încercată şi este viaţa credinciosului.
Dar fiecare piatră vie din acest templu spiritual are mai mult decât viaţa: ea este şi preţioasă cum este Hristos. “Pentru voi deci, care credeţi, este preţuirea”. Adică, după cum viaţa lui Hristos devine viaţa noastră când credem în El, tot aşa şi valoarea Lui. În ambele se aplică acelaşi principiu. Viaţa poate fi privită ca fiind capacitatea noastră de a ne bucura, iar preţuirea ca titlul pe care-l avem la moştenirea noastră de sus. Onorurile Lui, demnităţile, privilegiile, posesiunile şi gloriile Lui sunt ale noastre. “Pentru voi, care credeţi, este preţuirea”. Ce gând minunat! “El a iubit biserica şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efes. 5.25). Aşa este Stânca noastră de temelie şi aşa sunt binecuvântaţi toţi cei care sunt pe această Stâncă. Ca Iacov în vechime, când era străin şi călător şi s-a odihnit pe o piatră în pustiu şi toată panorama cerului în har şi cu bogăţii s-a desfăşurat înaintea lui (Gen. 28).
Hristos, singurul ziditor al bisericii Sale
Dar Hristos este şi Ziditorul bisericii Sale, al acestei clădiri asupra căreia nici o viclenie sau putere a vrăjmaşului nu poate birui. Ea este lucrarea lui Hristos chiar dacă mai citim şi despre alţi ziditori. “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Este bine să ne fie clar acest fapt, ca să nu confundăm ceea ce zideşte omul cu ceea ce zideşte Hristos. Cine nu face deosebire între acestea ajunge la cea mai mare confuzie atât cu privire la adevărul lui Dumnezeu cât şi cu privire la starea prezentă a creştinătăţii. Nimic nu este mai important decât a remarca faptul că aici Hristos este unicul Ziditor al bisericii sale, deşi Pavel şi Apolo şi toţi evangheliştii adevăraţi sunt predicatori prin care păcătoşii ajung la credinţă. Lucrarea Domnului în sufletele credincioşilor este perfectă. Este o lucrare reală, spirituală şi personală. Prin harul lui manifestat în inimile lor, ei vin la El, ca la o piatră vie, şi sunt zidiţi pe El, care este înviat dintre morţi. Ei au gustat că Domnul este plin de har. Aşa sunt pietrele vii cu care Domnul îşi zideşte templul, iar porţile iadului nu vor birui împotriva lui. Aşa Petru însuşi, şi toţi apostolii, şi toţi credincioşii adevăraţi, sunt zidiţi o casă spirituală. Când Petru vorbeşte despre această zidire în întâia lui epistolă, el nu spune nimic despre sine că ar fi un constructor. Aici Hristos este constructorul. Este lucrare Lui şi numai a Lui, şi El a spus: “Îmi voi zidi biserica”.
Să vedem acum din Cuvântul lui Dumnezeu ce zideşte omul, ce materiale foloseşte el şi cum lucrează el. Aceste lucruri ne sunt prezentate în 1 Corinteni 3 şi 2 Timotei 2. Vedem cum, cu mijloace de-ale oamenilor, este zidită o “casă mare”, care, într-un anumit sens, poate fi numită biserica şi casa lui Dumnezeu, după cum în 1 Timotei 3.15 citim; “casa lui Dumnezeu, care este Adunarea (Biserica) Dumnezeului celui viu”. Aceasta este numită şi casa lui Hristos în Evrei 3.6 – “a cărui casă suntem noi”. Dar, în mod trist, nu după mult timp, casa a ajuns să fie stricată prin slăbiciune omenească şi prin răutate clară. Autoritatea cuvântului lui Dumnezeu a fost lepădată de mulţi, iar voinţa omului a devenit supremă. Efectul filozofiei omeneşti asupra lucrurilor simple pe care le-a instituit Hristos a ajuns rapid să se manifeste în mod dureros. Dar “lemn, fân şi trestie” sunt materiale care nu se pot îmbina bine cu “aur, argint, pietre scumpe”. Casa a devenit mare în lume, asemenea copacului de muştar, printre ramurile căruia mulţi şi-au făcut un cuib plăcut. Casa cea mare îi conferă omului o poziţie în lume, în loc ca el să fie asemenea Domnului, dispreţuit şi respins. Arhiepiscopul vine în ierarhie după rege. Dar biserica mărturisitoare nu numai că este măreaţă ca înfăţişare exterioară, ci este şi plină de pretenţii şi caută să pună pecetea lui Dumnezeu pe lucrările ei neevlavioase. Aceasta este cea mai mare răutate şi din aceasta vin orbirea, confuzia şi caracterul ei lumesc.
