Capitolul 52 - Valdezii

După ce am ajuns cu istoria acestor oameni interesanți la anul 1560, când ei au suferit atât de mult chiar în propriile lor văi și în câmpiile Calabriei, vom trece pe scurt în revistă istoria lor de atunci încolo. Totuși nu trebuie să ne așteptăm să întâlnim la acest popor remarcabil harul care se cuvine să fie caracteristica celor care îi urmează pe Domnul nostru binecuvântat și pe apostolii săi. Nu se pune problema că ei nu ar fi crezut în Domnul Isus ca Mântuitor al lor și în sângele Lui cel scump ca singurul mijloc eficient și suficient pentru rezolvarea păcatului, ci că, dacă ar fi fost lăsați în pace în văile lor, atunci ei ar fi fost la fel de inofensivi ca turmele și cirezile lor, însă fiind atacați de catolici, ei au luat ca modele pe Iosua, Ghedeon și David, crezând cu toată sinceritatea că Dumnezeu este Domnul oștirilor, și au luptat sub drapelul Lui, cu credința că la El nimic nu este impsibil. Nu avem nici un dubiu că de la acest principiu s-a ajuns ca persecuțiile lor să fie una dintre cele mai eroice pagini din istoria bisericii. Asemenea multora din zilele noastre, ei nu au văzut diferența dintre lege și har, dar, cu toate acestea, ei fiind din poporul lui Dumnezeu, El a dat răspuns rugăciunilor lor. Inimile lor erau dominate de loialitatea față de Hristos, ceea ce este cel mai important lucru. Legatarii scoțieni, care au luptat pentru împărăția[ n. tr.) engl. “covenanter” – termen care vine de la legământ, cu semnificația de om angajat într-un legământ, ei considerând că legământul făcut de Dumnezeu cu Israel s-ar fi transferat cumva la ei și că, dacă Israel trebuie să aibă o împărăție pe pământ, acea împărăție a fost transferată către ei] lui Emanuel se aseamănă cu ei în această privință.

Așa erau oamenii sărmani din văi: credeau că Biblia este o revelație de la Dumnezeu și își conduceau viața după ea conform cu înțelegerea lor. Vecinii lor, catolicii, de cealaltă parte, credeau că Dumnezeu dăduse bisericii Romei și capului să stăpânească asupra întregii lumi creștine și că toți cei care refuză să se supună autorității ei sunt nu numia eretici ci și supuși răzvrătiți, pe care suveranul are dreptul să-i pedepsească după cum găsește de cuviință. Aceasta era și continuă să fie credința oficială a bisericii Romei, și, așa fiind, nici unul care îndrăznea să pună sub semnul întrebării pretențiile ei nu mai putea avea siguranță cu privire la viața și libertatea lui în vremea în care ea avea puterea de a exercita prerogativele pe care și le-a asumat cu aroganță. Uneori magistratul refuza să dea ascultare preotului, și așa erau cruțați unii, dar cititorul va vedea cum Roma găsea pretexte plauzibile pentru persecuție atunci când aceasta se încadra în planurile ei, și va constata că, de regulă, mitra biruia coroana.

Pentru un timp după războaiele pustiitoare din 1560, rămășiței valdezilor i s-a îngăduit să revină în văile lor de origine și să-și reconstruiască locuințele și să-și sădească din nou viile. Pomii roditori le fuseseră tăiați, satele și cătunele lor fuseseră transformate în mormane de moloz, iar câmpurile rămăseseră necultivate. Erau confruntați cu foametea, dar asupra inimilor multora apăsa o greutate și mai mare: unde sunt părinții, soții, fiii, pastorii și cei mulți pe care vrăjmașul i-a călcat în picioare? Ei sunt cu Domnul, iar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, este cu ei. Natura țării a permis rămășiței să supraviețuiască pentru un timp.

“Castani care creșteau luxuriant,” spunea Dr. Beatie cu privire la Valea Rora, “umbreau pantele inferioare, și, în timpurile de lipsă, le furnizau o hrană care, împreună cu laptele, i-ar satisface și pe cei care poftesc delicatese. Prin locurile mai înalte natura a întins un covor vegetal bogat, și acolo, când vine sezonul de pășunat, locuitorii vin cu familiile și cu vitele. După ce-și petrec vara pe dealuri, într-o simplitate patriarhală, ei coboară din nou în văi când apar semnele iernii, iar acolo fac acele munci care se potrivesc cel cel mai bine situației lor și se ajuta unul pe altul cu cele necesare”. Vorbind despre valea Angrogna, ascest scriitor poetic spunea: “dacă este s-o descriem ca o miniatură a Elveției, aceasta îi va da cititorului o idee cu privire la caracteristicile ei generale. Toate componentele peisajului alpin: torente, stânci, prăpăstii, râpe adânci, izbucuri, păduri care oferă adăpost și mijloace de subzistență, pășuni verzi, pe care pâraie șerpuitoare le fac să fie fertile și proaspete, iar câmpuri și grădini care dau roade caracteristice la diferite climate se găsesc la marginea fiecărei prăpastii, arătând hărnicia locuitorilor care=și dobândesc astfel cele necesare traiului chiar în cele mai nefavorabile împrejurări[ History of the Waldenses and Graphic Descriptions of the Protestant Valleys of Piedmont, Wm. Beatie M.D.]”.

