(versetele 12-14) Apoi, apostolul face aluzie la împrejurările speciale cărora a trebuit să le facă faţă, atît de deprimante pentru el şi care ar putea fi socotite ca un obstacol în calea răspîndirii Evangheliei. Totuşi, Pavel priveşte orice împrejurare prin perspectiva lui Hristos. El se afla în singurătatea unei închisori şi aparent toate prilejurile de a predica Evanghelia se sfîrşiseră, iar lucrarea Iui publică se încheiase. Dar el ar fi dorit ca sfinţii să cunoască faptul că aceste împrejurări aparent nefavorabile s-au răsfrînt în propria lui binecuvîntare şi în înaintarea Evangheliei. Cu privire la el însuşi, departe de a fi descurajat pentru că era în lanţuri, se putea bucura, căci era evident că lanţurile sale erau Hristos. Nu era deprimat de nici un gînd că ar fi fost întemniţat pentru vreun rău făptuit, ci se bucura că fusese socotit vrednic să sufere pentru Hristos.

În spiritul Evangheliei, lanţurile sale deveniseră o ocazie de a ajunge la oamenii cei mai suspuşi, tot aşa cum sfinţii ştiau că pe cînd fusese cu ei în Filipi, a putut cînta laude, aruncat fiind în închisoarea dinăuntru si că atunci lanţurile sale au devenit ocazia pentru a ajunge la păcătoşii din clasa socială cea mai de jos. Butucii, temniţa şi întunericul din miez de noapte, toate s-au răsfrînt în înaintarea Evangheliei.

Pe deasupra, împotrivirea lumii faţă de Hristos şi faţă de Evanghelie, arătată prin întemniţarea apostolului neamurilor, devenise prilejul pentru a stîrni pe unii care în mod natural ar fi fost timizi, să păşească înainte şi să propovăduiască plini de îndrăzneală şi de curaj, Cuvîntul lui Dumnezeu.