Capitolul 5 - Apostolul Pavel
După ce am schiţat pe scurt vieţile celor doisprezece apostoli, în mod natural, ajungem la acela pe care l-am putea numi al treisprezecelea – apostolul Pavel.
În capitolul trei am vorbit despre convertirea şi apostolatul lui Pavel. Acum ne vom strădui să urmărim calea lui minunată şi să notăm câteva trăsături caracteristice deosebite ale lucrărilor lui. Dar, mai întâi să vedem ce ştim despre el.
Din puţinele indicii pe care le dă naraţiunea sacră cu privire la prima parte a vieţii lui Pavel este evident că el a fost format într-un mod remarcabil prin întreaga educaţie pe care a primit-o pentru a fi ceea ce a ajuns şi pentru ceea ce urma să realizeze. Dumnezeu a vegheat asupra dezvoltării acelei minţi şi inimi minunate chiar de la început (Gal. 1.16). Pe atunci era cunoscut ca “Saul dinTars” – acesta fiind numele lui iudaic –, nume pe care i-l dăduseră părinţii lui iudei. Pavel este numele lui între naţiuni, dar îl vom numi Saul până atunci când istoricul sacru îl numeşte Pavel.
Tars era capitala Ciliciei, şi Pavel spune că era un o “cetate nu fără însemnătate”. Era un oraş renumit centru comercial şi pentru literatură. Autorul lui Augustus şi al lui Tiberius erau ambii din Tars, dar acest oraş avea să devină renumit ca locul unde s-a născut şi a locuit la începutul vieţii marele apostol.
Deşi se născuse într-o cetate de-a naţiunilor, el era “evreu din evrei”. Tatăl lui era din seminţia lui Beniamin şi din secta fariseilor, dar locuia în Tars. Prin anumite mijloace el dobândise cetăţenia romană, după cum fiul lui i-a spus mai târziu căpitanului că era născut roman. La Tars a deprins meseria de a face corturi pentru că era un obicei bun al iudeilor ca fiii lor să înveţe o meserie chiar dacă nu prea erau perspective ca viaţa lor să depindă de practicarea acelei meserii.
Când s-a apărat înaintea compatrioţilor lui (Fapte 22), el le-a spus că, deşi era născut în Tars, el “a crescut ... la picioarele lui Gamaliel, educat după exactitatea legii părinţilor”. Istoria spune despre Gamaliel că era unul dintre cei mai eminenţi învăţători ai legii, iar din Scriptură aflăm că el era moderat în opiniile lui şi avea multă înţelepciune lumească. Dar zelul elevului în a persecuta apare într-un puternic contrast cu sfătuirea dată de învăţător pentru toleranţă.
Când a fost martirizat Ştefan ni se spune că Saul era încă un tânăr, dar a votat pentru moartea lui Ştefan şi a păzit haineşe celor care l-au ucis cu pietre. Convertirea lui se presupune că a avut loc la aproximativ doi ani după crucificare, dar data ei exactă nu este cunoscută.
Din Fapte 9 aflăm că, după convertire, el nu a întârziat deloc să mărturisească credinţa lui în Hristos celor din jurul lui. “Şi ele a fost cu ucenicii din Damasc câteva zile. Şi îndată L-a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9.19-20). Această nouă mărturie este demnă de remarcat. Petru Îl proclamase înălţat în ca Domn şi Hristos, iar Pavel a proclamat gloria Lui personală mai mare, aceea ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar încă nu venise timpul pentru ca el să slujească public, ci mai avea încă multe de învăţat, fapt pentru care, condus de Duhul, el s-a retras în Arabia şi a rămas acolo timp de trei ani, după care s-a întors la Damasc (Gal. 1.17).
Cu credinţa întărită şi confirmată în timpul cât a stat retras, el a predicat cu şi mai multă îndrăzneală dovedind că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iudeii, de atunci încoace vrăjmaşii lui înverşunaţi, s-au ridicat împotriva lui şi păzeau porţile cetăţii ca să-l omoare, dar ucenicii l-au scos noaptea coborându-l de pe zid într-un coş (2 Cor. 11.32-33). El a mers apoi la Ierusalim, şi, prin mărturia prietenească a lui Barnaba, şi-a găsit locul printre apostoli. Minunat şi binecuvântat triumf al harului suveran!
Vizita lui Saul la Ierusalim (aproximativ 39 după Hristos)
Apostolul ajunsese la Ierusalim – cetatea sfântă a părinţilor săi – metropola religiei iudeilor şi centrul recunoscut al creştinismului. Cât de schimbată era poziţia lui faţă de cea pe care o avusese când pornise în acea memorabilă călătorie spre Damasc!
Putem să ne oprim pentru un moment şi să vedem ceva despre vechea cetate a Damascului. Este un oraş intim legat cu convertirea, slujirea şi istoria apostolului nostru. Înafară de aceasta, este un oraş deosebit pe tot parcursul Scripturii.
Damascul se presupune a fi cel mai vechi oraş din lume. Potrivit cu Iosefus (Ant. 1.6, 4), el a fost întemeiat de Uţ, fiul lui Aram şi nepotul lui Sem. Prima dată este menţionat în Scriptură în legătură cu Avraam, al cărui slujitor era Eliezer din Damasc (Gen. 15.2). Astfel, această cetate este o legătură între epoca patriarhilor şi timpurile moderne. Frumuseţea şi bogăţiile Damascului au fost proverbiale timp de patru mii de ani. Împăraţii Ninivei, Babilonului, Persiei, Greciei şi Romei au cucerit cetatea şi ea a prosperat sub orice dinastie şi a supravieţuit tuturor dinastiilor, dar cel mai mare renume, pentru care va rămâne în amintire pentru totdeauna, este acela de a fi legat de apostolul Pavel[1].
Revenim acum la Ierusalim. După ce a stat cincisprezece zile cu Petru şi Iacov şi a discutat cu grecii, “fraţii ... l-au coborât la Cezareea şi l-au trimis la Tars. Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9.30-31). Pentru moment vrăjmaşul era redus la tăcere. Persecuţia împlinise scopurile harului lui Dumnezeu. Cele două mari elemente ale binecuvântării – teama de Domnul şi mângâierea Duhului Sfânt – domneau în adunări, şi, umblând în temerea de Domnul şi fiind mângâiate de Duhul Sfânt, ele erau zidite şi creşteau numeric.
Cât timp Saul a fost la tars, locul lui de naştere, lucrarea bună a Domnului progresa în Antiohia. Printre cei care se risipiseră în urma persecuţiei care s-a iscat cu ocazia lui Ştefan erau “ciprioţi şi cireneeni care, intrând în Antiohia, vorbeau şigrecilor, vestind Evanghelia Domnului Isus. Şi mâna Domnului era cu ei şi un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul ” (Fapte 11.19-21). Acolo a început o nouă ordine. Până atunci evanghelia fusese predicată numai evreilor. Când vestea despre acea lucrare binecuvântată a lui Dumnezeu printre naţiuni a ajuns la Ierusalim, Barnaba a fost trimis de biserică la Antiohia cu o misiune specială. “Ajungând şi văzând harullui Dumnezeu, s-a bucurat şi-i îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul; pentru că era om bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă; şi o mare mulţime a fost adăugată la Domnul” (11.23-24).
Cum lucrarea a crescut, Barnaba – fără-ndoială simţind că avea nevoie de ajutor – s-a gândit la Saul, şi, condus de Domnul, a plecat să-l caute. Găsindu-l, l-a adus la Antiohia, unde au lucrat împreună un an întreg, atât în adunările celor credincioşi cât şi prin popor. Barnaba era încă acela care conducea. De aceea citim “Barnaba şi Saul”. Mai târziu ordinea se schimbă şi citim “Pavel şi Barnaba”.
A apărut o ocazie pentru cei de curând convertiţi de la Antiohia să-şi arate afecţiunea faţă de fraţii de la Ierusalim. Un profet, numit Agab, “s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul, că va fi o foamete mare peste tot pământul locuit, ceea ce a şi fost sub Claudium. Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul”.
A doua vizită a lui Saul la Ierusalim (aproximativ 44 după Hristos)
Având această sarcină, Barnaba şi Saul au mers la Ierusalim, care era încă recunoscut ca fiind centrul lucrării care se extindea rapid printre naţiuni. S-a păstrat unitatea şi legătura cu metropola a fost întărită prin trimiterea acelei colecte. Şi totuşi, în legătură cu istoria bisericii, ne este pus înainte un nou centru, o nouă misiune şi un nou caracter al puterii. După ce şi-au îndeplinit slujba, Barnaba şi Saul s-au întors la Antiohia, aducând cu ei pe Ioan supranumit şi Marcu.