Dacă ne gândim la traiul simplu al locuitorilor acelor văi, la viețuirea lor pașnică, la hărnicia lor și la moralitatea lor rigidă, la faptul că țineau cu strictețe sabatul și la scrupulozitatea cu care-și achitau chiriile și toate taxele, la faptul că nu beau, nu înjurau și nu aveau nici un fel de vicii de acest gen, atunci de putem întreba de ce ar fi căutat stăpânul lor să-i nimicească. În ceea ce urmează vom găsi răspunsul.

Războaiele de exterminare

Scurtele perioade de pace aparentă, de care s-au bucurat uneori valdezii, nu erau nicidecum intervale de odihnă în siguranță, ci mai curând de meditații dureroase având perspective îngrozitoare. Adevărata pace și siguranța cu privire la viața lor, la proprietatea lor și la libertatea conștiinței – drepturi inalienabile ale omului – le-au fost necunoscute timp de sute de ani.

În anul 1560 au avut loc evenimente care sunt suficiente pentru a explica războaiele de exterminare care au urmat după acea perioadă. 1. Tronul Savoiei a fost atunci ocupat de Carlo Emmanuele al II-lea, un tânăr în vârstă de cincisprezece ani. Era un principe blând și omenos, dar, ca și Carol al IX-lea al Franței, a fost sfătuit de mama lui, care era din familia Medici și era nepoata Caterinei, ale cărei fapte sângeroase au făcut să fie urâtă de întreaga omenire. Suveranul băiat era de fapt condus de mama lui, care era regentă în timpul cât el era minor, iar ea era condusă de Vatican. 2. În același an, la Torino, a fost întemeiată “Asociația pentru Propagarea Credinței”. Domni și doamne din nobilime, laici, preoți și popor au fost îndemnați să intre în acea asociație, pentru a-i atrage oferindu-se indulgență deplină în schimbul participării la lucrarea ce bună, motto-ul arâtând caracterul acesteia: “Convertirea sau exterminarea ereticilor”.

Agenții de propagandă și-au început lucrarea distrugătoare sub pretextul onorabil al convertirii. Doamne de la curte și persoane de rang inferior împreună cu cete de călugări au ajuns să fie susținători zeloși ai societății, vizitându-i pe oameni la casele lor. În acel timp, în văi au fost întemeiate mânăstiri, iar școlile și colegiile valdezilor au fost desființate. Răpirea băieților sub doisprezece ani și a fetelor sub paisprezece ani în scopul convertirii erau fapte pe care legea le aproba. Dar, după aceste mijloace josnice au fost urmate de o persecuție violentă, asemănătoare celi din 1560.

În ianuarie 1650 a apărut sângerosul edict al gastaldatului[ n. tr.) it. gastaldato – era o diviziune administrativă guvernată de un “gastaldo” desemnat de rege, funcționar care avea autoritate judiciar și militar] - numit așa din cauza consecințelor pe care le-a avut. În zadar au încercat locuitorii cei amenințați, recurgând la la toate mijloacele de apel și la rugăminți adresate diferitor membri ai guvenrului, să evite furtuna. În plină iarnă, peste o mie de familii au fost alungate din casele lor, fiind nevoite să-și abandoneze proprietățile și să se retragă pe înălțimile munților acoperiți cu ghețuri. Au fost siliți să facă aceasta în numai trei zile, fiind amenințați cu moartea. Nu se poate imagina ceva mai inuman și mai barbar. O întreagă populație, cu copii mici, bătrâni, bolnavi, cu oameni slabi și căzuți la pat, a trebuit să-și părăsească locuințele și să sufere rigorile iernii alpine. Au trebuit să călătorească prin văi înzăpezite, să treacă râuri umflate și să străbată munți acoperiți cu ghețuri. Alternativa care li se oferea era aceea de a participa la mesă. Istoricul Leger ne spune că dintr-o adunare a aproape două mii de persoane nici un bărbat nu a acceptat acea alternativă. “După ce le-am fost pastor timp de unsprezece ani și i-am cunoscut pe nume pe fiecare, pot da despre ei această mărturie, așa că cititorul să judece dacă nu era cazul să plâng de bucurie și de durere în același timp, când am văzut că toată furia acelor lupi nu i-a putut influența pe nici unul din acești miei și că nici un fel de facilități pământești nu i-au făcut să se abată de la statornicia lor. Urmărind dârele de sânge lăsate pe zăpadă de ei când își târau picioarele rănite, nu aveam eu motive să-L binecuvântez pe Dumnezeu că am văzut împlinindu-se prin sărmanele lor trupuri ceea ce mai rămăsese din măsura suferințelor lui Hristos, mai ales când am privit crucea cea grea pe care ei au purtat-o cu un curaj atât de nobil[ Citat de Wylie, vol. 2, p. 482]?”

