„Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morţi, şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către bisericile Galatiei: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl si de la Domnul nostru Isus Hristos! El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru si Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin", (capitolul 1.1-5).

　　Tot capitolul din care am citat primele versete are drept subiect această chestiune esenţială: Care este gândul lui Dumnezeu cu privire la om? Acest gând, El l-a exprimat de mai multe ori în Cuvântul Său. Este suficient pentru a dovedi faptul acesta să cităm un singur pasaj: „Terminaţi-o cu omul, a cărui suflare este în nările sale; căci ce preţ are el?" (Isaia 2.22). Dar aici, potrivit întregului subiect al acestei epistole, apostolul înfăţişează omul (sau: vorbeşte despre om) în raport cu slujba creştină. Există o slujbă adevărată şi o slujbă falsă: „Slujba adevărată", cum a zis un frate, „este de la Dumnezeu, prin El şi pentru El; slujba falsă este de la om, prin om şi pentru om".

Se vede aici, chiar de la început, că învăţătorii iudaizanţi, aceşti fraţi prefăcuţi, căutau să arunce dispreţ asupra apostolatului lui Pavel, pentru că el nu fusese rânduit, ca cei doisprezece, de un Hristos în viaţă pe pământ, de la botezul lui Ioan până în momentul când, înălţându-Se la cer, El a fost despărţit de ei de către nor. Dar tocmai prin slujba lui Pavel, aceşti creştini se întorseseră la Dumnezeu, iar această slujbă avea punctul său de plecare într-un Hristos „înviat dintre cei morţi". Acest cuvânt este de toată însemnătatea. Apostolatul lui Pavel nu avea deloc a face cu un Mesia iudaic. O nouă ordine de lucruri fusese introdusă prin învierea lui Hristos, inaugurată pe drumul Damascului, descoperită de Dumnezeu însuşi (capitolul 1.15), pusă în activitate în Faptele Apostolilor 13.3-4. „De aceea", zice apostolul, „de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta" (2 Corinteni 5.16). învierea lui Hristos răspundea cu uşurinţă pericolului care îi pândea pe Galateni, al căror creştinism Vrăjmaşul căuta să-l readucă la practica principiilor vechii creaţii, ca şi cum aceasta n-ar fi fost iremediabil ruinată prin căderea omului. Cu totul dimpotrivă (versetul 4), moartea lui Hristos îi separase în întregime (smulşi pentru a nu mai aparţine de el în nici un fel) de „acest veac rău". Învierea din morţi nu-i introdusese într-o ordine de lucruri cu totul nouă, invizibilă şi cerească, în care nici un lucru vechi nu putea să găsească loc? Învierea imprima deci chiar de la început pecetea sa pe aceşti creştini, în pericol mai târziu de a se întoarce la lume, şi care, de fapt, în oarecare măsură săvârşiseră deja această stânga împrejur.

Aşa se explică faptul că acest capitol 1, şi vom reveni asupra lui în amănunt, ne vorbeşte despre felul în care Evanghelia apreciază valoarea omului. Ce ruină! Ce dispreţ divin când apostolul ne vorbeşte despre om şi-i ia măsura prin Duhul Sfânt! „Caut să plac oamenilor sau lui Dumnezeu?" (1.10).

În afară de învierea care dintr-o dată pune capăt oricărei idei a unei religii bazată pe vechea ordine de lucruri (capitolul 1.1), avem acest adevăr esenţial (pe care îl vom vedea imprimat pe tot capitolul 1 şi mai departe) că omul nu are nici un amestec în Evanghelia încredinţată lui Pavel. El nu este „trimis din partea oamenilor". Apostolatul său este absolut independent de orice influenţă, de orice izvor omenesc. El nu este nici „prin om". Omul nu a fost în nici un fel si în nici o măsură instrumentul acestui apostolat. De unde vine el deci? La cine să ne suim pentru a-i găsi originea? La Isus Hristos, când El S-a arătat lui Saul din Tars pe drumul Damascului, şi nu înainte ca Dumnezeu Tatăl să-L fi înviat. Apostolatul care fusese mijlocul întoarcerii la Dumnezeu a Galatenilor nu avea alt izvor. Nu trebuia să cauţi în el ceva care să-1 lege, în orice ar fi fost, de tradiţia iudaică. Punctul său de plecare se găsea în întregime în noua creaţie. Se vede în acelaşi timp aici acordul perfect între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul pentru a-1 proclama.

În aceste câteva versete vedem deci că Hristos a pus capăt prin învierea Sa la tot ceea ce este din om, după ce a pus capăt prin moartea Sa păcatelor noastre şi ne-a smuls din lume, din „acest veac rău". In măsura în care suntem în firea păcătoasă suntem din lume. Îndreptăţirea dată de lege, omul în firea lui păcătoasă şi lumea merg împreună. Scopul lui Hristos dându-Se pe Sine însuşi era cu adevărat potrivit stării Galatenilor. Aceasta punea capăt la tot ce ţinea de lege. Legea rămânea fără îndoială, dar ea nu putea să se aplice la acest veac rău pentru a-1 face mai bun, pentru că el era cu desăvârşire stricat. Singură jertfa lui Hristos, care S-a dat pentru păcatele noastre, putea să ne scoată din el. Legea era deci fără putere asupra unor astfel de obiecte.

　Veacul acesta este, pur şi simplu, generaţia actuală, lumea actuală şi mersul ei. Vedeţi Luca 16.8; Romani 12.2; 2 Timotei 4.10; Tit 2.12, unde „veacul" este starea de lucruri prezentă în contrast cu aceea care trebuia să fie stabilită de Mesia. Problema fundamentală aici şi, pentru aceşti Galateni, cea mai greu de acceptat, este că nu mai este nimic de aşteptat de la om, că creştinismul a pus capăt omului în tot ceea ce el ar putea avea mai bun, pentru a introduce un om cu totul nou, înviat dintre cei morţi.

　„Toţi fraţii" care erau cu Pavel dădeau aceeaşi mărturie. Ei erau, ca şi el, de la Dumnezeu Tatăl şi de la un Hristos înviat. De aici le venise harul şi pacea. Aceasta nu are legătură cu legea, nici cu Mesia. Harul gratuit al lui Hristos ne-a dat această parte.

　El a rezolvat, prin jertfirea desăvârşită de El Însuşi, chestiunea păcatelor noastre. Scopul Său, făcând aceasta, este de a ne smulge din acest veac rău. Noi nu puteam să fim smulşi, atâta timp cât păcatele noastre erau asupra noastră. Prin păcat, veacul acesta, lumea actuală este calificată drept rea, fără nici o posibilitate de îndreptare şi fără nici un amestec de bine. Marea problemă pentru Galateni era: Aparţineau ei, da sau nu, de veacul acesta? Dumnezeu Tatăl nostru, El însuşi este interesat în acest lucru. Aceasta are legătură cu voia Sa şi cu planurile Sale. Este un sfat între Tatăl şi Fiul şi aceasta face parte din slava veşnică a Iui Dumnezeu. Înaintea acestei complete eliberări datorate voinţei Dumnezeului nostru si Tatăl sunt motive să spunem: „A Lui să fie slava în vecii vecilor. Amin !" Veacul de acum a fost pe veci suprimat pentru creştin, la fel păcatul care se leagă de el; vecii vecilor se deschid în sfârşit peste el cu slava lor!