Capitolul 13 din Fapte ne deschide perspectiva unei noi ordini în lucrarea apostolică şi este bine să remarcăm schimbarea. Cel mai semnificativ fapt de remarcat este rolul pe care îl are Duhul Sfânt în chemarea lui Barnaba şi a lui Saul. Nu mai este Hristos pe pământ, cu autoritatea Lui personală, care să cheme apostoli, ci este Duhul Sfânt. El a spus: “Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”, după care “au coborât la Seleucia şi au plecat cu corabia spre Cipru”. Sigur că nu se pune problema că s-ar fi schimbat cumva autoritatea sau puterea Domnului sau a Duhului, ci ceea ce s-a schimbat este modul în care lucrează Domnul şi Duhul. Duhul Sfânt pe pământ, în legătură cu Hristos care este în cer, a devenit sursa de putere pentru lucrarea care ne este prezentată de acum înainte, care le-a fost încredinţată lui Barnaba şi Saul. Urmează
Prima călătorie misionară a lui Saul (aproximativ 48 după Hristos)
De remarcat, înainte de a prezenta călătoria apostolilor, cum s-a schimbat totul. Observăm că ei nu au plecat de la vechiul centru, de la Ierusalim, ci de la Antiohia, o cetate de-a naţiunilor. Acesta este un fapt semnificativ. Ierusalimul şi cei doisprezece şi-au pierdut poziţia exterioară de autoritate şi putere, iar Duhul Sfânt i-a chemat pentru lucrare pe Barnaba şi pe Saul , i-a pregătit şi i-a trimis fără a intra sub jurisdicţia celor doisprezece.
Nu este cazul să vă aşteptaţi ca, în scrieri atât de scurte, să relatăm numeroasele incidente din călătoriile lui Pavel. Cititorul le va găsi în Faptele apostolilor şi în epistole. Ne propunem numai să parcurgem rapid evenimentele urmărind schema lor pentru a scoate în evidenţă anumite repere cu ajutorul cărora cititorul ca putea urmări călătoriile celui mai mare apostol – ale celui mai mare misionar -, a celui mai mare lucrător care a trăit vreodată, desigur, după Domnul nostru binecuvântat. Dar mai întâi să vedem cine au fost tovarăşii lui şi cum au început ei.
Barnaba a fost pentru un timp tovarăş apropiat al lui Saul. El era un levit din insula Cipru. El a fost printre primii chemaţi să-L urmeze pe Hristos, şi, având pământ, “l-a vândut, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor”. Comparând dărnicia lui cu mărturia pe care o dă despre el Duhul Sfânt, el iese în evidenţă ca o persoană cu un caracter frumos. Din ataşamentul arătat rapid faţă de Saul şi bunăvoinţa cu care l-a prezentat el apostolilor reiese că el era mai deschis şi cu o inimă mai largă decât cei care fuseseră instruiţi în îngustimea iudaismului, însă el nu avea rigoarea şi hotărârea lui Saul în îndeplinirea slujbei.
Ioan Marcu era rudă apropiată a lui Barnaba – “fiul sorei sale” (Col. 4.10). Mama lui era o anumită Maria care locuia în Ierusalim şi a cărei casă pare să fi fost un loc de adunare pentru primii creştini. Când Petru a fost scos din închisoare, el a mers drept la “casa Mariei, mama lui Ioan numit şi Marcu” (Fapt. 12.12). S-ar părea că Marcu s-a convertit prin intermediul lui Petru, pentru că Petru îl numeşte “Marcu, fiul meu”n (1 Pet. 5.13).
Din aceste informaţii aflăm că el nu era nici apostol, nici unul din cei şaptezeci care Îl însoţiseră pe Domnul în timpul slujirii Lui publice. Totuşi mulţi consideră că el era dornic să lucreze pentru Hristos şi, de aceea, el s-a alăturat lui Barnaba şi Saul, deşi mai târziu se vede că nu avea o credinţă pe măsura încercărilor unei vieţi de misionar. “Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de ei şi a mers la Ierusalim” (Fapt. 13.13). Se presupune că Marcu a scris evanghelia lui cam prin anul 63 după Hristos.
Antiohia, vechea capitală a Seleuciei, a fost întemeiată de Seleucus Nicator la aproximativ 300 înainte de Hristos. Era al doilea oraş ca importanţă în istoria bisericii, după Ierusalim. Ceea ce fusese Ierusalimul pentru evrei a devenit Antiohia pentru cei dintre naţiuni. Era un punct central pentru că din acel timp ea a devenit locul de unde s-a răspândit printre păgâni creştinismul. Acolo a fost întemeiată prima biserică dintre naţiuni (Fapte 11.26) şi acolo şi-a început lucrarea de slujire publică apostolul nostru.
Revenim acum la misiunea lui
Barnaba şi Saul, avându-l împreună cu ei ca slujitor pe Ioan Marcu, au fost trimişi de Duhul Sfânt. În virturea legăturii cu promisiunile, evanghelia le-a fost întâi predicată evreilor, dar convertirea lui Sergius Paulus a marcat într-un mod special începutul lucrării printre naţiuni. Aceasta a marcat şi o criză în viaţa apostolului. După aceea numele lui a fost Pavel în loc de Saul – excepţie de la aceasta făcând Ierusalimul (v. Fapte 15.12-22) -, şi, de atunci, nu mai scrie “Barnaba şi Saul”, ci “Pavel şi cei cu el”. De atunci el preia conducerea, iar ceilalţi sunt numiţi ca aceia care-l însoţeau pe el. Şi această scenă are un caracter simbolic.
Este clar că proconsulul era un om chibzuit şi înţelept, care simţea că sufletul lui avea o nevoie, şi, de aceea, a trimis după Barnaba şi Saul şi a dorit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima vrăjitorul li s-a împotrivit pentru că ştia că, dacă guvernatorul primea adevărul pe care-l predica Pavel, atunci el îşi pierdea influenţa pe care o avea la curtea lui. De aceea el a căutat să-l abată de la credinţă pe demnitar. Pavel însă, conştient de demnitatea şi de puterea Duhului Sfânt, l-a privit ţintă, şi, l-a mustrat cu cuvinte pline de indignare chiar înaintea guvernatorului: “Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş al oricărei dreptăţi, nu încetezi să strâmbi căile drepte ale Domnului? Şi acum, iată, mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la un timp”. Procunsulul, văzând ceea ce s-a întâmplat, a fost uimit şi a crezut învăţătura Domnului. Puterea cea mare a lui Dumnezeu a însoţit cuvântul slujitorului său şi sentinţa pronunţată a şi fost executată imediat. Demnitarul a fost copleşit de gloria morală a acelei scene şi s-a supus evangheliei.
Cineva spune: “Nu este nici o-ndoială că în acest nenorocit Bar-Isus vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din cauza geloziei manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre naţiuni. Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel. Împotrivitori faţă de har şi căutând să-i distrugă efectul asupra naţiunilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp”[2].
Pe parcursul acestei prime misiuni printre naţiuni s-a făcut o mare şi binecuvântată lucrare. Comparaţi Fapte 13 şi 14. Au fost vizitate multe localităţi, au fost întemeiate biserici, au fost puşi bătrâni, s-a manifestat ostilitatea evreilor dar şi energia Duhului Sfânt s-a arătat cu putere şi a dus la înaintarea evangheliei. La Listra, creştinismul s-a confruntat pentru prima dată cu păgânismul, dar evanghelia a triumfat în fiecare loc şi s-au arătat feluritele daruri ale lui Pavel ca lucrător. Adresându-se fie evreilor care cunoşteau Scripturile, fie barbarilor ignoranţi sau grecilor cultivaţi sau mulţimilor întărâtate, Pavel s-a arătat un vas ales şi înzestrat divin pentru marea lui lucrare.
Antiohia Pisidiei merită să fie remarcată în mod special pentru ceea ce a avut loc în sinagogă. Deşi cuvântarea lui Pavel se aseamănă mult cu cea a lui Petru şi cea a lui Ştefan din capitolele anterioare din Faptele apostolilor, dar totuşi sunt câteva aspecte specifice lui Pavel. Stilul conciliant în care li se adresează, modul în care în care Îl prezintă pe Hristos şi îndrăzneala cu care proclamă îndreptăţirea numai prin credinţă pot fi considerate ca tipice lui Pavel după mesajele din epistole. Nimeni altul dintre scriitorii sacri nu vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă aşa cum o face Pavel. Apelul lui din încheiere a fost un text de evanghelizare favorit al predicatorilor din toate timpurile. În câteva cuvinte el a declarat binecuvântarea pentru toţi cei care-L primesc pe Hristos şi soarta groaznică a celor care-L resping, prin aceasta arătând că nu există cale de mijloc sau poziţie neutră atunci când este vorba de Hristos. “Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricinecrede este îndreptăţit în El. Deci fiţi atenţi să nu vină asupra voastrăceea ce s-a spus în profeţi: «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»” (Fapte 13.38-41).
După ce şi-au îndeplinit misiunea, ei s-au întors la Antiohia din Siria. Când ucenicii au auzit ce făcuse Domnul şi că uşa credinţei era deschisă pentru naţiuni nu au putut decât să laude Numele Lui cel sfânt. Să ne întoarcem pentru puţin la Ierusalim.
Efectele primei misiuni a lui Pavel asupra ucenicilor de la Ierusalim au condus la o mare criză în istoria bisericii. S-a trezit gelozia gândirii fariseice astfel încât chiar în perioada de început a istoriei bisericii era pericolul să se producă o sciziune între Ierusalim şi Antiohia. Dar Dumnezeu a condus lucrurile în har şi chestiunile cu privire la Antiohia au fost rezolvate în mod fericit. Totuşi bigotismul evreilor credincioşi a rămas nepotolit. În biserica de la Ierusalim ei au continuat să pună creştinismul în legătură cu cerinţele legii şi au căutat să le impună acele rânduieli credincioşilor dintre naţiuni.