Mârșăvia marchizului de Pianessa

“Dacă persecuția s-ar fi încheiat cu aceasta,” spunea Dl. Hugh Acland, “omenirea ar fi fost scutită de o rușine de neșters. Marchizul de Pianessa a pătruns în văi în fruntea a cincisprezece mii de oameni, iar masacrul care a urmat este mult prea oribil pentru a fi relatat în detaliu”. Numai o parte a valdezilor au suferit în urma decretului dat de gastaldo, dar obiectivul stabilit al propagandei era aceea de a-i extermina complet. Marchizul, știind bine rezistența disperată pe care avea să o întâmpine dacă valdezii ar fi fugit în munți, a folosit vechea armă a Izabelei – înșelăciunea. S-a prefăcut a dori o conciliere și i-a invitat pe delegați să negocieze condițiile, și, vai, vicleniile vrăjmașului au reușit! Versat în uneltiri, el i-a îșelat pe valdezii cei cinstiți: i-a tratat cu bunătate și i-a asigurat că, dacă vor primi, în semn de fidelitate, câte o mică garnizoană de soldați în câteva sate de-ale lor, atunci totul se va regla pe cale amiabilă. Unii dintre cei mai clarvăzători, în special pastorul Leger, a suspectat o înșelăciune, dar oamenii în general doreau un timp de pace, așa că și-au deschis ușile soldaților lui Pianessa. Au trecut două zile cu manifestări de mare prietenie, soldații mâncând la masă cu sătenii, dormind sub același acoperiș cu ei și discutând liberi. Acele două zile au fost folosite de inamic pentru a pregăti masacrul: satele și drumurile au fost ocupate de soldați.

La patru dimineața, în zorii celei de-a treia zile, la 24 aprilie, din castel s-a dat un semnal și asasinii și-au început lucrarea ucigașă. Cu excepția pastorului Leger, nici un alt istoric nu încearcă să dea detalii, iar el a făcut aceasta ca o datorie, fiind martor ocular, iar narațiunea lui a fost verificată și de alții. Un preot și un călugăr, însoțeau fiecare ceată de soldați care străbătea satele pentru a pune foc imediat după ce terminau cu locuitorii casei. “Valea noastră Lucerna,” exclama Leger, “care era ca Gosenul, a fost transformată într-un fel de Munte Etna, arncând flăcări și scântei. Pământul semăna cu un cuptor, iar aerul era umplut de o întunecime ca aceea care a venit peste Egipt, încât umblai bâjbâind din cauza fumului ce se înălța din orașe, sate, conace, ferme și tot felul de clădiri care ardeau în flăcările Vaticanului”. Dar nu a fost, ca la masacrul de Sf. Bartolomeu, o lichidare grabnică a victimelor, ci au fost născocite tot felul de barbarii și cruzimi nemaivăzute. Cum mulți dintre cei mai puternici, cunoscând munții, au putut scăpa, copilașii și mamele lor, bătrânii și cei bolnavi au constituit grosul victimelor soldaților. Dar nu le vom prezenta cititorilor detaliile îngrozitoare ale narațiunii lui Leger.

Credința și eroismul lui Gianvel

În timpul acelei persecuții grozave, care a adus focul și sabia în numeroase văi, Rora a avut parte din plin de nenorocire, dar aceasta a stârnit unul dintre acele spirite înflăcărate pe care Dumenzeu le ridică din timp în timp pentru a arăta virtuțile care rareori se manifestă altcândva decât în situațiile de criză. Ne referim la Giosue Gianavel, originar din Valea Rora, un om puternic și viteaz, al cărui geniu și a cărui temeritate sunt de admirat. În dimineața zilei de 24, care a fost martora măcelului din văile Lucerna, Angrona, La Torre, Villar, San Giovanni și altele. O soartă similară fusese plănuită și pentru Valea Rora, și contele Cristobal cu patru sute de soldați avea de îndeplinit sarcinile.

Gianavel a urmărit îndeaproape mișcările lor, și, însoțit de o trupă mică dar compusă din oameni hotărâți, în număr de șapte, a blocat defileul prin care inimaicul înainta spre Rora. Nu era nici o clipă de pierdut. Soldații gândeau, în modul cel mai firesc, că tratamentul dur aplicat de cealaltă parte a Pelice trebuia să fi paralizat orice rezistență și să le asigure o intrare facilă în Rora, au înaintat fără prea multă atenție. Adăpostit de stânci și de copaci, Gianavel și ceata lui au putut auzi conversația lor și cum unul dintrd soldați s-a exprimat că se aștepta ca treaba să fie ușoară și că oamenii din Rora îi așteptau numai spre a le ura bun venit. “Bun venit!” a exclamat atunci o voce de tunet și o salvă de muschete venind și din dreapta și din stânga a adus moarte în rândurile coloanei. Au fost uciși șapte soldați. Apoi, reîncărcându-și armele și schimbându-și pozițiile, au tras din nou cu un efect asemănător. Nu au putut vedea nici un inamic, dar vălătucii de fum de deasupra stâncilor i-au convins că erau prinși între două focuri. Derutați de acea întâmpinare neașteptată, ei au început să se retragă îngroziți și în grabă. Dar Gianavel și oamenii lui, avansând de la o poziție acoperită la alta, au executat foc ucigător până ce soldații superstițioși au ajuns să se teamă că orice copac ar putea trage un glonț. Dintre ei cincizeci și patru au rămas morți pe câmpul de luptă, iar Rora a fost salvată de la distrugerea la care era sortită.

