Capitolul 21 - Henric al-V-lea şi succesorii lui Grigore (1122 - 1186)
de Andrew Miller - 16 Aprilie 2016
Capitolul 21 - Henric al-V-lea şi succesorii lui Grigoreanii 1122 - 1186
După ce am prezentat cronologic istoria cruciadelor, care ne-a adus la sfârşitul secolului al treisprezecelea, trebuie să ne întoarcem acum într-un punct unde rămăsesem mai înainte pentru a relua firele istoriei noastre generale.
Lungile şi devastatoarele războaie ocazionate de disputa sintre Grigore şi Henric în legătură cu dreptul de investitură, nu au reuşit deloc să apropie o rezolvare a problemei. Succesorii lui Grigore, adânc pătrunşi de spiritul lui, s-au străduit să îndeplinească planul lui prin orice mijloace. Pe de altă parte, Henric al-V-lea era la fel de hotărât să se opună cererilor papalităţii şi să recupereze tot ceea ce pierduse coroana lui din cauza tiraniei spirituale a papilor. El a investit episcopi cu inel şi cu cârja episcopală, cum făcuseră şi înaintaşii lui şi i-a obligat pe prelaţii Germaniei să-i consacre. Împotriva împăratului papii şi consiliile au tunat cu anateme şi excomunicări, dar el le-a lăsat liniştit să treacă. Astfel a continuat disputa, deşi cu mult mai puţină vărsare de sânge decât în vremea lui Grigore.
În anul 1115 a murit Matilda, marea contesă a Toscanei. Înainte de moarte ea a dat Scaunului Romei vastele ei posesiuni. Actul ei era ceva cu totul împotriva legilor feudale, dar în perfect acord cu legea pontificală, aşa că din această donaţie a luat naştere încă un subiect de dispută între papi şi împăraţi. Dacă papei i s-ar fi permis să ia în stăpânire domeniile ei, atunci el ar fi fost ca un rege în Italia. Dar, indiferent cât de devotată bisericii Romei va fi fost acea mare femeie şi indiferent cât de sinceră va fi fost în darul ei, actul era contrar legii şi nu a putut fi complet executat niciodată, deşi, în final, a contribuit mult la puterea temporală a papilor. Nu considerăm că este necesar să dăm detalii. Lumea începea să se cam sature de istoria papilor şi antipapilor, cu facţiuni, jurăminte false, ipocrizii, ca şi de monotonia vărsărilor de sânge şi devastărilor care au durat ceva mai bine de jumătate de secol. Toate sufletele tânjeau după pace, după cum spune cineva, şi dorinţa de a lupta s-a stins de ambele părţi. Focul discordiei civile şi religioase aprins de Grigore şi aţâţat de succesorii lui. După multe eforturi, în anul 1122, delegaţii papei şi ai împăratului au ratificat o pace în următoarele condiţii:
Papa Calixtus, deşi afirma în mod inflexibil drepturile papei, văzând dorinţa generală de pace, i-a instruit pe legaţii săi să convoace la Metz un consiliu general al tuturor episcopilor şi clerului Franţei şi Germaniei, cu scopul de a analiza stabilirea unei înţelegeri între Sfântul Scaun şi Imperiu. Când acest act celebru a căpătat forma finală şi a primit sigiliul de aur al imperiului, adunarea s-a mutat de la Metz într-o pajişte întinsă din apropierea oraşului Worms. Acolo, nenumărate mulţimi s-au strâns pentru a fi martori la schimbul de copii ale tratatului ratificat care urma să readucă pacea civilă şi religioasă întregii Europe. Ceremonia s-a încheiat, potrivit obiceiului vremii, cu o mesă solemnă şi un Te Deum ţinut de cardinalul episcop de Ostia, în care nunţiul papal a fost în comuniune cu împăratul şi, în numele Papei, i-a dat sărutul de pace.
Tratatul a fost privit de atunci şi până astăzi ca o definire fundamentală a drepturilor papei şi ale împăratului. El stipula următoarele:
“Împăratul îi cedează lui Dumnezeu, Sfân tului Petru, şi bisericii catolice dreptul de investitură cu inel şi cârjă episcopală, dă clerului din tot imperiul dreptul de a alege liber, restituie bisericii Romei şi tuturor celorlalte biserici şi nobililor proprietăţile şi suveranităţile feudale care le-au fost luate pe parcursul războaielor din timppul tatălu său şi de sub domnia lui, dându-le imediat pe cele care sunt în posesia lui şi angajându-se să se folosească de influenţa lui pentru restituirea celor care nu sunt în posesia lui. Împăratul garantează pacea papei şi susţinătorilor lui şi se angajează să protejeze în toate privinţele biserica Romei, atunci când este chemat să o facă”.
“Dinspre partea lui, papa garanta că toţi episcopii şi stareţii urmau să fie aleşi în prezenţa împăratului sau a delegaţilor săi, dar fără mită şi fără violenţă, iar în caz de alegeri contestate, se va face apel la episcopii metropolitani şi de provincie. Episcopul ales în Germania urma să primească, prin atingerea sceptrului, toate drepturile temporale, domeniile şi proprietăţile Scaunului, cu excepţia celor care erau subordonate imediat Romei, şi urma să se achite în mod loial de toate îndatoririle faţă de împărat care decurg din deţinerea acelor proprietăţi. În toate celelalte părţi ale imperiului, proprietăţile urmau să-i fie date episcopului consacrat în termen de şase luni. Papa îi garantează împăratului şi susţinătorilor lui pacea şi promite să îi acorde asistenţă în toate situaţiile legitime[1]”.
Aşa s-a încheiat conflictul care a devastat Germania prin război civil timp de cincizeci de ani şi Italia prin cele mai dezstruoase invazii. Câteva momente de reflecţie asupra aranjamentului care a pus capăt conflictului şi a concesiilor făcute de fiecare parte vor arăta grozava nedreptate a celor care au prelungit lupta. Nici Calixtus, nici Henric nu au supravieţuit mult Concordatului de la Worms. Papa a murit în anul 1124, iar împăratul în 1125.
Nu este necesar să spunem mai multe despre evenimentele din acest secol, caracteristicile principale care îl marchează fiind cruciadele şi rezultatele lor, pe care le-am examinat deja. Totuşi este bine să remarcăm, pe scurt, doi sau trei oameni remarcabili care au apărut în acel timp, ale căror nume ne sunt cunoscute şi astăzi şi ale căror istorii ne conduc la secretele adânci ale mânăstirilor. Înafară de aceasta, din asemenea istorii învăţăm mai multe despre starea religiei, a literaturii şi despre obiceiuri decât am înţelege din nişte afirmaţii abstracte.
Cel mai celebru dintre aceşti oameni vestiţi este Sf. Bernard, care este considerat ca fiind cel mai strălucit reprezentant al religiei romano-catolice după zilele lui Ieronimk, Ambrozie, Augustin şi Grigore. Timp de jumătate de secol, el apare ca fiind conducătorul creştinătăţii şi oracolul Europei. Papii sunt eclipsaţi de strălucirea stareţului. “El este centrul,” spune unul dintre biografii lui, “în jurul căruia gravitează marile evenimente ale istoriei creştine, din mintea căruia vin impulsurile care însufleţesc şi călăuzesc creştinătatea latină şi spre care converg gândurile religioase ale oamenilor. El conduce atât lumea monatică cât şi consiliile suveranilor seculari şi toate evoluţiile intelectuale ale vremii. Într-un veac care îl admira, el este considerat ca fiind acela care l-a făcut de ruşine pe Abelard şi a reprimat învăţăturile şi mai periculoase ale lui Arnold din Brescia”. Celor care au citit despre viaţa lui, această imagine nu li se va părea exagerată. Pentru a arunca o lumină asupra acelor timpuri, vom vedea întâi care a fost pregătirea lui.
