Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Capitolul 4 - Primii misionari ai crucii

de Andrew Miller - 16 Aprilie 2016

Capitolul 4 - Primii misionari ai crucii

În loc să parcurgem în ordine capitolele care ne mai rămân din Faptele apostolilor, considerăm că va fi mai interesant şi la fel de instructiv pentru cititorii noştri să le privim în legătură cu istoria apostolilor, în special în legătură cu istoria celor doi mari apostoli. Cartea Faptele apostolilor cuprinde aproape în întregime faptele lui Petru şi Pavel, deşi este sigur că, sub călăuzirea Duhului Sfânt, unul a a lucrat ca marele apostol al evreilor, iar celălalt ca marele apostol al naţiunilor. Dar ne vom folosi de această ocazie şi pentru a nota pe primii tovarăşi aleşi personal şi misionari ai Domnului nostru binecuvântat – cei doisprezece apostoli.

Totuşi, înainte de a face o schiţă a acestor vieţi interesante, este bine să declarăm scopul pe care îl avem în vedere făcând aceasta. Ne vom depărta puţin de cursul obişnuit deoarece în niciuna din istoriile bisericii pe care le cunoaştem vieţile apostolilor nu ne sunt prezentate într-o formă ordonată şi considerăm că marii întemeietori ai bisericii nu trebuie să aibă un loc în istorie. De asemenea, am observat că majoritatea istoriilor se încheie cu începutul Reformei. Sigur că aceasta este cea mai strălucită zi din istoria ei – cel puţin de la zilele lui Constantin – şi una dintre cele în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere, astfel încât se cuvine să fie cea mai specială parte a istoriei ei.

În acelaşi timp, cu privire la apostoli, trebuie să avem în minte că, dincolo de naraţiunea sacră, sunt puţine relatări demne de încredere. Tradiţionalul şi scripturalul, fapte sigure şi nesigure sunt amestecate astfel încât nu se pot deosebi în scrierile părinţilor. Preţuim mult orice rază de lumină istorică, dar numai pe scriptură putem fi siguri. Totuşi, câteva note răzleţe pe care le avem despre unii apostoli pot fi luate din alte părţi, care, împreună, pot da cititorului o imagine despre persoana şi caracterul apostolului, cum nu a putut avea înainte. Alte personalităţi marcante înafară de apostoli ne vor fi prezentate în legătură cu ei, mai ales în legătură cu Pavel, astfel încât cititorii noştri vor avea într-o formă potrivită o schiţă a aproape tuturor predicatorilor nobili, învăţătorilor, mărturisitorilor şi martirilor Domnului Isus despre care se spune ceva în Noul Testament.

Cei doisprezece apostoli

Cei doisprezece apostoli au fost: Simon Petru, Andrei, Iacov şi Ioan (fiii lui Zabedei), Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simpn Zilotul şi Matia, care l-a înlocuit pe Iuda iscariotenul (v. Matei 10, Luca 6, Marcu 3 şi Fapte. 1).

Şi Pavel a fost un apostol prin chemarea Domnului, şi aceasta într-un sens mai înalt, după cum am văzut. Erau şi alţii care s-au numit apostoli, dar aflăm că ei erau apostolii bisericilor. Cei doisprezece şi Pavel erau în primul rând apostoli ai Domnului. Comparaţi cu 2 Corinteni 8.23, Filipeni 2.25 şi Romani 16.7.

Numele oficial de apostol semnifica o persoană care este trimisă. Pe cei doisprezece îi trimisese Isus şi Domnul Însuşi i-a numit apostoli. O cunoaştere personală a întregului curs al lucrării Domnului da calificarea necesară pentru un apostol. Aceasta este ceea ce a declarat Petru înainte de desemnarea succesorului pentru Iuda. “Deci trebuie ca unul dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi în tot timpul în care Domnul Isus intra şi ieşea între noi, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţata de la noi, unul dintre aceştia să fie împreună cu noi martor al învierii Lui” (Fapte. 1.21-22). Prin această legătură personală cu Domnul ei erau mai ales potriviţi să fie martori ai căii pe care El a străbătut-o pe pământ. Însuşi Domnul li s-a adresat ca fiind “aceia care aţi rămas cu Mine în încercările;Mele” (Luca 22.28).

Considerăm că numărul doisprezece marchează în mod special relaţia cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Imaginaţia părinţilor cu privire la semnificaţia numărului ales aici arată cât de puţin era gândirea lor în legătură cu contextul imediat. Sfântul Augustin spunea “cred că Domnul nostru are în vedere cele patru colţuri ale lumii, care sunt chemate să asculte predicarea evangheliei, care, multiplicate cu trei, în legătură cu Trinitatea, fac doisprezece”. La asemenea scriitori confuzia porneşte de la aceea că ei nu au văzut deosebirea dintre Israel şi biserică.

În scriptură înţelegem că numărul doisprezece reprezintă completitudinea administrativă în om. De aici sunt douăsprezece seminţii şi doisprezece apostoli, şi promisiunea făcută lor că vor sta pe douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mat. 19.28). Dar, atunci, în cuvintele cele mai clare, Domnul limita misiunea celor doisprezece la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Atunci ei nu trebuiau să meargă nici măcar la samariteni, nici să meargă pe calea naţiunilor. Misiunea lor era strict iudaică. “Pe aceştia doisprezece i-a trimis Isus, când le-a poruncit, spunând: .Nu mergeţi pe vreo cale a naţiunilorc şi nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 10.5-6). Nu se poate o exprimare mai clară. Aici însă nu este vorba despre chemarea bisericii, care a avut loc după aceea, când a fost ales un alt apostol extraordinar, fiind avute în vedere în special naţiunile. Atunci, cei doisprezece îşi au locul lor în biserică, dar Pavel avea chemarea divină şi calificarea divină pentru acea slujbă.

Nu putem fi de acord cu ideea că toţi cei doisprezece erau analfabeţi. Expresia “oameni fără carte şi neînvăţaţi”, folosita în Fapte. 4.13 o înţelegem că desemna persoane care nu primiseră instrucţia rabinică şi a tradiţiilor iudeilor. Termenul actual “laic” ar reda aceeaşi idee, adică oameni cu o educaţie obişnuită, în contrast cu aceia care au fost instruiţi în şcolile învăţaţilor, sau oameni care nu sunt în “ordine sfinte”. Astfel, se poate ca Petru şi Ioan să fi cunoscut bine sfintele scripturi şi istoria ţării şi poporului lor, şi totuşi să fie socotiţi ca “oameni fără carte şi neînvăţaţi”. Iacov şi Ioan aveau cel puţin avantajele de a fi primit învăţătură de la o mamă evlavioasă, care deseori făcuse lucruri mari pentru biserica lui Dumnezeu.

Vom face acum o scurtă trecere în revistă a celor doisprezece, şi primul în ordine este apostolul Petru.

Nu există nici o îndoială că Petru era cel dintâi dintre cei doisprezece. Domnul îi dăduse această poziţie şi el este primul numit de fiecare dată când sunt enumeraţi apostolii. Această întâietate nu vine din aceea că a fost primul care L-a cunoscut pe Domnul, pentru că nu a fost nici primul, nici ultimul în această privinţă. Andrei şi probabil şi Ioan L-au cunoscut pe Domnul înaintea lui Petru. Să notăm aici cu cel mai profund interes prima întâlnire a acelor prieteni care i-a unit pentru totdeauna (v. Ioan 1.29-51).

Ioan Botezătorul a dat mărturie despre Isus ca fiind “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Doi dintre ucenici l-au părăsit pe Ioan şi au mers după Isus. “Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi L-au urmat. Acesta·l-a găsit întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «Noi L-am găsit pe Mesia». (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a spus: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu vei fi numit Chifa» (care se traduce: Piatră)”. Cu o fire impulsivă, rapid în a-şi însuşi ceva, dar gata să lase la fel de repede acel lucru când era impresionat de altceva, prin harul Domnului el a căpătat fermitate, deşi din când în când se manifestă şi firea lui.

Primul lucru care îl scoate în evidenţă pe Petru este nobila lui mărturisire despre Hristos, că El este Fiul Dumnezeului celui viu (Mat. 16). Domnul l-a onorat dându-i cheile împărăţiei cerurilor şi i-a dat locul de frunte între fraţii săi. Dar am văzut deja această parte a istoriei lui Petru în studiul unora din primele capitole din Faptele apostolilor, drept care ne vom referi în continuare numai la lucruri despre care nu am mai vorbit.

Nu am vorbit încă despre capitolul 4 din Faptele apostolilor, deşi suntem înclinaţi să credem că el prezintă cea mai strălucită zi din istoria apostolului, după cum botezul lui Corneliu reprezintă încununarea slujbei lui. Din vreme ce în marele apostol se vede un amestec de tărie şi slăbiciune, de virtuţi excelente şi de defecte, este foarte interesant să urmărim calea lui prin primele furtuni care au lovit biserica nou-născută. Dar nu trebuie să uităm că marele secret al îndrăznelii, înţelepciunii şi puterii apostolilor nu ţinea de caracterul lor natural, ci de prezenţa Duhului Sfânt. El era cu ei şi în ei şi lucra prin ei. Duhul Sfânt era cel care da puterea mărturiei lor.

Să remarcăm efectele binecuvântate ale prezenţei Lui manifestate sub patru aspecte.