Pianessa s-a hotărât să spele rușinea acelei operațiuni printr-una nouă. El a organizat un batalion de aproape o mie de oameni pentru a trece muntele. Cunoscând bine ce venea, Gianavel a vegheat și a văzut inamicul. Ceata lui crescuse la șaptesprezece oameni, unseprezece fiind buni țintași și șase buni aruncători cu praștia. Când atacatorii au ajuns la un anumit punct, acea armată invizibilă a executat un foc atât de energic încât ei au fost din nou respinși cu mari pierderi și s-au retras la baza lor.

Vestea despre această nouă înfrângere a fost semnalul pentru răzbunare. Pentru a-și mări armata, Pianessa a cerut detașamente din vecinătate, și, după ce și-a trecut în revistă forțele, le-a mai trimis încă odată spre Rora. Numărul lor era atunci atât de copleșitor încât patriotul și ceata lui au trebuit să aștepte un moment favorabil. Între timp, ei au îngenunchiat în rugăciune și I-au mulțumit lui Dumnezeu pentru că, în două rânduri, poporul fusese salvat prin mâinile lor, și s-au rugat ca inimile și brațele să le fie întărite pentru ca ei să poată aduce încă o izbăvire. Au atacat o ceată de soldați încărcați cu pradă, iar aceia, ca și cuprinși de o groază superstițioasă, s-au străduit să se salveze abandonând prada. Fuga lor a devenit și mai dezastruoasă când, pe înafară de gloanțe, de pe munți au fost aruncate bucăți mari de stâncă și mulți, în grabă, au ajuns să cadă în prăpăstii, astfel încât un mic număr au supraviețuit.

Dar, în loc ca bigotul Pianessa să vadă în acele evenimente degetul lui Dumnezeu, în orbirea lui el s-a umplut de furie și pentru orgoliul lui de militar. A strâns toate trupele regale, în număr de opt sau nouă mii, și, adunând toți ofițerii, a ținut un consiliu de război. Ce era de făcut? Doar o mână de țărani să dejoace tacticile unei armate disciplinate? Trupele au fost acuzate de lașitate și de incapacitate. S-a hotărât ca armata să fie împărțită în trei grupări, care, simultan, să taie toate căile de acces și astfel să asigure distrugerea Rorei. Pentru a întâmpina o forță atât de copleșitoare, Gianavel a fost obligat să ia o poziție pe vârful trecătorii, și, în timp ce lupta vitejește împotriva primei armate de trei mii, celelalte armate au pătruns pe alte direcții.

Masacrul

Satul Rora a ajuns în mâinile soldaților Papei, care, întâmpinând o rezistență nesemnificativă, s-au dedat distrugerii. Locuitorii erau în principal bătrâni, femei și copii, pentru că aceia care erau apți erau angajați în lupta patriotică la frontieră. A urmat un masacru general. Aproape zece mii de ucigași au venit, cu violența lupilor care intră într-un staul, asupra țăranilor neajutorați și inofensivi. Nu au ținut cont de vârstă sau de sex. Ferice de cei care au fost uciși imediat și au scăpat de batjocorile și barbariile de nedescris. “Fiecare soldar,” spunea Dr. Beatie, “a luat asupră-și slujba de călău până ce satul a ajuns să fie ca un mare eșafod plin de victime, de pe care curgea sânge. Când a venit dimineața nu s-a mai auzit nici un glas și nu mai era nici o casă în picioare, ci rămăsese doar o masă de cenușe fumegândă, din care pe alocuri se ițeau trupurile desfigurate ale celor uciși, o priveliște strigătoare la cer” (p. 56).

Pe soția lui Gianavel și pe cele trei fiice ale lui, Pianessa le-a cruțat de sabie pentru a se folosi de ele spre a lucra asupra sentimentelor soțului și tatălui. A emenințat că avea să le ardă de vii dacă el nu se preda și nu se lepăda de religia lui. Gianavel a răspuns cu noblețe: “În ceea ce privește prima condiție, soția mea și copiii mei sunt în mâinile tale, și dacă așa este voia lui Dumnezeu, atunci îți poți împlini amenințarea, dar acest act barbar le va putea afecta numai trupurile, în legătură cu care religia le învață să nu le poarte de grijă mai mult decât se cuvine. Dacă vor fi aduse la rug, ele vor fi susținute în ceasul încercării. Credința lor le apără de groază și permite celui nevinovat să privească împăcat ceea la ceea ce este de groază pentru cel vinovat. Ceea ce i s-a spus odinioară lui Pilat îi spun eu acum lui Pianessa: «Nu ai fi avut nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus». Cât despre apostazie, cum să mă lepăd eu de principiile pe care le-am apărat atât de mult timp cu sângele meu – principii neschimbate asemenea cuvântului lui Dumnezeu? Să abandonez eu cauza Lui în schimbul speranțelor unui renegat? Nu! Sunt gata să pier pentru cauza pe care am îmbrățișat-o! Teroarea inchiziției este blândă față de mustrările conștiinței, așa că niciodată nu voi atrage cele din urmă fugind de cele de dinainte”. El a fugit apoi la Geneva.