Pavel, ca unul ales de Domnul să facă lucrarea Lui, a pus temelia pentru clădirea lui Dumnezeu în Corint, iar alţii au zidit pe această temelie. Dar nu toţi au zidit cu materiale divine. Fusese pusă temelia cea bună, apoi fiecare trebuia să fie atent cum zidea pe acea temelie. Pe acea temelie unul poate zidi aur, argint şi pietre scumpe, iar altul poate zidi lemn, fân şi trestie. Adică unul poate da învăţătură sănătoasă şi poate căuta să vadă credinţă vie la toţi cei care cer să fie în comuniune, iar altul poate da învăţătură nesănătoasă şi primi în comuniune persoane care nu au credinţă, criteriul ţinerii unor rânduieli exterioare luând locul celui al vieţii eterne. Aceasta este ceea ce s-a realizat cu mijloace omeneşti, omul fiind având responsabilitatea, şi aşa s-a ajuns la eşec. Şi totuşi zidarul ca persoană – dacă are credinţa în Hristos - poate fi mântuit, chiar dacă lucrarea lui este distrusă.
Dar mai este încă o categorie de zidari, şi mai rea, care strică templul lui Dumnezeu şi care sunt ei înşişi distruşi. Pentru uşurinţa cititorului, redăm întregul pasaj, deoarece nimic nu poate fi mai clar. “Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra. Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos. Iar dacă cineva zideşte deasupra pe această temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemne, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc. Nu ştiţi că voi sunteţi templulg lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distrugeh templulg lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu” (1 Cor. 3.10-17).
Putem remarca faptul că, atunci când Domnul a spus “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, El nu începuse încă zidirea, ci spunea ceea ce urma să facă. El nu a spus “am zidit” sau “zidesc”, ci “voi zidi”, şi această zidire a început la Cincizecime.
Dar, înainte de a trece la studiul istoriei bisericii, trebuie să notăm că mai este încă un adevăr strâns legat de istoria bisericii şi de starea şi caracterul ei pe pământ. Acest adevăr este cuprins în expresia ce urmează.
Cheile împărăţiei cerurilor
Aceasta ne conduce la “casa mare” – despre care am amintit deja – a mărturiei vizibile. În acelaşi timp trebuie să avem în minte că, deşi strâns legat de casa cea mare, împărăţia cerurilor este totuşi ceva deosebit de aceasta. De drept, lumea este a Împăratului. “Câmpul este lumea”, iar slujitorii Lui trebuie să meargă să semene. În urma acestei lucrări rezultă o “casă mare” sau creştinătatea1.
Atunci când ceea ce doar poartă numele de creştinătate va fi înlăturat prin judecată, împărăţia va fi instaurată cu putere şi în glorie. Acesta va fi mileniul.
Tot vorbind cu Petru, Domnul a adăugat “şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Biserica cea zidită de Hristos şi împărăţia cerurilor, care a fost deschisă de Petru, sunt lucruri mult diferite. Una din marile greşeli care sunt obişnuite în creştinătate este folosirea acestor doi termeni ca interschimbabili, ca şi când ar fi acelaşi lucru. Şi scriitori teologi din toate timpurile, considerând că aceşti doi termeni desemnează acelaşi lucru, au produs scrieri care duc la confuzie atât cu privire la biserică cât şi cu privire la împărăţie. Expresia este dispensaţională, după cum termenul “împărăţia lui Dumnezeu” este şi moral. Dar, dacă nu avem cunoştinţă de căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu nu vom putea niciodată să împărţim drept Cuvântul Lui. Nu trebuie să confundăm ceea ce zideşte Hristos cu ceea ce face omul cu mijloacele lui, poate prin predicare şi botez. Biserica, aceea care este trupul lui Hristos, este zidită pe mărturisirea că El este Fiul Dumnezeului cel viu, glorificat în înviere. Fiecare suflet cu adevărat convertit are a face întâi cu Hristos înainte de a avea ceva de spus bisericii. Împărăţia este ceva mai larg, care cuprinde orice persoană botezată, întreaga sferă a mărturiei creştine, fie ea autentică sau falsă.