  1. În curajul arătat de Petru şi de ceilalţi. “Atunci Petru, umplut de Duh Sfânt, le-a zis: .Mai-mari ai poporului şi bătrâni ai lui Israel! Dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o binefacere făcută unui om bolnav, cuma fost el vindecat, să ştiţi voi toţi şi tot poporul lui Israel că, în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin Elstă acesta înaintea voastră sănătos. El este «Piatra dispreţuită de voi, ziditorii, care a ajunscap de unghi». Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte. 4.8-12). Aici este prezentată marea problemă a lui Dumnezeu cu conducătorii lui Israel. Nimic nu poate di mai clar. Mărturia pentru Dumnezeu nu mai este încredinţată conducătorilor templului, ci apostolilor lui Mesia cel înălţat.
  2. Prezenţa Lui cu ucenicii ca adunare. “după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta ne învaţă foarte clar ceea care s-a spus deseori, şi nume că Duhul era cu ucenicii şi în ei. Faptul că locul unde erau ei adunaţi s-a cutremurat arată prezenţa Duhului cu ei, dar ei au fost şi umpluţi cu Duhul Sfânt, ceea ce ne face să credem că, în acel moment, carnea nu avea nici o posibilitate să mai lucreze ceva.
  3. Mare putere în slujire. “Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isusşi mare har. era peste toţi ”.
  4. Cu dăruire din toată inima. “toţi câţi erau proprietari de ogoare sau case, vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele apostolilor”. În capitolul doi, cei bogaţi le dădeau direct şi personal săracilor, lucru care rareori se face fără ca dăruitorul să-şi dea importanţă, dar, în capitolul patru, cei bogaţi puneau banii la picioarele apostolilor, fapt pe care l-am vedea ca fiind un semn clar de smerenie şi o consacrare mai deplină.

Tot în acest capitol atât de bogat şi de instructiv avem şi faimosul răspuns al lui Petru şi Ioan înaintea sinedriului: “Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu”. Din acea zi până acum, adevăraţii mărturisitori pentru numele lui Isus au găsit în aceste cuvinte un răspuns potrivit de dat inchizitorilor şi asupritorilor. Am putea exclama: ce diferenţă între omul care stătuse lângă foc în curtea marelui preot şi omul care a luat cuvântul în Faptele apostolilor 4! Ce diferenţă între omul care a căzut când a fost luat la întrebări de o servitoare şi cel care a făcut o naţiune să tremure la apelul lui! Şi ne putem  întreba care este cauza acestei diferenţe. Explicaţia este prezenţa Duhului Sfânt nestins şi neîntristat. Iar slăbiciunea sau puterea multora din zilele noastre are drept cauză acelaşi principiu. Numai Duhul Sfânt este putere în creştin. Putem cunoaşte binecuvântarea de a trăi, umbla şi lucra în puterea mântuitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt. “Nu-L întristaţi pe duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4.30).

Am ajuns acum la ultima parte a naraţiunii sacre despre istoria lui Petru. De la versetul 32 din capitolul 9 până la versetul 18 din capitolul 11 nu ni se spune nimic despre predicarea lui, nici despre miracole făcute de el. Acolo îl vedem încă odată cu autoritatea apostolică deplină, având Duhul Sfânt care lucra cu el. Misiunea lui în acel timp a fost una cu adevărat binecuvântată, atât în cetăţile lui Israel cât şi în Cezareea. În întreaga cetate Lida şi regiunea Saronului pare să fi fost o trezire. Miracolele pe care le-a făcut Petru şi evanghelia pe care a predicat-o au fost folosite de Dumnezeu pentru convertirea multora. Astfel citim: “Toţi cei care locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul” (9.32). Binecuvântarea era generală. “A se întoarce la Domnul” este ideea scripturală cu privire la convertire. La Iope, prin învierea Dorcăi a făcut mare senzaţie dar a şi fost o mare binecuvântare.

În capitolul 10 am văzut deja cum naţiunile au fost introduse în biserică. Apoi, Petru, după ce şi-a încheiat misiunea în acea regiune, s-a întors la Ierusalim. După relatarea despre eliberarea lui de sub puterea lui Irod, în capitolul 12, nu mai avem o istorie continuă a apostolului pentru cei circumcişi.

Din vreme ce Irod Agripa, regele idumeean, apare atât de proeminent, este bine să reţinem ce rol are. El pretindea a fi zelos pentru lege lui Moise şi menţinea un oarece respect pentru ţinerea rânduielilor vizibile, drept care, el a fost gata, cu un pretins zel, să se alăture iudeilor împotriva ucenicilor lui Hristos. Aceasta era politica lui. El este o imagine a împăratului vrăjmaş.

Era aproximativ anul 44 după Hristos când Irod a căutat să se facă plăcut supuşilor săi iudei prin persecutarea creştinilor care nu făceau niciun rău. Nu că Irod i-ar fi iubit pe iudei, pentru că el şi iudeii se urau din toată inima, dar în aceasta ei s-au unit urând împreună mărturia cerească. Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, având intenţia rea de a-l ţine închis până după paşte, când un mare număr de iudei urma să fie la Ierusalim, ca să facă un spectacol public din execuţia lui. Creştinii au însă arme necunoscute guvernanţilor acestei lumi. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să pecetluiască cu propriul său sânge mărturia lui, dar pe Petru l-a salvat pentru ca să dea în continuare mărturie pe pământ. Astfel, Dumnezeu conduce toate. El guvernează peste naţiuni, indiferent cum ar fi mândria şi voinţa omului. El are puterea, iar puterea vrăjmaşului se arată slabă atunci când intervine El. Irod, încurcat de manifestările unei ăuteri pe care el nu o înţelegea, i-a condamnat la moarte pe cei care păzeau închisoarea şi a părăsit Ierusalimul. Şi nici nu gândea că moartea lui avea să vină înaintea morţii prizonierilor.

La Cezareea, sediul autorităţii civile, el a poruncit un festival splendid în onoarea Împăratului Claudiu. Avem informaţii că acolo s-au strâns mulţimi din toate ţinuturile. În cea de-a doua zi a festivalului, regele a apărut într-un splendid veşmânt argintiu, care strălucea în razele soarelui pentru a uimi întreaga adunare şi a atrage admiraţie. Când a ţinut un discurs înaintea poporului, de pe tronul lui, unii linguşitori au strigat: “Este un glas de dumnezeu!” În loc să reprime acea adulaţie neevlavioasă care s-a răspândit în acel teatru, Irod a acceptat-o. Dr chiar în acel moment, inima regelui a fost străpunsă de sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, şi, cu om profundă melancolie a spus: “Dumnezeul vostru va suferi curând ceea ce suferă muritorii de rând”. În limbajul puternic al scripturii, ni se spune: “îndată l-a lovit un înger al Domnului pentru că nu a dat glorie lui Dumnezeu; şi, fiind mâncat de viermi, a murit” (12.23). el a fost cuprins de dureri violente şi a fost dus de la teatru la palatul lui, unde a zăcut cinci zile şi a murit în ce mai mare agonie şi având cea mai umilitoare şi mai scârboasă stare a trupului.

Linia regilor irodieni

Din vreme ce nu ar părea nepotrivit aici şi ar fi interesant pentru cititorii noştri, vom urmări puţin linia regilor irodieni, care ne apare frecvent atât în viaţa Domnului cât şi în istoria de început a bisericii. Chiar din copilărie acest nume se asociază în mintea noastră cu măcelărirea pruncilor din Betleem şi Irod, regele Iudeeii; deşi este întrucâtva remarcabil faptul că Iosefus, principalul istoric al lui Irod nu notează nimic despre acest eveniment. În general este gândul că uciderea câtorva copii într-un sătuc puţin cunoscut era ceva lipsit de importanţă în comparaţie cu alte fapte sângeroase ale lui Irod, aşa ca Iosefus nu a consemnat acel eveniment. Dar nu tot aşa a fost în gândul lui Dumnezeu, ci atât viclenia cât şi cruzimea inimii rele a regelui sunt consemnate de naraţiunea sacră. Ochiul lui Dumnezeu veghea copilul născut lui Israel, unica speranţă pentru toate naţiunile, aşa că planul crud al lui Irod a fost dejucat.

Irod cel Mare, primul rege idumeu peste Israel, a primit regatul din partea senatului Romei prin influenţa lui Marc Antoniu. Aceasta a avut loc cu aproximativ 35 de ani înainte de naşterea lui Hristos şi aproximativ 37 de ani înainte propria lui moarte. Aceşti idumei erau o ramură a vechilor edomiţi, care, în timpul cât iudeii au fost în captivitatea babiloneeană şi ţara lor a fost pustie, au luat în stăpânire partea sudică a ţării care cuprindea moştenirea seminţiei lui Simeon şi jumătate din moştenirea seminţiei lui Iuda, şi, de atunci, au continuat să locuiască acolo. Pe parcursul istoriei, idumeii au fost cuceriţi de Ioan Hircanus, care i-a adus la iudaism. După convertirea lor, ei au fost circumcişi, s-au supus legilor iudaice şi au fost incorporaţi în naţiunea iudaică. Aşa au devenit ei iudei, deşi nu erau descendenţi din vechiul Israel. Aceasta a avut loc cu aproximativ 129 de ani înainte de Hristos. Ei au fost regi îndrăzneţi, abili şi cruzi. Au avut o viziune politică bună, au căutat favoarea Romei şi i-a interesat numai stabilirea dinastiei lor. Dar, după cum a vrut Dumnezeu, dinastia idumeeană a dispărut odată cu distrugerea Ierusalimului şi pare că numele de Irod a pierit dintre naţiuni.