Ce mai putea face Pianessa? Și ce mai puteau face armatele papale? Ce pot face legiunile iadului împotriva unei religii care produce o asemenea credință în Dumnezeu și asemenea luptători pentru adevărul Lui? Ei îi pot zdrobi pentru un timp pe cei puțini și slabi, pe “sărmanii turmei”, și poate părea să triumfe, dar Dumnezeu este în mijlocul lor și, în felul cel mai minunat, Își păstrează pentru Sine o rămășiță, o sămânță care-I slujește Lui, o verigă de argint în lanțul neîntrerupt al martorilor. Și va veni ziua ce fericită când El va răzbuna cauza lor înaintea întregului univers, când îi va face să-și înalțe capetele și îi va onora cu cununa martirilor, ân timp ce vrăjmașii lor vor fi acoperiți de rușine și înfierați cu semnul infamiei în cele mai întunecate regiuni ale celor pierduți, unde vor căuta să ascundă vinovăția lor enormă și vor suferi agonia disperării nesfârșite. În viziuni groaznice, țipetele și gemetele muribunzilor care au răsunat în Alpi le vor răsuna din nou și vor vedea iarăși și iarăși mădularele tremurânde ale copiilor înspăimântați față de care ei nu au avut nici un pic de milă. Urmăriți de asemenea imagini și sunete, sub povara unei vinovății de neimaginat, cât de greu trebuie să le fie chinul! Cât de viu trebuie să fie acel vierme care nu moare și cât de arzătoare trebuie să fie acea flacără care nu se stinge niciodată pentru cei care sunt urmăriți continuu de asemenea amintiri? Totuși rămâne valabil adevărul că, printr-o pocăință la timp și o credință autentică în Domnul Isus, păcatele noastre, indiferent cât de multe ar fi, sunt toate spălate, dar sufletul celui care nu se pocăiește este pierdut pentru totdeauna!

Simpatia Angliei

Statele protestante ale Europei au fost oripilate la auzul știrilor despre acele masacre. Dar nicăieri nu a trezit mai multă simpatie strigătul din văi, nici nu a stârnit mai multă indignare, decât în Anglia. “Cromwell, care era atunci conducătorul statului, a proclamat un post și a poruncit să se facă o colectă pentru cei în suferință și le-a scris tuturor principilor protestanți, dar și regelui Franței, cu scopul de a angaja simpatia lor pentru a obține ajutor pentru valdezi. Milton, secretarul Protectorului[ n. tr.) Cromwell își luase titlul de “Lord Protector”] pentru chestiuni latine, a scris acele scrisori, și, ca semn al profundului interes în acea chestiune, l-a trimis pe Sir Samuel Morland pentru a-i transmite o scrisoare Ducelui de Savoia[ History of Protestantism, vol. 2, p. 486]”.

În drum spre Torino, ambasadorul a vizitat văile și a văzut cu proprii săi ochi grozavele pustiiri care mai erau încă vizibile. După ce a făcut o aluzie fină la cruzimile în legătură cu care Protectorul îl trimisese să se plângă, a trecut la subiect foarte deschis, vorbind cu multă fervoare: “Ce să mai spun? Cu toate că aș putea enumera infinit de multe, mintea mi se revoltă. Dacă toți tiranii din toate tipurile ar trăi din nou – vorbesc nu cu intenția de a jigni pe înălțimea voastră, ci fiind convins că nici unul din aceste lucruri nu se cuvine să fie atribuite înălțimii voastre -, fără-ndoială s-ar rușina să vadă că nu au putut inventa ceva la fel de barbar și inuman ca aceste fapte. Îngerii sunt oripilați. Oamenii sunt buimăciți de uimire. Cerul însuși pare uimit de strigătele celor pe moarte și chiar și pământul se înroșește de vărsarea sângelui atâtor persoane nevinovate! Nu Te răzbuna, Dumnezeule, pentru această mare răutate, pentru acest masacru paricid. O, Hristoase, fie ca sângele Tău să spele acel sânge!”

Ambasadori ai cantoanelor Elveției, de la Geneva, ai Olandei și ai protestanților din Franța au denunțat cu toții, în termenii cei mai categorici, acele cruzimi. “Nicicând nu s-a văzut un interes atât de profund, nici în ceea ce privește numărul oamenilor importanți preocupați, nici în ceea ce privește sumele strânse spre ajutorarea valdezilor urgisiți[ History of the Vaudois, de Hugh Dyke Acland, p. 69]”.

