Coloseni 1:19-22

Toată plinătatea Dumnezeirii în Hristos, bază a împăcării tuturor lucrurilor (1.19-22)În Hristos înviat aflăm deci noul început al lui Dumnezeu, dar să notăm acum adevărul important care urmează în versetele 19-22. Trebuia să fie o achitare completă a oricărei datorii care a avut loc în legătură cu vechea creaţie. Unii oameni lipsiţi de pricepere pot începe uneori o afacere comercială şi, ajungând la datorii foarte mari, termină toate fără să se gândească să le mai facă faţă. Pleacă apoi mai departe şi îşi propun să înceapă altă afacere. O astfel de practică este cu totul condamnabilă. Dumnezeu se poartă întotdeauna cu dreptate. Prin moartea Sa, Domnul Isus a făcut o achitare în privinţa păcatului omului în vechea creaţie. Apoi, în învierea Lui, Dumnezeu a făcut un început.Versetul 19 ne spune că toată plinătatea Dumnezeirii şi-a găsit plăcerea să locuiască în Fiul când El a venit să facă lucrarea Sa puternică şi prin sângele crucii Lui Dumnezeirea a lucrat ca, făcând astfel pace, să fie pusă baza pentru împăcarea tuturor lucrurilor. Şi putem spune cu siguranţă că ceea ce urmăreşte Dumnezeirea, întotdeauna şi împlineşte.

Pace prin sângele crucii (1.20)Păcatul a făcut ca omul să alunece într-o stare de vrăjmăşie cu Dumnezeu şi de aceea pământul este plin de conflict, confuzie, lipsă de armonie. În moartea lui Hristos s-a făcut din punct de vedere juridic o eliberare de toate acestea prin judecata care a fost adusă asupra tuturor lucrurilor care au adus dezordine. Fiind înlăturat elementul care aducea tulburare, a rezultat pacea. Fiind stabilită pacea a putut veni împăcarea.Pacea a fost făcută. Nimeni nu are „să-şi facă”pacea lui cu Dumnezeu. Oamenii nici n-ar face pace cu Dumnezeu, dacă ar trebui să o facă. Hristos este Cel care a făcut pace. El a făcut-o, nu prin viaţa Sa de o frumuseţe şi perfecţie unică, ci prin moartea Sa. Noi avem desigur să ne bucurăm de pace, aşa cum ni se spune în Romani 5.16: „Fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu”. Prin credinţă avem pace în inimile noastre, şi ce minunată pace! Aici totuşi ideea principală este că El a făcut pace la cruce. Singura bază posibilă de a ne bucura de pace înăuntrul nostru este pacea făcută în afara noastră, când a fost vărsat sângele crucii.

Împăcarea lucrurilor de pe pământ şi din cer (1.20)Fiind făcută pacea, urmează împăcarea tuturor lucrurilor. Nu trebuie totuşi să ne închipuim că aceasta ar însemna mântuirea oricui, pentru că o clauză de calificare în privinţa aceasta este adăugată imediat. „Toate lucrurile” se limitează la „toate lucrurile, fie de pe pământ, fie din ceruri”. Când este vorba în Filipeni 2.10 ca orice genunchi să se plece înaintea lui Isus sunt incluse şi „cele de sub pământ” dar aceste cuvinte nu sunt redate şi aici. Lumea celor pierduţi va trebui să se supună. Aceştia vor fi condamnaţi, nu împăcaţi.

Împăcarea celor credincioşi, fapt împlinit (1.21)Este foarte evident că împăcarea n-a ajuns încă la lucrurile de pe pământ. Totuşi cei credincioşi au şi fost împăcaţi, aşa cum spune versetul 21; şi în acest verset aflăm un cuvânt care ne ajută să înţelegem ce înseamnă în adevăr împăcare – un cuvânt care descrie starea care este exact opusul împăcării – înstrăinarea.Tot felul de rele au fost acceptate de omenire ca rezultat al intrării păcatului în lume. Nu numai că ne-am atras vinovăţia, dar şi zăcem într-o robie teribilă. Şi nu numai că suntem în lanţuri, dar am fost şi înstrăinaţi cu totul de Dumnezeu, în care sunt toate speranţele. Am avut nevoie de îndreptăţire din cauza vinovăţiei noastre. Am avut nevoie de răscumpărare din cauza robiei în care ne aflăm. Şi pentru că eram cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu, am avut nevoie de împăcare. Înstrăinarea, trebuie să observăm, era în întregime din partea noastră. Duşmănia era în gândurile noastre faţă de Dumnezeu, nu în gândirea lui Dumnezeu faţă de noi; şi duşmănia şi înstrăinarea s-au arătat în fapte rele. De aceea putem spune că, dacă este un sens în care Dumnezeu are nevoie de împăcare, noi avem nevoie de ea într-un mod dublu.

Sfinţi, fără pată, de neînvinuit, ca rezultat al morţii lui Hristos (1.22)Împăcarea s-a înfăptuit „prin moartea” lui Hristos. Moartea Lui este baza pe care se află ea, fiind necesară lui Dumnezeu şi necesară nouă. Şi noi avem nevoie de ceva mai mult. Avem nevoie de lucrarea puternică în inimile noastre prin care duşmanul să fie înlăturat din ele pentru totdeauna. Ca rezultat a toate acestea Dumnezeu priveşte la noi ca fiind în Hristos, ca satisfacţie şi plăcere; în acelaşi timp noi, fiind sensibili în faţa harului Său, privim la El cu toată afecţiunea.Dumnezeu Îşi are plăcerea deplină în ceea ce este perfect. Iar efectul morţii lui Hristos este că ne prezintă „sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui”. Suntem eliberaţi de tot ce era în legătură cu noi ca nişte copii ai lui Adam după cădere, pentru că „în trupul Său de carne, prin moarte”, s-a executat toată judecata pentru tot ce eram. Aceiaşi moarte este şi baza pentru împăcarea viitoare a tuturor lucrurilor în cer şi pe pământ.Ce perspectivă glorioasă! Sunt în cer lucruri care au fost atinse şi întunecate de păcat, şi acestea trebuie împăcare, deşi îngerii care au păcătuit au fost aruncaţi în iad şi în felul acesta nu au parte de împăcare. Toate de pe pământ au ajuns ruinate. Totuşi va veni o zi când toate din aceste două sfere vor fi aduse în completă armonie cu voia lui Dumnezeu şi se vor bucura, pentru totdeauna de lumina soarelui harului Său. Desigur, am putea spune: Doamne, grăbeşte ziua aceea! Este bine să ne gândim la astfel de subiecte; cu cât le vom aprofunda, cu atât mai mult se va arăta mai minunată moartea lui Hristos.