Hristos nu i-a spus lui Petru că îi va da cheile bisericii sau cheile cerului. Dacă ar fi făcut aşa, atunci sistemul papal ar fi avut oarece justificări. El însă a spus numai: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, adică pentru noua dispensaţiune. S-a spus că sunt folosite chei nu pentru a zidi temple ci pentru a deschide uşi; iar Domnul i-a dat lui Petru onoarea de a deschide uşa împărăţiei întâi pentru evrei, apoi pentru naţiuni (Fapte 2). Dar altul este limbajul folosit de Hristos cu privire la biserica Lui. Este simplu, frumos, accentuat şi clar: “biserica Mea”. Ce adâncime şi ce plinătate este în aceste cuvinte: “biserica Mea”! Când inima este în comuniune cu Hristos cu privire la biserica Lui va fi o înţelegere a sentimentelor lui faţă de ea, pe care nu avem capacitatea de a o exprima. Totuşi dorim să zăbovim asupra acestor două cuvinte: “biserica Mea”. Cine oare ar putea spune în ce măsură ne este descoperită inima lui Hristos în aceste cuvinte? Gândiţi-vă, din nou, la cuvântul “această stânca”. Este ca şi cum a spus “gloria Persoanei Mele şi puterea învierii Mele alcătuiesc temelia sigură pentru biserica Mea”. Şi a spus “voi zidi”. Astfel, vedem că totul este în mâinile lui Hristos cu privire la “Biserica, aceea care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efes. 1.23).
Deschiderea împărăţiei cerurilor
Administrarea împărăţiei Domnului i-a fost, într-un fel special, încredinţată lui Petru, după cum vedem în primele capitole din cartea Faptele apostolilor. Termenul este luat din Vechiul testament (v. Dan. 2 şi 7). În capitolul 2 avem împărăţia, iar în capitolul 7 este împăratul. Expresia “împărăţia cerurilor” o întâlnim numai în evanghelia după Matei, unde evanghelistul scrie în principal pentru Israel.
Instaurarea pe pământ cu glorie şi putere a împărăţiei cerurilor în persoana lui Mesia era speranţa oricărui evreu evlavios. Ca antemergător al Domnului, Ioan Botezătorul a venit predicând că împărăţia cerurilor s-a apropiat. Dar, în loc ca evreii să-L primească pe Mesia, L-au respins şi L-au crucificat. Ca urmare, împărăţia aşa cum era aşteptată de evrei a fost lăsată laoparte. Totuşi, împărăţia a fost introdusă în altă formă. Când Mesia cel respins S-a înălţat la cer şi Şi-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu, triumfător asupra oricărui vrăjmaş, atunci a început împărăţia cerurilor. Acum împăratul este în cer, iar Daniel spune “cerurile domnesc”, chiar dacă aceasta nu este în mod deschis. De la înălţarea Lui până când El va reveni, împărăţia este în taină (Mat. 13). Când El va veni din nou, în putere, împărăţia se va manifesta în glorie.
Noua dispensaţiune. Petru a avut privilegiul de a deschide atât pentru evrei cât şi pentru naţiuni, şi a făcut aceasta în Faptele apostolilor 2, şi, pentru naţiuni, în Faptele apostolilor 10. Dar, din nou, dorim să atragem atenţia că biserica sau adunarea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor nu sunt acelaşi lucru. Să ne fie clar de la început acest aspect fundamental. Identificarea celor două lucruri a produs multă confuzie, după cum putem vedea la originile puseismului şi papalităţii şi a oricărui sistem omenesc în creştinătate. Următoarele remarci asupra neghinei de pe câmp, dintr-o publicaţie recentă, deşi se referă la o perioadă ulterioară primelor capitole din Faptele apostolilor2.
Parabola neghinei
“Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat” (Mat. 13.24-25) – exact ceea ce s-a întâmplat cu mărturia pentru Hristos. Două lucruri sunt necesare pentru ca răul să-şi facă astfel loc printre creştini: întâi lipsa de veghere a creştinilor asupra lor înşişi – ei ajung într-o stare fără griji şi adorm -, apoi vrăjmaşul vine şi seamănă neghină. Aceasta a început de timpuriu în creştinătate. Germenii aceştia îi întâlnim chiar şi în Faptele apostolilor şi, în măsură mai mare, în epistole. Întâia epistolă către tesaloniceni este prima epistolă inspirată a apostolului Pavel, iar cea de-a doua a fost scrisă la puţin timp după prima. Şi totuşi el le-a spus despre “taina fărădelegii” care era de pe atunci la lucru şi că vor veni alte lucruri, ca apostazia şi omul păcatului, şi, când nelegiuirea va fi manifestată deplin (în loc să lucreze în taină), atunci Domnul îi va pune capăt celui nelegiuit şi la tot ce ţine de el. Taina fărădelegii seamănă a fi ceva de genul semănării neghinei din această parabolă. Mai târziu, “când a crescut firul şi a făcut rod”, adică atunci când creştinătatea a început să progreseze pe pământ, atunci “s-a arătat şi neghina”. Dar este evident că neghina a fost semănată aproape imediat după sămânţa bună. Indiferent ce lucrează Dumnezeu, Satan Îl urmează îndeaproape. Când a fost creat omul, el a ascultat de şarpe şi a căzut. Când Dumnezeu a dat legea, ea a fost călcată chiar înainte ca ea sa-i fie încredinţată în mâini lui Israel. Aşa este istoria firii omeneşti.