Ducele de Savoia s-a prefăcut a lua aminte la acele mustrări și a propus pace oamenilor din văi, dar a fost înșelat de mama lui și de consilierii săi. Pierduse deja pe cei mai buni dintre supușii săi, pe cei mai buni lucrători ai pământului, pe cei mai buni plătitori de taxe și cei mai loiali tronului, și, mai mult chiar, pierduse și o bună parte din armată și-și cheltuise tezaurul. A declarat: “uciderea unui valdez m-a costat cincisprezece soldați”. Și ce a obținut în schimb? A fost numai pierdere, dar preoții l-au asigurat că prin aceea el căpătase facoarea cerului.

Când era pe moarte, “Marele Monarh” Ludovic al XIV-lea l-a întrebat confesorul său, Pere La Chaise “prin ce faptă bună ar putea el, ca rege, să răscumpere numeroasele lui păcate făcute ca om”. Răspunsul iezuitului a fost: “Extirpați protestantismul din Franța!” Atunci el s-a conformat rapid și a revocat edictul din Nantes, ceea ce a dus la masacrarea și exilarea a zeci de mii – am spune poate chiar sute de mii de martori ai lui Dumnezeu din Franța. Așa a fost omenosul duce de Savoia influențat să trimită o armată înm văi pentru a-i aduce pe locuitorii de acolo la ascultarea de Roma sau a-i extermina. Dar și-a înțeles greșeala și nu avem nici o-ndoială că dorea să încheie o pace. Moartea lui Cromwell în 1658 i-a lipsit pe valdezi de prietenul lor sincer care era si cel mai puternic mediator în favoarea lor. El inițiase o colectă pentru ei și contribuise persoanl cu două mii de lire din punga lui. Întreaga sumă strânsă atunci a fost de treizeci și opt de mii de lire.

Pacea de la 1655

Pacea care a urmat marelui masacru din 1655 a durat cam treizeci de ani, dar istoria spune că acea perioadă a fost un răgaz numai în contrast cu furtunile de mai înainte, deoarece catolicii tot au mai găsit multe căi pentru a-i boicota și oprima pe aceia pe care nu i-au putut nici învinge, nici converti. Ambasadorul englez Sir Samuel Morland descrie în următorul fel situația valdezilor în urma semnării tratatului de pace: “Până în ziua de azi ei poartă cele mai grele poveri, care le sunt puse pe umeri de acei stăpâni duri din biserica Romei... Acele văi în care locuiesc ei sunt ca un fel de închisoare sau beci, care are fortul La Torre pe post de ușă. Mai trebuie să adaug că, în pofida numeroaselor ajutoare care le-au fost trimise din Anglia și din alte state, numărul celor înfometați este atât de mare și oprimarea papistașilor vrăjmași este foarte de apăsătoare deoarece ei pândesc pentru a-i lipsi de orice li s-ar da și le sumlg bucata de pâine de la gură, astfel încât ei sunt aproape să-și mănânce propria carne din lipsă de hrană. Limba sugarului se lipește de cerul gurii, iar copilașii cer pâine și nimeni nu le dă. Tinerii și bătrânii zac pe străzi. Nenorocirea lor este mai mare și mai dureroasă decât se poate exprima în cuvinte: ei într-un fel sunt pe moarte și totuși trăiesc. În viile lor nu sunt struguri, pe câmpurile lor nu sunt vite, nici oi în staule, nici grâu în hambare, nici făină în saci, nici ulei în ulcior[ Acland, pag. 71]”.

Persecuția și expulzarea valdezilor

Locuitorii văilor s-au luptat până în 1686, când, sub domnia lui Victor Amedeo al II-lea, a izbucnit un nou război, în principal din cauza influenței lui Ludovic al XIV-lea al Franței. Împreună cu ajutoarele franceze s-a ajuns la o armată numărând între cincisprezece și douăzeci de mii de oameni. Cu toate că un număr mare de invadatori a fost ucis, țăranii au fost copleșiți, iar aceia care au scăpat de sabie au fost aruncați în închisoare, așa că văile au fost depopulate. Nu avem spațiu pentru a da detalii, dat am adăuga numai că de-o parte a fost josnicie și violență, iar de cealaltă eroism și dăruire, acestea fiind caracteristicile războiului, ticăloșia atingându-și în final scopurile și comițând atrocități. “Paisprezece mii de munteni zdraveni,” spunea Henri Arnaud, “au fost aruncați în închisorile Piemontului, iar când, în urma medierii delegaților elvețieni, închisorile au fost deschise, s-au târât afară numai trei mii de schelete”. Așa au fost îndurările sfintei mame biserica, și așa ar fi ele și astăzi dacă ar dispune de aceleași mijloace. După aproape două sute de ani, inima se-mbolnăvește și imaginația este depășită, preferând să nu privească asemenea cruzimi comise cu sânge rece. Unsprezece mii au pierit în numai câteva luni din cauza aerului fetid, frigului, înfometării, bolilor și neglijenței inumane. Cum trebuie să fi fost atmosfera în acele condiții? Dar nu vom merge mai departe.