Înafară de măcelărirea pruncilor în Betleem, care a avut loc puţin înaintea morţii lui Irod, el îşi mânjise bine mâinile cu sângele propriei sale familii şi cu sângele multor persoane nobile din linia asmoneană. Gelozia lui cruntă împotriva acelei familii eroice nu a avut odihnă. Dar unul din ultimele lui acte sângeroase a fost că a semnat condamnarea la moarte a propriului său fiu. Când era pe moarte, ca şi nepotul lui, Irod agripa, s-a ridicat în pat şi a dat mandat pentru execuţia lui Antipater, şi l-a numit pe Arhelau succesorul lui la tron, după care a căzut şi a murit.

Astfel, vai! monarhii au murit deseori împărţind moartea cu o mână şi regatele cu altă mână. Şi care va fi urmarea? Cu adevărata lor stare morală, ei vor trebui să stea înaintea tribunalului lui Dumnezeu. Atunci purpura nu-i va mai putea proteja, pentru că dreptatea inflexibilă guvernează de pe acel tron. Judecaţi după faptele în trup, ei vor fi izgoniţi dincolo de “prăpastia” pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru totdeauna. Si, vai! ca acolo să-şi amintească în chinuri fiecare moment din istoria lor trecută, privilegiile de care ei au abuzat, ocaziile pe care le-au pierdut şi toate relele pe care le-au făcut. Fie ca Domnul să salveze orice suflet care citeşte aceste pagini de greutatea îngrozitoare a acestor cuvinte: amintire, chin, hotărât, care caracterizează starea viitoare a sufletelor nepocăite (Luca 16).

Secta irodienilor pare să fi fost partizani ai lui Irod şi să fi avut în principal un caracter politic, obiectivul lor principal fiind menţinerea independenţei naţionale a iudeilor în faţa puterii şi ambiţiei Romei. Probabil că ei gândeau să se folosească de Irod pentru a-şi atinge scopul. În istoria evangheliei ei ne sunt prezentaţi ca lucrând cu viclenie împotriva Domnului binecuvântat şi împreună cu fariseii (Mat. 22.15-16, Marcu 12.13-14).

Să ne întoarcem acum la istoria apostolului nostru.

În Faptele apostolilor 15, după o absenţă de cinci ani, Petru apare din nou, iar noi nu ştim nimic despre lucrarea lui în acel timp.

Petru la Antiohia

Puţin după aceasta, după cum aflăm din Galateni 2, el a făcut o vizită la Antiohia. Dar, în pofida hotărârii luate de apostoli şi de biserica de la Ierusalim, slăbiciunea caracteristică a lui Petru l-a făcut să recurgă la prefăcătorie. Una este să stabileşti ceva în principiu, alta este să aplici principiul în practică. Petru declarase în adunare, înaintea tuturor, că evanghelia pe care o predica Pavel, prin revelaţiile date lui, era o binecuvântare la fel de mare pentru iudeu ca şi pentru cel dintre naţiuni. Dar, dacă atâta timp cât a fost singur în Antiohia, a umbalat potrivit cu acest principiu, în libertatea adevărurilor cereşti, şi a mâncat împreună cu cei dintre naţiuni din Antiohia, când, de la Iacov, au venit nişte creştini cu gândire iudaică, el nu a mai îndrăznit să se folosească de această libertate: “se retrăgea şi se separa, temându-se de cei din circumcizie. Şi împreună cu el s-au prefăcut şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor” (Gal. 2.12-13). Cineva exclama: “Cât de nenorocit este omul! Noi suntem slabi în măsura în care avem importanţă înaintea oamenilor. Atunci când nu suntem nimic putem face toate lucrurile, în ceea ce priveşte opiniile oamenilor ... Pavel, energic şi credincios, prin har, a rămas singur drept şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor”[1].

Din acel timp, 49 sau 50 după Hristos, numele lui Petru nu mai apare în cartea Faptele apostolilor şi nu mai avem informaţii sigure cu privire la sfera lucrării lui şi ce a făcut. Dar, din vreme ce întâia epistolă a lui Petru le este adresată credincioşilor “în diaspora prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”, presupunem că el a lucrat în acel ţări. Cea de-a doua epistolă a lui Petru a fost scrisă mult mai târziu şi trebuie că a fost scrisă cu puţin înainte de moartea lui, lucru pe care îl aflăm din ceea ce spune în primul capitol “ştiind că dezbrăcarea de cortul meu este grabnică, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos” (1.14, v şi Ioan 21.18-19).

Data exactă a vizitei lui Petru la Roma a fost subiect controversat între scriitorii catolici şi protestanţi din toate timpurile, dar acum putem considera un fapt cert că el nu a vizitat cetatea decât spre sfârşitul vieţii lui. Şi data martiriului lui Petru este incertă. Cel mai probabil a avut loc în anul 67 sau 68 după Hristos şi atunci când Petru avea în jur de şaptezeci de ani. Arderea Romei de către Nero este datată de Tacit prin luna iulie din anul 64, iar persecuţia împotriva creştinilor a izbucnit la puţin timp după aceea, şi în acea perioadă de persecuţie apostolul a fost onorat cu coroana martiriului.

El a fost condamnat să fie crucificat, cea mai groaznică şi mai ruşinoasă moarte. Dar, când s-a uitat la cruce i-a rugat pe soldaţi să-i facă favoarea de a nu fi crucificat în modul obişnuit, ci să sufere aceasta cu capul în jos, afirmând că nu era vrednic să sufere în aceeaşi poziţie ca binecuvântatul lui Domn şi Stăpân. Cererea i-a fost aprobată, aşa că a fost crucificat cu capul în jos. Chiar dacă ar fi ca această relatare să fie doar un mit, totuşi se potriveşte bine cu temperamentul şi cu smerenia marelui apostol[2].

Urmărind lista deja dată, trecem la următorul apostol.

Andrei. Istoricul sacru a relatat foarte pe larg faptele lui Petru, dar foarte puţin despre fratele lui, Andrei. El a crescut îmreunăcu Petru şi a fost pregătit pentru meseria tatălui său, ocupaţie pe care a avut-o până când Domnul l-a chemat ca sa fie “pescar de oameni”.

Andrei, ca alţi tineri din Galileea, a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar, câne l-a auzit pe învăţătorul lui vorbind a doua oară despre Isus că era Mielul lui Dumnezeu, l-a părăsit pe Ioan pentru a-L urma pe Isus. Imediat după aceea, el a fost mijlocul prin care Petru a fost adus la noul lui învăţător. El are onoarea de a fi primul dintre apostoli care a îndrumat pe cineva la Hristos (Ioan 1). El iese în evidenţă în capitolele şase şi doisprezece din Ioan şi în capitolul treisprezece din Marcu, dar, înafară de aceste câteva consemnări răzleţe, scriptura nu ne mai spune nimic despre el. În cartea Faptele apostolilor numele lui apare doar în primul capitol.

Sunt multe presupuneri şi tradiţia a spus mai multe despre el, dar noi dorim să prezentăm doar fapte certe. Se spune că ar fi predicat în Sciţia şi ar fi călătorit în Tracia, Macedonia şi Tesalia şi că a suferit martiriul la Patra, în Ahaia. Se spune că crucea lui a fost făcută din două lemne încrucişate la mijloc, în formă de X, de unde numele cunoscut de crucea Sfântului Andrei. El a murit rugându-se şi îndemnându-i pe oameni la statornicie şi perseverenţa în credinţă. Nu este cert în ce an a suferit martiriul.

De la cei doi fraţi, Petru şi Andrei, trecem la fraţii Iacov şi Ioan.

Iacov. Zebedei şi cei doi fii ai săi, Iacov şi Ioan se ocupau cu meseria lor pe marea Galileeii când Isus a trecut pe acolo. “I-a chemat. Şi ei, lăsând îndată corabia şi pe tatăl lor, L-au urmat” (Mat. 4.22). Şi Petru şi Andrei erau acolo. Cu acea ocazie, Domnul i-a cerut lui Petru să iasă în larg şi să mai arunce odată plasa (Luca 5). Atunci Petru a venit cu argumentul raţional că nu avuseseră deloc succes noaptea trecută, dar totuşi, la cuvântul Domnului, a aruncat plasa. Şi “au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau plasele”. Uimit şi copleşit de acea captură, Petru le-a făcut semne partenerilor săi să vină să-l ajute să scoată la mal peştele prins.

Atunci, cei trei tineri au ajuns la convingerea deplină că Isus era adevăratul Mesia. Se poate ca ei să fi avut îndoieli înainte de aceasta, dar după aceasta ei nu au mai avut nici o îndoială. La chemarea lui Isus, toţi au plecat şi au devenit pentru totdeauna ucenicii Lui. De atunci încolo, ei au devenit “pescari de oameni”. În fiecare enumerare a apostolilor, aceştia patru sunt întotdeauna primii şi sunt în fruntea celor doisprezece în toate relatările (Mat. 4.17-20, Marcu 1.16-20, Luca 5.1-11).

Aşa a fost chemarea lui Iacov la ucenicie, iar la aproximativ un an după aceasta, el a fost chemat la apostolie împreună cu cei unsprezece fraţi (Mat. 10, Marcu 3, Luca 6, Fapte 1).