Bernard s-a născut într-o familie nobilă a Burgundiei. Tatăl lui, Tesselin, a fost un cavaler renumit pentru vitejie şi evlavie, conform cu ideile despre religie care dominau acel timp. Mama lui, Alith, a fost, de asemenea, dintr-o familie nobilă şi un model de închinare şi caritate. Bernard, al treilea fiu al lor, s-a născut la Fontaines, în apropiere de Dijon, în anul 1091. Încă din copilărie el a fost meditativ şi dedicat religiei şi studiului. Mama lui a murit când el era încă tânăr, lăsând în urmă şase fii şi o fiică. I-a fost dată libertatea de a-şi alege ocupaţia. Ce avea să fei? Nu prea avea multe opţiuni: fie să devină un cavaler războinic, fie un călugăr care să postească şi să se roage. S-a hotărât, în cele din urmă, să se retragă din lume şi să se dedice vieţii monastice. La vârsta de douăzeci şi trei de ani a intrat în mânăstirea de la Citeaux.
Când au auzit de această hotărâre a lui, familia a fost împotrivă. Tatăl lui, Tesselin, şi doi fraţi ai lui, Guido şi Gerard, îl urmau pe marele duce al Burgundiei în războaiele lui, ca militari şi nobili. Dar atât de puternic era caracterul lui Bernard încât i-a influenţat pe fraţii săi, ca, unul după altul, să depună jurământul, şi pe sora lui de asemenea, astfel încât întreaga familie a dispărut în scurt timp după zidurile mânăstirii.
Cum creştinismul sau entuziasmul monastic, conform teoriei Romei, era atunci singura adevărată perfecţiune creştină, îi vom prezenta cititorului din secolul al-XIX-lea câteva caracteristici ale sistemului pentru ca să poată judeca personal cât de orbiţi erau credincioşii ca Sf. Bernard şi cât de pervertit ajunsese să fie numele sacru al creştinismului. Dacă dovezile nu ar fi fost incontestabile, atunci faptele ar părea de necrezut. Renunţarea la lume, singurătatea, ascetismul şi chinuirea trupului erau predicate ca fiind singura cale sigură către cer. Presupusele merite ale călugăriei şi nu lucrarea completă a lui Hristos erau considerate temeiul pentru ca Sf. Petru să primească pe cineva în ţinutul gloriei. De aceea, cu cât era un călugăr mai sincer, cu atât mai tare se tortura pe sine însuşi în toate felurile. Aceasta era înşelăciunea: “Cu cât te depărtezi mai mult de ce este omenesc, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu, iar măsura sfinţeniei era măsura în care omul rupea din rădăcini toate simpatiile omeneşti, toate sentimentele sociale, legăturile de rudenie şi afecţiunile în familie, de măsura durerii şi rugăciunii, durerea şi rugăciunea fiind singurele ocupaţii ale unbei vieţi sfinte”.
Cu siguranţă, aceasta este o capodoperă a lui Satan şi cea mai mare înşelăciune a consiliilor infernale. Fie ca Sfânta Scriptură să vă fie îndrumarul şi fiţi siguri că toţi cei care cred în Domnul Isus sunt, deci nu este vorba că vor fii, ci chiar sunt mântuiţi, iar toţi cei care cred vor fi atenţi să facă lucrări bune în virtutea firii divine şi a puterii Duhului Sfânt.
Stephen Harding, un englez originar din Sherborne în Dorsetshire, a fost stareţ al mânăstirii cisterciene de la Citeaux. El uram regulile Sf. Benedict cu o severitate şi mai mare. Ei aveau numai o singură masă pe zi în comun şi lucrau timp de douăsprezece ore până să o primească. Niciodată nu gustau carne, peşte sau ouă, iar lapte luau numai rareori.
Când cineva dorea să fie călugăr la Citeaux, spune biograful Sf. Bernard, era obiceiul ca el să aştepte patru zile înainte de a fi luat în consistoriu, în prezenţa adunării celor din mânăstire. După aceea, el rămânea prosternat înaintea stranei, iar stareţul îl întreba ce dorea, la care el răspundea: “Îndurarea lui Dumnezeu şi a voastră”. Stareţul îi cerea să se ridice şi îi prezenta severitatea regulamentului şi îl întreba din nou care îi erau intenţiile, şi, dacă răspundea că dorea să ţină totul, stareţul spunea: “Fie ca Dumnezeu, care a început o lucrare bună în tine, s-o împlinească”. Această ceremonie era repetată timp de trei zile, şi, după cea de-a treia, el trecea din casa de oaspeţi în chiliile novicilor, începând imediat anul de probă.
În anii lui Bernard, rutina mânăstirii era următoarea. La ora două dimineaţa suna clopotul cel mare şi călugării se ridicau imediat de pe paturile lor tari şi se grăbeau, în linişte solemnă, de-a lungul culoarelor întunecate, către biserică. O singură lampă mică agăţată de acoperiş dădea o lumină licărindă, atât cât să poată vedea calea prin clădire. După rugăciune sau sserviciul divin, se retrăgeau, şi după pentru o scurtă odihnă, ca să se scoale din nou pentru matutini[2], care dura cam două ore. După aceea urmau alte slujbe, unele dintre ele corelate cu anotimpul – vară sau iarnă, dar erau angajaţi în diferite exerciţii religioase până la ora nouă, când mergeau să lucreze pe câmp. Prânzeau la ora două, iar la căderea serii – şase sau opt după amiază, în funcţie de anotimp - se strângeau pentru vesper[3]; încheiau ziua cu rugăciune şi treceau imediat în dormitor.
Dar, chiar aşa de severe cum erau, aceste austerităţi erau departe de a satisface zelul şi spiritul de autochinuire al lui Bernard. El îşi petrecea timpul în singurătate şi în studiu. Timpul pentru somn el îl considera timp pierdut şi era înclinat să compare somnul cu moartea, considerând că cei care dorm pot fi priviţi ca morţi printre oameni după cum cei morţi sunt adormiţi înaintea lui Dumnezeu. Citea scripturile cu multă sârguinţă şi se străduia să-şi eleboreze propria lui concepţie despre religia perfectă şi angelică. Atât de mult îşi izolase simţurile de comunicarea cu lumea exterioară încât ele păreau moarte faţă de orice impresie exterioară: ochii lui nu puteau spune dacă se afla într-o cameră care avea tavan sau nu sau dacă avea o fereastră sau trei. Nu simţea gustul hranei sărăcăcioase pe care o lua şi nu putea spune dacă era bună sau greţoasă. Bea ulei şi nu-l putea deosebi de apă. Şi acest om, despre care nu avem vreo îndoială că era mântuit prin har, făcea toate acelea pentru mântuirea lui şi, desigur, tot nu era mulţumit. Spunea despre sine că era numai în noviciatul lui, că el abia începuse sfinţirea lui, tinzând către o sfinţenie la care alţii poate că au ajuns deja.