Deci pe câmp s-a făcut ceva rău şi nu este reparat. Neghina nu este smulsă acum de pe câmp: nu este nici o judecată pentru aceasta. Să însemne aceasta că trebuie să suferim neghina în biserică? Dacă împărăţia cerurilor este tot una cu biserica, atunci nu trebuie să fie nici un fel de disciplină, ci acolo ar trebui să fie tolerată necurăţia cărnii sau a duhului. Aceste este motivul pentru care este important să înţelegem deosebirea dintre biserică şi împărăţie. Domnul interzice să fie smulsă neghina din împărăţia cerurilor: “lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (v. 30), adică până atunci când Domnul va veni în judecată. Dacă împărpţia cerurilor ar fi tot una cu biserica, atunci, repet, aceasta ar însemna ca nici un rău, indiferent cât de flagrant ar fi, să nu fie exclus din biserică până în ziua judecăţii. De aici vedem cât este de important să face deosebirea pe care mulţi o dispreţuiesc. Această deosebire este extrem de importantă pentru adevăr şi sfinţenie. Şi nu există nici un cuvânt al lui Dumnezeu pe care să-l putem neglija.
Care este semnificaţia acestei parabole? Ea nu are nimic a face cu comuniunea în biserică, ci este vorba despre “împărăţia cerurilor”, acea scenă a mărturiei pentru Hristos, fie ea mărturie autentică sau falsă. Astfel, grecii, copţii, romano-catolicii şi protestanţii sunt în împărăţia cerurilor, nu numai credincioşii ci şi oameni răi care mărturisesc numele lui Hristos. Un om care nu este evreu, nici păgân şi mărturiseşte numele lui Hristos este în împărăţia cerurilor. El poate să fie oricât de imoral sau eretic, dar nu este cazul să fie scos din împărăţia cerurilor. Dar, atunci, este oare corect ca el să fie primit la masa Domnului? Ferească Dumnezeu! Dacă cineva care a căzut într-un păcat şi faptul este cunoscut, atunci el trebuie să fie exclus, dar nu trebuie să fie exclus şi din împărăţia cerurilor. Pentru că, de fapt, excluderea din împărăţie ar însemna să-i fie luată viaţa, pentru că aceasta înseamnă smulgerea neghinei. Şi tocmai aceasta este greşeala în car a căzut creştinătatea lumească nu peste mult timp după ce apostolii au părăsit pământul. Pedepse temporale au fost introduse spre a disciplina şi s-au dat legi pentru ca puterea civilă să-i pedepsească pe cei refractari. Dacă cineva nu onora ceea aşa-numita biserică, nu li se mai îngăduia să mai trăiască. Aşa s-a produs răul împotriva căruia Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici, astfel că Împăratul Constantin a folosit sabia pentru a reprima călcările de rânduieli ecleziastice. El şi succesorii lui au introdus pedepse temporale pentru a trata problema neghinei, încercând s-o smulgă. Să privim, de pildă, biserica Romei, unde este atâta confuzie între biserică şi împărăţia cerurilor: dacă cineva era eretic ei susţineau să fie predat tribunalelor lumii ca să fie ars şi niciodată nu au mărturisit şi nu au corectat acel rău pentru că se pretind infailibili.
Presupunând că victimele lor erau chiar neghină, aceasta însemna că îi scoteau afară din împărăţie. Dacă un fir de neghină este smuls de pe câmp, el este omorât. Se poate ca afară să fie oameni care profanează numele lui Dumnezeu, dar ei trebuie să fie lăsaţi în seama lui Dumnezeu să-i judece.