Petru, Iacov şi Ioan, şi ocazional Andrei au fost cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului binecuvântat. Primii trei au fost luaţi ca martori la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, Luca 8). Aceiaşi trei apostoli sunt singurii cărora le-a permis Domnul să fie martori la transfigurare (Mat. 17, Marcu 9, Luca 9). Şi tot aceştia trei au fost martori agoniei din Ghetsimani (Mat. 26, Marcu 14, Luca 22). Dar patru: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei au venit împreună pentru a-L întreba separat despre distrugerea templului (Marcu 13).

Similar cu schimbarea numelui lui Petru, sau cu adăugarea la numele lui, fiii lui Zebedei au fost numiţi Boanerghes, sau “fiii tunetului”. Probabil că marea lui îndrăzneală şi fidelitate l-a făcut pe Iacov să iasă în evidenţă înaintea lui Irod, care a decis să-l prindă ia pe el şi să-l reducă la tăcere. Nu este de mirare că “fiul tunetului” şi “omul-piatră” au fost primii care au fost arestaţi. Dar Iacov a avut onoarea de a fi primul apostol care a primit coroana de martid, în 44 după Hristos. Petru a fost salvat printr-un miracol.

Gelozia unei mame şi ambiţia fiilor ei au condus-o pe Salome să ceară cele mai înalte poziţii pentru cei doi fii ai ei. Domnul i-a primit cererea cu o mustrare foarte blândă, dar le-a spus celor doi fraţi că ei vor trebui să bea cupa Lui şi să fie botezaţi cu botezul Lui. Iacov a fost cel mai curând chemat să împlinească acea prezicere. După înălţare, Iacov este văzut împreună cu alţi apostoli în Fapte 1, după care dispare din naraţiunea sacră până la arestarea şi moartea care sunt prezentate în Fapte 12, capitol în care, în limbajul simplu al istoricului inspirat, ni se spune că Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Iosn.

Clement din Alexandria  relatează o tradiţie în legătură cu martiriul lui Ioan, care este probabil să fi fost chiar aşa. Când era condus la locul de execuţie, soldatul sau ofiţerul care îl păzise, sau, mai curând, acuzatorul lui, a fost atât de mişcat de curajul şi îndrăzneala pe care le-a arătat Iacov în mărturia lui încât s‑a pocăit de ceea ce făcuse şi a venit şi a căzut la şi a cerut iertare pentru că păcătuise împotriva lui. Iacov, după ce a fost puţin surprins, l-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis: “Pace, fiule, pace ţie, şi iertarea păcatelor”, după care, înaintea tuturor el a mărturisit public că era creştin şi a fost executat împreună cu Iacov. Aşa a căzut Iacov, primul apostol martir, luând cu bucurie cupa pe care cu mult înainte îi spusese Domnului că era gata să o bea[3].

Ioan era fiul lui Zebedei şi al Salomei şi fratele mai tânăr al lui Iacov. Deşi tatăl lui era pescar, din relatarea evangheliei pare că ei erau înstăriţi. Unii dintre bătrâni spun că familia era bogată şi chiar că avea legături nobile. Dar aceste tradiţii nu se împacă cu faptele din scriptură. Citim totuşi că aveau oameni angajaţi şi se poate să fi avut mai multe bărci. Şi nu avem nici o îndoială că Salome era una dintre femeile cu vază care I‑au slujit Domnului cu averea ei. Ioan avea o casă a lui (Luca 8.3, Ioan 19.27). Din aceste fapte putem deduce că situaţia lor materială era destul de departe de sărăcie. Din vreme ce mulţi au mers la extreme spunând că apostolii erau săraci şianalfabeţi, cred că este bine să observăm câteva indicii pe care le dă scriptura cu privire la aceste lucruri.

Nu ştim nimic despre caracterul lui Zebedei. El nu a avut nici un fel de obiecţii ca fiii lui să-l părăsească şi să-L urmeze pe Mesia, dar nu ni se mai spune nimic despre el după aceea. Deseori o găsim pe mama lor în tovărăşia fiilor ei, dar nimic despre tatăl lor. Este probabil ca el să fi murit la puţin timp după chemarea fiilor lui.

În enumerarea celor doisprezece apostoli, când îi menţionează pe Iacov şi Ioan, Marcu spune că Domnul “i‑a numit Boanerghes, adică Fiii Tunetului”. Nu este uşor de lămurit ce anume voia Domnul să spună prin acest titlu. Sunt multe presupuneri. Unii spun că este deoarece aceşti doi fraţi avea o fire mai mânioasă şi mai hotărâtă şi un temperament mai iute decât ceilalţi apostoli. Dar, în istoria evangheliei nu vedem vreun temei pentru o astfel de presupunere. Sigur că în două situaţii zelul lor a fost nestăvitlit, dar aceasta a fost înainte ca ei să fi înţeles în ce spirit erau chemaţi. Mai curând Domnul nostru i-a numit aşa ca o profeţie legată de zelul lor pentru a vesti deschis şi cu îndrăzneală marile adevăruri ale evangheliei după ce au ajuns să le cunoască deplin. Avem certitudina că Ioan împreună cu Petru, în primele capitole din Faptele apostolilor, a arătat curaj şi nu s-a temut de nici o ameninţare şi nu a fost descurajat de nici o împotrivire.

Se presupune că Ioan a fost cel mai tânăr dintre toţi apostolii, şi, judecând după scrierile lui, seamănă că el avea o fire deosebit de afectuoasă, blândă şi plăcută. El este caracterizat ca “ucenicul pe care-l iubea Isus”. În mai multe situaţii, el a avut discuţii intime cu Domnul (Ioan 13).

Neander spune: “Ceea ce îl scotea în evidenţă pe Ioan era îmbinarea a celor mai opuse calităţi, după cum deseori am observat la marile instrumente folosite pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu: o dispoziţie înclinată la meditaţie adâncă în tăcere unită cu un zel fervent, deşi nu unul care să ducă la multe activităţi diverse în lume; nu un zel pătimaş, cum presupunem că era în inima lui Pavel înainte de convertirea lui, ci iubire. Nu una moale şi care cedează, ci o iubire care apucă cu toată puterea ei şi reţine obiectul ei şi respinge cu putere orice ar face de ruşine acel obiect sau orice încercare de a-i lua acel obiect. Aceasta era caracteristica lui cea mai importantă”.

Din vreme ce istoria lui Ioan este atât de strâns legată de cea a lui Petru şi de cea a lui Iacov, pe care le-am văzut deja, acum putem fi scurţi. Aceste trei nume sunt rareori separate în relatările din evanghelie. Există totuşi o scenă în care Ioan este singur, pe care este bine să o notăm: el este singurul apostol care L-a urmat pe Isus până la locul unde a fost crucificat, şi acolo el a fost onorat cu încrederea Maestrului. “Isus deci, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi i-a spus ucenicului: «Iată mama ta!» Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă” (Ioan 19.26-27).

După înălţarea lui Hristos ţi coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, Ioan a devenit unul dintre cei mai de seamă apostoli pentru cei circumcişi şi lucrarea ,lui a continuat până la sfârşitul primului secol. Odată cu moartea lui din cauze naturale se încheie perioada apostolică.

În general se spune şi, prin tradiţie, se consideră că Ioan a rămas în Iudeea până la moartea fecioarei Maria, eveniment a cărui dată este incertă, iar curând după aceea a mers în Asia Mică. Acolo el a sădit şi a supravegheat mai multe biserici în diferite oraşe, dar a făcut centrul lui la Efes. De acolo el a fost exilat în Insula Patmos spre sfârşitul domniei lui Domiţian. Fiind acolo, el a scris Apocalipsa (Apoc. 1.9). După eliberarea lui din exil, la venirea pe tron a lui Nerva, Ioan s-a întors la Efes, unde a scris evanghelia şi epistolele. A murit în preajma anului 100 după Hristos, în al treilea an al împăratului Traian, în vârstă de aproape o sută de ani[4].

Din numeroasele lucruri pe care le spun despre Ioan tradiţiile, selectăm un eveniment pe care îl considerăm a fi cel mai interesant şi cel mai probabil adevărat. Ca unul neobosit în iubirea şi grija pentru sufletele oamenilor, el a fost profund îndurerat de apostazia unui tânăr de care se interesase în mod special. Când a vizitat locul unde îl lăsase a aflat că el se alăturase unei bande de tâlhari şi devenise căpetenia lor. Atât de mare era iubirea lui Ian pentru el încât s-a hotărât să-l găsească. El s-a grăbit să ajungă la adăpostul tâlharilor ca să fie prins de ei şi a cerut să fie dus la căpetenia lor. Când l-a văzut pe venerabilul apostol, conştiinţa lui s-a trezit, iar amintirea zilelor de mai înainte a fost ceva care el nu a mai putut suferi, încât a fugit consternat dinaintea lui. Dar Ioan, plin de dragoste părintească, a alergat după el şi l-a rugat să se pocăiască şi să se întoarcă în biserică şi l-a încurajat asigurându-l de iertarea păcatelor în numele Domnului Isus. Minunata afecţiune a lui Ioan pentru acel tânăr şi grija lui profundă pentru sufletul lui l-au biruit. El s‑a întors şi a fost restaurat, după care a devenit un vrednic membru al comunităţii creştine. De-am face şi noi la fel pentru restaurarea celor care au căzut!