Unii dintre creştinii cei mai iudaici în gândire au venit la Antiohia şi le-au spus celor dintre naţiuni că, dacă nu se circumcid în felul cum prescrisese Moise şi nu ţin legea, nu pot fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut mari disensiuni şi dispute cu ei, dar, din vreme ce era o chestiune mult prea importantă ca să poată fi clarificată numai prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau printr-o hotărâre a bisericii de la Antiohia, s-a hotărât ca o delegaţie să fie trimisă la Ierusalim pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi a bătrânilor de acolo. Au fost aleşi Pavel şi Barnaba pentru că ei erau cei mai activi în răspândirea creştinismului printre naţiuni.
Astfel ajungem la
A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim (aproximativ 50 după Hristos)
Ajungând la Ierusalim, ei au văzut că acea concepţie exista nu numai în mintea câtorva fraţi mai agitaţi, ci chiar în sânul bisericii. Tulburarea venea nu de la iudeii necredincioşi ci din mijlocul celor care mărturiseau numele lui Isus. “Unii dintre cei din partidafariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei, spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise” (Fapte 15.5). Această declaraţie deschisă punea chestiunea înaintea adunării, aşa că au început dezbaterile importante. Capitolul 15 ne relatează ce a avut loc şi cum a fost rezolvată chestiunea. Apostolii, bătrânii şi întreaga adunare de la Ierusalim nu numai că au fost de faţă ci au şi participat la discuţii. Apostolii nici nu şi-au asumat nici nu şi-au exercitat în mod exclusiv autoritatea în acea chestiune. Acea dezbatere este în general numită “primul consiliu al bisericii”, dar poate fi desemnat şi ca ultimul consiliu al bisericii care a putut spune: “s-a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă”.
Mulţi, urmând noţiunile moderne cu privire la “lucruri esenţiale şi neesenţiale”, pot spune că a îndeplini ceremonia circumciziei sau a nu circumcide un copil este ceva fără mare importanţă. Dar, în gândul lui Dumnezeu nu este aşa. Era o problemă vitală care afecta fundamentele creştinismului, principiile harului şi ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Epistola lui Pavel către galateni este un comentariu asupra istoriei acestei chestiuni.
Nu exista vreun ritual la care iudeul convertit să fie mai puţin dispus să renunţe decât cel al circumciziei pentru că acela era un semn al relaţiei lui cu Yahve şi al binecuvântărilor ereditare ale legământului, transmise copiilor lui. Unii au fost de părere că botezul copiilor a fost introdus în biserică pentru a veni în întâmpinarea acestei puternice prejudecăţi iudaice, dar, dacă aşa ar fi dorit Domnul să fie, atunci acel consiliu ar fi fost cel mai în măsură să anunţe acest lucru pentru că aşaceva ar fi venit în întâmpinarea dificultăţii şi ar fi răspuns la problema dificilă care le sta înainte, aducând pacea şi unitatea între cele două biserici de unde s-a răspândit creştinismul. Dar niciunul dintre apostoli nu a făcut aluzie la aşaceva.
Înainte de a încheia această parte importantă şi sugestivă din istoria apostolului nostru, ar fi bine să remarcăm câteva lucruri pe care el le prezintă în Galateni 2, dar care nu sunt menţionate în Fapte. Cu acea ocazie Pavel s-a suit prin revelaţie şi l-a luat cu el pe Tit. În Fapte ni se prezintă istoria văzută a lui Pavel care arată motivele, dorinţele şi obiectivele oamenilor, iar în epistole avem ceva mai profund: ceea ce era în inima apostolului şi îl conducea pe el. Dar Dumnezeu ştie cum să combine împrejurările exterioare cu călăuzirea lăuntrică a Duhului. Problema era între libertatea creştină şi robia faţă de lege: dacă legea lui Moise – în particular ritualul circumciziei – trebuia impusă celor dintre naţiuni. Pavel, condus de Dumnezeu, s-a suit la Ierusalim şi l-a luat cu el pe Tit. Înaintea celor doisprezece apostoli şi a întregii biserici el l-a prezentat pe Tit, care era un grec şi care nu fusese circumcis. Acela a fost un pas îndrăzneţ: să introducă pe unul dintre naţiuni, un necircumcis, chiar în centrul iudaismului bigot. Dar apostolul a făcut aceea prin revelaţie, având o comunicaţie clară de la Dumnezeu cu privire la acest subiect. Era modul divin de a decide odată pentru totdeauna chestiunea între el şi creştinii iudaizanţi. Era necesar să facă aşa pentru că: “fraţi falşi, introduşi pe ascuns, veniseră să iscodească libertatea pe care o avem în Hristos, ca să ne aducă în robie, cărora nici măcar un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2.4 - 5).
După ce şi-a atins principalul obiectiv, acela de a le transmite evanghelia lui celor de la Ierusalim, a plecat împreună cu Barnaba şi s-a întors la creştinii dintre naţiuni de la Antiohia. Cei doi delegaţi, Iuda şi Sila, i-au însoţit purtând hotărârile consiliului. Când mulţimea de ucenici s-a strâns laolaltă şi a auzit citindu-se epistola, s-au bucurat.
Aşa s-a încheiat primul consiliu apostolic şi prima controversă apostolică, şi, din ceea ce învăţăm din aceste chestiuni din Faptele apostolilor, am putea concluziona că dezbinarea dintre creştinii iudei şi cei dintre naţiuni a fost complet vindecată prin hotărârea adunării, dar, din epistole aflăm că opoziţia partidei iudaizante nu şi-a găsit niciodată odihnă în lupta împotriva libertăţii creştinilor dintre naţiuni. Nu după mult timp spiritul iudaizant s-a manifestat din nou cu putere şi Pavel a trebuit să lupte continuu împotriva lui
A doua călătorie misionară a lui Pavel (aproximativ 51 după Hristos)
După ce Pavel şi Barnaba au petrecut un timp cu biserica din Antiohia, s-a propus o altă călătorie misionară. “Să ne întoarcem acum,” a spus Pavel, “şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum sunt. Şi Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şipe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegereîntre ei, încât s-au despărţit unul de altul; şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind adunările” (Fapte 15.36-41). Apostolul nostru, având înainte o călătorie atât de importantă, atât de plină de încercări şi care cerea curaj şi statornicie, nu a putut avea încredere să-l ia ca tovarăş pe Marcu; el nu a putut scuza pe cineva pe care ataşamentul faţă de casă l-a făcut să nu fie credincios în slujba pentru Domnul. Pavel însuşi a lăsat deoparte orice consideraţiuni şi sentimente atunci când era vorba de lucrarea lui Hristos şi dorea ca şi alţii să facă la fel. Afectivitatea naturală pare să-l fi trădat pe Barnaba, care a insistat să-l ia împreună cu ei pentru slujire pe nepotul lui, dar Pavel era caracterizat de o seriozitate deosebită în lucrare. Legăturile naturale şi ataşamentul firesc aveau multă influenţă în caracterul de creştin blând al lui Barnaba, ceea ce este evident şi din modul în care s-a purtat când Petru, în slăbiciune, s-a conformat practicilor iudaizanţilor veniţi de la Ierusalim (Gal. 2). Răspândirea evangheliei într-o lume vrăjmaşă era ceva mult prea sacru pentru Pavel ca el să-şi îngăduie experimente. Marcu preferase să fie la Ierusalim în loc să fie în lucrare, dar Sila a preferat să fie în lucrare mai curând decât la Ierusalim. Aceasta a fost ceea ce a determinat hotărârea lui Pavel, deşi, fără-ndoială, el era condus de Duhul.
Barnaba l-a luat pe Marcu, ruda lui, şi a navigat la Cipru, ţara lui natală. Aici ne despărţim de Barnaba, acest sfânt iubit şi slujitor scump al lui Hristos. Numele lui nu mai este menţionat în Faptele apostolilor. Cuvintele “ruda lui” şi “ţara lui” trebuie să spună ceva inimii oricărui ucenic care citeşte aceste pagini. Am meditat la această scenă dureroasă în loc să prezentăm o schiţă a unei istorii importante. Am putea spune multe pe această temă, dar o părăsim cu două gânduri fericite: 1. Această despărţire a fost spre binecuvântarea păgânilor, apa vieţii ajungând astfel să curgă pe două căi în loc de una singură. Totuşi aceasta este bunătatea lui Dumnezeu şi nu îndreptăţeşte deloc dezbinările dintre creştini. 2. Mai tâtrziu Pavel a vorbit despre Barnaba cu multă afecţiune şi a dorit ca Marcu să vină la el pentru că îl considera de folos pentru lucrare (1 Cor. 9.6, 2 Tim. 4.11). Nu avem nici o-ndoială că fidelitatea lui Pavel a fost o binecuvântare pentru amândoi, dar mierea afecţiunilor omeneşti nu poate fi primită niciodată la altarul lui Dumnezeu.