Aceasta însă nu elimină responsabilitatea creştinilor faţă de aceia care vin la masa Domnului. Găsim instrucţiuni pentru aceasta în ceea ce este scris cu privire la biserică. “Câmpul este lumea”, pe când biserica îi cuprinde pe aceia care se presupune că sunt membri ai trupului lui Hristos. Să privim în 1 Corinteni, unde Duhul Sfânt arată cum trebuie să fie disciplina ecleziastică. Să presupunem că sunt creştini mărturisitori care se fac vinovaţi de un păcat oarecare; asemenea persoane nu trebuie să fie primite în comuniune ca membre ale trupului lui Hristos, cât timp continuă în acel păcat. Un sfânt adevărat poate cădea într-un păcat văzut, dar biserica, ştiind aceasta, are datoria de a interveni pentru a exprima judecata lui Dumnezeu faţă de acel păcat. Dacă ar fi să permită ca un asemenea om să participe la masa domnului, atunci L-ar face pe Domnul părtaş cu păcatul. Nu se pune problema dacă acea persoană este convertită sau nu. Un om neconvertit nu are nimic comun cu biserica, iar dacă este convertit, atunci păcatul nu este ceva care să fie trecut cu vederea. Cei vinovaţi nu sunt excluşi din împărăţia cerurilor, dar sunt excluşi din biserică. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură foarte clară pentru ambele adevăruri. Este greşit să fie aplicate pedepse lumeşti pentru un ipocrit, chiar dacă el este demascat. Se poate să caut binele sufletului său, dar nu am nici un motiv să-l pedepsesc în acest fel. Dar, dacă un creştin este vinovat de un păcat, atunci biserica, deşi este chemată să aibă răbdare când este vorba de judecată, nu trebuie să-l tolereze. Cei care sunt neconvertiţi trebuie să fie lăsaţi să-i judece Domnul când se va arăta.
Aceasta este învăţătura despre parabola neghinei, care ne dă o imagine solemnă a creştinătăţii. După cum Fiul omului seamănă sămânţa bună, vrăjmaşul Lui seamănă cea rea, care încolţeşte şi creşte odată cu cealaltă, astfel încât în prezent nu putem scăpa de rău. Există remediu pentru răul care pătrunde în biserică, dar, deocamdată, nu şi pentru răul din lume. Este perfect clar, atât din scriptură cât şi din istorie, că marea greşeală în care a căzut corpul de mărturisitori este aceea de a confunda cele două lucruri – neghina şi grâul;sau, pe aceia care, prin administrarea botezului, erau primiţi să aibă parte de toate privilegiile oficiale şi temporale ale bisericii mărturisitoare, cu cei care erau convertiţi şi erau învăţaţi de Dumnezeu. Dar, pentru a putea face un studiu corect al istoriei bisericii, trebuie să înţelegem marea diferenţă dintre ce putem numi sistemul sacramental şi sistemul vital.
O consecinţă a primei greşeli a fost încă o greşeală, la fel de gravă. Marea mulţime de mărturisitori a devenit, în ochii oamenilor, biserica. Oameni evlavioşi chiar au căzut în această cursă, astfel încât a fost pierdută din vedere complet diferenţa dintre biserică şi împărăţie. Cele mai sacre poziţii şi privilegii au ajuns să fie împărţite între omeni evlavioşi şi neevlavioşi. Şi reforma a eşuat complet în a curăţa biserica de acest trist amestec, care s-a transmis până la noi în sistemul anglican, luteran şi presbiterian, după cum arată clar formalităţile botezului şi primirii în biserică. În zilele noastre, sistemul sacramental predomină într-un mod alarmant şi se extinde rapid. Diversele forme de protenstantism nu fac deosebirea între ceea ce este autentic şi ceea ce este formal, între ceea ce este viu şi ceea ce este mort. Dar, vai! cel mai grav lucru este că, în biserica mărturisitoare, – în împărăţia cerurilor – sunt mulţi care nu vor vedea niciodată cerul. În împărăţie întâlnim neghină şi grâu, slujitori răi şi slujitori credincioşi, fecioare nebune şi fecioare înţelepte. Deşi toţi cei care sunt botezaţi sunt socotiţi în împărăţia cerului, numai cei care au primit viaţa şi sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt aparţin bisericii lui Dumnezeu.
Dar mai este încă un lucru în legătură cu biserica mărturisitoare, şi anume
Principiul guvernării bisericii
Domnul nu s-a mărginit numai la a-i da lui Petru cheile pentru ca să deschidă noua dispensaţiune, ci i-a şi încredinţat administrarea ei internă. Acest principiu este foarte important prin efectul pe care îl are în biserica lui Dumnezeu. Cuvintele prin care a primit această sarcină sunt următoarele: “orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Ce înseamnă aceasta? Considerăm este vorba despre autoritate şi putere de la Domnul care să fie exercitate în biserică şi de către biserică, dar limitate ca rezultate la această lume. În cuvintele Domnului nu găsim nimic care să sprijine gândul că biserica ar lua vreo decizie cu privire la cer. Aceasta este interpretarea falsă şi puterea înşelătoare a apostaziei. Biserica pe pământ nu poate spune nimic şi nu poate face nimic care să determine legarea sau dezlegarea în cer, ci sfera de acţiune a bisericii este limitată la pământ, şi, atunci când ea lucrează potrivit cu sarcina pe care i-a dat-o Hristos, ea are promisiunea că hotărârile ei sunt ratificate în cer.