Ajungem acum la ceea ce am putea numi al doilea grup de apostoli. Şi, după cum Petru este în fruntea primului grup, în fruntea celui de-al doilea este Filip. În primele trei evanghelii el este plasat în această ordine. Se spune că el este din Betsaida, cetatea lui Andrei şi Petru (Ioan 1.44). Este foarte probabil ca el să fi fost dintre galileenii din acel ţinut care au mers să asculte predicarea lui Ioan Botezătorul. Deşi nici un alt ţinut din Palestina nu era atât de dispreţuit ca Galileea, tocmai dintre aceşti galileeni dispreţuiţi, dar cinstiţi, serioşi şi devotaţi şi-a ales Domnul apostolii. “Cercetează şi vezi că nici un profet nu se ridică din Galileea” (Ioan 7.52). Dar afirmaţiile atât de cuprinzătoare sunt în general neadevărate. “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1.46) - iată alt exemplu de acest gen.

În evanghelie nu ni se spune nimic despre părinţii lui Filip, nici despre ocupaţia lui. Cel mai probabil, el era pescar, meseria cea mai răspândită în acele părţi. Din similarităţile limbajului folosit de Filip şi Andrei şi din faptul că ei sunt în repetate rânduri menţionaţi împreună putem trage concluzia că acest apostol şi fiii lui Ioan şi fiii lui Zebedei erau prieteni apropiaţi şi că toţi doreau şi aşteptau venirea lui Mesia. Din tot cercul ucenicilor Domnului nostru, Filip are onoarea de a fi primul chemat. Primii trei au venit la El şi au vorbit cu El înaintea lui Filip, după care ei s-au întors la ocupaţia lor şi au fost chemaţi să-L urmeze pe Domnul abia aproximativ un an mai târziu, dar Filip a fost chemat imediat. “A doua zi, Ela vrut să meargă în Galileea; şi Isus·l-a găsit pe Filip şi·i-a spus: «Urmează-Mă»” (Ioan 1.43). Aceste cuvinte “Urmează‑mă”, atât de semnificative şi care aduc sufletului binecuvântări bogate (credem noi) i-au fost adresate întâi lui Filip. Când cei doisprezece au fost puşi deoparte pentru poziţia de apostoli, el a fost printre ei.

Imediat după ce a fost chemat, el l-a găsit pe Natanael şi l-a condus la Isus. Din marea surprindere care se vede că a produs-o acea informaţie se vede că ei vorbiseră mai înainte despre lucrurile privitoare la Mesia. Inima lui Filip era sigură de adevărul lor, aşa că s-a exprimat cu aceste cuvinte: “Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan 1.45). Este evident că inima lui Filip avea cel mai serios interes pentru Domnul, deşi în evanghelii se spune puţin despre el. Şi ultima lui conversaţie, ca şi prima, este extrem de interesantă. După, în repetate rânduri (Ioan 12, 13 şi 14), ce l-a auzit pe Domnul referindu-Se la Tatăl, el a arătat o puternică dorinţă să cunoască mai mult despre Tatăl. Seamănă că emoţionantele cuvinte ale Domnului despre tatăl au lăsat o impresie puternică în inima lui. Şi nu este de mirare. “Tată, salvează-Mă de la ceasul acesta”; “Tată, glorifică numele Tău”; “în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”, toate sunt cuvinte care au pătruns în inimile ucenicilor. Şi este o frumoasă simplitate la Filip, chiar dacă el a arătat atunci lipsă de inteligenţă: “Filip·I-a spus: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns». Isus ·i-a spus: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: ‘Arată-ni-L pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? ... Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine; iar dacă nu, credeţi-Măm pentru lucrările acestea” (Ioan 14.8-12). Tatăl fusese revelat chiar în persoana Lui, aşa că el ar fi trebuit să-L fi cunoscut. El fusese mult timp cu ucenicii, aşa că ei ar fi trebuit să fi înţeles că el era în Tatăl şi Tatăl în El, şi astfel să fi ştiut unde se ducea El, pentru că se ducea la Tatăl. Ei aveau atât cuvintele cât şi lucrările Fiului ca să fie convinşi că Tatăl locuia în El. Ei auziseră cuvintele şi văzuseră lucrările şi primiseră mărturie despre adevăratul Lui caracter, şi aceste lucruri erau potrivite şi cu intenţia de a le prezenta pe Tatăl. Însăşi Persoana Lui era răspunsul la întrebare. “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. El este calea – singura cale către Tatăl. El este adevărul - adevărul cu privire la orice este cunoscut numai prin El. El este viaţa - “viaţa eternă care era cu Tatăl ni s-a arătat”. Dar numai prin puterea şi învăţătura Duhului, El, care este “calea, adevărul şi viaţa”, poate fi cunoscut şi ne putem bucura de El. Şi trebuie ca inima să se supună lui Hristos dacă vrem să cunoaştem învăţătura Duhului.

După această extrem de interesantă şi instructivă conversaţie cu Domnul nu mai este nimic cert în legătură cu istoria lui Filip – numele lui dispare din naraţiunea evangheliei. El îşi are locul lui în Fapte 1.13. Tradiţia l-a confundat deseori pe Filip evanghelistul cu Filip apostolul şi totul este incert. Ne există nici o îndoială că anii de viaţă care îi mai rămăseseră au fost în slujire pentru Domnul şi Mântuitorul lui, dar este dificil să spunem unde a lucrat. Unii spun că în Asia de Sus s-au desfăşurat primele lui lucrări şi că mai târziu a venit la Hierapolis, în Frigia, unde a suferit un crud martiriu.

Bartolomeu. În general, atât istoricii din vechime cât şi cei moderni cred că istoria lui Bartolomeu se ascunde sub un alt nume. Din naraţiunea evangheliei reiese clar că el a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, deşi nu se spune nimic despre el, ci ne este dat doar numele lui. În primele trei evanghelii, Filip şi Bartolomeu sunt menţionaţi împreună, iar în evanghelia după Ioan avem pe Filip şi Natanael. Acest fapt a condus la presupunerea generală că sunt două nume diferite pentru aceeaşi persoană, lucru foarte obişnuit la evrei. De exemplu, Simon-Petru este numit “Bar-Iona”, ceea ce înseamnă “fiul lui Iona”. “Bartimeu” înseamnă “fiul lui Timeu”; şi “Bar-tolomeu” este de acelaşi tip. Sunt nume de relaţie, nu nume proprii. Din cauza acestui obicei atât de răspândit la Iudei este dificil să identificăm unele persoane în istoria evangheliei.

Presupunând că Natanael din evanghelia după Ioan este Bartolomeu din evangheliile sinoptice, continuăm cu ceea ce ştim despre istoria lui. Ca şi ceilalţi apostoli el era galileean, din “Cana Galileeii”. Am văzut mai înainte că el a fost adus de Filip la Isus. Cum a venit a fost salutat de Domnul cu distincţia care-l onora: “iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie”. El era, fără-ndoială, un om simplu şi integru în caracterul lui şi unul care “aştepta răscumpărarea lui Israel”. Surprins de salutarea atât de plină de bunăvoinţă şi mirându-se cum că El l-a cunoscut de la prima vedere, L-a întrebat “«De unde mă cunoşti?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut, când erai sub smochin»”. Ce gând solemn şi totuşi binecuvântat! El era înaintea Unuia – a unui om – din această lume, care ăi cunoştea toate tainele inimii şi toate căile lui. Natanael a fost atunci complet convins de divinitatea absolută a lui Mesia şi L-a recunoscut ca având gloria şi mai mare de “Fiul lui Dumnezeu” pe lângă aceea de “împărat al lui Israel”.

Caracterul lui Natanael şi al chemării lui sunt considerate de mulţi ca fiind simboluri pentru rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care va fi fără viclenie în zilele din urmă. Aluzia la smochin, simbolul binecunoscut al lui Israel, confirmă vederea despre acest pasaj, ca şi mărturia atât de frumoasă: “Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Rămăşiţa credincioasă cruţată, văzută şi cunoscută de Domnul, îşi va mărturisi credinţa în El, după cum arată foarte pe larg profeţii. Şi toţi cei care Îl recunosc pe Mesia vor vedea gloria Lui universală ca Fiu al omului, conform cu Psalmul 8. Acea zi de glorie peste toate este anticipată de Domnul în remarca de încheiere pe care o face faţă de Natanael: “Adevărat, adevărat vă spun, că acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului”. Atunci, cerul va fi unit cu pământul ca prin scara din visul lui Iacov. Dar, acum, să ne întoarcem la istoria directă a acestui apostol.

Cel mai deosebit şi mai clar pasaj cu privire la apostolatul lui este în Ioan 21. Acolo îl găsim în tovărăşia celorlalţi apostoli cărora li s-a arătat Domnul la Marea Tiberiadei, după învierea lui. “erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamăn, şi Natanael, cel din Cana Galileeii, şi ai lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii Săi” (care probabil erau Andrei şi Filip).

Este o tradiţie general acceptată că Bartolomeu a călătorit până în India predicând evanghelia – probabil până în acea parte a Indiei care este cel mai aproape de Asia. După ce a călătorit în diferite locuri, căutând să răspândească creştinismul, a ajuns la Albanopole în Armenia Mare. Acolo, pe când era în lucrare, el a fost arestat de guvernator şi condamnat la crucificare. Nu se cunoaşte cu exactitate data.

Matei – numit şi Levi, fiul lui Alfeu. Considerăm că nu este vorba totuşi de aceeaşi persoană ca Alfeu tatăl lui Iacov (Mat. 10.3, Marcu 2.14, Luca 5.27-29). Deşi era un funcţionar roman, el era totuşi “evreu din evrei”, şi probabil galileean, dar nu ni se spune din c e seminţie. Înainte de a fi fost chemat să-L urmeze pe Mesia, el era un “vameş” sau colector de taxe pentru romani. Pare că el locuia în Capernaum, un oraş port la Marea Galileeii. Era ceea ca am numi un funcţionar la vamă. Aşa l-a găsit Isus când a trecut pe acolo, “şezând la vamă, şi i-a spus: «Urmează-Mă!» Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat” (Luca 5.27-29).