Trecuse un an de când Bernard intrase la Citeaux. S-a încheiat perioada lui de probă şi trebuia să facă mărturisirea. Acea ceremonie s-a desfăşurat cu toată solemnitatea şi înconjurată cu tot ce-i putea conferi măreţie pentru a impresiona. Novicele a fost chemat în consistoriu, şi, înaintea tuturor, s-a dezis de toate lucrurile mumii pe care le-ar fi putut poseda. I-a fost tuns capul şi părul lui i-a fost ars de un sacristan într-un vas făcut special pentru aceasta. Mergând pe treptele presbiteriului, le a citit formula de mărturisire, şi-a făcut semnul crucii, şi, înclinându-se, s-a apropiat de altar. A aşezat formularul cu mărturisirea la dreapta altarului pe care l-asărutat, apoi s-a retras pe trepte. Stareţul, stând de cealaltă parte a altarului, a scos mărturisirea din pergament în timp ce novicele, cu faţa la pământ, pe palme şi pe genunchi, implora iertarea repetând cuvintele: “Primeşte-mă, o, Doamne!” Întreaga mânăstire răspundea cu “Gloria Patri[4]”, iar cantorul a început psalmul “Dumnezeule, ai milă de mine,” care era cântat alternativ de două coruri. Novicele se prosterna la picioarele stareţului, după care făcea acelaşi lucru înaintea adjunctului său şi succesiv înaintea tuturor fraţilor, chiar şi înaintea celor bolnavi dacă erau bolnavi. Spre sfârşitul psalmului, stareţul, purtând cârja lui, se apropia de novice şi îl făcea să se ridice. O glugă era binecuvântată şi stropită cu apă sfinţită, iara stareţul, dând jos hainele lumeşti ale novicelui, îl îmbrăca cu veşmintele călugăreşti. Era rostit “crezul” şi novicele devenea călugăr şi-şi lua locul în cor[5].
Sosirea la Citeaux a lui Bernard, urmat de rudele lui şi de alţii, s-a dovedit un punct de răscruce în istorie. A crescut popularitatea micii mânăstiri şi dormitoarele ei au ajuns să se aglomereze, şi curând a fost nevoie să caute să întemeieze o altă mânăstire. Pentru aceasta, Bernard a fost ales de Stephen, generalul comunităţilor cisterciene din Franţa, şef al comunităţii. Doisprezece călugări şi tânărul lor stareţ, reprezentându-L pe Domnul şi apostolii săi, s-au strâns în biserică. Stephen i-a pus o cruce în mâini lui Bernard, care, în mod solemn, a ieşit din Citeaux în fruntea micii trupe. După ce au mers spre nord aproape nouăzeci de mile, au ajuns la o vale din Champagne, numită Valea Pelinului, al cărei nume a fost schimbat în Clairvaux – adică “Valea Strălucită”. Era o pustietate stearpă, şi, petru un timp, mica comunitate a avut de îndurat privaţiuni deosebit de grele. Cu propriile lor mâini au ridicat o pânză grosolană care-i adăpostea de vânt, ploaie, căldură şi frig. Au fost nevoiţi să trăiască cu frunze, nuci şi rădăcini amestecate cu grăunţe până ce Domnul a făcut ca, din compasiune, ţăranii din vecinătate să le dea cele necesare pentru nevoile lor. Sigur că aprovizionarea lor cu bani şi grâne a fost atriibuită intervenţiei miraculoase a Sf. Bernard, cu evlavia lui, rugăciunile lui şi viziunile lui profetice, dar Domnul a avut îndurare şi i-a salvat pe acei bieţi oameni rătăciţi ca să nu moară de foame.
Guillaume de Champeaux, episcopul de Chalons, auzind că viaţa lui Bernard era în pericol din cauza severităţii deosebite a chinurilor lui, a reuşit să-l ia de la Clairvaux timp de doisprezece luni, şi, obligându-l să mănânce o hrană decentă şi să se odihnească, l-a salvat de la o sinucidere lentă, dar sigură. În anii de mai târziu, Bernard şi-a exprimat dezaprobarea faţă de asemenea chinuri exagerate, prin care el îşi slăbise trupul şi-i scăzuse puterea.
Puterea predicilor lui Bernard
După această perioadă, potrivit cu relatările biografilor săi, faima şi influenţa lui Bernard au crescut rapid şi au ajuns departe. Sănătatea lui suferise atât de mult din cauza practicilor ascetice încât el nu mai putea lucra la câmp împreună cu fraţii săi pentru a-şi asigura existenţa, dar lucra cu pana şi predicile lui aveau erau de o solemnitate impresionantă şi de o elocvenţă convingătoare. Faţa lui palidă, chipul lui măcinat şi slăbiciunea trupului său erau într-un ciudat contrast cu vocea lui puternică, vorbirea lui curgătoare şi fervoarea emoţionantă a apelurilor sale. Când se afla că avea să predice într-un anumit loc, soţiile se grăbeau să-şi depărteze soţii, mamele să-şi depărteze fiii şi prietenii să-şi ţină departe prietenii de teamă ca nu cumva puterea irezistibilă a stareţului să-i determine să renunţa la lume şi să se închidă într-o mînăstire. Reputaţia lui ca predicator şi scriitor s-a răspîndit rapid în întreaga creştinătate, şi toată lumea ajunsese să considere că el producea o asemenea impresie prin puterea divină şi să considere că el avea darul de a face miracole.
“Valea Strălucită” a ajuns în scurt timp să fie asaltată de candidaţi ca să fie admişi în mânăstire, iar numărul celor închişi acolo a ajuns rapid la şapte sute, pe când numărul mânăstirilor întemeiate de Bernard însuşi s-a ridicat la o sută şaizeci. Aceste mânăstiri erau răspândite în Franţa, Italia, Germania, Anglia şi Spania, de fapt în toate ţările din vest, şi, după cum era şi de aşteptat, toate priveau cu o admiraţie superstiţioasă şi afecţiune la fondatorul lor. Clairvaux a devenit astfel un fel de tribunal la care toţi puteau apela în mod gratuit, şi, de la care, se spune, toţi plecau mulţumiţi, indiferent dacă erau îndreptăţiţi sau erau condamnaţi. El ştia cum să se adreseze persoanelor din toate categoriile sociale, în stilul cel mai potrivit nivelului lor de înţelegere, exercitând astfel o influenţă imensă asupra a tot felul de oameni. Discipolii lui care călătoreau se întreceau în a vesti miracolele făcute de mâinile lui sau de rugăciunile lui, până ce fiecare faptă a lui devenea un miracol şi fiecare cuvânt al lui o profeţie. Evangheliile nu cuprind atât de multe miracole ca viaţa lui Bernard. El vindeca boli cu atingerea lui, pâinea pe care o binecuvânta el avea efecte supranaturale şi un orb şi-a recăpătat vederea numai pentru că a stat în acelaşi loc în care stătuse omul sfânt!
