Habacuc 1:1-17

Această carte, care ne aminteşte de cea a lui Ieremia, se prezintă ca un dialog între profet şi Dumnezeul său. În prezenţa valurilor crescânde ale răului, Habacuc, neliniştit, îşi varsă inima înaintea Domnului. Ierusalimul nu era departe de a cădea sub loviturile armatei caldeene. Într-o viziune de coşmar, profetului i se arată mai dinainte acei războinici de temut, nespus de cruzi, instrumente ale Domnului pentru pedepsirea naţiunilor răzvrătite. Cât de îngroziţi vor fi atunci toţi păcătoşii dispreţuitori şi nepăsători! (v. 5, citat în Fapte 13.41).Omul lui Dumnezeu însă este şi el tulburat. Cum poate Domnul lăsa frâu liber unei asemenea desfăşurări a nelegiuirii? (Psalmul 83; Apocalipsa 10.7 numeşte această nedumerire „taina lui Dumnezeu“). Cum poate El chiar şi numai să o suporte la vedere? „Dumnezeul meu, Sfântul meu!“, strigă profetul, conştient de relaţiile lui cu Cel ai Cărui ochi sunt „prea curaţi, ca să privească răul“ (v. 13). Într-adevăr, ce ofensă permanentă este pentru El spectacolul acestui pământ, în care corupţia şi violenţa se etalează fără jenă! Privirile lui Dumnezeu, în curăţia lor absolută, nu s-au putut opri cu satisfacţie decât asupra unui singur Om. Pentru acelaşi motiv însă, ele s-au întors de la El atunci când El a fost făcut păcat pentru noi.