Capitolul 5

Demonizatul eliberat de sub puterea lui Satan, chemat să slujească în absenţa lui Isus

Dar într‐un alt sens, ucenicii lui Isus nu sunt împreună cu El. Ei sunt chemaţi să slujească în acea perioadă în care El părăseşte locul în care se desfăşoară lucrarea. Acest lucru îl vedem în istorisirea demonizatului Legiune, eliberat din starea sa mizerabilă. Omul, şi mai ales Israelul, era în totalitate supus puterii vrăjmaşului. Hristos, potrivit lucrării puterii Sale, a eliberat în mod desăvârşit pe acela în favoarea căruia s‐a manifestat această putere. Acest om este acum îmbrăcat – nu mai este gol, i‐a venit mintea la loc şi se află la picioarele lui Isus pentru a asculta cuvintele Sale (versetele 1‐16). Dar oamenii din acea zonă se tem şi‐L alungă pe Isus – această atitudine a avut‐o întreaga lume faţă de Hristos; şi istoria turmei de porci ne oferă de asemenea o imagine a lui Israel după momentul în care rămăşiţa a fost vindecată. Ei sunt necuraţi şi Satan îi împinge la nimicire. Dar în timp ce Isus Se îndepărtează, acela care a probat în mod personal efectele puternice ale dragostei Sale ar fi dorit să rămână alături de El; dar el trebuia să meargă la ai săi şi să ducă alor săi mărturia a tot ceea ce Isus făcuse. Trebuia deci să slujească în absenţa lui Isus.

În toate aceste istorisiri vedem lucrarea şi devotamentul slujitorului, dar în acelaşi timp puterea divină a lui Isus manifestată în această lucrare.

Vindecarea unei femei şi învierea unei fetiţe

În împrejurările care urmează vindecării demonizatului se găseşte un tablou al adevăratei poziţii a lui Isus în lucrarea Sa (versetul 21 şi în continuare). El este chemat pentru a vindeca pe fiica lui Iair – în acelaşi mod cum venise pentru a‐i vindeca pe iudei, dacă aceasta ar fi fost posibil. Pe când mergea spre casa lui Iair pentru a‐Şi împlini lucrarea, o sărmană femeie bolnavă incurabil se atinge cu credinţă de marginea veşmintelor Lui şi este vindecată pe loc. Aşa a fost cu Isus în trecerea Sa prin mijlocul iudeilor. Din mulţimea care‐L înconjura, câteva suflete, prin har, L‐au atins cu credinţă. Boala lor într‐adevăr era incurabilă, dar Isus avea viaţa în El Însuşi potrivit puterii lui Dumnezeu; şi credinţa care‐L atingea punea în mişcare această putere. Omul îşi recunoştea starea, dar era vindecat. Pentru ochii fizici Isus Se afla în mijlocul întregului Israel – dar numai credinţa avea parte de binefacerile acestui fapt, în sentimentul propriilor ei nevoi şi în acelaşi timp al gloriei Persoanei Sale.

Este limpede că orice remediu era inutil pentru aceea spre care Se îndreaptă Domnul Isus în acest drum pe care‐L face. El o găseşte moartă. Totuşi El nu este împiedicat să‐Şi atingă scopul. O învie, pentru că El poate să dea viaţa. Aşa s‐a întâmplat şi cu Israel. Pe drum, cei care aveau credinţă în Isus erau vindecaţi, deşi erau incurabili în ei înşişi; dar în ceea ce priveşte pe Israel ca naţiune, el se găsea mort în păcatele şi greşelile lui. În aparenţă aceasta oprea desfăşurarea lucrării lui Isus, dar harul va reda în final viaţa lui Israel. Harul desăvârşit al lui Isus înlătură efectul veştii rele aduse de cei din casa căpeteniei sinagogii. Mesagerii îl anunţă pe Iair de moartea fiicei sale şi spun că nu mai este nevoie să‐L tulbure pe Învăţătorul, dar Domnul îi spune imediat: „Nu te teme, crede numai“. Într‐adevăr, chiar atunci când Domnul va da viaţa unui Israel mort, la sfârşitul vremurilor, lucrul acesta se va face totuşi prin credinţă. Iar cazul sărmanei femei, deşi în aplicaţia directă nu depăşeşte sferă iudaică, se poate aplica totuşi în principiu ca o imagine a vindecării oricăruia dintre naţiuni, care prin har ajunge să se atingă de Isus prin credinţă.

Această istorisire arată deci caracterul slujbei lui Isus şi modul în care această slujbă a trebuit să se desfăşoare având în vedere starea omului.