Epoca miracolelor şi viziunilor
Pentru cei care cunosc cât de puţin spiritul şi temperamentul din evul mediu, asemnea credinţe neîntemeiate nu reprezintă deloc o surpriză, dar celor care cunosc numai epoca noastră trebuie că li se pare ciudat că se găsea măcar unul atât de slab ca să le creadă. Dacă acestea nu ar avea o valoare istorică, nici nu ar trebui să ne gândim să le transcriem, dar ele arată, cum nimic altceva nu o poate face mai bine, modul de a gândi şi dezvoltarea intelectuală a omului în acea vreme, şi numai pe acest temei putem înţelege şi explica cum asemenea istorii nebune şi ficţiuni absurde au putut fi primite ca revelaţii ale lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că, după cum plănuia Satan chiar şi în cazul adevăraţilor creştini, cuvântul lui Dumnezeu, care este singurul standard pentru credinţă şi practică, a fost dat laoparte complet şi au fost crezute minciunile înşelătorului. Până şi un om bun şi talentar, cu trebuie că a fost Bernard, a ajuns să fie pătruns de credulitatea superstiţioasă a epocii. Şi el, ca şi alţii, credea că Dumnezeu făcea minuni prin intermediul lui. Şi toţi oamenii din secolul al doisprezecelea, ca şi în mai multe secole, atât anterioare cât şi ulterioare aceluia, credeau în miracole, viziuni, revelaţii şi în intervenţia îngerilor buni şi a celor răi în cele de sub soare.
Efectul sistemului monastic în evul mediu trebuie să fie explicaţia faptului că ei erau dispuşi să creadă orice ar fi spus un călugăr, mai ales dacă era vorba despre bine şi rău, despre cer şi iad. Sunetul clopotelor mânăstirii îi amintea mereu seniorului războinic ca şi vasalilor săi de ocupaţia cerească a călugărilor, care, în mintea lor superstiţioasă, trebuia să aibă un mare efect. Şi nu este de mirare. În valea singuratică, în izolare, sta sfânta mânăstire. Prinţul, ţăranul şi omul sărac puteau bate la poarta ei şi puteau găsi adăpost între zidurile ei sfinţite. Celor care intrau acolo li se promitea pacea în această viaţă şi cerul în cea de dincolo. Corul, veghile şi slujbele de dimineaţă şi cele din timpul nopţii trebuie să fi trezit sentimentele religioase ale tuturor elor din jur şi să le fi umplut inimile cu cea mai sfântă admiraţie faţă de acei oameni nepământeşti. De aceea mânăstirea era privită ca poarta cerului, iar cei închişi acolo erau consideraţi slujitorii Celui Preaînaşt. Fără-ndoială că, în acel timp, aceea era o mare îndurare pentru cel sărac, şi pentru popor în general, mai ales în perioada când domnea feudalismul.
Înainte de a părăsi subiectul mânăstirilor, după ce am văzut cum erau ele sub conducerea lui Bernard, este bine sp vedem ce erau ele înainte de el şi ce au devenit după aceea. Cele mai multe mânăstiri vechi au ajuns bogate şi au suferit consecinţele naturale panteu aceasta. Unele dintre ele au relaxat complet disciplina şi au renunţat demult la sărăcie, nesocotind jurământul de ascultare faţă de stareţ şi de adjunctul lui. Ele şi-au fertilizat pământurile din vecinătate, şi, ca şi când nu ar fi avut decât să se bucure de roadele muncii lor, s-au cufundat într-o odihnă indolentă, iar lenea afost urmată de zeci de mii de păcate. Milman spune că monasticismul a urmat aceleaşi cicluri în toate epocile, fapt care este atât de adevărat şi atât de plastic descris de el încât vom cita întregul pasaj. Dar trebuie să adăugăm că el omite în acest paragref grozavele imoralităţi, disensiunile şi nesupunerea care au fost întotdeauna consecinţele bogăţiei.
“Sălbăticia, izolarea completp, cea mai adâncă sărăcie, lupta cu pădurea îndărătnică şi cu mlaştina nesănătoasă, cea mai înaltă evlavie, închinarea care nu găsea că sunt suficiente ceasurile din zi şi din noapte ca să se exercite, regula care nu putea fi îndeajuns de strictă, ascetismul în care se întreceau, disciplina autoimpusă cu tot felul de invenţii, inepuizabila ingeniozitate în a găsi mijloace de a se tortura pe sine, mândra servilitate a ascultării, apoi faima evlaviei, darurile bogate ale credincioşilor, donaţiile senoirului care se pocăia, înzestrările date de regele care avea remuşcări, opulenţă, putere şi măreţie. Cocioaba din nuiele, sihăstria săpată în stâncă devine grandioasă mânăstire; umila biserică din lemn devine splendida abaţie; pădurea sălbatică cu tufe devine dumbrava umbroasă; mlaştina devine un domeniu cu păşuni şi lanuri de grâu; pârâul spumegând sau torentul devine o succesiune de eleştee liniştite pline de peşte. Stareţul, odinioară gârbovit şi smerit, ros de griji, palid şi slab, cu o hană grosolană încinsă la mijloc cu o sfoară, ajunge un abate călare, în straie bogate, purtând pe piept o cruce de argint şi care călătoreşte pentru a se aşeza alături de cei mai mari din ţară[6]”.
O nouă ordine şi o nouă instituţie s-a dezvoltat sub mâna lui Bernard. Clairvaux a fost începutul unei noi epoci în istoria monasticismului. Oameni din toate clasele sociale au fost atraşi de ordinul cistercian, cu toată stricteţea disciplinei lui, şi multe mânăstiri au răsărit în pustietate după modelul celei din Clairvaux. Dar toată puterea lui Bernard nu a putut împiedica rivalităţile amarnice şi disensiunile nepotrivite care s-au iscat între călugării din ordinele noi şi cei din cele mai vechi, mai ales cu odinioară celebra mânăstire de la Cluny, unde Hildebrand se pregătise pentru tronul papal.
Bernard părăseşte Clairvauxanul 1130
O mare schismă apărută în biserică din cauza a doi papi neprincipiali a fost ceea ce, cu greu, l-a făcut pe Bernard să iasă din paşnica sa izolare pentru a se arunca în problemele lumii. Pentru a avea un exmplu cu privire la ceea ce era obişnuit în alegerea papilor, vom prezenta câteva detalii. Cititorul va putea vedea şi judeca singur cum este infailibilitatea papală. Vai! puţini papi au fost decenţi în manifestările exterioare.
La moartea papei Honorius al-II-lea, cu puţin înainte ca papa să-şi de ultima suflare, cardinalul Pietro Leonis, nepotul unui cămătar evreu, a făcut un efort îndrăzneţ pentru a ajunge pe scaunul Sf. Petru. Dar muribundul papă, fiind adus la fereastră şi arătat poporului ca fiind încă în viaţă, Pietro şi prietenii lui s-au retras pentru un timp. O altă partidă, hotărâtă să-l excludă pe Pietro, a vegheat până la moartea papei , şi imediat după aceea l-a proclamat pe cardinalul Grigore pontif suprem al creştinilor sub numele de Inocenţiu al-II-lea. În acelaşi timp, partida lui Pietro a trecut prin formalităţile alegerii papei lor, l-a îmbrăcat în veşmintele pontificale şi a declarat că, sub numele de Anacletus al-II-lea, el era autenticul locţiitor al lui Hristos.