Şi, am mai adăuga, nici gând ca biserica sau persoanele cu funcţii oficiale în biserică să se interpună între suflet şi Dumnezeu în ceea ce priveşte iertarea eternă sau judecata eternă. Acest gând este blesfemia îndrăzneaţă a Romei. “Cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu?” El Îşi rezervă în exclusivitate Lui această putere. Pe lângă aceasta, cei supuşi guvernării bisericii sunt iertaţi, sau, cel puţin sunt pe acel teren. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?” El este aplicabil numai celor din cadrul bisericii, care sunt înăuntru. “Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Pentru orice credincios din câmpul larg al creştinătăţii este valabil “printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna e cei sfinţiţi” (Evr. 10.14). De unde rezultă că legarea sau dezlegarea păcatelor de către biserică este numai pentru timpul prezent şi are un caracter strict administrativ. Este de fapt principiul divin de a primi persoane în adunarea lui Dumnezeu pe temeiul unei mărturii potrivite despre convertirea lor, învăţătură sănătoasă şi sfinţenie a vieţii. De asemenea, este vorba despre excluderea păcătoşilor care nu se pocăiesc până când vor fi aduşi la adevărata pocăinţă.
Dar unii cititori s-ar putea să aibă impresia că această putere i-a fost dată numai lui Petru şi apostolilor, după care ea a încetat odată cu plecarea lor. Aceasta este o greşeală. Este adevărat că aceasta i-a fost dat lui Petru prima dată, după cum am văzut, şi nu este nici o îndoială că o putere mai mare s-a exercitat în zilele apostolilor decât în orice alt timp de atunci încolo, dar ei nu aveau atunci o autoritate mai mare. Biserica are aceeaşi autoritate acum pentru a aplica disciplina în adunare, chiar dacă nu are putere. Cuvântul Domnului rămâne neschimbat. Numai un apostol putea vorbi ca Pavel ân 1 Corinteni 5: “În Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos): să-l daţi pe unul ca acesta lui Satan, spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. Acest cuvânt prezintă puterea spirituală a apostolului, nu judecata bisericii3. Acelaşi apostol, în legătură cu aceeaşi adunare, spune “Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă” (5.13). Deci, excluderea era nu numai actul apostolului, ci al întregii adunări. Astfel, în acel caz, păcatele persoanei excomunicate erau legate, chiar dacă era, în mod evident, un om convertit. În cea de-a doua epistolă, în capitolul 2, vedem că acea persoană este restaurată complet.
Pocăinţa lui a fost acceptată de adunare şi păcatele lui au fost dezlegate. Revărsarea inimii apostolului cu această ocazie şi îndemnurile lui către biserică sunt lecţii valoroase pentru toţi cei care au a face cu guvernarea în biserică şi au scopul de a înlătura acea suspiciune rece cu care un frate care a rătăcit este deseori admis din nou la privilegiile adunării. “Este destul pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta care i s-a dat de către cei mai mulţi; încât, dimpotrivă, este mai bine să iertaţi şi să mângâiaţi, ca nu cumva unul ca acesta să fie copleşit de prea multă întristare. De aceea, vă îndemn să-i arătaţi dragoste” (2 Cor. 2.6-8). Aici avem un caz care ilustrează guvernarea adunării potrivit cu voia lui Hristos. “Orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”.
Principiul guvernării în biserică se poate aplica şi în prezent Cum se pot aplica în prezent aceste principii este o chestiune care prezintă dificultate pentru mulţi. Ei bine, trebuie numai să ne întoarcem la cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să putem şi să dorim să spunem: “nu putem face ceva împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Cor. 13.8).
Puterea şi autoritatea administrativă despre care vorbim le-a fost dată nu numai lui Petru şi apostolilor, ci şi bisericii. În Matei 18 ne este prezentat la lucru principiul expus în capitolul 16: “Spune-l adunării; şi, dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţ fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legati în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”.
Astfel, învăţăm că hotărârile a doi sau trei care sunt strânşi împreună în numele lui Hristos sunt apreciate divin la fel ca administraţia lui Petru. Şi, din nou, în Ioan 20, Domnul le încredinţează ucenicilor săi acelaşi principiu al guvernării, deci ucenicilor şi nu numai apostolilor, şi aceasta tot pe terenul învierii, unde adunarea trăieşte unită cu Hristos, omul înălţat. Aceasta este extrem de important. Duhul de viaţă în Isus Hristos îi eliberează pe ucenici – orice ucenic este liber – de legea păcatului şi morţii. Biserica este zidită pe “această stâncă” – Hristos în înviere, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui. “Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde eraue ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi·le-a spus: «Pace vouă!» Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: «Pace vouă!» Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi ·le-a spus: «Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt»”.