Fiind încredinţaţi de către fraţi harului lui Dumnezeu, ei şi-au început călătoria. Totul este minunat de simplu. Prietenii lor nu au făcut paradă conducându-i, iar ei nu au făcut promisiuni mari cu privire la ceea ce intenţionau să facă. “Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţi” – sunt câteva cuvinte simple şio fără pretenţii, care l-au condus pe apostolul Pavel în cea de-a doua călătorie misionară. Dar Stăpânul se gândea la slujitorii Lui şi pregătea ceea ce le era necesar. Nu au trebuit să meargă mult până să găsească un nou tovarăş în Timotei din Listra, şi încă unul care să ocupe poziţia rămasă vacantă prin despărţirea de Barnaba. Dacă Pavel a pierdut părtăşia cu Barnaba ca prieten şi frate, el a găsit în Timotei, ca fiul lui în credinţă, o simpatie şi o părtăşie care a sfârşit numai odată cu viaţa apostolului. “Pe el îl voia Pavel ca să plece împreună cu el; şi, luându-l, l-a circumcis, din cauza iudeilor care erau în acele locuri, pentru că toţi ştiau că tatăl lui era grec” (16.3). În acea situaţie, Pavel s-a coborât pentru a ţine seama de prejudecăţile iudeilor şi l-a circumcis pe Timotei, ca să înlăture un motiv de poticnire.
Timoteus sau Timotei era născut într-o căsătorie mixtă, din acelea care sunt condamnate atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Tatăl lui era dintre naţiuni – numele lui nu este manţionat, iar mama lui era o iudeică evlavioasă. Din absenţa vreunei referinţe la tatăl lui, atât în Faptele apostolilor cât şi în epistole, se presupune că tatăl îi murise la scurt timp după naşterea lui. Este evident că Timotei, în copilăria lui, a fost în grija mamei lui, Eunice, şi a bunicii Lois, care din pruncie l-au învăţat Sfintele Scripturi. Din numeroasele aluzii făcute de Pavel în epistolele lui cu privire la sensibilitatea şi lacrimile iubitului său fiu în credinţă, credem că el a rămas toată viaţa lui sub impresia acelei case pline de blândeţe, iubire şi sfinţenie. Iubirea tandră a lui Pavel faţă de Timotei şi amintirile tandre despre casa lui de la Listra şi educaţia pe care a primit-o de timpuriu acolo constituie câteva din cele mai emoţionante pasaje din scrierile marelui apostol. Când era bătrân, în închisoare şi în lipsuri, el îi scria: “către Timotei, preaiubitul meu copil: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc din strămoşi cu conştiinţă curată, că neîncetat îmi amintesc de tine în cererile mele, noapte şi zi, dorind mult să te văd, amintindu-mi de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt convins că şi în tine” (2 Tim. 1.2-5). El l-a îndemnat şi a repetat invitaţia către Timotei să vină să-l vadă: “străduieşte-te să vii repede la mine” şi “străduieşte-te să vii înainte de iarnă” (2 Tim. 4. 9, 21). Consider că putem crede că unui fiu atât de iubit i-a fost îngăduit să vină la timp pentru a-l mângâia în ultimele ceasuri pe părintele lui în Hristos, pentru ca să primească ultimele lui sfaturi şi binecuvântări şi să fie martor la modul cum şi-a încheiat cu bucurie cursa.
Sila sau Silvan ne este prezentat întâi ca fiind învăţător în biserica de la Ierusalim, şi probabil că era şi elenist şi cetăţean roman, ca şi Pavel (Fapte 16.37). El a fost delegat să-i însoţească pe Pavel şi Barnaba la întoarcerea lor la Antiohia, când aduceau hotărârile consiliului. Dar, din vreme ce mai multe detalii, atât din viaţa lui Timotei, cât şi a lui Sila, le vom vedea urmărind calea apostolului, nu vom mai spune altceva despre ei deocamdată, ci vom continua cu călătoria.
Pavel şi Sila împreună cu noul lor tovarăş au mers prin cetăţi îndemnându-i să ţină ceea ce au hotărât apostolii şi bătrânii de la Ierusalim. Hotărârile erau transmise bisericilor, astfel încât iudeii aveau ceea ce se hotărâse chiar la Ierusalim şi legea nu era dezlegată de naţiuni. După ce au vizitat şi au întărit bisericile care erau deja întemeiate în Siria şi Cilicia, au trecut prin Frigia şi Galatia. “Au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei”. Transcriind aceste cuvinte ne oprim un moment şi ne mirăm. Frigia şi Galatia nu erau oraşe ci provincii sau regiuni din ţară. Şi totuşi istoricul sacru foloseşte numai câteva cuvinte pentru a descrie lucrările mari făcute acolo. Cât de mult se deosebeşte energia concentrată a Duhului de stilul caracteristic omului, acela care umflă lucrurile! Din istoria lui Neander aflăm că numai în Frigia erau şaizecişidouă de oraşe. Şi s-ar părea că Pavel şi cei care erau cu el le-au străbătut pe toate.
Acelaşi lucru remarcăm şu cu privire la lucrările din Galatia. Din epistola lui Pavel către Galateni aflăm că în acel timp el era suferind în trup: “ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-am vestit evanghelia la început”. Dar puterea predicilor lui era într-un contrast izbitor cu slăbiciunea cărnii încât galatenii au fost mişcaţi până la extravaganţe în simpatie şi sentimente generoase: “n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezguste ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus. Care eradeci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat” (Gal. 4.13-15). Din istorie aflăm că Galatenii erau de origine celtică, cu un caracter impulsiv şi schimbător[3]. Întreaga epistolă ilustrează în mod dureros instabilitatea lor şi efectele triste ale elemntului iudaizant printre ei. “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să striceEvanghelia lui Hristos” (Gal. 1.6-7). Ne întoarcem la istoria din Fapte.
Caracterul şi efectele lucrării lui Pavel, care ne sunt relatate în capitolele 16 – 20 sunt cu adevărat minunate. Ele sunt pentru totdeauna unice în istorie. Fiecare slujitor al lui Hristos, dar mai ales fiecare predicator trebuie să le studieze cu multă atenţie şi să le citească adesea. După cum spunea cineva “
Vasul Duhului străluceşte cu o lumină cerească pe parcursul întregii lucrări a evangheliei. El a arătat condescendenţă la Ierusalim, a tunat în Galatia când sufletele s-au abătut, i-a condus pe apostoli să se hotărască pentru libertatea celor dintre naţiuni şi s-a folosit el însuşi de toată libertatea pentru a fi iudeu cu iudeii şi ca fără lege faţă de cei care nu aveau lege, nu ca fiind sub lege, dar întotdeauna supus lui Hristos. El nu s-a făcut niciodată pricină de poticnire. Nimic din lăuntrul lui nu a împiedicat comuniunea cu Dumnezeu, care era sursa puterii lui de a fi credincios printre oameni. El putea spune ceea ce nimeni altul nu a putut spune: «Fiţi imitatori ai mei, după cum eu sunt al lui Hristos». Astfel, el putea spune «sufăr pentru cei aleşi, ca ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu gloria eternă»”[4].
Este remarcabil şi modul în care Duhul a lucrat cu apostolul în aceste capitole. Numai Duhul l-a îndrumat pe calea lui minunată şi l-a susţinut prin toate încercările şi împrejurările potrivnice. De exemplu, el l-a oprit pe Pavel să predice cuvântul în Asia şi nu l-a lăsat să meargă în Bitinia, ci, printr-o viziune în timpul nopţii, l-a îndrumat să meargă în Macedonia. “Şi noaptea i s-a arătat lui Pavel o viziune: un bărbat din Macedonia, stând şirugându-l şi spunând: .Treci în Macedonia şi ajută-ne!. Şi, când a văzut viziunea, îndată am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Domnul ne-a chemat să le vestim Evanghelia. Plecând deci cu corabia din Troa, am mers drept la Samotracia şi a doua zi la Neapolis şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie” (Fapte 16.9-12).
Pavel aduce Evanghelia în Europa
Aceasta a marcat o perioadă deosebită în istoria lui Pavel şi în înaintarea creştinismului. Pavel şi tovarăşii lui au adus apoi Evanghelia în Europa. Şi aici, putem fi iertaţi dacă zăbovim un moment pentru a ne reaminti multe asocieri istorice interesante legate de cuceritorii şi cuceririle macedonenilor şi câmpia de la Filipi, faimoasă şi în istoria romană. Acolo s-a încheiat marea luptă dintre republică şi imperiu. Pentru a comemora acel eveniment, Augustus a întemeiat o colonie la Filipi. Aceasta a fost prima cetate în care a ajuns Pavel la intrarea în Europa. Este numită “cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie”. Ni se spune că o colonie romană era caracterizată de aceea că semăna cu o Romă în miniatură, iar Filipi era mai otrivită decât oricare alta pentru a fi considerată o cetate reprezentativă pentru Roma imperială .