Roma, scena unor continue rivalităţi şi lupte, a ajuns să fie plină de două armate de partizani feroci. Devastări şi vărsari de sânge au urmat repede după ameninţările lor spirituale şi blestemele lor. Se spune că Anacletus, în fruntea unei cete de mercenari, a început atacul asediind biserica Sf. Petru. El a intrat cu forţa în sanctuar şi a scos afară crucifixul de aur şi tot tezaurul de aur, argint şi pietre scumpe. Acele bogăţii au făcut ca mulţi să i se alăture. Înafară de aceasta, el era bogat şi îşi putea permite să-i plătească pe cei care-l urmau. El a asaltat şi a prădat bisericile don capitală una după alta. Inocenţiu a fost în scurt timp convins să părăsească Roma, unde, aşa cum era atunci starea de spirit, nu putea găsi un loc sigur. S-a hotărât să fugă deoarece era în pericol. Cu mare dificultate, el şi prietenii lui au scăpat pe două galere şi au ajuns în portul Pisa. De acolo au plecat în Franţa, unde au fost rimiţi cu braţele deschise de comunităţile de la Cluny şi Clairvaux.
Bernard a îmbrăţişat cu mult zel cauza lui Inocenţiu şi acel zel l-a făcut să iasă din bârlogul lui. El a călătorit de la un suveran la altul, de la un conte la altul şi de la o mânăstire la alta până ce a ajuns să se poată lăuda că Inocenţiu era recunoscut de regii Franţei, Angliei, Spaniei şi de împăratul Lothaire şi de cei mai puternici clerici şi de comunităţile religioase din acele ţări. Numai puternicul duce rugiero al Siciliei a susţinut cauza lui anacletus, ceea ce l-a împiedicat pe Inocenţiu să se întoarcă la Roma. Dar moartea a rezolvat curând problema. Anacletus a murit în fortăreaţa inexpugnabilă Sant Angelo, în ianuarie 1138, după ce timp de opt ani îşi sfidase inamicii. Inocenţiu s-a întors la Roma avându-l alături de el pe Bernard şi a fost recunoscut ca pontif suprem.
Marele consiliu de la Laterananul 1139
Inocenţiu, ajuns stăpân indiscutabil al Romei, a convocat un consiliu general la Lateran. Nicicând nu mai văzuse Roma sau vreun alt oraş al creştinătăţii un consiliu la care să fie atât de mulţi participanţi. Au fost prezenţi o mie de episcopi şi nenumăraţi demnitari ecleziastici. Discursurile şi hotărârile redau o imagine a creştinătăţii din acel timp. Marele subiect declarat a fost autoritatea feudală a papei. El a declarat că, “din vreme ce Roma este metropola lumii, de unde izvorăşte orice putere pământească, şi tronul pontifical este sursa pentru orice autoritate şi demnitate ecleziastică şi că orice asemenea funcţie sau demnitate trebuie să fie primită din mâinile pontifului roman ca dar încredinţat de Scaunul de la Roma, faţă de care cel care a primit darul are obligaţii ca faţă de marele stăpân spiritual”.
După cum se obişnuia în asemenea situaţii, Inocenţiu a anulat toate decretele adversarului său, Anacletus, care a fost donsemnat în teritoriul lui Satan, iar prelaţii care primiseră consacrare schismatică au fost degradaţi şi au fost citaţi să se prezinte înaintea papei. Papa i-a asaltat cu reproşuri indignate, le-a smuls din mâini cârjele episcopale, le-a dat dat jos de pe umeri mantiile şi le-a luat inelele episcopale. După aceasta, ca pentru a duce până la capăt cea mai josnică ipocrizie, a fost declarat “armistiţiul lui Dumnezeu”, adică o încetare a conflictelor particulare. Dar canonul care prezintă cel mai mare interes pentru noi este cel pronunţat împotriva a două categorii de oameni, despre care vom vorbi ceva mai încolo. “Îi excludem din biserică drept eretici pe cei care, sub pretextul religiei, condamnă sacramentele trupului şi sângelui lui Hristos, botezul copiilor, preoţia,” etc. Această anatemă şi aceia împotriva cărora ea a fost aruncată sunt ca mijirea zorilor marii lupte pentru libertatea religioasă care a dus la glorioasa reformă.
Acest nenorocit om şi-a petreuct în război tot restul vieţii, cu toate că el a instaurat “armistiţiul lui Dumnezeu”. El a înfiinţat şi a condus o armată împotriva lui Rugiero al Siciliei, prietenul lui Anacletus, dar a căzut prizonier la normanzi. Aceştia au fost cuprinşi de tamă având un prizonier aşa de sfânt încât s-au plecat înaintea lui, au obţinut binecuvântarea lui şi l-au lăsat să plece acasă. Dar viaţa lui era pe sfârşite, şi curând el va trebui să se înfăţişeze înaintea Judecătorului întregului pământ. “Pentru că toţi trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, după faptele lui, fie bine, fie rău” (2 Cor. 5.10).
La 24 septembrie 1143, pontiful şi-a dat ultima suflare în mijlocul tulburărilor unei revolte populare şi al conflictului, iar Celestin al-II-lea a domnit în locul lui.
Înainte de moartea lui Inocenţiu, Bernard a fost chemat să părăsească Clairvaux, unde se retrăsese pentru a avea linişte, pentru a se angaja în luptă împotriva unui nou vrăjmaş al bisericii, în persoana lui Pierre Abelard. Acest conflict s-a iscat în legătură cu mişcările intelectuale din acel timp şi marchează o epocă în istoria bisericii, a literaturii şi a libertăţilor cetăţeneşti. Vom spune pe scurt ce anume a dus la acest conflict.
Cei mai mulţi dintre cititori ştiu că învăţătura care s-a acumulat în limba greacă şi în limba latină a fost aproape complet distrusă de barbari în secolul al cincilea. Literatura anticilor s-a pierdut aproape complet când naţiunile barbare au pus stăpânire pe ruinele Imperiului roman. Timp de aproape cinci sute de ani, ignoranţa a fost predominantă şi orice cunoştinţe sa-u mai putut păstra au fost deţinute în rândul ecleziasticilor, iar lor, în acea perioadă, li s-a interzis să studieze sau să facă copii ale cărţilor de învăţătură seculară. Cu toate acestea, unii dintre călugări, mai ales cei din ordinul benedictin, au colecţionat şi au copiat manuscrise antice, şi, spune Hallam, “nu trebuie să uităm că, dacă nu ar fi fost ei, acea literatură ar fi fost complet pierdută. Dacă ei ar fi fost mai puţin tenaci în liturghia lor latină, a traducerii în vulgata a scripturii, şi în autoritatea Părinţilor, este îndoielnic că s-ar fi dezvoltat mai puţine suăerstiţii, dar nu putem ezita să spunem că fără ei toată învăţătura gramatică ar fi fost complet abandonată. Totuşi, printre ei, deşi erau mulţi foarte ignoranţi, necesitatea de a păstra limba latină, în care erau scrise scripturile, canoanele şi alte autorităţi ale bisericii şi în care erau scrise şi liturghiile, singura limbă în care putea fi purtată corespondenţa elor mari, a continuat să curgă chiar dacă în ele mai grele timpuri a fost doar un firicel firav[7]”.