Domnul întemeiază, ca să spunem aşa, şi inaugurează, noua creaţie. Ucenicii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi cu pace şi cu Duhul de viaţă în Hristos Isus. Ei trebuie să meargă ca mesageri ai Lui, de la locul mormântului gol, de unde a înviat El, purtând mesajul binecuvântat al păcii şi vieţii eterne către o lume încovoiată sub păcat, dureri şi moarte. Ne este prezentat clar şi principiul guvernării interne şi administrarea acestuia revine adunării creştine, aceasta dându-i un caracter ceresc, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea omului.
Principiul primirii în adunare la început
Deoarece acest principiu este baza potrivită pentru orice adunare creştină, este bine să privim puţin la cum lucra în zilele apostolilor, pentru că este sigur că apostolii i-au înţeles sensul şi ştiau cum să-l aplice. În ziua cincizecimii şi câtva timp după aceea nu se vede ca aceia de curând convertiţi să fi fost supuşi la o cercetare a autenticităţii credinţei, nici de către apostoli, nici de alţii. “Aceia deci care au primito cuvântul lui au fost botezaţi; şi înn ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete” (Fapt. 3.41). Astfel, primirea cuvântului a fost temeiul pentru botez şi comuniune, dar lucrarea era în întregime în mâinile lui Hristos. Şi Domnul adăuga la biserică pe aceia care erau mântuiţi. Încercarea de înşelăciune a a lui Anania şi a Safirei a fost imediat detectată şi Petru a acţionat în mod potrivit. Dar atunci Duhul Sfânt lucra nestânjenit, cu măreţie şi putere, iar Petru a recunoscut aceasta, drept care i-a spus lui Anania: “De ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?”
Dar această stare de puritate a trecut nu peste mult timp şi a venit falimentul – Duhul Sfânt a fost întristat şi a devenit necesar ca aceia care vor să fie în comuniune să fie cercetaţi ca să fie cunoscut dacă motivele lor şi starea sufletului lor este după gândul lui Hristos. Acum suntem în starea descrisă în 2 Timotei 2 şi se cuvine să fim în comuniune cu cei “care-L cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată”.
După ce biserica a ajuns să fie atât de mult amestecată cu oameni care doar se zic a fi martori este necesară multă grijă când este de primit cineva în comuniune. Nu mai este suficient ca o persoană să spună că s-a convertit şi, cerând să fie primit în biserică, acea persoană să fie primită numai în temeiul declaraţiilor făcute, ci trebuie ca respectiva persoană să fie cercetată de creştini cu experienţă. Când cineva mărturiseşte că s-a trezit şi a simţit păcatul şi a fost adus la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi la credinţa în Domnul Isus Hristos, acea mărturisire trebuie cercetată de cei care au trecut şi ei prin acelaşi gen de experienţă. Şi chiar când convertirea este aparent autentică trebuie avută o grijă evlavioasă împreună cu blândeţe, ca nu cumva, chiar fără să ştim, să primim ceva care Îl dezonorează pe Hristos, ne întinează pe noi şi slăbeşte adunarea. Pentru aceasta este necesar discernământ spiritual. Şi aceasta este adevărată bunătate faţă de cel care cere să fie în comuniune şi nimic mai mult decât a onora cum se cuvine pe Hristos şi curăţia comuniunii. Comuniunea creştină ar lua sfârşit dacă persoanele ar fi primite numai pe temeiul propriei lor păreri despre sine.
În Faptele apostolilor 9 vedem cum se aplică practic acest principiu chiar în cazul marelui apostol. Şi, sigur, dacă nu putea fi acreditat cu o mărturie potrivită, cine era să se plângă? Totuşi şi acest caz deosebit poate fi luat ca ilustraţie practică pentru subiectul pe care-l tratăm.
Vedem cum atât Anania în Damasc cât şi biserica de la Ierusalim punând sub semnul întrebării convertirea lui Saul, deşi era o convertire reală. Sigur că fusese un duşman declarat al numelui lui Hristos, ceea ce i-a făcut pe ucenici mult mai atenţi. Anania a ezitat să-l boteze până când nu a fost pe deplin satisfăcut în legătură cu convertirea lui. El L-a întrebat pe Domnul în acea privinţă, iar, după ce a auzit ce gândea El, a mers direct la Saul şi l-a asigurat că fusese trimis de acelaşi Isus care i se arătase pe drumul spre Damasc şi a confirmat ceea ce se întâmplase. Saul a fost mângâiat mult, şi-a recăpătat vederea şi a fost botezat.