Vameşii, cum sunt numiţi, erau persoane care strângeau taxe pentru fiscul Imperiului roman. Ei erau de obicei persoane avute şi cu renume. La romani poziţia lor era considerată ca fiind onorabilă, şi, în general, era dată cavalerilor romani. Sabinus, tatăl împăratului Vespasian, se spune că a fost “vameş” al provinciilor Asiei. Ei aveau angajaţi funcţionari inferiori, care, în general, erau născuţi în provinciile din care strângeau taxe. Din această categorie socială făcea parte Matei.

Aceşti funcţionari subordonaţi erau cunoscuţi peste tot pentru taxele aplicate abuziv şi ei erau urâţi în special de iudei. Aceasta deoarece iudeii se considerau un popor născut liber şi având privilegiul acesta de la Dumnezeu Însuşi. “Noi suntem sămânţa lui Avraaml, şi n-am fost robi niciodată nimănui” – aşa se lăudau ei (Ioan 8.33). Iar vameşii, cei care strângeau taxe pentru Roma, erau dovada vizibilă a robiei lor şi a stării de decădere a naţiunii lor. Acesta era lanţul care-i umplea de amărăciune, care se trăda în multe acte de răzvrătire împotriva romanilor. Acestea erau motivele pentru care vameşii erau urâţi de iudei. Iudeii îi priveau pe vameşi ca trădători şi apostaţi şi ca făcându-se de bunăvoie instrumente ale asupritorului. Pe deasupra, ei mai erau şi foarte arbitrari şi nedrepţi în aplicarea de taxe, şi, având legea de partea lor, ei îi puteau forţa să plătească. Era în puterea lor să examineze fiecare caz de bunuri exportate sau importate şi să evalueze în modul cel mai scandalos. Din ceea ce le-a spus Ioan botezătorul înţelegem că ei suprataxau oricând aveau vreo ocazie. El le-a spus: “Nu luaţi nimic mai mult peste ce este rânduit” (Luca 3.13). Vedeţi şi cazul lui Zacheu (Luca 19.9).

Sigur că era mai mult decât suficient ca acea categorie socială să fie detestată peste tot, dar ne vom limita la ceea ce ni se spune despre ei în Noul Testament deoarece Duhul adevărului nu exagerează niciodată. Acolo îi găsim clasaţi împreună cu păcătoşii (Mat. 9.11, 11.19), cu prostituatele (Mat. 21.31-32) şi cu păgânii (Mat. 18.17). Ei erau priviţi ca o categorie exclusă nu numai de la privilegiile templului, ci şi de la privilegiile societăţii civile. Cu toate aceste dezavantaje, din rândul lor au provenit unii din primii ucenici ai lui Ioan şi ai Domnului nostru. Ei erau mai puţin ipocriţi decât cei care se bucurau de stimă, nu aveau o moralitate convenţională şi nu era necesar să se dezveţe de o religie falsă. Aceste lucruri pot fi argumentate destul de bine prin parabola fariseului şi a vameşului (Luca 18). Bunătatea convenţională este o mare piedică în mântuirea sufletului. Pentru asemenea oameni este dificil să ia poziţia de păcătos pierdut, ca apoi harul să-şi poată face lucrarea binecuvântată de mântuire. Cel care doreşte să fie îndreptăţit de Dumnezeu trebuie să ia poziţia vameşului şi să vină cu rugăciunea vameşului “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”. Revenim acum la istoria apostolului nostru.

Matei a fost imediat gata şi a ascultat chemarea lui Isus. Faptul că şi-a părăsit acea ocupaţie atât de bănoasă şi convertirea lui s-a arătat în mod atât de evident a fost însoţit de binecuvântări pentru alţii: a fost o mare trezire în acea categorie socială a vameşilor. “Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă”. Un ospăţ este un simbol al bucuriei şi veseliei, efectul imediat al predării către Hristos din toată inima. Este de notat faptul că în evanghelia lui, el îşi dă numele binecunoscut, dar nici un altul dintre evanghelişti nu spune despre “Matei vameşul” (Mat. 10.3). Împreună cu alţii, el a fost ales să fie unul dintre cei doisprezece. Din acel timp, el a continuat să umble cu Domnul, ca şi ceilalţi apostoli. Ce privilegiu binecuvântat! Să fie un apropiat care priveşte la El, spectator al vieţii Lui publice şi private, ascultător al cuvintelor şi discursurilor Lui, să privească la miracolele Lui şi să fie martor al învierii şi înălţării Lui în glorie. Despre aceasta el nu dă mărturie, deşi le-a văzut. Matei era împreună cu ceilalţi apostoli în ziua Cincizecimii şi a primit darul Duhului Sfânt. Nu avem informaţii cât timp a rămas în Iudeea după acel eveniment. Se presupune că evanghelia lui este prima evanghelie care a fost scrisă, şi ea are referiri în special la Israel.

În general se consideră că lucrarea lui apostolică s-a desfăşurat în Etiopia. Unii spun că, acolo, prin predici şi miracole, el a triumfat cu putere asupra rătăcirilor şi idolatriei şi că mulţi au fost convertiţi prin el. El a numit îndrumători spirituali şi păstori ca să-i întărească şi să-i zidească spiritual şi ca să aducă şi pe alţii la credinţă. Şi acolo şi-a încheiat alergarea. Dar sursele de informaţie pentru aceste relatări nu sunt de încredere.

Toma a fost chemat de Domnul nostru la apostolat şi este menţionat, în modul cuvenit, în diferitele liste ale apostolilor. Scriptura nu ne informează cu privire la locul naşterii lui, nici despre părinţii lui, dar tradiţia spune că s-a născut în Antiohia. Tot ce ştim despre el ca lucruri certe ne este relatat de Ioan. Dar, deşi cunoştinţele noastră despre Toma sunt astfel limitate, nu există printre apostoli altul al cărui caracter să fie scos în evidenţă mai mult decât al lui. De fapt, numele lui a ajuns, nu numai în biserică, ci şi în lume, sinonim cu îndoiala şi necredinţa. Se spune că un artist renumit, când i s-a cerut să facă un portret al apostolului Toma, că l-a pictat cu o riglă în mână pentru ca să măsoare cum se cuvine deovezile şi argumentele. El era gânditor, meditativ şi încet la a crede. El privea la toate dificultăţile pe care le prezenta o chestiune şi înclina spre partea întunecată a lucrurilor. Vom privi deci portretul pe care pana inspirată l-a schiţat în următoarele trei pasaje.

  1. În Ioan 11 apare adevăratul lui caracter. În mod cert, el privea propusa călătorie a Domnului în Iudeea cu cele mai negre presentimente. “Toma deci, cel numit Geamăn, le-a spus celor împreună-ucenici cu el: «Să mergem şi noi, ca să murim cu El!»” (v. 16). În loc să creadă că Lazăr urma să fie înviat dintre morţi, el se temea că atât Domnul cât şi ucenicii Lui vor merge în întâmpinarea morţii lor în Iudeea. Din acea călătorie nu putea vedea altceva decât un dezastru complet. Dar, cu toate acestea, el nu a căutat să-L împiedice pe Domnul să meargă acolo, cum au făcut alţi ucenici. Şi aceasta este ceva caracteristic lui. El avea o profundă afecţiune pentru Domnul şi atât de devotat Îi era încât voia să meargă chiar dacă acea călătorie avea să-i coste viaţa.
  2. Cel de-al doilea pasaj în care este vorba de Toma este după ultima cină (Ioan 14). Domnul nostru le spusese despre faptul că El avea să plece şi că urma să le pregătească un loc în cer, şi apoi va veni din nou să-i ia la El, ca să fie şi ei unde va fi El. “Şi ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi calea”, a spus Domnul. Dar, în mintea apostolului Toma, aceste frumoase promisiuni au trezit numai gânduri negre legate de un viitor nevăzut şi necunoscut. “Toma ·I-a spus: «Doamne, nu ştim unde Te duci şi cum putem ştil calea?»” Evident, el dorea să meargă şi era foarte serios în ceea ce întreba, dar dorea să ştie sigur calea înainte de a face primul pas. “Isus·i-a spus: «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine»”. Cât timp ochii noştri sunt aţintiţi asupra lui Hristos nu se poate să facem vreun pas greşit. Ochiul curat primeşte lumina cerească, cea care luminează întreaga cale.
  3. Al treilea pasaj este după înviere (Ioan 20). El nu fusese de faţă atunci când Domnul S-a arătat prima dată înaintea ucenicilor săi, şi, când i-au spus că L-au văzut pe Domnul, el a refuzat cu încăpăţânare să creadă ceea ce îi spuneau ei. Din ceea ce spunea el putem înţelege bine că el Îl văzuse pe Domnul pe cruce şi că acea imagine copleşitoare produsese o profundă impresie în mintea lui. “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnulcuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede”. În următoarea zi a Domnului, când ucenicii erau strânşi împreună, Isus a apărut şi a stat în mijlocul lor – este locul Lui în centrul adunării. Din nou i-a salutat cu aceleaşi cuvinte de pace: “Pace vouă”. Dar apoi s-a întors spre Toma, ca şi cum acela era principalul motiv al apariţiei lui în acea zi, şi “i-a spus lui Toma: «Adu degetul tău aici şi vezi mâinile Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios»”. Aceasta a avut efect imediat asupra lui Toma: toate îndoielile lui au dispărut, şi, cu o credinţă cu adevărat ortodoxă, a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu! “Isus ·i-a spus: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut»”.