Printre acei călugări trebuie să fi fost diferite minţi: unii, fără-ndoială neciopliţi, leneşi şi rutinieri, alţii rafinaţi, activi, şi cercetători, care nu puteau fi închişi în limitele rigide ale doctrinei catolice sau supuşi puterii ordinului preoţesc. Aşa era, şi aceasta s-a şi arătat. Reformatorul şi protestantul au răsărit din ordinul monastic. Au fost mulţi gen Luther înainte de vreme. S-a spus că în orice revoluţie, fie ea religioasă sau filozofică, împotriva sistemului dogmatic dominant, conducătorul a fost un călugăr, şi au fost trei sau patru asemnea mişcări revoluţionare înainte de Abelard. În secolul al nouălea, Gotschalk a fost biciuit şi întemniţat pentru credinţa lui încăpăţânată în predestinare. John Scott Erigena, un călugăr foarte învăţat din Irlanda sau din insulele Scoţiei, a fost invitat de Hincmar, arhiepiscopul de Rheims, să i se opună lui Gotschalk, dar el a tulburat biserica la fel de mult ca şi adversarul său prin aceea că a făcut apel la o nouă putere ca superioară autorităţii catolice – raţiunea umană. El a fost un mare raţionalist, dar a făcut multe speculaţii în teologia scolastică. Fiind sub interdicţia bisericii, el a fugit în Anglia, unde se spune că a găsit adăpost la noua universitate a lui Alfred, la Oxford.
În ultima parte a secolului al unsprezecelea întâlnim faimoasele nume ale lui Lafranc, Anselm şi Berengar. Lucrările acestor învăţători eminenţi au dat un nou impuls activităţii intelectuale. Cam prin acel timp, vechile şcoli din catedrale s-au dezvoltat ajungând seminarii de învăţătură generală, din care s-au născut apoi universităţile noastre moderne. Această activitate intelectuală după o lungă perioadă de apatie ajunsese să fie atât de atrăgătoare încât mii de oameni se înghesuiau la prelegeri, şi, ca oameni cărora mult timp le fusese oprit pomul cunoaşterii, ei au fost chiar prea dispuşi să primească ceea ce auzeau. Dar era o reacţie faţă de autoritatea dogmatică a bisericii, pentru că le spunea oamenilor că puteau să gândească şi să cerceteze.
Pierre Abelard a fost cel mai îndrăzneţ, şi, de departe, cel mai popular dintre cei care ţineau prelegeri pe tema dialecticii – ceea ce se declara a fi ştiinţa sau arta de a deosebi adevărul de eroare prin raţiunea omenească. Acest om remarcabil s-a născut în anul 1079, în apropiere de Nantes, în Bretagne. Tatăl lui, Berengar, a fost senior al castelului Le Pallet, şi, deşi Pierre a fost cel mai mare dintre fiii săi, el a preferat de timpuriu “conflictele disputelor verbale în locul trofeelor obţinute cu armele”, şi, lăsându-el fraţilor săi moştenirea familie, el s-a dedicat vieţii de învăţat. A fost întâi elev al lui Rosselin, apoi al lui Guillaume, arhidiaconul Parisului, şi al lui Anselm, lectorul teologic din Laon. Dar nu este cazul să urmărim istoria lungă şi extraordinară a acestui om – o istorie de victorii, crime şi nenorociri. El a fost, în acelaşi timp, reprezentant şi victimă a teologiei scolastice care periclita puterea şi constituţia bisericii Romei. El a fost primul om care a practicat ştiinţa teologiei fără a fi preot. Mii de învăţaţi entuziaşti îl înconjurau oriunde mergea. Biograful lui Bernard soune: “Mulţimi de mii de oameni traversau munţii şi mprile, suferind privaţiuni, pentru a se bucura de privilegiul de a asculta prelegerile lui Abelard”. “Elocvenţa lui,” spune un altul, “era atât de fascinantă încât ascultătorul se vedea luat de val; dacă un adversar i se opunea, logica lui ascuţită era la fel de infailibilă ca şi torentul oratoric şi el câştiga în orice dispută[8]”.
Abelard scria, pe multe teme importante, la fel de bine după cum vorbea, dar era extrem de nesenătos în ceea ce priveşte învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Cu toate acestea, în toată Europa nu se găsea nici un apărător al adevărului şi ortodoxiei care să se confrunte singur cu acest gigant al ereziei. În cele din urmă au făcut apel la Bernard de Clairvaux. O scrisoare de la Guillaume, stareţul de la Saint Thierry, l-a făcut să iasă din mânăstirea lui. Sfântul şi logicianul s-au întâlnit la Sens în 1140. Era prezent regele Franţei împreună cu un mare număr de episcopi şi ecleziastici. Abelard era înconjurat de discipolii lui, iar alături de Bernard erau doi călugări. Logicianul se adresa raţiunii câtorva, pe cânf călugărul aprindea inimile şi pasiunile tuturor claselor sociale. Unul fusese denunţat ca eretic, celălalt avea reputaţia de afi cel mai sfânt om din timpul său, deasupra regilor, a prelaţilor şi chiar a papei. În acea situaţia, Abelard nu avea nici o şansă. Curând el a simţit ce putere îi sta împotrivă, şi, înainte de a se citi toate pasajele incriminatoare, el s-a ridicat şi, spre uimirea tuturor celor de faţă, a spus: “Refuz să mai ascult sau să răspund la întrebări; fac apel la Roma,” şi a părăsit adunarea.
Unii spun, ca pentru a explica purtarea lui neaşteptată, că feţele ostile pe care le-a văzut în jurul lui nu numai că i-au stins entuziasmul ci l-au făcut să simtă că viaţa îi era în pericol. Auzind că o relatare a consiliului sjunsese la Roma şi că papa îl condamnase, în disperarea luji, el a apelat la “venerabilul” Pierre de Cluny, care, din milă faţă de nenorocirea lui, l-a adăpostit în mânăstirea lui, deşi se opunea învăţăturilor lui.
Vom nota în treacăt binecunoscuta istorie a frumoasei sale Heloïse, care a dat naştere unei noi idei cu privire la rolul femeii în societate, fără care nici o civilizaţie adevărată nu ar fi putut exista. Până atunci biserica privea femeia cu dispreţ pentru că ea fusese prima în călcarea poruncii, dar emoţionanta istorie a nenorocirilor eloisei a făcut ca femeia să capete locul cuvenit în societate.
Abelard, căzut şi cu inima zdrobită, după ce a petrecut doi ani în singurătate la Cluny, beneficiind de multă bunătate din partea stareţului milos, şi satisfăcându-i pe judecătorii săi ecleziastici prin umilirea şi pocăinţa lui, şi-a găsit sfârşitul vieţii agitate în anul 1142. Merită să notăm că principiile lui sunt active în multe discipline.
Deşi Arnold a fost socotit un discipol al lui Abelard, totuşi, din ceea ce am putut afla, este evident că el era un alt fel de om. Există motive să credem că el era un creştin sincer şi că avea mai multe trăsături de reformator, deşi era într-o epocă încă nepregătită pentru reformă. Înafară de aceasta, el era prea politic, prea mare admirator al Republicii romane, pentru ca să poată fi folosit de Dumnezeu pentru a pune bazele solide ale unei reforme a bisericii Lui. El a avut onoarea de a fi martir, dar aceasta a fost mai mult din cauza caă el susţinea libertăţile cetăţeneşti decât pentru că el predica supunerea faţă de Hristos şi de cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se cuvine să-l respectăm şi să-i fim recunoscători ca unui semănător timpuriu al seminţelor marii reforme.