Suntem siguri că, pentru mulţi dintre cititorii noştri tineri şi dornici de cunoştinţe, această scurtă digresiune nu este neinteresantă. Pe deasupra, o cunoaştere a unor asemenea istorii este de folos pentru studenţii profeţiilor, ele fiind o împlinire a viziunilor lui Daniel, în special cele din capitolul 7. Cetatea Filipi era un monument al puterii Greciei care a zdrobit puterea Persiei. Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, l-a înfrânt pe marele rege Darius, când “leopardul” Greciei a învins “ursul” Persiei[5].
Privind în timp, de când Alexandru a navigat din Europa în Asia până la ziua când Pavel a venit din Asia în Europa au trecut aproape patru sute de ani. Totuşi, cât de diferite sunt motivele, obiectivele, conflictele şi victoriile lor! Entuziasmul lui Alexandru se născuse din ceea ce şi-a amintit cu privire la strămoşii lui cei mari şi din hotărârea de a răsturna marile dinastii din est, dar, fără a fi conştient şi fără să vrea, el a împlinit planurile lui Dumnezeu. Pavel s-a încins cu armura lui având alt scop şi nu pentru a câştiga victorii mai mari şi cu efecte mai de durată. El a fost trimis de Duhul Sfânt nu numai pentru a supune vestul, ci pentru a face ca întreaga lume să fie robită spre ascultarea de Hristos. Creştinismul nu este numai pentru o naţiune sau un popor, ci este pentru om în mod universal, după cum Pavel însuşi a exprimat acest fapt în Coloseni 1: “evanghelia ... predicată oricărei făpturi de sub cer”. Aceasta este misiunea evangheliei şi sfera ei.
Dar trebuie să mai remarcăm încă un lucru înainte de a continua cu călătoria lui Pavel.
Luca, “doctorul preaiubit”, istoricul şi evanghelistul, pare să-l fi însoţit pe Pavel din acel moment. Din versetul 10 el foloseşte persoana întâia plural în scriere: “am căutat să plecăm în Macedonia”. Se presupune că prin naştere el era dintre naţiuni şi că a fost convertit la Antiohia. S-ar părea că el a rămas tovarăş credincios al apostolului până la sfârşitul lucrărilor şi necazurilor lui (2 Tim. 4.11).
Efectele predicării lui Pavel la Filipi
S-ar părea că la Filipi era un număr mic de evrei pentru că acolo nu era nici o sinagogă, dar, ca de obicei, apostolul a mers întâi la ei, chiar dacă erau doar câteva femei care se strângeau pe malul râului (Fapte 16). Pavel le-a predicat şi Lidia s-a convertit. S-a deschis o uşă şi au crezut şi alţii. În acel loc fără pretenţii, şi câtorva femei evlavioase le-a fost predicată mai întâi evanghelia în Europa şi acolo a fost botezată prima casă[6]. Dar începuturile şi triumfurile ei paşnice au fost curând tulburate de răutatea lui Satan şi de pofeele omului. Evanghelia nu putea să înainteze uşor şi comod în mijlocul păgânismului, ci întâmpinând opoziţie şi cu suferinţe.
Pe când apostolul nostru şi tovarăşul lui mergeau la locul de strângere sau de rugăciune, o fată sclavă care posedată de un duh rău i-a urmat strigând “Oamenii aceştia sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii”. La început, Pavel nu a băgat-o în seamă, ci a continuat lucrarea lui binecuvântată de a-L predica pe Hristos şi a câştiga suflete pentru El. Dar sclava posedată a persistat în a-i urmări şi a repeta aceeaşi strigare. Era o încercare plină de răutate a vrăjmaşului de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu chiar dând mărturie despre slujitorii cuvântului. De remarcat faptul că ea nu dădea mărturie pentur Isus sau Domnul, ci pentru robii Lui şi Dumnezeul cel Preaînalt. Dar Pavel nu dorea o mărturie pentru sine însuşi şi nu dorea o mărturie a unui duh rău, şi, de aceea, fiind necăjit, s-a întors şi i-a zis duhului: “Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi din ea!” Şi duhul a ieşit din ea chiar atunci.
Din vreme ce fata nu-şi mai putea practica arta de a ghici, stăpânii ei s-au văzut lipsiţi de câştigurile de pe urma ei, şi, înfuriaţi de pierderea proprietăţii lor, au incitat mulţimea să li se alăture şi i-au apucat pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât înaintea magistraţilor. Din vreme ce ştiau bine că nu puteau aduce nici o acuzaţie solidă împotriva lor, ei au ridicat problema veche că erau tulburători ai liniştii prin aceea că încercau să introducă practici iudaice într-o colonie romană şi să înveţe obiceiuri contrare legilor romane. Aşa cum s-a întâmplat adesea de atunci încoace, în loc să fie cercetate dovezile şi să se delibereze, a fost luat ca valabil strigătul mulţimii, aşa că magistraţii, fără a mai face cercetări, au poruncit ca ei să fie biciuiţi în public şi aruncaţi în închisoare. Astfel, aceşti binecuvântaţi slujitori ai lui Dumnezeu, răniţi, sângerând şi slăbiţi, au fost daţi pe mâna unui temnicer crud ca să-i păstreze bine, care a mai adăugat la suferinţele lor punându-i în butuci. Dar, în loc ca Pavel şi Sila să fie deprimaţi de suferinţele trupeşti şi de zidurile sumbre ale închisorii, ei s-au bucurat că au fost socotiţi vrednici să sufere ocara şi durerea pentru Hristos, şi, în loc ca liniştea de la miezul nopţii să fie întreruptă de oftări şi gemete ale prizonierilor, ei “rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau”.
Dacă Satan nu duce lipsă de resurse pentru a-şi desfăşura lucrarea lui rea, şi Dumnezeu are resurse pentru a împlini lucrarea Lui bună. El s-a folosit de tot ceea ce s-a întâmplat pentru a îndruma înaintarea lucrării evangheliei şi a împlini planurile dragostei Sale. Tamnicerul urma să fie convertit, biserica să fie strânsă laolaltă şi să fie stabilită o mărturie pentru Domnul Isus Hristos chiar în acea fortăreaţă a păgânismului. La miezul nopţii Pavel şi Sila cântau, iar deţinuţii ascultau acel sunet neobişnuit, când a fost un cutremur mare. Dumnezeu a intrat în scenă în suveranitate şi în har. El a vorbit şi pământul s-a cutremurat: au fost zguduite zidurile închisorii, uşile s-au deschis şi lanţurile fiecăruia au căzut. Ce mai erau lanţurile şi închisorile? Şi ce mai erau legiunile romane? Ce este toată puterea vrăjmaşului? Vocea lui Dumnezeu se aude în furtună, dar violenţei furtunii îi urmează vocea blândă şi liniştită a evangheliei şi păcii venite din cer.
Trezit în urma cutremurului, primul gând al temnicerului a fost la prizonierii lui, şi, speriat la vederea uşilor deschise, presupunând că prizonierii fugiseră, şi-a scos sabia pentru a se sinucide. “Dar Pavel a strigat cu glas tare, spunând: «Nu-ţi face nici un rău, pentru că toţi suntem aici!»” (Fapte. 16.28). Acele cuvinte ale dragostei au zdrobit inima temnicerului. Calmul şi seninătatea lui Pavel şi Sila, faptul că au refuzat să se folosească de ocazie pentru a scăpa şi grija lor pentru el, toate împreună au făcut ca ei să apară în ochii temnicerului ca fiinţe superioare. El a pus deoparte sabia, a cerut o lumină, şi, intrând în celulă, a căzut la tremurând picioarele apostolilor. Conştiinţa lui fusese atinsă, inima lui fusese zdrobită şi ceva ca un cutremur violent îi tulbura sufletul. El a luat poziţia de păcătos pierdut şi a strigat: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (v. 29). El nu a vorbit ca învăţătorul legii din Luca 10: “Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?” La temnicerul nu se punea problema să facă ceva anume pentru viaţă, ci problema mântuirii pentru cel pierdut. Ca mulţi alţii, învăţătorul legii nu se recunoştea ca păcătos pierdut, şi, de aceea, el nu a vorbit de mântuire.
Ca răspuns la cea mai importantă întrebare pe care o poate rosti vreodată un om: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” apostolul a îndreptat spre Hristos gândurile temnicerului, spunând: “Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta”. Dumnezeu a dat binecuvântarea şi toată casa a crezut, s-a bucurat şi au fost botezaţi. Şi totul s-a schimbat; temnicerul i-a adus pe prizonieri în propria lui casă, cruzimea lui a fost schimbată în dragoste, simpatie şi ospitalitate. În acel ceas din noapte el le-a spălat rănile, le-a dat să mănânce şi s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa lui. Ce noapte plină! Ce schimbare în numai câteva ceasuri! Şi ce dimineaţă fericită a venit peste acea casă! Lăudat fie Domnul!