Unii consideră că, în această situaţie, credinţa lui Toma se înalţă deasupra celorlalţi ucenici şi că nu a ieşit o mărturie mai înaltă de pe buze apostolice. Această opinie, deşi destul de răspândită, nu se poate întemeia pe contextul general. Hristos, în ceea ce-i spune lui Toma îi declară mai ferice pe aceia care nu au văzut, şi totuşi au crezut. Abia dacă se poate numi credinţă creştină, după cum indică aluzia Domnului nostru. Credinţa creştină înseamnă să credem în El, pe care nu L-am văzut şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Nu avem nici o-ndoială că Toma reprezintă pe iudeii din zilele din urmă, înceţi să creadă, care vor crede după ce vor vedea (Zah. 12). El nu a fost prezent la prima strângere a sfinţilor de după înviere. Nu ni se spune din ce cauză. Dar cine poate estima binecuvântarea care se pierde în urma absenţei de la strângerile rânduite ale sfinţilor? El a pierdut revelaţiile lui Hristos cu privire la relaţia “Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Credinţa lui nu se leagă de poziţia de fiu. După cum spunea cineva: “Lui nu i-a fost comunicată eficienţa lucrării Domnului şi relaţia lui cu Tatăl, în care Isus îi introduce pe ai săi, biserica. El probabil că are pace, dar a pierdut întreaga revelaţie cu privire la poziţia bisericii. Câte suflete – suflete mântuite, nu sunt în această stare!”

În legătură cu lucrarea apostolică ulterioară a lui Toma şi sfârşitul vieţii lui avem atât de multe tradiţii şi legende încât nu putem fi siguri de nimic. Unii spun că el a lucrat în India, alţii în Persia. Se spune că el a fost martirizat cu o lance, iar martiriul lui este comemorat de biserica latină pe 21 decembrie, de cea greacă pe 6 octombrie şi de indieni pe 1 iulie.

Iacov – fiul lui alfeu. Identificarea Iacovilor, a Mariilor şi a fraţilor Domnului au prezentat întotdeauna dificultăţi pentru critici. Nu considerăm că ar fi cazul nici măcar să ne referim la teoriile şi argumentele lor. Dar, după ce am privit la diversele aspecte ale chestiunii, credem că apostolul nostru este Iacov care era persoana importantă în biserica de la Ierusalim şi el este autorul Epistolei lui Iacov şi este numit şi “fratele Domnului” şi supranumit şi “cel drept” şi “cel mic” – probabil pentru că era mic de statură. Identificarea persoanelor este extrem de dificilă în asemenea istorii din cauza că era un obicei la iudei ca rudele apropiate să fie numite fraţi şi surori şi că aproape toţi aveau două sau mai multe nume.

În toate cele patru liste ale apostolilor Iacov are aceeaşi poziţie, în fruntea celei de-a treia grupe. Apostolii sunt enumeraţi în grupe de câte patru. Petru este primul în prima grupă, Filip în cea de-a doua, iar Iacov în cea de-a treia. Despre Iacov se spun foarte puţine înainte de înviere. Din ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 15.7, este evident că Domnul, înainte de înălţarea Lui, l-a onorat pe Iacov printr-o întâlnire personală. Aceasta fusese înainte de Cincizecime şi trebuie că a fost pentru a-l încuraja, a-l îndruma şi întări pe apostol. Vom vedea acum pasajele din care putem afla ceva despre Iacov.

În primul capitol din cartea Faptele apostolilor îl găsim împreună cu ceilalţi aşteptând promisiunea Tatălui, darul Duhului Sfânt. După acestea îl pierdem din vedere până în momentul în care este vizitat de Pavel (Gal. 1.18-19), ceea ce trebuie că a fost în preajma anului 39 după Hristos, când îl vedem egal al lui Petru ca apostol. Pe atunci el era supraveghetor (episcop) al bisericii din Ierusalim şi egal cu cei mai de seamă dintre apostoli. Înalta apreciere a lui Petru pentru el reiese din faptul că, atunci când Petru a fost scos din închisoare, el a dorit să fie informaţi “Iacov şi fraţii” (Fapte. 12.7).

În anul 50 după Hristos îl vedem în consiliul apostolic, unde se pare că el a rezumat judecata adunării: “De aceea, eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei dintre naţiuni care se întorc la Dumnezeu” (Fapte. 15.19). Niciunul din ceilalţi apostoli nu a vorbit aşa. Seamănă că el a fost înălţat mult în poziţia lui apostolică şi în autoritate. Prin anul 51, când a mai făcut încă o vizită la Ierusalim, Pavel l-a recunoscut pe Iacov ca fiind unul dintre “stâlpii” bisericii şi l-a menţionat chiar înainte de Chifa şi Ioan (Gal. 2.9). Din nou, prin anul 58, Pavel i-a făcut o vizită specială lui Iacov în prezenţa tuturor bătrânilor. “Şi a doua zi, Pavel a intrat împreună cu noi la Iacov şi toţi bătrânii au venit acolo” (Fapte. 21.18). Din aceste câteva menţiuni se vede clar că Iacov era foarte mult preţuit de ceilalţi apostoli şi că el avea poziţia cea mai importantă în biserica de la Ierusalim. Ataşamentul lui faţă de iudaism era profund şi cinstit, iar înaintarea lui în creştinism pare să fi fost lentă şi în trepte. El era în contrast total cu Pavel, iar Petru este ca un fel de legătură între ei.

Martiriul lui Iacov este plasat cam prin anul 62, la aproape treizeci de ani după Cincizecime. Toate mărturiile din vechime în unanimitate spun despre evlavia lui deosebită şi sfinţenia lui. De asemenea, el era şi foarte smerit: deşi era fratele Domnului, sau o rudă apropiată de-a lui, el se prezintă ca rob al lui Isus Hristos şi nu insistă asupra titlului său de apostol. Pentru reputaţia lui de om cu o viaţă sfântă şi dreaptă, el este în mod universal numit “Iacov cel Drept”. Şi, din vreme ce se conforma în mod regulat obiceiurilor iudaice, el nu era atât de ofensator faţă de concetăţenii lui necredincioşi cum era apostolul naţiunilor. Dar, cu toate că, datorită caracterului său, el era mult stimat, viaţa lui s-a încheiat prematur prin martiriu.

Pentru relatarea vieţii, caracterului şi morţii lui Iacov îi suntem îndatoraţi lui Hegesipus, un creştin de origine iudaică, care a trăit la jumătatea secolului al doilea şi este în general considerat ca fiind un istoric credibil. Relatarea lui cu privire la martiriul lui Iacov este redată complet şi cu cuvintele lui în “Dicţionarul Biblic” al lui Smith. Noi da doar rezumatul.

Din vreme ce mulţi dintre conducători şi din poporul iudeu ajunseseră să fie credincioşi ai lui Isus prin lucrările lui Iacov, cărturarii şi fariseii erau foarte porniţi împotriva lui. Şi-au zis că tot poporul va ajunge să creadă în Hristos, şi, de aceea, ei au venit împreună la Iacov şi i-au spus: “Te rugăm să opreşti poporul, pentru că s-au dus în rătăcire după Isus ca şi când el ar fi Hristosul. Te rugăm să-i convingi pe toţi cei care vin la Paşte cu privire la Isus. Convinge poporul să nu se mai abată după Isus, pentru că tot poporul şi noi ţinem seama de tine. Stai deci pe o înălţime în templu ca să fii văzut şi cuvintele tale să fie auzite de tot poporul, pentru că toate seminţiile şi chiar şi naţiunile se strâng împreună de Paşte”. Dar, în loc să spună ceea ce i se spusese să zică, el a proclamat cu voce tare, în auzul întregului popor, că Isus este adevăratul Mesia, că el credea cu toată tăria în El şi că Isus era atunci în cer, la dreapta lui Dumnezeu şi că va veni din nou cu putere şi mare glorie. Mulţi au fost convinşi prin predica lui Iacov şi au dat glorie lui Dumnezeu strigând: “Osana Fiului lui David!”

Când au auzit aceasta, cărturarii şi fariseii şi-au zis: “Am făcut rău că am scos în faţă un asemenea martor pentru Hristos. Ia să-l doborâm, ca poporul să fie înspăimântat şi să nu mai creadă în El”. Şi au strigat spunând că până şi Iacov cel Drept s-a dus în rătăcire şi l-au aruncat jos. Dar, cum el nu a murit în urma căderii, ei au început să arunce cu pietre în el. Atunci, unul dintre ei care era înălbitor, a luat măciuca cu care presa pânza şi l-a lovit cu ea în cap pe Iacov. Apostolul a murit, şi, ca şi Ştefan, primul martir, a murit rugându-se pentru ei în genunchi. Aproape imediat după aceea a început Vespasian asediul Ierusalimului, iar armata romană a pustiit acel loc, vărsând sânge şi lăsând numai ruine.

Simon Zilotul – numit şi Simon Canaanitul pare să fie altă persoană decât Simon fratele lui Iacov. Istoria evangheliei nu ne spune nimic despre el. El este menţionat aşa cum se cuvine în evanghelii şi Faptele apostolilor, după care dispare din scrierile sacre. În general se presupune că, înainte să fi fost chemat să fie apostol, el aparţinuse sectei iudeilor numită “zeloţi”.