Arnold s-a născut în Brescia, în Lombardia, probabil prin anul 1105. Într-o perioadă timpurie a istoriei lui, el s.a despărţit de clerul secular, a îmbrăţişat viaţa monastică şi a început să predice în mod necruţător împotriva corupţiei clerului şi a călugărilor. S-ar părea că el avea o convingere interioară că el avea o misiune divină împotriva mândriei, luxului şi imoralităţii preoţiei, înepând cu papa însuşi şi până la cel mai de jos rang din ierarhia bisericii. Pentru această misiune el şi-a dedicat neînfricat toată puterea. Având, potrivit cu toate relatările, un stil de exprimare extrem de viguros şi combinat cu o elocvanţă deosebit de bogată şi fluentă, el se adresa cu putere maselor oriunde predica. “Cuvintele lui,” spune Bernard, “sunt mai lunecoase decât uleiul şi mai ascuţite ca nişte săbii”. Marea lui idee era separarea completă a bisericii de stat. Vechiul edificiu papal, care luase proporţii începând din zilele lui Constantin, şi care, sub Grigore al-VII-lea, asipra să guverneze întreaga lume şi să stăpânească toate naţiunile pământului ca tot atâtea stăpâniri ale Sf. Petru – susţinea el cu multă îndrăzneală, trebuie să fie demolat şi ras de pe faţa pământului. Ca text, el folosea pasajul pe care îl folosesc mulţi de atunci, deşi nu cunoştea semnificaţia lui spirituală: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Slujitorii evangheliei, spunea el, nu trebuie să aibă altă putere decât aceea de a guverna spiritual turma lui Hristos şi nu trebuie să aibă alte averi decât zeciuielile pe care le dau cei credincioşi şi darurile lor de bună voie. Relele imense şi discordiile care au apărut în biserică, afirma el, sunt în principal din cauza marilor bogăţii ale pontifilor, episcopilor şi preoţilor.
Deşi era mult adevăr în ceea ce spunea el, în cel mai trist mod, el amesteca dorul lui pentru vechea libertate romană cu religia smerită a lui Isus şi duhul rigid al călugărului cu cel al republicanului aprig. “Dacă Hristos a fost sărac,” exclama el, “dacă apostolii Săi au fost săraci, dacă cei a căror viaţă se aseamănă cu cea a apostolilor şi cu a lui Hristos sunt călugări slabi care postesc, trudesc, au feţele tras de foame şi ochii cufundaţi, cât de departe de apostoli şi cât de departe de Hristos sunt acei episcopi cu înfăţişare princiară, acei stareţi domni, cu mantii îmblănite, de cărămizii şi purpurii, care călăresc pe cai de rasă, cu zăbale de aur şi având pinteni de argint, ţinând curţi ca de regi!” În acord cu aceasta, el le mai spunea oamenilor şi că “suveranul temporal este sursa normală de onoare, bogăţie şi putere, şi că el nu se cuvine să dea bisericii proprietăţile lui, să dea domenii mânăstirilor şi daruri papii şi episcopilor[9]”.
Efectele predicării lui Arnold
Poporul din Brescia asculta cu mult interes acele învăţături noi şi periculoase. Aceasta le descoperea paginile întunecate ale istoriei ecleziastice pe care am văzut-o cu puţin înainte. Întregul oraş era într-o stare de agitaţie- Şi nu este de mirare că poporul a fost atât de entuziasmat când a auzit că bogăţiile clerului trebuie să le fie redate laicilor, şi că, în viitor, păstorii lor trebuie să fie susţinuţi financiar prin contribuţiile turmelor lor. Până şi în secolul al nouăsprezecelea, numai un predicator îndrăzneţ ar cuteza să stârnească fanatismul poporului cu asemenea apeluri şi propuneri, dar ce trebuie să fi fost aşaceva în secolul al doisprezecelea, în mijlocul întunericului, ignoranţei şi superstiţiei? Astfel de om era reformatorul înainte de vreme din Brescia, şi, fiind un călugăr auster, cu o viaţă ireproşabilă, de o ortodoxie incontestabilă şi bucurându-se în totul de simpatia poporului, puterea lui se arăta irezistibilă. Marele obiectiv al eforturilor sale era răsturnarea completă a puterii sacerdotale – a supremaţiei temporale a papei. El îndrăznea să atace marele plan papal pentru dominaţia universală, făcând ca edificiul să se clatine din temelii pentru o clipă. Papa a fost detronat şi a fost proclamată republica, a fost înălţat stindardul libertăţii şi a fost proclamată separarea puterilor spirituale şi temporale, iar guvernarea preoţilor a fost abolită. Însă entuziasmul cetăţenilor a fost trecător şi ei nu au avut coeziune pentru că terenul nu era încă pregătit ca libertatea să poată creşte. Nelegiuirea sistemului anti-creştin nu ajunsese încă la culme, iar setea Izabelei nu se potolise cu sângele sfinţilor lui Dumnezeu: mai trebuiau să piară încă milioane înainte ca ea să fie rănită mortal. Aceasta com vede în ceea ce urmează.
Arnold nu mai era în siguranţă în Italia pentru că ura clerului era mai puternică şi mai adâncă decât simpatia poporului. El a fugit dincolo de Alpi şi a găsit un adăpost primitor la Zurich. Acolo, înaintaşului faimosului Zwingli i s-a permis să ţină prelegeri pentru un timp, iar cei simpli au păstrat mult timp spiritul învăţăturilor lui. Dar unui asemenea om nu îi era permis să trăiască atunci pe faţa pământului. Bernard îi urmărea mişcările şi l-a îndemnat pe papă să ia măsuri extreme; le-a scris aspru celor care îl adăpostiseră, avertizându-i împotriva contaminării periculoase cu erezie. El l-a mustrat aspru pe episcopul diocezei Zurich pentru că-l proteja: “De ce,” scria el, “nu l-ai alungat demult pe Arnold? Cel care se însoţeşte cu un suspect devine şi el suspect; cel care îl ajută pe unul aflat sub excomunicarea papală este împotriva papei şi chiar împotriva Domnului Însuşi. Acum, din vreme ce cunoşti omul cu care ai a face, izgoneşte-l de la voi, sau, mai bine, leagă-l cu lanţuri ca să nu mai facă rău”.
După mai multe aventuri, de genul celor obişnuite pentru asemenea oameni, pe care nu considerăm necesar să le relatăm, Arnold a ajuns din nou la Roma, unde i s-a permis să rămână pentru un timp deoarece pontiful era unul slab şi cetatea era într-o situaţie tulbure. Dar, de când Papa Adrian s-a suit pe tronul Sf. Petru, zilele lui Arnold au ajuns să fie numărate.
Noul papă era un englez deosebit de abil - şi se spune că a fost singurul englez care a stat vreodată pe tronul papal. La origine, el era din St. Albans, dar a fost obligat să-şi părăsească familia din cauza severităţii tatălui său. După ce a călătorit pe continent pentru un timp şi a studiat cu multă pasiune şi cu mult succes teologia şi legea canonică, promovând treaptă cu treaptă în ierarhia ecleziastică, el a ajuns în final la cel mai înalt rang ecleziastic luând numele Adrian al-IV-lea. Numele lui englez era Nicholas Breakspeare.