Ca Darius odinioară, magistraţii pare să nu se fi putut odihni în timpul nopţii. Poate că va fi ajuns la ei vestea despre cutremur sau să fi aflat că Pavel şi Sila erau romani. Cert este că imediat ce s-a făcut ziuă au trimis la temnicer ordinul “eliberează pe oamenii aceia”. Imediat le-a făcut cunoscut lui Pavel şi Sila ordinul pe care-l primise şi le-a urat să meargă în pace. Dar Pavel şi Sila au refuzat să fie eliberaţi fără ca să se recunoască public nedreptatea suferită de ei. El a şi făcut cunoscut faptul că el şi Sila erau cetăţeni romani. Faimoasele cuvinte ale lui Cicero deveniseră un proverb şi aveau o mare valoare peste tot: “A lega pe un cetăţean roman este o ofensă, iar a-l biciui este o crimă”. Magistraţii violaseră în mod evident legea romană, dar Pavel a cerut numai ca, după cum au fost trataţi ca vinovaţi în public, tot public să fie declaraţi nevinovaţi. Şi magistraţii au făcut aceasta, ştiind că nu fuseseră drepţi. “Şi au venit şi i-au rugat, şi, după ce i-au scos afară, le-au cerut să plece din cetate”. Apostolii s-au conformat de bunăvoie cererii magistraţilor, au ieşit din închisoare şi au intrat în casa Lidiei, şi, după ce i-au văzut pe fraţi şi i-au mângâiat, au plecat[7].
Înainte de a părăsi acest capitol memorabil, am mai adăuga că este foarte plăcut să vedem, în epistola lui Pavel către filipeni, dovezile unui ataşament care-i lega şi care a continuat din prima zi până când Pavel a ajuns să fie închis la Roma. Afecţiunea lui pentru filipenii lui iubiţi era minunată. El li se adresa cu cuvintele “fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şu cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor” (Fil. 4.1). Şi el a recunoscut, cu mare bucurie, părtăşia lor neostenită cu el în evanghelie şi numeroasele dovezi practice ale dragostei şi simpatiei lor prin grija pe care au arătat-o faţă de el. De îndată ce el a ajuns la Tesalonic, ei s-au gândit la nevoile lui. “În Tesalonic, o dată, chiar de două ori, mi-aţii trimis ceva pentru nevoia mea” (v. Fil. 4.15-19).
Pavel şi Sila s-au îndreptat apoi spre Tesalonic. S-ar părea că Timotei şi Luca au rămas la Filipi pentru o scurtă perioadă. După ce au trecut prin Amfipolis şi Apolonia, Pavel şi Sila au ajuns la Tesalonic, unde au găsit o sinagogă. Era un oraş comercial important unde locuiau mulţi iudei. “Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi”. Inimile multora dintre ei au fost mişcate la predicile lui şi o mare mulţime de greci evlavioşi şi de femei de seamă au crezut. Dar vrăjmaşul lui Pavel a apărut din nou. “Iudeii, fiind plini de invidie şiluând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: «Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus»” (Fapte. 17.5-7). Aceste versete sunt îndeajuns pentru a ne reda caracterul universal al vrăjmăşiei iudeilor împotriva evangheliei şi a lui Pavel ca slujitorul ei cel mai important.
Apostolul le predicase tesalonicenilor adevărul cu privire la înălţarea lui Hristos şi la venirea Lui din nou în glorie: “spunând că este un alt împărat, unul Isus”. De aici aluzia cu care revine mereu Pavel pricind venirea Domnului şi ziua Domnului în epistolele lui către acea biserică. Din ceea ce spune Pavel în prima lui epistolă aflăm că lucrările lui au fost foarte multe şi recunoscute şi binecuvântate de Domnul pentru multe suflete (1 Tes. 1.9-10, 2.10-11).
Apostolul a plecat apoi la Bereea. Acolo iudeii erau mai nobili şi cercetau prin cuvântul lui Dumnezeu ceea ce li se spunea. Şi acolo a fost multă binecuvântare. Mulţi au crezut, dar iudeii, ca nişte vânători care îşi urmăresc prada, au venit de la Tesalonic la Bereea, şi au făcut mare agitaţie, ceea ce l-a forţat pe Pavel să plece aproape imediat. Însoţit de câţiva dintre cei convertiţi din Bereea, el a mers la Atena, lăsându-i în urmă pe Sila şi Timotei.
Apariţia apostolului la Atena este un eveniment istoric deosebit de important. Aceal oraş era, sub un anumit aspect, capitala lumii, fiind sediul culturii şi filozofiei greceşti, dar şi centrul superstiţiei şi idolatriei.
Este foarte interesant să observăm că apostolul nu s-a grăbit să se angajeze în lucrare acolo, ci a stat un timp să cugete. Şi mintea lui s-a umplut cu gânduri adânci cu privire la cum sunt apreciate lucrurile în prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina morţii şi învierii lui Hristos. Prima lui intenţie a fost să aştepte venirea lui Sila şi Timotei pentru că le trimisese un mesaj la Bereea ca să vină la el cât mai repede. Dar, când s-a văzut înconjurat de temple, altare, statui şi închinare la idoli, el nu a mai putut să tacă. Ca de obicei, el a început să vorbească întâi cu iudeii, dar avea şi dispute zilnice cu filozofii în piaţă, creştinismul confruntându-se deschis cu păgânismul. De observat că apostolul creştinismului era singur la Atena, iar locul era plin de apostoli ai păgânismului şi erau numeroase obiecte de cult, într-atât încât un scriitor satiric observa: “La Atena este mai uşor să găseşti un dumnezeu decât un om”.
Unii luau în derâdere ceea ce auzeau, iar alţii ascultau şi doreau să audă mai mult. “şif unii dintre filosofii epicurieni şi stoici i se împotriveau. Şi unii ziceau: «Ce vrea să spună vorbăreţulacesta?». Şi alţii: «Pare că este vestitor al unor zei» străini., pentru că levestea Evanghelia lui Isus şi învierea”. Aflăm deci asupra căror lucruri insista Pavel în ceea ce spunea el zi de zi poporului şi diferitelor clase de filozofi: “Isus şi învierea”. Aceste cuvinte au impresionat cel mai mult şi au rămas în mintea lor. Ce lucru nou şi ce realitate binecuvântată pentru suflete! Era vorba de Persoana lui Hristos şi nu era o teorie şi de faptul învierii şi nu de ceva ceţos şi incert ca perspectivă de viitor. Slujitorul lui Hristos le-a prezentat deschis atenienilor starea groaznică în care se aflau ei înaintea Dumnezeului cel adevărat. Totuşi ei au vrut să li se facă o prezentare mai completă şi mai elabirată a acestor subiecte tainice, drept care l-au adus pe Pavel la Areopag.
Acela era locul cel mai potrivit pentru un discurs public. Cea mai solemnă curte de justiţie era din timpuri imemoriale pe dealul Areopagului. Judecătorii stăteau în aer liber pe scaune cioplite în piatră. În acel loc fuseseră dezbătute multe probleme importante şi se luaseră multe hotărâri solemne, începând cu legendara judecată a lui Marte, de la care venea numele “dealul lui Marte”.
În acest cadru s-a adresat Pavel mulţimii. Nu există în istoria apostolului sau în istoria sădirii creştinismului vreun moment mai interesant decât acesta. Inspirat de sentimente pentru onoarea lui dumnezeu şi cunoscând deplin starea omului în lumina crucii, ce trebuie să fi simţit apostolul când stătea pe dealul lui Marte? Oriîncotro îşi îndrepta privirile putea vedea semnele idolatriei în mii de forme. În acele împrejurări el ar fi putut greşi să vorbească aspru, dar şi-a stăpânit sentimentele şi s-a abţinut de la un limbaj agresiv. Ştiind ce duh fierbinte avea el şi cât de plin de zel pentru adevăr era, aceasta este un remarcabil exemplu de lepădare de sine şi stăpânire de sine. Domnul şi Învăţătorul lui era cu el chiar dacă, înaintea ochilor omeneşti el părea să fie singur în faţa atenienilor şi a numeroşilor străini care se strânseseră la acea universitate a lumii.
Prin înţelepciunea ei, prudenţa şi raţionamentul sănătos, cuvântarea lui Pavel este unică în analele istoriei. El nu a început atacând dumnezeii falşi sau denunţând religia lor ca amăgire satanică şi ceva detestabil pentru el, cum ar fi făcut cineva cu zel şi fără cunoştinţă şi care se mândreşte propria lui fidelitate. În cuvântarea care ne stă înainte avem un exemplu cum este cel mai bine să te apropii de inimile persoanelor neştiutoare şi pline de prejudecăţi din orice epocă. Să ne dea Domnul înţelepciune să urmăm acest exemplu!