Zeloţii ieşeau în evidenţă prin propovăduirea cu mult zel a ritualurilor mazaice. Ei se considerau ca fiind succesorii lui Fineas, care, din zel pentru a-L onora pe Dumnezeu, i-a ucis pe Zimri şi Cozbi (Num. 25). Pretinzând a avea zelul preotului din vechime, ei îşi luau dreptul de a ucide un blasfemiator, un adulter sau orice alt călcător de lege cunoscut fără a urma dânduielile prescrise de lege. Ei susţineau că Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu Fineas şi cu sămânţa lui “pentru că a fost gelos. pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel”. Aceste pretenţii înalte i-au înşelat pentru un timp şi pe conducători, nu numai poporul. Pe deasupra, furia şi zelul lor pentru legea lui Moise şi pentru eliberarea poporului de sub jugul roman, i-a făcut să fie bine văzuţi de întreaga naţiune. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, zelul lor a degenerat curând în a-şi permite orice şi în extravaganţe, astfel încât au devenit o plagă pentru orice clasă socială. Sub pretextul zelului ca Dumnezeu să fie onorat, ei acuzau de blasfemie sau de vreun alt păcat mare pe oricine voiau ei şi imediat şi omorau acea persoană şi îi confiscau proprietatea. Iosefus ne spune că ei nu s-au dat în lături de la a-i acuza nici pe unii dintre cei mai nobili, şi când au făcut să fie toate lucrurile încurcate, ei au ajuns să “pescuiască în ape tulburi”. Istoricul deplânge că ei au ajuns să fie cea mai mare plagă a naţiunii. În mai multe perioade s-a încercat desfiinţarea societăţii lor, dar se pare că ei nu prea au scăzut ca forţă până când, împreună cu naţiunea necredincioasă, au fost nimiciţi în urma asediului fatal.

Simon este deseori numit “Simon zelorul” şi se presupune că el făcuse parte din acea facţiune care făcea atâtea necazuri. Se poate ca printre ei să fi fost oameni cinstiţi şi sinceri, dar şi cei buni şi cei răi împreună erau desemnaţi cu numele odios de “zeloţi”. Nu avem nimic sigur cu privire la lucrările ulterioare ale apostolului nostru. Unii spun că, după ce a călătorit un timp în est, el s-a întors spre vest şi a ajuns până în Britania, unde a predicat, a făcut miracole, a trecut prin multe încercări şi în final a fost martirizat.

Iuda  - fratele lui Iacov. Acest apostol este numit Iuda, Tadeu şi Lebeu. Aceste nume diferite au semnificaţii diferite, dar examinarea unor asemenea subtilităţi nu intră în domeniul acestei scurte istorii. Iuda era fiul lui Alfeu, una dintre rudele Domnului, după cum citim în Matei 13.55: “Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui, Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?” (Mat. 13.55).

Nu ni se spune când, nici cum a fost el chemat la apostolat şi abia dacă se spune ceva despre el în Noul Testament înafară de faptul că apare în enumerarea celor doisprezece apostoli. Numele lui apare o singură dată în naraţiunea evangheliei, când el pune o întrebare: “Iuda, nu Iscarioteanul I-a spus: «Doamne, cum se face că te vei arăta nouă şi nu lumii?»” (Ioan 14.22). Din întrebare este destul de evident că el tot mai avea, ca şi ceilalţi ucenici, ideea unei împărăţii în timp şi a manifestării puterii lui Hristos pe pământ într-un mod văzut de lume şi că ei nu înţelegeau demnitatea Lui Mesia al lor. Măreţia puterii Lui le era străină, la fel şi gloria Persoanei Lui şi spiritualitatea împărăţiei Lui. Supuşii Lui sunt eliberaţi nu numai de veacul acesta rău ci şi de puterea lui Satan şi din teritoriul morţii şi mormântului. “Care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Col. 1.13). Răspunsul lui Hristos la întrebarea lui Iuda este extrem de important. El le-a spus despre binecuvântările ascultării: ucenicul cu adevărat ascultător va avea cu siguranţă parte de dulceaţa părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, în lumina şi puterea Duhului Sfânt. Aici nu este vorba de iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătos, în harul Lui suveran, ci de modul în care Tatăl îi tratează pe copiii săi. De aceea, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos se arată pe calea ascultării (v. 23-26).

Dar, când remarcăm întrebările sau cuvintele rostite de apostoli în evanghelii, trebuie să avem în minte faptul că Duhul Sfânt nu fusese încă dat pentru că Isus nu fusese glorificat încă, iar, după acel eveniment, gândurile, sentimentele şi speranţele apostolilor erau cu totul altele. După aceea, îl găsim pe apostolul nostru prezentându-se, ca şi fratele lui, Iacov, ca “Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov”. El nu s-a prezentat ca apostol, nici ca frate al Domnului. Aceasta era adevărată smerenie, întemeiată pe sentimentul relaţiilor schimbate cu Domnul înălţat. În ziua Cincizecimii s-a proclamat: “Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şiDomn şi Hristos pe acest Isus” (Fapt. 2.36).

Nu ştim nimic cert cu privire la istoria ulterioară a apostolului. Unii spun că el a predicat întâi în Iudeea şi Galileea, apoi prin Samaria şi Idumeea şi prin oraşele Arabiei. Spre sfârşitul cursei lui, câmpul lui de lucru a fost Persia, care a şi fost scena martiriului său.

Din 1 Corinteni 9.5 putem deduce că el a fost unul dintre apostolii care erau căsătoriţi. “Nu avem dreptul de a ne lua în călătoriile noastre soţia, ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?”

Există o tradiţie cu privire la doi dintre nepoţii lui, care nu numai că este interesantă, dar pare a fi şi adevărată. Ea ne-a fost transmisă de eusebius de la Hesgipus, un iudeu convertit. Împăratul Domiţian, auzind că unii din descendenţii lui David şi dintre rudele lui Hristos era încă în viaţă, din gelozie, a ordonat ca ei să fie luaţi şi aduşi la Roma. Doi nepoţi ai lui Iuda au fost aduşi înaintea lui şi au mărturisit deschis că erau descendenţi ai lui David şi rude ale lui Hristos. El i-a întrebat despre averea lor şi proprietăţile lor. I-au spus că aveau numai câţiva acri de pământ, din care îi plăteau lui tribut şi se întreţineau pe ei înşişi. Le-au cercetat mâinile şi au văzut că aveau mâini aspre de la muncă. I-a întrebat despre împărăţia lui Hristos şi când va veni şi unde va fi. La aceasta ei au răspuns că era o împărăţie cerească şi spirituală, nu una temporală şi că ea nu se va arăta decât la sfârşitul lumii. Împăratul, satisfăcut că ei erau oameni săraci şi inofensivi, le-a dat drumul şi a încetat persecuţiile împotriva bisericii. Când s-au întors în Palestina, ei au fost primiţi cu multă afecţiune, ca fiind aproape asociaţi cu Domnul, şi ca unii care mărturisiseră Numele Lui, împărăţia, puterea şi gloria Lui.

Matia – apostolul ales pentru a ocupa locul trădătorului Iuda. El nu a fost apostol la prima alegere, chemat de Domnul Însuşi. Este foarte probabil ca el să fi fost unul din cei şaptezeci de ucenici, şi a fost alături de Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Lui pe pământ. După cum a declarat Petru, aceasta era calificarea necesară pentru cineva care să fie martor al învierii Lui. Din câte ştim, numele Matia nu mai apare nicăieri în Noul Testament.

După unele tradiţii, el a predicat evanghelia şi a suferit martiriul în Etiopia, dar alţii cred că a fost în Capadocia. Dar s-a îngăduit ca marii fondatori ai bisericii să treacă de pe pământ la cer fără ca vreun scriitor de încredere să scrie cronici ale lucrărilor lor, să spună despre ultimele lor zile, despre ultimele lor cuvinte sau măcar despre locul unde odihneşte trupul lor. Dar toate cronicile sunt ţinute în cer şi vor fi păstrate în amintire pentru totdeauna. Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu, şi cât de mutl se deosebesc ele de căile oamenilor!

Acest apostol a fost ale prin sorţ – vechi obicei la iudei. Sorţii au fost puşi în urnă şi a fost extras numele lui Matia, şi, astfel, el a fost ales în mod divin ca apostol. “Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis Iust, şi pe Matia. Şi s-au rugat şi au spus: «Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care dintre aceştia doi l-ai ales ... Şi au tras la sorţi pentru ei; şi sorţul a căzut pe Matia şi a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte. 1.23-26). Modul solemn în care s-a făcut tragerea la sorţi era un fel de a –I încredinţa lui Dumnezeu alegerea. “Şi Aaron va arunca sorţi pentru cei doi ţapi; unul pentru Domnul şi altul pentru Azazel”. “Sorţul este aruncat în poală, dar orice hotărâre este a Domnului” (Lev. 16.8, Prov. 16.33). Să ne reamintim că apostolii nu primiseră încă Duhul Sfânt. Şi sorţii n u au mai fost folosiţi după ziua Cincizecimii.

[1] n. tr.) J.N. Darby, Sinopsys al cărţilot Bibliei, vol 4, pag. 363

[2] Cave: Lives of the Apostles; Burton: Ecclesiastical History; Smith – Dictionary of the Bible

[3] Cave, Life of St. James the Great

[4] Horne, Introduction to the New Testament