Apoi, cu privire la ceea ce a făcut biserica de la Ierusalim citim “ajungând la Ierusalim, încerca să se alăture ucenicilor şi toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic. Dar Barnaba l-a luat şi l-a adus la apostoli şi le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul şi că El îi vorbise, şi cum** în Damasc a vorbit cu îndrăzneală în Numele lui Isus” (9.26-27). Pavel este un model pentru biserică în multe privinţe, inclusiv în aceasta. El este primit în adunare – toţi cei care cer trebuie să fie astfel primiţi – pe temeiul unei mărturii potrivite despre autenticitatea creştinismului său. Dar, dacă trebuie avută multă grijă evlavioasă ca să putem detecta orice Simon magul, trebuie şi blândeţe şi răbdare pentru cei timizi şi care au îndoieli. Cu toate acestea, trebuie să căutăm viaţa în Hristos şi să vedem lucruri potrivite cu aceasta (v. Rom 14, 25; 1 Cor. 5 şi 2 Cor. 2). Cărarea bisericii este întotdeauna îngustă.
Papalitateas-a arătat deosebit de rea prin aceea că a folosit rău prerogativa bisericii de a lega şi a dezlega păcatele, culminând cu absoluţia dată de preoţime.
Protestantismul a mers la cealaltă extremă – probabil temându-se ca nu cumva să semene vreun pic cu papalitatea - şi a desfiinţat complet disciplina. Calea credinţei este a urma cuvântul Domnului. Având astfel clare principiile fundamentale ale bisericii şi ale împărăţiei, ajungem la Cincizecime – primul moment din istoria bisericii pe pământ. Dacă nu am înţeles principiile creştinismului atunci nu vom putea înţelege corect niciodată istoria lui.
1 N. a.) termenii “biserica”, “împărăţia cerurilor” şi “casă mare” sunt scripturistici şi au semnificaţii întrucâtva diferite, după cum rezultă din modul în care sunt folosiţi de Domnul şi de apostolii Lui. Termenul “biserica Mea”, folosit de Domnul, desemnează ceea ce cuprinde numai membrii adevăraţi, cei care au viaţă. Gândul principal în expresia “împărăţia cerurilor” se referă la autoritatea Domnului înălţat, astfel încât toţi cei care mărturisesc a fi supuşii Lui sunt priviţi ca fiind în împărăţia Lui. În “casa mare” vedem existenţa răului care, prin eşecul omului, s-a strecurat în corpul de mărturisitori, şi acest rău este în activitate şi se extinde odată cu împărăţia cerurilor şi cu biserica mărturisitoare. “Creştinătate” un termen des folosit, dar neîntâlnit în creştinismul scripturistic. Este un termen ecleziastic, care la origine cuprindea pe toţi cei care au fost botezaţi sau acele părţi ale lumii în care creştinismul este predominant, spre deosebire de ţările păgâne sau mahomedane, dar care în prezent este folosit ca fiind sinonim cu ceilalţi trei termeni despre care am vorbit. În general cei patru termeni sunt în prezent consideraţi ca interschimbabili, deşi la origine ei aveau sensuri diferite şi aplicaţii diferite. Dar oare unde nu s-a ajuns la confuzie?
2 N. a) Lectures on the Gospel of Matthew, by W Kelly
3 N.a.) “A da pe mâna lui Satan este un act de putere, iar excluderea unei persoane este o datorie care ţine de fidelitatea adunării. Fără-ndoială, excluderea din adunarea lui Dumnezeu este ceva foarte grav, care ne lasă expuşi durerilor şi unor juste tulburări ale inimii care pot fi aduse de vrăjmaş, dar a da pe cineva în mod direct pe mâna lui Satan este un act de putere, cum a fost în cazul lui Iov, când a fost spre binele lui. Pavel a făcut aceasta în 1 Corinteni 5, deşi el făcea aceasta lucrând pe terenul adunării, şi o făcea pentru nimicirea cărnii Şi, din nou, în 1 Timotei 1, făcea acest lucru, dar fără referire la adunare, pentru ca Imeneu şi Alexandru să înveţe să nu mai hulească. Orice disciplinare are ca scop corectarea persoanei, deşi se face spre a păstra sfinţenia casei lui Dumnezeu, şi curăţeşte conştiinţele sfinţilor” (Present Testimonz, vol. 1, p. 392, New Series).