Cuvintele de introducere sunt, în acelaşi timp, şi de natură să-i captiveze, dar şi mustrări. “Bărbaţi atenieni, în toate vă văd foarte superstiţioşi”. A început recunoscând că ei aveau sentimente religioase, dar că acele sentimente erau direcţionate greşit, după care le-a vorbit despre faptul că el era unul care îi putea conduce la cunoaşterea Dumnezeului cel adevărat. “Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onoraţi, vi-L vestesc eu”. El alesese cu înţelepciune textul inscripţiei “Pentru un Dumnezeu necunoscut”, care i-a dat ocazia să înceapă de la treapta cea mai de jos a scării adevărului. Dar imediat el a părăsit argumentele împotriva idolatriei şi a început să predice evanghelia. El a fost atent să nu introducă numele lui Isus în discursul lui public. El vestise numele Lui în slujirile lui mai particulare, dar fiind înconjurat de discipoli şi admiratori ai unora ca Socrate, Platon, Zeno şi Epicur, el a avut grijă să ferească cu sfinţenie ca numele lu Isus să fie pus în comparaţie cu asemenea personalităţi, pentru că ştia ca numele Nazarineanului smerit era nebunie pentru greci. Şi totuşi, spre sfârşitul discursului, se vede că atenţia tuturor este îndreptată către omul Isus Hristos chiar dacă numele Lui nu a fost menţionat deloc în acel discurs. Astfel, el a spus: “Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi”. În acest punct auditoriul lui nu am mai avut răbdare şi discursul i-a fost întrerupt. Dar ultima impresie lăsată în mintea lor era una cu o greutate pentru eternitate. Apostolul inspirat s-a adresat conştiinţei lor şi nu curiozităţii intelectuale a filozofilor. Menţionarea învierii morţilor şi a judecării întregii lumi făcută cu atâta autoritate şi atât de poruncitor nu se putea să nu-i deranjeze pe acei oameni mândri şi mulţumiţi de sine. Principiul esenţial şi obiectivul cel mai înalt pentru filozoful epicurian era să aibă ceea ce l-ar satisface, iar stoicul urmărea să trăiască într-o indiferenţă mândră faţă de bine şi de rău, faţă de plăcere şi durere.
Atunci nu cred că mai este de mirare că acea adunare strălucită s-a risipit cu zeflemeaua unora şi cu indiferenţa altora. Dar, cu toate acestea, creştinismul a câştigat prima victorie nobilă asupra idolatriei, şi, chiar dacă rezultatele imediate ale discursului lui Pavel au fost slabe, ştim că el a avut rezultate binecuvântate pentru mulţi de atunci încolo şi că va mai aduce încă rod în multe suflete şi va continua să aducă roade pentru gloria lui Dumnezeu pentru totdeauna.
Pavel a plecat dintre ei şi nu s-seamănă că ar fi fost alungat în urma unor tulburări sau persecuţii. Domnul i-a dat să guste bucuria Lui şi bucuria îngerilor la pocăirea păcătoşilor “între care Dionisie areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei”. Dar în oraşul militar Filipi şi în oraşele comerciale Tesalonic şi Corint pare că numărul convertiţilor a fost mult mai mare decât în educata şi elitista Atenă. Aceasta este ceva umilitor pentru mândria omului şi pentru puterea minţii cu care omului îi place să se laude. Pavel a adresat o epistolă filipenilor, două tesalonicenilor şi două corintenilor, dar nu avem vreo epistolă a lui Pavel către atenieni şi nu citim că ar mai fi vizitat vreodată Atena.
Corintul este aproape la fel de important ca şi Ierusalimul sau Antiohia prin legătura pe care o are cu învăţătura şi scrierile apostolului, această cetate putând fi considerată ca fiind centrul lui european. Acolo Dumnezeu avea “mult popor” şi Pavel a stat un an şi şase luni învăţându-i cuvântul lui Dumnezeu. În perioada când era la Corint apostolul a scris primele epistole apostolice – cele două epistole către tesaloniceni.
Corintul, capitala romană a Greciei, era un oraş comercial, cu legături bune cu Roma şi vestul Mediteranei, cu Tesalonic şi Efes pe Marea Egee şi cu Antiohia şi Alexandria în Est. Prin cele două porturi importante, cetatea primea nave atât din est cât şi din vest[8].
S-ar părea că Pavel a călătorit singur la Corint. Dacă Timotei a venit la el la atena (1 Tes. 3.1), el a fost apoi trimis din nou la Tesalonic, loc care, după cum vom vedea curând, era mult pe inima apostolului. La scurt timp după venirea lui acolo, el a găsit doi prieteni şi colaboratori: pe Acvila şi Priscila. În acel timp trebuie că în Corint erau mai mulţi evrei decât de obicei deoarece “Caludiu poruncise ca toţi să plece din Roma”. Domnul s-a folosit astfel de exilul la care au fost obligaţi Acvila şi Priscila pentru a oferi o locuinţă slujitorului său singuratic. Ei erau din ţara lui şi de meseria lui şi aveau şi aceeaşi inimă şi acelaşi duh ca el. Şi, având aceeaşi meserie, a locuit împreună cu ei şi au lucrat împreună, “pentru că meseria lor era facerea corturilor” (Fapte 18).
Ce pline de har şi ce minunate sunt căile Domnului cu slujitorul Lui! Într-un oraş comercial bogat, înconjurat de greci, colonişti romani şi evrei din toate părţile, el a lucrat în pace, făcându-şi meseria lui, ca să nu fie o povară pentru nici unul dintre ei.
Aici avem un exemplu de situaţie când cea mai profundă şi înaltă spiritualitate se îmbină cu munca sârguincioasă pentru lucrurile obişnuite necesare vieţii. Ce exemplu şi ce lecţie! Munca lui nu îl împiedica să fie în comuniune cu Dumnezeu. Nimeni nu a ştiut vreodată atât de bine şi nu a simţit mai profund valoarea evangheliei pe care o purta: în ea erau chestiuni de viaţă şi de moarte, şi totuşi el se ocupa cu o muncă obişnuită. Dar făcea şi aceasta pentru Domnul şi pentru sfinţii Lui, după cum pentru ei predica. Deseori el se referă la aceasta în epistolele lui şi spune că era unul dintre privilegiile lui. “În orice, m-am ferit şi mă voi feri să vă fiu povară. Adevărul lui Hristos este în mine, că lauda aceasta nu-mi va fi oprită în ţinuturile Ahaiei” (2 Cor. 11.9-10[9]).
Apostolul, fără-ndoială, avea motive bine întemeiate pentru a refuza comuniunea în lucrurile materiale cu biserica din Corint. Ştim că acolo erau falşi apostoli şi mulţi vrăjmaşi şi că printre ei erau multe nereguli mari şi grave, pe care el le-a mustrat cu tărie şi a căutat să le corecteze. În acele condiţii, pentru ca motivele lui să nu fie înţelese greşit, apostolul prefera să lucreze cu mâinile lui decât să fie întreţinut de biserica din Corint. “De ce? Pentru că nu vă iubesc? ” - întreba el – “Ştie Dumnezeu! Dar, ceea ce fac, voi şi face, ca să tai ocazia celor care vor o ocazie” (v. 2 Cor. 9.1-15).
Mai este încă un aspect deosebit de interesant legat de drumul apostolului. În general se consideră că în perioada cât a fost la Corint el a scris cele două epistole către tesaloniceni şi unii consideră că tot în acea perioadă a scris şi epistola către galateni. Acestea le avem ca mărturie cu privire la strânsa comuniune a lui cu Dumnezeu în timpul cât a lucrat cu mâinile sale. Dar când venea sabatul de odihnă, atelierul se închidea şi Pavel mergea la sinagogă şi îi convingea pe iudei şi pe greci. Acesta era obiceiul lui. “Şi el stătea de vorbă în fiecare sabat şi îi convingea pe iudei şi pe greci” (18.4). Dar, după un timp în care Pavel lucra astfel în cursul săptămânii şi în sabat, Sila şi Timotei au venit din Macedonia. Este evident că ei au venit cu ajutoare care au satisfăcut nevoile de atunci ale apostolului şi l-au eliberat de la a lucra mereu cu mâinile lui.
S-ar părea că venirea lui Sila şi Timotei l-au încurajat şi l-au întărit pe apostol, astfel încât zelul lui şi energia lui pentru evanghelie au crescut. El era “împins de Duhul şi mărturisea că Isus este Hristosul”, dar ei se împotriveau învăţăturii lui şi huleau. Aceasta l-a determinat pe Pavel să ia o altă cale, hotărât şi cu îndrăzneală. El şi-a scuturat hainele ca semn că era nevinovat de sângele lor şi le-a spus că de atunci avea să meargă la naţiuni. În toate acestea, el era condus de Dumnezeu şi acţiona după gândul Lui. Ael a predicat în sinagogă atâta timp cât a fost posibil, dar, atunci când nu a mai putut merge acolo, el a fost obligat să folosească locul cel mai convenabil pe care l-a putut găsi. La Efes, el a predicat în şcoala unuia numit Tiran, la Roma a locuit timp de doi ani întregi într-o casă pe care a închiriat-o, iar la Corint un prozelit numit Iustus l-a primit în casa lui pe apostolul respins.
În acel moment de criză din viaţa lui, el a avut favoarea unei revelaţii deosebite din partea Domnului: “Domnul i-a spus prin viziune, în noapte, lui Pavel: «Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în cetatea aceasta». Şi a rămas un an şi şase luni, învăţând între ei Cuvântul lui Dumnezeu” (18.9-11). Dar şi atunci vrăjmaşii lui neînduplecaţi au stârnit mânia iudeilor împotriva lui Pavel, iar aceştia au căutat să se folosească de venirea lui Galio, noul guvernator, pentru a-şi împlini intenţiile rele.