S-a ivit ocazia ca papa să scape de reformatorul cel îndrăzneţ. Împăratul Barbarosa venea la papa Adrian pentru a primi din mâinile lui coroana imparială, aşa că papa a trimis înaintea lui o delegaţie de trei cardinali pentru a-i cere, ca un fel de preţ pentru încoronare, să i-l predea pe arnold din Brescia. Unui om ca Friedrich, care nu prea preţuia viaţa omenească, i s-a părut ceva uşor, aşa că el i-a obligat pe prietenii lui Arnold să-l predea în mâinile emisarilor papali. Nu era timp de pierdut, de teamă ca nu cumva prietenii lui Arnold să afle că era prizonier şi să încerce să-l salveze. Biserica a luat asupră-şi condamnarea la repezeală şi execuţia rebelului, fără a recurge, ca de obicei, la sabia seculară. Înainte de ivirea zorilor, slujbaşul papei îşi mânjise deja mâinile cu sângele victimei lui, trupul lui fusese ars, iar rămăşiţele aruncate în Tibru, ca nu cumva poporul să strângă relicvele prietenului lor martirizat şi să se închine la ele. Clerul a triumfat prin moartea lui, dar el a rămas în amintirea romanilor. “Cenuşa rugului funerar al lui Arnold,” spune Milman, “a fumegat timp de secole, pentru ca în final să producă un incendiu de o violenţă irezistibilă”.
Bernard, marele adversar al lui Abelard şi al lui Arnold, se stinsese în pace la Cleirvaux în 1153. Sfântul, filozoful şi reformatorul s-au dus într-o altă lume, pentru a fi judecaţi nu după decretele papale, ci potrivit cu tronul dreptăţii şi sfinţeniei imaculate. Credinţa în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea pe care el a împlinit-o pentru păcătoşii pierduţi este singurul temei pentru iertare şi pentru a fi primit de Dumnezeu. Nu există nici un purgatoriu, ci doar sângele scump al crucii Lui curăţeşte. Ce îndurare că acel sânge poate curăţi până şi pe cel mai rău om! “Curăţeşte.mă cu isop, şi voi fi curat, spală.mă, şi voi fi mai alb decât zăpada” (Ps. 51.7). Mântuirea este numai prin credinţă, fără lucrările legii. Nimic altceva decât sângele lui Isus poate face un suflet mai alb decât zăpada şi bun pentru cer; orice alte mijloace sunt doar o mascaradă şi o amăgire a lui Satan care adânceşte şi permanentizează vinovăţia sufletului. Pentru ca să putem aduce rod pentru Dumnezeu trebuie să fim altoiţi în viţa cea adevărată. Hristos este singurul care aduce rod, iar credincioşii sunt ramurile. “Cine zice rămâne în El este dator şi el însuşi să umble cum a umblat el” (1 Ioan 2.6). Fără o credinţă vie şi adevărată în Hristos nu este iertare, nici mântuire, nici fericire şi nu ai parte de cer, dar “ferice de toţi cei care se încred în El” (Ps. 2.12).
Vom relua firul istoriei noastre pentru a nota
Întâlnirea dintre papa Adrian şi Friedrich
Dacă nu ar fi fost o anumită împrejurare pe care noi o considerăm copilărească, am fi putut trece peste întâlnirea dintre Adrian şi Friedrich fără a nota nimic despre ea, din vreme ce nu prezintă importanţă pentru istoria bisericii, dar, din vreme ce ea este importantă pentru istoria papalităţii, considerăm că este potrivit să notăm tot ce constituie o manifestare a spiritului ei în această perioadă Tiatira. Apoi, uneori cel mai nesemnificativ incident descoperă cele mai profunde scopuri şi poate trădă cele mai neclintite hotărâri.
Bunăvoinţa cu care i-a fost dată viaţa lui Arnold nu a înlăturat din mintea lui adrian toate suspiciunile pe care le avea faţă de intenţiile lui Friedrich. Cu toate acestea, negocierile au dat în final rezultate satisfăcătoare, şi Adrian a venit în tabăra lui Friedrich. El a fost întâmpinat cu curtoazie de câţiva nobili germani, care l-au condus la cortul regal. Papa a rămas în şa, aşteptând ca împăratul să vină şi să-i ţină scările pentru ca el să descalece. Dar a aşteptat în zadar, pentru că Friedrich a nu a făcut nici o mişcare în acel sens, iar în final papa a coborât de pe cal fără ajutorul lui. Această neglijenţă de a-l onora pe supremul pontif a fost considerată o mare ofensă şi un semn de ostilitate. Cei mai mulţi dintre cardinali au fugit atunci speriaţi, dar temerarul Nicholas Breakspeare a rămas pe loc. Friedrich a invocat necunoaşterea obiceiului, dar papa a refuzat să se împace sau să-i dea sărutarea păcii înainte ca împăratul să se umilească prin acel ceremonial. Germanul cel mândru a spus că trebuia să se consulte cu nobilii săi. A urmat o lungă discuţie. Adrian susţinea că acela era obiceiul din zilele lui Constantin cel Mare, care îi ţinea scara papei Silvestru, dar afirmaţia lui era complet falsă, pentru că primul asemenea omagiu fusese adus de Conrad, fiindu, nevrednicul fiu răzvrătit al lui Henric al-IV-lea, cu cincizeci de ani mai înainte. Dar, pentru partida papală nu prea conta că un împărat era umilit, ci totul era ca papa să fie înălţat. Au fost fabricate precedente pentru a arăta că acel obicei exista de opt sute de ani, şi că, în consecinţă, “din cauza că împăratul nu-i dăduse onorurile cuvenite apostolilor Petru şi Pavel, nu putea fi pace între biserică şi imperiu înainte ca el să-şi îndeplinească obligaţiile până în cele mai mici detalii”. Aşa de blasfemiatoare era îngâmfarea acelor oameni răi. Ei îşi impuneau pretenţiile ca omenirea să-i omagieze prezentându-se ca fiind în locul apostolilor, al lui Hristos şi al lui Dumnezeu Însuşi. Cum dovezile păreau a fi în favoare papei, iar lui Friedrich nu i-a păsat cât de departe mergea papa, s-a lăsat convins că acele precedente erau adevărate şi că se cuvenea ca el să-l omagieze pe papă. Ca urmare, a doua zi, ca un îndatoritor fiu al bisericii, împăratul a descălecat la venirea lui Adrian, a luat frâul şi i-a ţinut scara pentru pentru ca papa să coboare din şa. S-a revenit astfel la amiciţia exterioară, iar părintele spiritual şi fiul cel serviabil au înaintat spre cetatea sfântă şi au trecut la încoronare.
După o domnie de aproximativ patru ani, şi, putem adăuga, după continue rivalităţi şi vărsări de sânge, Adrian a murit în 1159. El se pregătea să-l excomunice pe împărat şi să-i declare război deschis atunci când moartea a pus capăt conflictului. Aşa au trăit şi au murit cei mai mulţi papi, în război pe faţă cu puterea seculară. Se spune că Friedrich Barbarossa a fost cel mai puternic suveran care care a domnit până atunci în Europa după Carol cel Mare. El a pornit în cea de-a treia cruciadă, şi, după cum am văzut, a murit în 1189 sau s-a înecat în râul Saleph, în apropiere de Tars, în 1190.
[1] Milman, vol. 3, p. 320; Greenwood, book 11, p. 673
[2] n. tr.) slujba de dimineaţă
[3] n. tr.) slujba de seară
[4] n. tr.) Glorie Tatălui
[5] Aceste relatări sunt luate în principal din The Life and Times of St. Bernard, de James Catter Morisson, M.A.
[6] Latin Christianity, vol. 3, p. 330
[7] Literature od Europe in the Middle Ages, vol. 1, p. 4
[8] Life and Times of Bernard, Morrison, p. 290; Eighteen Christian Centuries, White, p. 266
[9] Latin Christianity, vol. 3, p. 333