Închisorile au fost deschise la începutul lunii octombrie, dar prizonierii au fost eliberați numai cu condiția să părăsească țara imediat și să rămână în exil tot restul vieții. Iarna deja venea cu grozăviile ei, dar unor asemenea eretici nu trebuia să li se arate nici un pic de milă, așa că ceata flămândă a fost mânată peste Alpi chiar în seara aceleiași zile. Și-au început marșul groazei spre Mont Cenis. Noaptea i-a apucat pe drum și până la răsăritul soarelui au pierit pe drum ceva mai mult de o sută cincizeci. Cel mai emoționant spectacol era cel al bietelor mame cu copii mici. Ele s-au întors cu spatele spre vânt pentru a-și proteja copii pe care-i țineau în brațe, dar multe dintre ele s-au prăbușit epuizate și au fost acoperite de giulgiul alb al Alpilor. Exilații, în nenorocirea lor, l-au rugat pe ofițerul comandant să le permită să se odihnească o zi, mai ales deoarece erau semne că se apropia o furtună. Ofițerul nu avea nici o autoritate să le acorde ceea ce-l rugau ei, așa că ei au continuat marșul de groază. “În timpul furtunii,” spunea Dr. Beattie, “zăpada, ca o gheață măruntă, este aruncată cu furie ca valurile unei mări, spuma este purtată prin aer și se depune în mormane copleșitoare pe calea călătorilor. Furtuna de zăpadă din Alpi sea aseamănă ca efect cu furtuna de nisip din deșertul cel mare, saturând aerul cu particule, și atunci când bate în față produce orbire și rănelte pielea. În asemenea împrejurări fiecare om trebuie că a fost afectat de un incident - de un nou dezastru care le-a subțiat numărul și le-a îmbolnăvit inimile[ Pentru detalii vedeți Dr. Beattie – Waldenses și Wylie – History of Protestantism - Waldenses]”.

Sosirea exilaților la Geneva

Pe la jumătatea lui decembrie supraviețuitorii au ajuns la porțile Genevei, dar erau atât de epuizați încât mulți dintre ei au murit între porțile exterioare și cele interioare ale orașului, “ajungând să-și sfârșească viața la începutul libertătii”, cum spunea cineva. Unii nu puteau vorbi pentru că aveau limbile umflate, alții, din cauza degerăturilor, nu puteau ține în mâini lucrurile pe care noii prieteni li le dădeau în bunătatea lor. Pentru ajutorarea lor li s-a dat tot ce putea sugera omenia și tot ce puteau oferi frații creștini. Dar Geneva nu-i putea găzdui pe toți, așa că s-au făcut aranjamente ca exilații să fie distribuiți în cantoanele reformate. Locuitorii cantoanelor, fapt ce merită să fie consemnat spre lauda lor, s-au întrecut în a le arăta mai multă simpatie și a le sluji cu dragoste frățească. Dar nici mângâierile și nici planurile de viitor nu i-au putut face să uite căminele lor strămoșești. Rătâcind pe malurile Rinului erau ca evreii din vechime pe malurile Babilonului – își agățau harfele în sălcii și se așezau și plângeau amintindu-și de văile lor iubite și de prietenii lor dragi.

Pentru a-și atinge acel țel, ei au făcut mai multe încercări care nu au reușit. Fiind descoperite planurile lor, senatele diferitelor cantoane în care locuiau exilații, văzând că plecarea lor ar compromite relațiile lor cu puterile papale, au luat măsuri pentru a împiedica îmbarcarea lor. Aceasta a fost o mare dezamăgire pentru inimile pline de dor ale valdezilor, și, cu toate că s-au întors la comunele lor și și-au reluat ocupațiile lor, s-au angajat să ia în secret măsuri pentru a încerca din nou, în niște condiții mai favorabile. Între timp, ducele de Savoia, aflând despre intențiile exilaților, s-a alarmat și a pus să fie aprinse focuri de semnalizare la frontieră și a pus țara pe picior de război. A și ordonat ca două regimente, fiecare de câte o mie de oameni, să ocupe drumurile, podurile și trecătorile. În timp ce ei discutau care ar fi cele mai indicate măsuri de luat în acea tristă dilemă, pastorul și căpitanul Henri Arnaud l-e adresat cuvintele din Luca 12: “Nu te teme, turmă mică,” etc., care le-a revigorat duhul și patriotismul.

Îmbarcarea exilaților

În cele din urmă, mai multe împrejurări în conjuncție i-au făcut pe valdezi să creadă că mâna Domnului le deschidea calea pentru a se întoarce. Au hotărât ca loc de întâlnire o pădure mare din Pays du Vaud, în apropiere de orașul Nyon, pe țărmul nordic al lacului Leman. Când totul era gata, conducătorul lor a înălțat o rugăciune către Dumnezeu în mijlocul celor care-l urmau, încredințându-I Lui expediția lor. S-au îmbarcat între orele zece și unsprezece, la 16 august 1689 și au traversat lacul la lumina stelelor. Când au ajuns cu toții pe malul sudic al lacului, erau între opt și nouă sute de persoane. M. Arnaud – un care era mult apreciat pentru evlavia, patriotismul, curajul și cunoștințele de tactici militare – i-a împărțit în trei grupuri: avangardă, centru și ariergardă, conform sistemului trupelor regulate, pe care valdezii l-au aplicat întotdeauna. Așa și-au început marșul înapoi spre văile lor natale, pe care unii istorici îl socotesc ca fiind unul dintre cele mai extraordinare acte de vitejie ale unui popor, din toate timpurile. Înafară de dificultățile naturale ale drumului, cum erau munții înalți, zăpada groasă, ghețarii cu capcanele lor și ploaia, drumurile erau ocupate de soldații ducelui și trecătorile erau păzite, iar aceia erau ajutați și de francezi, astfel încât fiecare metru era disputat și ei au trebuit să-și croiască drum prin văi luptând.