Galio era fratele filozofului Seneca, şi, asemenea lui, era foarte învăţat. El a fost un înţelept, cinstit şi tolerant ca guvernator, deşi a tratat cu dispreţ lucrurile sfinte. Dar Domnul, care era cu slujitorul său, după cum şi spusese, s-a folosit de indiferenţa necredinţei lui Galio pentru a zădărnici planurile pline de răutate ale iudeilor şi a întoarce acuzaţiile lor false împotriva lor. Fiind zădărnicite planurile lor rele, apostolul a avut mai multă libertate în lucrarea evangheliei şi roadele binecuvântate s-au arătat curând în toată provincia Ahaiei (1 Tes. 1.8-9).
Vizita lui Pavel în trecere la Efes
Venise timpul ca Pavel să părăsească Corintul şi să viziteze din nou Ierusalimul. El dorea mult să fie prezent la sărbătoarea care se apropia. Înainte de a pleca el şi-a luat un solemn rămas bun de la adunarea de curând formată, promiţând că, cu voia Domnului, se va întoarce.
Împreună cu Acvila şi Priscila, el a părăsit în pace Corintul, dar, când era în port, înainte de a porni cu corabia, a urmat un ritual care a dat naştere la multe discuţii: fiind sub un jurământ, Pavel şi-a ras capul în Chencreea. Suntem convinşi că, în modul lui de a gândi şi fiind condus de Duhul, el era mult deasupra nivelului unei religii cu sărbători şi jurăminte, dar s-a coborât în har la nivelul obiceiurilor naţiunii din care făcea parte. Pentru iudei, el s-a făcut iudeu. Opoziţia lor necontenită faţă de învăţătura lui şi persecuţiile lor violente nu au făcut niciodată să scadă afecţiunea lui faţă de poporul iubit, şi aceasta, în mod sigur, era de la Dumnezeu. În timp ce, prin energia Duhului, căuta să le predice naţiunilor evanghelia, el, credincios cuvântului lui Dumnezeu, nu a uitat niciodată să le predice întâi iudeilor. Astfel el este expresia strălucită a harului lui Dumnezeu faţă de naţiuni, dar şi a afecţiunii răbdătoare faţă de iudei.
Ceata misionarilor a acostat la Efes, iar Pavel a mers la sinagogă să discute cu iudeii. Ei au părut înclinaţi să-l asculte, dar el avea dorinţa puternică să meargă la Ierusalim pentru a ţine sărbătoarea care se apropia, astfel încât “şi-a luat rămas bun de la ei spunând: «Trebuie neapărat să ţin sărbătoarea viitoare la Ierusalim, dar mă voi întoarce din nou la voi, dacă va vrea Dumnezeu». Şi a plecat din Efes pe mare” (18.21).
A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim
Istoricul sacru nu ne dă nici un fel de informaţii cu privire la ce s-a întâmplat la Ierusalim cu acea ocazie, ci ni se spune numai că “suindu-se şi salutând adunarea, a coborât la Antiohia” (18.22). Totuşi dorinţa lui intensă de a-i vizita ne arată clar că era ceva important. Poate că el a simţit că iudeii creştini strânşi la sărbătoare trebuiau să audă o relatare detaliată despre cum a fost primită evanghelia între naţiuni. Vizitase colonii romane şi capitale greceşti şi se făcuse o mare lucrare a lui Dumnezeu. Se poate ca toate acestea să pară naturale şi juste, dar nu este cazul să încercăm să dăm laoparte vălul pe care Duhul Sfânt l-a lăsat peste această vizită.
De la Ierusalim, Pavel a coborât la Antiohia vizitând adunările pe care le întemeiase mai înainte, prin aceasta realizând o legătură între Antiohia şi Ierusalim. Din câte ştim, aceea a fost ultima vizită a lui Pavel la Antiohia. Am văzut deja cum el a întemeiat noi centre de viaţă creştină în cetăţile greceşti de la Marea Egee. Evanghelia a înaintat din ce în ce mai mult către vest, iar biografia inspirată a apostolului, după o scurtă perioadă în care a arătat un profund interes faţă de Iudeea, s-a centrat pe Roma.
Întoarcerea lui Pavel la Antiohia
După o călătorie care s-a întins pe o perioadă de trei sau patru ani, apostolul nostru s-a întors la Antiohia. El străbătuse teritorii întinse şi răspândise creştinismul în multe oraşe înfloritoare şi populate, şi făcuse aceasta aproape în totalitate prin eforturile lui. Dacă cititorul este interesat de istoria lui Pavel, el trebuie să aibă în minte în mod clar perioadele distincte din viaţa lui Pavel şi aspectele esenţiale pentru fiecare din călătoriile lui. Dar, înainte de a începe cu a treia călătorie misionară a lui Pavel, poate că ar fi bine să remarcăm un alt mare predicator al evangheliei care ne apare dintr-odată chiar în acest timp, al cărui nume, alături de cel al apostolului, este probabil cel mai important din istoria timpurie a bisericii.
Apollo era iudeu prin naştere şi originar din Alexandria. El era un “om cu darul vorbirii şi puternic în Scripturi ... cunoscând numai botezul lui Ioan”. El era plin de dăruire, serios şi drept şi mărturisea public şi predica lucrurile pe care le cunoştea, şi puterea Duhulu Sfânt se manifesta în el. Nu pare că el ar fi fost numit sau rânduit cumva, nici de cei doisprezece, nici de Pavel, ci că Domnul, care este deasupra tuturor, îl chemase şi lucra în el şi prin el. Astfel, în cazul lui Apollo, vedem manifestarea puterii şi libertăţii Duhului Sfânt fără vreo intervenţie omenească. Este bine să notăm acest fapt. Ideea unui clericalism exclusiv reprezintă negarea în practică a libertăţii Duhului Sfânt de a lucra prin cine doreşte El. Dar, deşi avea un zel fervent şi era un vorbitor elocvent, Apolo ştia numai ceea ce îi învăţase Ioan pe ucenicii lui. Domnul ştia aceasta, aşa că i-a dat învăţători. Printre cei care ascultau acele apeluri adresate în modul cel mai sobru au fost şi doi ucenici bine instruiţi de Pavel care au avut un interes deosebit faţă de Apolo. Deşi era şi învăţat şi elocvent, Apolo a avut şi smerenia ca să primească învăţătură de la Acvila şi Priscila. Ei l-au invitat la ei acasă, şi, fără-ndoială, într-un duh smerit, “i-au arătat mai exact calea lui Dumnezeu”. Cât de simplu! Şi cât de normal şi de frumos este aceasta! Totul este de la Domnul. El a rânduit ca Acvila şi Priscila să fie la Efes, ca Apolo să fie acolo şi să stârnească interesul poporului de la Efes înainte de venirea lui Pavel, şi, după ce a fost instruit, să meargă la Corint şi să ajute lucrarea pe care Pavel o începuse acolo. Apolo a udat ceea ce sădise Pavel, iar Dumnezeu a dat creştere din belşug. Aşa sunt căile binecuvântate ale Domnului în modul înţelept şi plin de dragoste în care se îngrijeşte de toţi slujitorii Lui şi de toate adunările Lui.
[1] n. A.) v. Porter - Five Years in Damascus –pentru cele mai recente şi mai bune relatări despre oraş şi împrejurimile lui
[2] n.tr.) J.N. Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 55
[3] n. a.) Smith – Student’s New Testament History
[4] n. a.) Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4
[5] n. a.) vedeţi Notes on the Book of Daniel, W Kelly
[6] n. a.) Acţiunea Duhului în familie pare să fi fost ceva remarcabil printre naţiuni, pentru că printre iudei nu auzim de aşaceva. Nu am întâlnit ţinuturi printre iudei care să fi fost impresionate (ne limităm la a spune numai atât) de evanghelie, cum a fost printre samariteni. Dar printre naţiuni familiile par a fi în mod special vizitate de harul divin, după cum consemnează Duhul Sfânt. Luăm ca exemple pe Corneliu, temnicerul şi Ştefana, unde întâlnim în mod repetat acest fapt. Aceasta este ceva foarte încurajator mai ales pentru noi. (Introductory Lectures tot eh Acts of the Apostles, W Kelly)
[7] n. a.) vedeţi scrierile evanghelistice cu privire la persoanjele din acest capitol în Things New and Old, vol. 12, pag. 29-97
[8] n. a.) pentru detalii geografice amănunţite vedeţi The Life and Epistles of St. Paul deConybeare şi Howson. Mai adăugăm că am preluat de la ei datele, aceasta fiind cea mai recentă şi cuprinzătoare şi probabil şi cea mai bună istorie a marelui apostol.
[9] Pentru că unii au maximizat importanţa acestui pasaj şi neglijat alte pasaje, este bine să notaţi care considerăm că este sensul lui adevărat. Hotărârea apostolului de a nu fi o povară pentru sfinţi, după cu ni se spune atât de hotărât aici, se aplică în mod special, ba poate chiar în mod exclusiv, la biserica din Corint. Este un principiu important, dar este un principiu special şi nu unul general. El recunoaşte că a primit daruri de la alte biserici şi este cât se poate de recunoscător (Filipeni 4). Dar corintenilor le scria “am luat de la alte adunări, primind plată, ca să vă pot sluji vouă. Şi fiind prezent la voi n-am împovărat pe nimeni (pentru că nevoia mea a fost deplin umplută de fraţii veniţi din Macedonia)”.