Sentimentele pe cre le-a trezit în inima lor vederea munților lor natali sunt mai greu de descris decât de imaginat. Unii, fără-ndoială puteau numi vârfurile lor, sub care își petrecuseră copilăria și tinerețea, având o mie de amintiri. Pentru redobândirea acelora ei se expuseseră, timp de treizeci și una de zile, la toate pericolele, greutățile și privațiunile care pot afecta trupul și deprima mintea.

Acum văzând peisajul binecuvântatDe temeri și de vrăjmași au scăpat.Înainte! le șoptea o voce-n urechiCerul vă redă moștenirile străvechi!După munți unde soarele apune,Ai voștri-au sângerat, martirii au purtat cunune,Dar în inimi și pe ale lor morminte pacea va domniȘi de-acum-nainte ramura de măslin va-nfloriIar cei ce-acum pândesc să verse al lor sângeVor recunoaște cauza – o frățietate[ Dr. Beattie, p. 211].

Marșul valdezilor de pe malurile Lacului Genevei până-n văile lor natale nu numai că a fost marcat de incidente nemaiîntâlnite în istorie, ci a și fost încununat cu succes. Domnul a rânduit ca în acel timp să se iște un conflict între regele Franței și Victor Amedeo, ceea ce a făcut ca acesta din urmă să arate favoare cetei eroice. “Până acum,” a spus el rămășiței supușilor săi piemintezi, “am fost vrăjmași, dar de acum înainte trebuie să fim prieteni; alții sunt mai vinovați decât mine pentru relele pe care le-ați suferit”. Această întorsătură fericită a fost urmată de semnarea de tratate între guvernul englez și cel piemontez sub domnia lui William al III-lea și al reginei Ana. De atunci până în prezent, Marea Britanie are împuternicirea, în virtutea acelor tratate solemnte, să intervină pentru a-i proteja pe ei și bisericile lor pentru a avea pace. Dar în repetate rânduri, sub diferite pretexte, acest popor asuprit a trebuit să facă față la tot felul de mici nedreptăți și hărțuiri[ Vedeți o carte extrem de interesantă intitulată The Glorious Recovery by the Vaudois of their Native Valleys, by Henry Arnaud, their Commander and Pastor, with a Compendious History of that People, de Hugh Dyke Acland. Marșul a durat treizeci și una de zile, iar această carte cititorul va putea afla detalii despre fiecare zi. Nu avem spațiu pentru a da măcar o schiță a acestor zile interesante.].

În timpul Imperiului francez al lui Napoleon, când coroana de fier a Italiei a fost pusă pe capul “Corsicanului”, valdezii s-au bucurat de drepturi egale cu toți ceilalți compatrioți ai lor, dar restaurarea Casei de Savoia pe tronul Sardiniei i-a adus din nou la situația defavorabilă de mai înainte. Acesta a fost efectul sfaturilor rele, pentru că principele revenit pe tron a recunoscut, în repetate rânduri, că “valdezii au dat mereu dovadă, cu mai multe ocazii, de loialitate față de predecesorii săi” și a adăugat: “Știu că am în valdezi niște supuși fideli și că ei nu se vor dezonora niciodată în această privință”. Dar sfetnicii răi au biruit, așa că peste ei a fost din nou pus jugul.

Principala dificultate cu care se confruntau valdezii era sărăcia, lucru care nu trebuie să surprindă. Iar protestanții din Anglia nu au fost indiferenți față de situația fraților lor din Piemont. În mai multe rânduri au fost organizate colecte publice în tot regatul și Societatea pentru Răspândirea Evangheliei în Străinătate[ N. tr) engl. Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts] a fost administratorul unor fonduri substanțiale strânse pentru ei.

Domnul a vegheat, a păzit și a menținut, din timpuri imemoriale, o mărturie pentru El în acele văi, și untdelemnul harului Său tot mai curge și candela adevărului Său încă mai arde, pe când tronurile asupritorilor lor au fost aruncate la pământ și dinastiile lor s-au stins definitiv. Până și porțile Romei s-au deschis, așa că lăsăm biserica valdeză într-un câmp deschis, unde a ajuns prin harul lui Dumnezeu, pentru a arăta zel creștin în lucrări misionare[ Encyclopedia Britannica, vol. 11, p. 543; Hitory of Protestantism, vol. 2, p. 511. Pentru detalii cu privire la crezurile, confesiunile și catehismele valdezilor, vedeți lucrarea lui Gilly First and Second Visits to the Valleys of Piedmont].